ENERGETICĂ BIOCHIMICĂ

Energetică biochimică = domeniu din biochimie ce se ocupă cu studiul transformărilor

energetice care însoţesc reacţiile biochimice.

➢ Energetica biochimică utilizează câteva concepte de bază din domeniul termodinamicii și

respectă legile termodinamicii. Noțiunea de sistem termodinamic aplicată la domeniul biochimiei se
referă la sistemul reactant - alcătuit din participanții la o reacție biochimică (reactanţi şi produşi),
solventul şi mediul local. Transformările energetice care au loc într-un asemenea sistem pot fi
descrise cu ajutorul a trei tipuri de energie:
- energia liberă Gibbs (G) – este un potențial chimic, sau cantitatea de energie
înmagazinată într-un compus chimic care poate permite transformarea acelui compus într-un altul,
în cadrul unei reacţii chimice; valoarea energiei libere a unui compus este în funcție de tipul şi
numărul legăturilor sale chimice (se măsoară în cal/mol sau J/mol; 1 cal = 4,18 J);
- entalpia (H) – este conţinutul de căldură al sistemului care reacţionează;
- entropia (S) – măsoară gradul de dezordine (sau caracterul aleatoriu) al unui sistem.
Într-un sistem biochimic, modificările celor 3 tipuri de energie sunt relaţionate cantitativ
prin ecuaţia:
G = H – T∙S
În cazul unei reacţii chimice A → B (A = reactant, B = produs),  este diferenţa dintre
energia produşilor şi energia reactanţilor. G = GB – GA și poate avea valoare:
- negativă (GB < GA), reacţia are loc cu pierdere de energie liberă și se numește exergonică;
- pozitivă (GB > GA), reacția are loc cu câştig de energie liberă şi se numește endergonică.
Diferența de energie liberă între reactanți și produși poate fi considerată ca fiind forța
motrice care ”pune în mișcare” reacția biochimică.
G a reacției directe (A → B) este egală ca mărime și opusă ca semn cu G a reacției
inverse (B → A) .

➢ Considerăm un sistem reactant A + B C + D.

Dacă G este diferit de zero, reacţia decurge spontan de la compuşii cu energie liberă mai
mare spre compuşii cu energie liberă mai mică, până în momentul în care se atinge echilibrul
reacţiei: viteza reacției directe (dpre dreapta) este egală cu viteza reacției inverse (spre stânga),
astfel încât nu mai are loc nici o transformare netă în acel sistem. În general, numai o parte din
energia liberă conţinută în reactanţi este utilizată pentru a realiza transformarea chimică în produşi,
restul este disipată sub formă de căldură sau pierdută sub forma unei creşteri a entropiei.
Reacţia de mai sus este caracterizată de o constantă de echilibru:

Keq reflectă compoziţia amestecului de reacţie ajuns la echilibru, care este aceeaşi indiferent
de concentraţiile iniţiale ale reactanţilor şi produşilor (deci Keq are o valoare fixă pentru o reacţie
dată).
Există două forme ale variației energiei libere: G și G°.
■ G este diferența de energie liberă reală, caracteristică pentru condițiile reale din celula
vie (presiune, temperatură, pH și, mai ales, concentrații reale ale participanților la reacție).
Cunoașterea valorii lui G este utilă din două puncte de vedere:
- semnul lui G este predictiv pentru sensul de desfășurare al unei reacții A B în
condițiile reale din celula vie;
Conf. Dr. Elena Petrescu
1
 - mărimea lui G arată cât de departe de echilibru este sistemul reactant în momentul inițial
și, deci, cât de mare este tendința de desfășurare a reacției și de atingere a echilibrului.
Sunt posibile trei situații:
• dacă G este negativ (reacție exergonică), reacţia are loc spontan de la A către B cu
pierdere de energie liberă; dacă G are valoare mare, reacţia are, practic, caracter ireversibil (o
cantitate mare de energie liberă este degajată sub formă de căldură, iar căldura nu poate fi utilizată
pentru a permite desfăşurarea reacţiei în sens invers, în organismul uman care funcționează la
temperatură constantă);
• dacă G = 0, reacţia este la echilibru;
• dacă G este pozitiv, reacția poate avea loc de la A către B (în sensul endergonic) numai în
condițiile în care există un aport de energie liberă dintr-o altă sursă; altfel, sensul spontan al unei
asemenea reacții este de la B către A (sensul exergonic).
Cu alte cuvinte, o reacție chimică decurge spontan întotdeauna în sensul exergonic.
■ G° este diferenţa de energie liberă standard, caracteristică pentru condiţii standard
(reactanţii şi produşii prezenţi într-o concentraţie iniţială de 1M, temperatura = 25°C, pH = 7).
Semnul său este predictiv pentru sensul de desfășurare al reacției doar în condiții standard.

