Comparaţie între celula animală şi vegetală

Comparţie a stucturilor între celule animale şi vegetale

Celulă tipică animală Celulă tipică vegetală
Organite Nucleu Nucleu
Nucleol (în nucleu) Nucleol (în nucleu)
Reticul endolasmatic rugos Reticul endoplasmatic rugos (RE)
(RE) Reticul endoplasmatic neted
Reticul endolasmatic neted Ribozomi
Ribozomi Citoschelet
Citoschelet Aparat Golgi (dictiozomi)
Aparat Golgi Citoplasmă
Citoplasmă Mitocondrii
Mitocondrii Vezicule
Vezicule Vacuolă centrală
Vacuole Cloroplast and other plastids
Lizozomi -
Centrozom Tonoplast (central vacuole
Centrioli membrane)
Peroxizomi
Glioxizomi
Additional Cili Membrană Plasmatică
structures Flagel Perete Celular
Membrană Plasmatică Plasmodesmata
Flagel (numai la gameţi)
 Comparaţie între celula procariotă şi eucariotă

Principalele diferenţe intre celulele procariote şi eucariote

Procariote Eucariote
Tipul de
bacterie protiste, ciuperci, plante, animale
organisme
Dimensiuni ~ 1-10 µm ~ 10-100 µm
nucleu adevărat cu dublă
Tip de nucleu nucleoid; nu un nucleu veritabil
membrană
molecule liniare (cromozomi) cu
ADN circular
proteine histone
ARN şi sinteza sinteza de ARN în nucleu
cuplată cu citoplasma
proteinelor sinteza de proteine în citoplasmă
Ribosomi 23S+16S+5S 28S+18S+5,8S+5S
Structura structură complexă cu membrane
structură simplă
citoplasmatică intracitoplasmatice şi citoschelet
Mişcarea flagelară şi ciliară făcută de
flagelară făcută de flagelină
celulelor tubulină
Metabolism anaerob de obicei aerob
Mitocondrii nu au de la una până la numeroase
Cloroplaste nu au la alge şi la plante
de obicei celule izolate, dar pot celule izolate, colonii, organisme
Organizare
forma şi colonii evoluate cu celule specializate
Diviziunea Mitoză (pentru celulele somatice)
diviziune simplă
celulelor Meioză (la formarea gameţilor)

Procariote
Structura celulelor procariote
Celulă procariotă tipică(FIG.1)

Celulele procariote au o organizare structurală mai simplă, dar un potenţial ecologic şi

fiziologic comparabil cu cel al celulelor eucariote.
Celula procariotă este învelită de un perete rigid, lipoproteic, acesta conţine sacul
mureinic, inexistent în celulele eucariote. Plasmalema este cel de-al doilea înveliş al
celulei, de natură lipoproteică. Aceasta are rol în respiraţie, nu se poate invagina pentru a
forma vezicule, prin care să incorporeze soluţii nutritive de la exterior sau particule
solide. Aceste fenomene sunt denumite pinocitoza şi fagocitoză.

Membrana Citoplasmatică- aceasta este de natură lipoproteică, cu o structură funcţională