G poate fi calculată cunoscând valoarea lui G° și concentrațiile participanților la

reacție, conform ecuației lui Gibbs:

(R - constanta gazelor = 1,987 cal/mol∙K,  = temperatura absolută, [A], [B], [C] şi [D] sunt
concentraţiile reale din celulă în momentul respectiv).
G a unei reacţii care decurge spontan spre echilibru este întotdeauna negativă (reacţia
poate avea loc numai în sensul exergonic) şi variabilă (datorită modificării continue a
concentraţiilor reactanţilor, pe măsură ce reacţia se desfăşoară): G devine din ce în ce mai puţin
negativă pe măsură ce reacţia are loc şi este egală cu zero în punctul de echilibru, indicând faptul că
nu se mai poate produce o transformare netă în acea reacţie.
Deci când reacţia a atins echilibrul, G = 0 şi atunci:

Așadar, valoarea lui G° pentru o anumită reacție poate fi calculată cunoscând valoarea
constantei de echilibru a acelei reacții. Keq fiind o constantă, rezultă că şi G° are o valoare
constantă, care este caracteristică pentru fiecare reacţie dată. Deși valoarea lui G° indică sensul de
desfășurare al unei reacții numai în condiții standard, care sunt diferite de cele reale din celula vie,
cunoașterea valorii sale este utilă deoarece permite compararea diverselor reacţii biochimice în
privinţa variaţiei energiei libere.
Keq ln Keq G° Sensul reacţiei
>1 >0 <0 spre dreapta (A → B)
1 0 0 la echilibru (A B)
<1 <0 >0 spre stânga (A ← B)

➢ O reacţie cu G° > 0 poate avea loc în sensul direct (spre dreapta) dacă G < 0, acest
lucru fiind posibil dacă termenul „RT ln [Produşi]/[Reactanţi]” este negativ şi are o valoare absolută
mai mare decât G°. Așa se întâmplă în celulă atunci când: (a) produsul de reacţie este îndepărtat
imediat pe măsură ce se formează, prin angajarea într-o altă reacţie, sau (b) are loc aportul continuu
2
al unor cantități mari de reactant provenit din sânge sau dintr-o altă reacţie. Ambele situaţii menţin
raportul [P]/[R] mult sub 1, astfel încât termenul RT ln [P]/[R] are o valoare negativă mare.

➢ Caracterul aditiv al valorilor G° pentru reacții succesive:

În cazul a două reacții succesive, valorile lui G se însumează:
(1) A → B G°1
(2) B → C G°2
Reacția globală: A → C G°total = G°1 + G°2
• Acest principiu explică modul în care o reacție nefavorabilă termodinamic (endergonică,
având o diferenţă de energie liberă Gen) poate avea loc în sensul direct prin cuplare cu o reacţie
exergonică (având Gex), cu condiția ca |Gex| > Gen, astfel încât G°total să fie < 0; o reacție nu
poate avea loc în mod independent în sensul endergonic. Două reacţii sunt „cuplate” dacă energia
liberă degajată în reacţia exergonică susţine desfăşurarea reacţiei endergonice; cuplarea celor două
reacții se realizează printr-un intermediar chimic comun.
Ex. - formarea glucozo-6-fosfatului:
(1) Glucoză + Pi → glucoză-6-fosfat + H2O (G°1 = 3,3 kcal/mol) - reacţia endergonică
(2) ATP + H2O → ADP + Pi (G°2 = − 7,3 kcal/mol) - reacţia exergonică
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
Reacția globală: Glucoză + ATP → glucoză-6-fosfat + ADP (G° total = − 4 kcal/mol)
Cele două reacții împărtășesc intermediarul comun Pi (fosfat anorganic). Reacția globală
este exergonică; energia stocată în ATP este utilizată pentru a susține sinteza glucozo-6-fosfatului.

• Pentru o cale metabolică ce cuprinde mai multe reacţii succesive, fiecare având o anumită
valoare a lui G:

diferenţa de energie liberă pentru întreaga cale este Gtotal = G1 + G2 + G3 + G4 + ..... (datorită
caracterului aditiv al variației energiei libere pentru reacţiile succesive). Dacă Gtotal < 0, calea
metabolică este exergonică în ansamblu şi are loc în sensul figurat mai sus, chiar dacă unele reacţii
individuale au G > 0.

TRANSFERUL ENERGIEI LIBERE ÎN CURSUL PROCESELOR METABOLICE

Celulele organismului uman îşi obţin energia liberă prin catabolismul combustibililor
biologici conținuți în nutrienţii ingerați (glucide, lipide, proteine) și în depozitele tisulare (de
glicogen, trigliceride, proteine). Catabolismul reprezintă una din laturile metabolismului și cuprinde
reacţii de degradare (rupere de legături covalente), care au loc cu degajare de energie liberă.
Anabolismul, cea de a doua latură a metabolismului (sinteza moleculelor complexe din
precursori simpli), cuprinde reacţii de sinteză (formare de legături covalente), care se desfășoară cu
consum de energie liberă.
Cum este posibil ca energia liberă degajată în procesele catabolice să poate fi utilizată
(transferată) în procesele anabolice, astfel încât ea să nu se piardă sub formă de căldură? Cu alte
cuvinte, cum se poate realiza cuplarea unui proces exergonic cu unul endergonic?

O modalitate importantă este aceea de a sintetiza un compus cu potenţial energetic ridicat

în procesul exergonic şi de a-l utiliza în procesul endergonic, realizând astfel un transfer de energie
liberă de la calea exergonică la calea endergonică.

3
 ➢ Molecula care joacă un rol central în transferul energiei libere de la procesele exergonice la
cele endergonice este ATP (adenozin trifosfat). ATP reprezintă forma de stocare temporară a
energieri libere într-o formă chimică.

Implicarea ATP ca donor de energie liberă:

Molecula ATP conţine două legături macroergice, existente între cele trei grupări fosfat
(ambele sunt legături de tip anhidridă acidă fosforică). O legătură macroergică este definită ca
având o valoare negativă mare (mai negativă decât −7 kcal/mol) pentru G° a reacției de scindare
hidrolitică.
În procesele biochimice, ATP este donor de energie liberă în reacţiile de sinteză (în care are
loc formarea de noi legături covalente, catalizate de enzime din clasa ligazelor). Donarea energiei
din ATP are loc în urma scindării sale fie în ADP şi Pi (fosfat anorganic), fie în AMP şi PPi
(pirofosfat anorganic):
(1) X + Y + ATP → X−Y + ADP + Pi sau (2) X + Y + ATP → X−Y + AMP + PPi
În cursul acestor reacții, o parte din energia legăturii macroergice din ATP care se
scindează este transferată şi conservată în noua legătură covalentă formată între X şi Y.
În reacţia (2), pirofosfatul anorganic este hidrolizat la 2Pi sub acţiunea pirofosfatazei
anorganice (enzimă prezentă în toate celulele), într-o reacţie exergonică. Îndepărtarea PPi din
mediu face ca echilibrul reacţiei de sinteză să fie şi mai mult deplasat spre dreapta.

➢ În afară de ATP, mai există în organism și alţi compuşi macroergici. Aceștia au G° la fel
de negativ sau mai negativ decât ATP-ul (la scindarea în ADP şi Pi: −7,3 kcal/mol) și sunt
următorii:
▪ Alți nucleozid trifosfați: GTP, CTP, UTP, TTP (au 2 legături tip anhidridă acidă fosforică)

▪ Fosfoenolpiruvat ▪ 1,3-Difosfoglicerat ▪ Acil-CoA

(legătură enol-fosfat) (legătură anhidridică (legătură tio-esterică)
tip carboxil-fosfat)

4
 ▪ Creatin-fosfat (legătură guanidin-fosfat)

Pe de altă parte, compușii ce conțin legături fosfat-esterice nu sunt macroergici: ex.

glucoză-6 fosfat, glicerol-3-fosfat, etc.).