complexă, constituind un criteriu de deosebire a celulei procariote faţă de celula
eucariotă. Datorită grosimii constante şi suprafeţei limitate de peretele celular care o
înconjoară, membrana citoplasmatică prezintă ca singură posibilitate de a-şi mări
suprafaţa de invaginare şi pliere sub formă de mezozom. Plasmalema nu este permeabilă
pentru macromolecule; singurele particule care o pot traversa sunt fragmentele de ADN şi
enzimele extracelulare.
FIG.1
O altă componentă a celulei procariote este citoplasma care ocupă aproape tot spaţiul
celular. Citoplasma este o mixtură complexă de soluţii perfecte şi coloidale al unor
substanţe minerale şi organice, dizolvate în apă. Nu posedă un citoschelet proteic, format
din microtubuli şi microfilamente şi nu prezintă curenţi plasmatici. Se caracterizează
printr-o stare coloidală de gel permanent, stare care exclude existenţa curenţilor
citoplasmatici şi asigură menţinerea structurii nucleului care este lipsit de membrană
limitantă.
Celula nu posedă organite înconjurate de membrane; la unele bacterii membrana
plasmatică formează mezosomi care au rol în respiraţia celulară şi în ancorarea
moleculelor de ADN.
La bacteriile fotosintetizante se observă la microscop mici vezicule înconjurate de
membrane, la nivelul lor se găsesc pigmenţi asimilatori, aceste vezicule sunt denumite
cromatofori.
În citoplasma cianobacteriilor se găsesc veziculele aplatizate, înconjurate de membrane,
numite tilacoide.
În tilacoide se află pigmenţi clorofilieni, iar pe suprafaţa lor sunt plasaţi pigmenţi
proteici, ficocianina şi ficoeritrina, care maschează pigmenţi clorofilieni.
În ciuda relativei lor simplităţi, potenţialele metabolice ale celulelor procariote actuale
sunt comparabile cu cela ale celulelor eucariote. Mai mult decât atât, metabolistul
bacterian este de sute şi mii de ori mai intens decât cel al celulelor eucariote. Această
capacitate metabolică este determinată de valoarea înaltă a raportului suprafaţă/volum,
ceea ce facilitează schimburile celulei cu mediul ambiant. Remarcabil este şi faptul că
natura substanţelor pe care le catabolizează este foarte mare; pot metaboliza şi substanţe
toxice precum: cauciuc, asfalt, petrol, detergenţi etc. Unele etape ala ciclului azotului şi
sulfului sunt realizate în exclusivitate de celulele procariote (bacteriile fixatoare de azot).
O altă carectesistică a metabolismului bacterian este plasticitatea: bacteriile pot trece cu
usurinţă de la aerobioză la anaerobioză, de la autotrofie la heterotrofie, ceea ce la conferă
o mare capacitate adaptativă.
În citoplasmă se gasesc numeroşi ribozomi, care sunt mai mici decât cei de la eucariote,
dar îndeplinesc aceaşi funcţie, de sinteză proteică.
Celulele procariote se divid de câteva ori pe oră în timp ce eucariotele, cu creştere foarte
rapidă, se divid doar de două ori pe zi.
Celulele procariote nu au un nucleu adevărat, materialul genetic este constituit dintr-o
singură moleculă de ADN, această molecula reprezintă cromozomul sau genomul
bacterian, cunoscut sub denumirea de nucleoid.
Multiplicarea celulelor se face prin sciziparitate ( forma primitivă de diviziune directă).

Eucariote
Structura celulelor eucariote(FIG.2) www.referat.ro
Celulele eucariote sunt formate din:
Membrana
Membrana celulară(membrana plasmatica, plasmalema) este o structură celulară, ce
delimitează si compartimentează conţinutul celular. Constituie o bariera selectiva pentru
pasajul moleculelor şi ionilor. Este o structură bidimensionala continua (grosime de 6-9
nm) cu proprietaţi caracteristice de permeabilitate selectivă, ce conferă individualitate
celulei).
Istoric
Membrana celulară a fost pentru prima dată observată de Robert Hooke, însă acesta a
considerat-o parte integrală a unei celule unitare. Abia în 1855 Karl Wilhelm von Nägeli
şi Carl Eduard Cramer au emis ipoteza existenţei unei membrane celulare responsabile
pentru secreţia extracelulară şi menţinerea presiunii intracelulare. În 1935, Hugh Daveson
şi James Frederic Danielli au sugerat structura bilipidică a membranei celulare, iar în
1972, Nicholson şi Singer au formulat modelul mozaicului fluid. Acest model a fost
modificat datorită descoperirii unor structuri ce compartimentalizează membrana
celulară. Acestea cuprind: zonele de joncţiune intercelulară; "barierele" membranare
formate de complexe multiproteice sau de specializări ale citoscheletului subcortical;
subdomenii membranare cu o compoziţie proteo-lipidică specifică, cum ar fi cele
insolubile in detergenţi (lipid rafts). Aceasta organizare complexă a membranei este
importantă, între altele, pentru polaritatea celulei şi pentru organizarea semnalelor primite
din exterior.