Tabel 1. Valorile G° la hidroliză pentru unii compuşi cu importanţă biochimică.

Compuşi chimici G°

(kcal/mol)
Înalt energetici (conțin legături macroergice)
Fosfoenolpiruvat − 14,8
1,3-Difosfoglicerat − 11,8
Creatin fosfat − 10,3
ATP (→ AMP + PPi) − 10,9
Acil-CoA − 7,5
*ATP (→ ADP + Pi) − 7,3
Cu energie joasă
PPi (→ 2Pi) − 4,6
AMP (→ adenozină + Pi) − 3,4
Glucoză-1-fosfat −5
Fructoză-6-fosfat − 3,8
Glucoză-6-fosfat − 3,3
Glicerol-3-fosfat − 2,2

➢ ATP are o poziţie intermediară în ceea ce priveşte valoarea G° la hidroliză (tabelul 1); în
consecinţă:
• ATP poate fi sintetizat prin transferul, pe ADP, al unei grupări fosfat de la compuşii înalt
energetici care au G° mai negativ decât −7,3 kcal/mol, conform ecuaţiei generale:

În cursul catabolismului nutrienţilor (în vederea disponibilizării energiei libere conţinute în

moleculele lor) au loc 3 asemenea reacţii generatoare de ATP (2 în glicoliză și 1 în ciclul Krebs); la
acestea se adaugă reacția de sinteză a ATP prin transferul unui fosfat înalt energetic din creatin-
fosfat, care are loc în mușchi.
• ATP poate dona un fosfat înalt energetic unor compuşi (cum sunt glucoza, fructoza,
glicerolul, etc), transformându-i în compuși fosforilați mai reactivi (îmbogăţiți în energie liberă) şi
favorizând, astfel, metabolizarea ulterioară a acestora; asemenea reacţii sunt catalizate de kinaze:

Deci ATP-ul poate transporta energia liberă între cele două categorii de compuşi biochimici
(înalt energetici şi cu energie joasă) → serveşte ca „moneda” energetică universală în celulele vii.

5
 REACŢII DE OXIDO-REDUCERE

Energia liberă conținută în moleculele combustibililor metabolici este disponibilizată în

urma degradării acestora pe diverse căi catabolice, în mod particular în reacțiile de oxido-reducere.
Transferul de electroni în asemenea reacţii este responsabil, direct sau indirect, de majoritatea
energiei libere degajate în aceste procese.
În cursul proceselor catabolice, oxido-reducerile sunt, de obicei, reacții de dehidrogenare
catalizate de dehidrogenaze (enzime din clasa oxido-reductazelor). În aceste reacții se transferă doi
atomi de H (doi echivalenți reducători) de la o moleculă donoare la o moleculă acceptoare.
AH2 + B A + BH2
În rolul compusului B (acceptor de echivalenți reducători) se află două tipuri de coenzime:
nicotinamidice şi flavinice.

Structura NAD+ și NADP+: Structura FMN și FAD:

6
 • Coenzimele nicotinamidice (sau piridinice, provenite din vitamina PP sau nicotinamida)
sunt NAD+ (nicotinamid adenin dinucleotid) și NADP+ (nicotinamid adenin dinucleotid fosfat) și
intervin în reacții de dehidrogenare de tipul:
AH2 + NAD(P)+ A + NAD(P)H + H+
NAD+ şi NADP+ acceptă un ion hidrid (H:− - un atom de hidrogen cu un electron
suplimentar) de la un substrat care cedează doi atomi de hidrogen, un proton fiind eliberat în mediu:

NAD+ NADH
• Coenzimele flavinice (provenite din vitamina B2 sau riboflavina) sunt FMN (flavin
mononucleotid) şi FAD (flavin adenin dinucleotid) şi intervin în reacţii de tipul:
AH2 + FAD A + FADH2
FMN şi FAD acceptă 2 atomi de H de la substrat:

FAD FADH2

FOSFORILAREA OXIDATIVĂ
Reprezintă partea finală a metabolismului generator de energie: toate căile catabolice de
degradare oxidativă a glucidelor, lipidelor şi aminoacizilor converg spre această etapă finală
comună, în care energia eliberată în procesele de oxidare este utilizată pentru sinteza ATP.
Energia liberă degajată în cursul proceselor catabolice (în reacţiile de dehidrogenare) este
conservată temporar în molecula coenzimelor reduse NADH şi FADH2; prin reoxidarea ulterioară a
acestora (transferul electronilor la oxigen), energia conservată devine disponibilă pentru a susţine
sinteza ATP din ADP şi Pi.
Fosforilarea oxidativă (PO) are două componente:
• I. Componenta exergonică: lanţul transportorilor de electroni, care transferă echivalenţii
reducători de la NADH şi FADH2 până la oxigen;
• II. Componenta endergonică: sinteza ATP prin fosforilarea ADP-ului, sub acţiunea ATP
sintazei.
Sediul PO este mitocondria. Acest organit celular are două membrane care înconjoară
matricea mitocondrială:
• Membrana externă este permeabilă pentru molecule mici şi ioni, care trec liber prin canale
proteice transmembranare.
• Membrana internă are o permeabilitate redusă (selectivă): ea este impermeabilă pentru
majoritatea moleculelor mici hidrosolubile şi a ionilor, iar moleculele care o pot străbate o fac cu
ajutorul unor transportori specifici. Această membrană conţine componentele lanțului respirator şi
ATP sintaza.
7
 • Matricea mitocondrială conţine enzimele care intervin în toate căile de degradare oxidativă
a substratelor energogene, cu excepţia glicolizei.

I. Lanțul transportorilor de electroni

Lanțul transportorilor de e− (sau lanțul respirator, LR) cuprinde o succesiune de componente
care au rolul de a transfera echivalenții reducători de la coenzimele reduse NADH şi FADH2 (care
au colectat aceşti echivalenți reducători din căile catabolice) până la O2, care este astfel redus la
H2O. Acest transfer are loc, așadar, în mai multe etape, prin mai multe reacții de oxido-reducere:
fiecare componentă a LR acceptă echivalenți reducători de la componenta anterioară (se reduce
temporar) și apoi cedează acei echivalenți reducători la componenta ulterioară (în felul acesta
reoxidându-se). Echivalenții reducători pot fi reprezentați de: atomi de H, ioni hidrid H:−, sau
electroni. Aceste reacții de oxido-reducere se însoțesc de degajare de energie liberă în mai multe
etape, iar această energie liberă degajată va servi la sinteza ATP din ADP și Pi.
Componentele lanțului respirator includ:
• Complexele supramoleculare I, II, III și IV, integrate în membrana mitocondrială internă;
fiecare complex conține o parte proteică, precum și grupări prostetice; în transferul de e− sunt
implicați centri cu Fe-S, FMN sau citocromi (hemoproteine în care fierul poate oscila între starea
oxidată și starea redusă: cit (Fe3+) + 1 e− cit (Fe2+).

8
 Centri cu Fe-S

• Coenzima Q și citocromul c, care au o oarecare mobilitate la nivelul membranei

mitocondriale interne.
Coenzima Q (numită și ubiquinona) este un benzoquinonă liposolubilă având o catenă
laterală izoprenoidă lungă:

Etapele transferului de electroni în LR:

1. Transferul a doi atomi de H de la NADH+H+ la coenzima Q, sub acțiunea complexului I

– numit și NADH dehidrogenaza (acesta conține FMN şi centri cu Fe-S). Se transferă un ion hidrid
(H:−) de la NADH şi un proton liber, conform ecuaţiei:
NADH + H+ + CoQ → NAD+ + CoQH2
Coenzima Q mai poate accepta doi atomi de H și de la FADH2, coenzimă redusă care se
formează în reacțiile catalizate de:
a) Succinat dehidrogenaza (SDH) – catalizează reacția
succinat + FAD → fumarat + FADH2
Această reacție face parte din calea metabolică numită ciclul Krebs. SDH este localizată pe
fața internă a membranei mitocondriale interne și este considerată complexul II din cadrul lanțului
respirator.
b) Acil-CoA dehidrogenaza – intervine în degradarea acizilor grași prin beta-oxidare.
c) Glicerol-fosfat dehidrogenaza – catalizează reacția de dehidrogenare a glicerol-fosfatului
la dihidroxiaceton-fosfat.
2. Coenzima Q redusă transferă doi electroni mai departe la două molecule de citocrom c
(doi H fiind eliberați în mediu). Acest transfer este mediat de complexul III, numit și citocrom c
+