FIG.2
Celula eucariotă. Organite celulare: (1) nucleol (2) nucleu (3) reticul endoplasmatic
granular (4) vezicule,(5) reticul endoplasmatic rugos, (6) aparatul Golgi, (7) citoschelet,
(8) reticul endoplasmatic neted, (9) mitocondrie, (10) vacuole, (11) citoplasma, (12)
lizozom, (13) centriol.

Structură

Membrana celulară este formată din lipide si proteine.(FIG.3)

Elementul structural fundamental al membranelor celulare este dublul strat lipidic care se
comportă ca o barieră impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor aqua-solubile.
Proteinele membranare, asociate dublului strat lipidic, asigura funcţionalitatea
membranei.

FIG.3

Perete celular
Peretele celular este o structură ce înconjoară membrana plasmatică a celulelor de plante
şi bacterii, având rolul principal de a păstra forma celulelor şi de a le conferi rezistenţă
mecanică. La plante este format mai ales din celuloză, iar la bacterii din complexe
lipopolizaharidice, cum este de exemplu mureina.
Citoplasma şi componentele subcelulare
Citoplasma reprezintă mediul intracelular, situat între membrana celulara şi nucleu, al
unei celule, constituind masa fundamentală a acesteia. În citoplasmă se află organite
comune, precum citoschelet, organite celulare, ribozomul, mitocondrie, centrozomul,
aparat Golgi, vacuolă, lizozomul, plastida, reticul endoplasmatic, precum şi organite
specifice (neurofibrile, miofibrile, corpul Nisl) aflate în citosol, fluidul vâscos în care se
petrec toate reacţiile intracelulare.
Rol
Structura
Citoplaasma este alcatuita din doua parti : hialoplasma, granuloplasma si incluziuni
ergastice Hialoplasma este formata din: citosol si citoschelet Starile hialoplasmei sunt :
-starea de sol(apoasa)->este starea opima de functionare a hialoplasmei -starea de
gel(vascoasa)
Granuloplasma este formata din organite citoplasmatice ancorate de citoschelet.
Organitele provin din : -mediul extern, introduse prin fagocitoza; Ele au rezistat digestiei
si au ramas ca simbionzi intracelulari. -compartimentarea hialoplasmei de biomembrane ,
provenite din reticulul endoplasmatic si aparatul Golgi.
Organitele pot fi: -comune(sunt prezente in toate celulele) -specifice(sunt prezente doar
in anumite celule).
Citoscheletul (schelet celular) reprezintă o structură subcelulară, care are o forma unor
tuburi şi filamente, alcătuite din molecule proteice specializate. Acesta conferă celulei
formă proprie şi susţinere. De-asemenea, citoscheletul are rol în locomoţia celulară,în
transportul intracelular şi în schimbul de substanţe cu mediul extern si cu alte celule. Este
comun tuturor celulelor eucariote (celule cu nucleu), ca de exemplu neuronul. Structuri
citoscheletale au fost descrise şi pentru organismele procariote
Organitele celulare sunt structuri specializate din citoplasma celulară, care îndeplinesc
funcţii specifice şi posedă membrană proprie.
Caracteristici generale
Prezenţa unei membrane lipidice (simple sau duble)
Funcţie specializată
Clasificarea organitelor
Organitele celulare sunt de două tipuri:
comune: se găsesc în majoritatea celulelor eucariote. Exemple: Reticul endoplasmatic
(R.E); Ribozomi, Aparatul Golgi, Mitocondrii, Lizozomi
specifice: intră în alcatuirea numai anumitor tipuri de celule. Exemple:Miofibrile
(întâlnită în fibra musculară); Neurofibrile şi Corpusculii Nissl (întâlniţi în celula