9
reductaza. Acest complex conţine citocromii b şi c1 şi centri cu Fe-S. Reacția catalizată de
complexul III este:
CoQH2 + 2 cit c (Fe3+) → CoQ + 2 cit c (Fe2+) + 2 H+
Ca urmare a activităţii complexului III, CoQH2 este reoxidată şi 2 molecule de cit c sunt
reduse.
3. Transferul a doi electroni de la două molecule de citocrom c reduse (plus a doi H+ din
matricea mitocondrială) la o moleculă de O2, cu formare de H2O. Acest transfer este mediat de
complexul IV (numit și citocrom c oxidaza), care conține citocromii a şi a3, precum şi ioni de
cupru. Reacția catalizată de complexul IV este:
2 cit c (Fe2+) + 2 H+ + ½ O2 → 2 cit c (Fe3+) + H2O

Componentele lanțului respirator sunt aranjate în ordinea crescătoare a potențialului redox

(E), care este o măsură a afinităţii pentru electroni: NADH are potențialul redox cel mai mic, iar O2
are potențialul redox cel mai mare. Oxigenul molecular este acceptorul final de electroni în cadrul
lanțului respirator.

II. Sinteza ATP

➢ Energia degajată prin transferul e− prin LR este conservată eficient în gradient de
protoni:
Transferul electronilor de la NADH până la O2, cu ajutorul componentelor lanțului
respirator, se însoțește de degajarea unei cantități semnificative de energie liberă: reacția globală
NADH + H+ + ½O2 → NAD+ + H2O este caracterizată de G° = −52,6 kcal/mol.
Mare parte din energia liberă degajată prin transferul e− la oxigen este utilizată pentru a
pompa H+ în afara matricei mitocondriale (din matrice spre spaţiul intermembranar). Pentru fiecare
pereche de e− transferaţi la O2, 4 H+ sunt pompaţi de către complexul I, 4 H+ de către complexul III
şi 2 H+ de către complexul IV (deci complexele I, III şi IV joacă și rol de pompe de H+).
În felul acesta se creează un gradient al protonilor: concentraţie mai mare de H+ pe faţa
externă a membranei mitocondriale interne şi concentraţie mai mică în matrice. Acest gradient are
două componente: electrică (exteriorul membranei mitocondriale interne este mai pozitiv faţă de
interiorul său) și chimică (pe faţa externă a membranei mitocondriale interne, pH-ul este mai acid în
comparaţie cu faţa sa matriceală).
În acest gradient este stocată o energie electro-chimică, ce reprezintă o conservare temporară
a energiei eliberate prin transferul e− până la oxigen. Energia stocată astfel este considerată o forţă
proton-motoare: atunci când H+ curg spontan în sensul gradientului lor electrochimic, energia
stocată în acest gradient devine disponibilă pentru a efectua travaliu: susţinerea sintezei ATP din
ADP şi Pi.

➢ Sinteza ATP din ADP și fosfat anorganic:

Are loc sub acțiunea ATP sintazei, numită și complexul Fo-F1 sau complexul V. Acest
complex are două componente asociate, cu roluri deferite:
• Fo - este integrată în membrana mitocondrială internă și conține un canal (por) central
pentru H+ prin care protonii curg în sensul gradientului de concentraţie, din spaţiul intermembranar
spre matrice;
• F1 - este localizată pe faţa internă a membranei mitocondriale interne (proemină spre
matrice) și conține centrul catalitic unde are loc sinteza ATP (de fapt compoenta F1 conține trei
centri catalitici identici).
Reacția de sinteză a ATP (ADP + Pi → ATP + H2O) este puternic endergonică în condiții
standard (G° = 7,3 kcal/mol, ceea ce înseamnă că reacția ar avea loc de la dreapta la stânga, în
sensul hidrolizei ATP-ului). Reacția poate avea loc în sensul sintezei ATP numai dacă G real < 0,
10
lucru posibil dacă ATP şi H2O (produșii de reacție) sunt îndepărtate eficient din mediul de reacţie
pe măsură ce se formează, astfel încât concentraţia lor să fie menţinută la valori mult mai mici decât
concentraţia reactanților ADP şi Pi (conform ecuației lui Gibbs, discutată anterior). Aceste condiţii
sunt create la nivelul centrilor catalitici ai ATP sintazei:
- mediul hidrofob menţine concentraţia moleculelor de H2O la o valoare redusă;
- ATP este îndepărtat printr-un mecanism rotativ mobilizat de curentul de protoni care trec
din spaţiul intermembranar spre matricea mitocondrială (în sensul gradientului de concentraţie),
prin canalul existent în componenta Fo.

11
 În concluzie:
- prin transferul e− de la NADH la O2, prin lanţul respirator, se degajă o anumită cantitate de
energie liberă → aceasta este utilizată la pomparea de H+ în afara matricei mitocondriale de către
complexele I, III şi IV → se creează un gradient de H+;
- energia electro-chimică ce este conţinută în gradientul de H+ reprezintă o forţă proton-
motoare: aceasta permite sinteza ATP la nivelul componentei F1 a ATP sintazei, pe măsură ce H+
curg pasiv (în sensul gradientului lor electrochimic) înapoi în matrice prin canalul de la nivelul Fo.
Pentru ca forţa proton-motoare să poată fi folosită la sinteza ATP, este absolut necesar ca
membrana mitocondrială internă să fie impermeabilă pentru H+, astfel încât gradientul de H+ să se
menţină şi protonii acumulaţi în spaţiul intermembranar să se poată întoarce în matrice numai pe la
nivelul componentei Fo.

➢ S-a calculat că:

- atunci când NADH este reoxidat în lanțul respirator, se sintetizează 3 molecule de ATP;
- atunci când FADH2 este reoxidat în lanțul respirator, se sintetizează 2 molecule de ATP.
Astfel, aproximativ 40% din energia care este degajată prin oxidarea NADH, respectiv a
FADH2 în lanțul respirator este conservată sub formă de ATP; restul este transformată în căldură și
contribuie la procesul termogenezei.

➢ Inhibitorii lanțului respirator:

Diverse substanțe chimice pot inhiba transferul de electroni la nivelul LR, ducând și la
blocarea sintezei de ATP. Ex: rotenona (un insecticid) inhibă complexul I, antimicina A (un
antibiotic toxic) inhibă complexul III, cianurile și monoxidul de carbon inhibă complexul IV. Dacă
electronii nu pot ajunge la acceptorul final (O2), nu se mai degajă energie liberă, iar sinteza de ATP
devine imposibilă.

➢ Decuplanți ai fosforilării oxidative:

Unele substanțele chimice hidrofobe cu caracter acid slab (ex. dinitrofenolul - DNP) pot
străbate membrana mitocondrială internă și pot transporta H+ din exteriorul acesteia spre matricea
mitocondrială (altfel spus, ele determină permeabilizarea membranei mitocondriale interne pentru
protoni). Aceste substanțe duc la disiparea gradientului de protoni transmembranar, ceea ce va
duce la imposibilitatea sintezei de ATP (dispare forța proton-motoare). Ca urmare a decuplării
lanțului respirator de sinteza ATP, transferul de e− în LR continuă, dar energia eliberată în cursul
acestui proces nu mai poate fi utilizată pentru sinteza ATP (această energie se va transforma în
căldură; astfel, un simptom caracteristic al unei eventuale intoxicații cu dinitrofenol este febra).

12
 ➢ Reglarea fosforilării oxidative de către nevoile energetice celulare:

Procesul fosforilării oxidative este reglat în funcție de starea energetică a celulei:

• Atunci când celula este într-o stare energetică joasă (nivel scăzut de ATP și nivel crescut de
ADP) → rata respiraţiei (viteza transferului de electroni prin lanțul respirator) va creşte → aceasta
va duce la creșterea sintezei de ATP; astfel, rezervele de ATP ale celulei vor fi regenerate.
• Atunci când celula este într-o stare energetică înaltă (nivel crescut de ATP, necesități
energetice asigurate) → rata respiraţiei va scădea → aceasta va duce la reducerea sintezei de ATP,
evitându-se astfel formarea unor cantități excesive de ATP.

13