nervoasă).
Ribozomii sau corpusculii lui Palade generaţi de nucleoli sunt constituiţi din ARN. Ei
se găsesc liberi în citoplasma celulară sau ataşaţi reticulului endoplasmatic, formând cu
acesta reticulul endoplasmatic rugos. Ribozomii sunt sediul biosintezei proteinelor
specifice.Ribozomii celulelor procariote au dimensiun mai mici decat la eucariote. Nu
prezinta membrana la periferie şi sunt alcătuiţi din 2 subunităţi (una mică si una mare). În
timpul procesului de sinteză ribozomii acţionează ca punct de legatură între toate
moleculele implicate, precis poziţionate unele faţă de celelalte. Diametrul ribozomilor
este de aproximativ 20nm.
Ribozomii au dimensiuni de aproximativ 20 nm în diametru şi sunt compuşi în 65% din
ARN ribozomal şi 35% din proteine ribozomale (cunoscute şi sub numele de
ribonucleoproteine). Rolul lor este de a decoda ARN mesager pentru construcţia
lanţurilor polipeptidice din aminoacizi aduşi de ARN de transport. Ribozomii construiesc
proteinele necesare pentru informaţia genetică conţinută în ARN-ul de transport.
Ribozomii liberi se găsesc suspendaţi în citosol (partea semi-fluidă a citoplasmei), pe
când ceilalţi ribozomi sunt legaţi de reticolul endoplasmatic rugos, dându-i acestuia
aspectul caracteristic. Cum ribozomii sunt alcăzuiţi majoritar din ARN, se crede că ei
sunt o remineşcenţă a “lumii ARN”. Catalizarea legăturilor peptidice implică C2
hidroxilaza de la nivelul situsului P al ARN-ului, implicând un mecanism de transport
proteic. Intreaga funcţie a ribozomului se bazează pe schimbările pe care le face la
nivelul conformaţiei proteinelor. Ribozomii sunt consideraţi de multe ori organite, însă
acest termen se referă la componentele sub-celulare, subcomponenete ce se găsesc în
relaţie cu membrana fosfo-lipidică, subcomponenete din care ei nu fac parte sau nu sunt
ataşaţi. De aceea de multe ori se face referire la ribozomi ca fiind componente „non-
membranare”. Subunităţile ribozomale sunt relativ identice în celula eucariotă şi cea
procariotă. Ribozomii eucariotelor au dimensiuni de 80S, şi fiecare conţine o subunitate
mică (40S) şi o subunitate mare (60S). Subunitatea mare este alcătuită din ARNS 5S (120
de nucleotide), ARN 28S (4700 de nucleotide), o subunitate de 5,8S (160 de nucleotide)
şi aproximativ 49 de proteine. Subunitatea mică 40S conţine ARN 18S (1900 de
nucleotide) şi aproximativ 33 de proteine. Ribozomii găsiţi în cloroplastele şi
mitocondriile celulelor eucariote au subunitatea mare şi mică conectate prin intermediul
proteinlor la nivelul particulei 70S. Aceste organite sunt considerate a fi o remineşcenţă
de la bacterii, a căror ribozomi sunt similari inclusiv celor de la procariote. Diferitele
tipuri de ribozomi au însă o structură comună, indiferent de diferenţele mari de
dimensiuni
Mitocontriile sunt organite celulare întâlnite în toate tipurile de celule. Ele mai sunt
denumite şi „uzine energetice”, fiindcă ele conţin enzimele oxido-reducătoare necesare
respiraţiei. Respiraţia produce energia necesară organismelor, iar această energie este
înmagazinată în moleculele de ATP. Mitocondriile au material genetic propriu - ADN
mitocondrial, care conţine informaţia genetică pentru sinteza enzimelor respiratorii.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate