LEUCOCITELE

Obiective educaţionale:

După parcurgerea acestui capitol, studentul va putea:

• Să cunoască valorile normale ale leucocitelor

• Să enumere şi să analizeze variaţiile fiziologice ale leucocitelor

• Să identifice condiţiile patologice posibile care determină modificarea seriei albe

• Să descrie şi să analizeze particularităţile morfologice şi funcţionale ale

granulocitelor

• Să descrie şi să analizeze particularităţile morfologice şi funcţionale ale

agranulocitelor

• Să definească şi să descrie sistemul mononuclear fagocitar

• Să descrie proprietăţile granulocitelor

• Să analizeze mecanismele ce explică proprietăţile granulocitelor
Noţiuni generale

Imunitatea reprezintă capacitatea de apărare a organismului atât faţă de agresori externi,

cât şi faţă de propriile structuri/celule modificate, potenţial periculoase.

Sistemul imun este un sistem funcţional, nu anatomic, format dintr-un ansamblu de

molecule de semnalizare și celule (leucocite, macrofage, celule dendritice,etc) aflate atât
în ţesuturile limfatice cât şi circulante în sânge. Ţesuturile limfatice sunt primare/organe
limfoide centrale (timusul, măduva hematogenă) și secundare /organe limfoide periferice,
unele ȋncapsulate (splina, ganglionii limfatici), altele neȋncapsulate (amigdalele, plăci
Peyer, ţesut limfoid asociat intestinului, GALT, etc).

Sistemul imun are rolul esenţial de a diferenţia structurile proprii (self) de cele străine
(non-self), identificând astfel agenţii patogeni, de a iniţia și susţine comunicarea ȋntre
celulele imune, de a recruta efectorii și de a coordona răspunsul imun și, ȋn final, de a
distruge/neutraliza agentul patogen. În felul acesta, sistemul imun recunoaşte şi înlătură
celulele proprii anormale, înlătură celulele moarte sau lezate şi protejează organismului
faţă de diferiţi patogeni. Răspunsul imun depinde de comunicarea dintre celule:
comunicarea chimică, realizată prin substanţe eliberate de celulele lezate şi prin citokine
(molecule proteice de semnalizare eliberate de o celulă şi care afectează creşterea sau
activitatea altei celule) şi semnalizare dependentă de contact, care apare când receptorii
de suprafaţă ai unei celule recunosc şi se leagă de receptorii de suprafaţă ai altei celule.

Din punct de vedere al caracteristicilor răspunsului imun declanşat, imunitatea poate fi

nespecifică, înnăscută, rapidă, ce intră în acţiune fără a necesita un contact prealabil cu
un anumit antigen, sau specifică, dobândită, adaptativă, lentă, mediată de limfocite şi
care se dezvoltă după contactul cu un anumit antigen.

Leucocitele participă la realizarea răspunsului imun.

Spre deosebire de celelalte elemente figurate ale sângelui, leucocitele sunt celule
complete, cu nucleu, şi au un metabolism extrem de intens. Neutrofilele conţin şi
depozite importante de glicogen care să le permită să funcţioneze eficient în anaerobioză.
Leucocitele se găsesc nu numai în sânge, dar şi în ţesutul intestiţial, limfă, lichid cefalo-
rahidian şi numeroase ţesuturi conjunctive ale organismului. Nefiind specifice sângelui,
acesta reprezintă doar un spaţiu de tranzit spre ţesuturi, acolo unde leucocitele îşi
îndeplinesc în cea mai mare parte funcţiile.

Durata lor de viaţă este de câteva zile, cea mai mare parte fiind petrecută în ţesuturi, unde
participă la reacţiile de apărare imună.

Din totalul leucocitelor prezente în organism doar 5% se găsesc în circulaţie, 38% sunt în
măduva hematogenă şi restul de 57% în ţesuturi.

Valori normale şi variaţii ale numărului de leucocite

Numărarea leucocitelor este un test de rutină.

Valoarea normală: 5000-8000 leucocite /μl

Leucocitozele reprezintă creşteri ale numărului de leucocite peste 10 000/ μl, iar
leucopeniile sunt scăderi ale numărului de leucocite sub 4000/ μl.

Leucocitoze fiziologice pot sa apară în următoarele situaţii:

• În funcție de vârstă: nou-născutul poate prezenta leucocitoze marcate ( ~

20.000 – 30.000 /μl); numărul leucocitelor începe să scadă treptat după
prima săptămână de viață, dar rămâne la valori crescute, progresiv mai
mici, în toată perioada copilăriei, ajungând să atingă valorile de la adult în
jurul vârstei de 16-18 ani
• La gravide, în ultimele 2 trimestre de sarcină şi câteva zile după naştere,
valorile sunt de leucocitoză ușoară (~12.000-13.000/ μl)
• În efortul fizic, leucocitoza apărută e proporțională cu intensitatea, și nu
cu durata activității realizate, iar valorile revin la normal în prima oră după
încetarea efortului
• În timpul emoţiilor, prin stimularea sistemului nervos simpatic, creşte
viteza de circulaţie a sângelui şi sunt mobilizate în circulaţie leucocite
stagnante din zone cu circulaţie lentă, care în repaus sunt alipite pereţilor
vasculari în teritoriul capilarelor şi venulelor postcapilare
 • Postprandial, valorile rămânând crescute şi 3-4 ore postalimentaţie

Leucocitozele patologice pot fi :

a) adaptative, reprezentând reacţii reversibile ce pot apărea în infecţii bacteriene acute şi

distrucţii tisulare (de exemplu, traumatism, arsuri, infarct în teritoriul pulmonar, cardiac,
renal, cerebral). Creşterea numărului de leucocite este moderată, în sângele periferic nu
există elemente tinere medulare, iar modificarea este reversibilă, apărută ȋntr-un anumit
context, valorile revenind la normal odată cu rezolvarea situaţiei patologice pe care o
însoţesc .

b) neadaptative, reprezentând creşterea marcată a numărului de leucocite, chiar peste

100.000/ μl, iar în sângele periferic sunt prezente elemente tinere medulare, imature
morfologic şi funcţional, iar creşterea este ireversibilă spontan. Se întâlnesc în leucemii.

Leucopenii : cel mai frecvent apar ca urmare a administrării unor medicamente, ca de

exemplu chimioterapicele, dar şi ca urmare a radioterapiei; pot însoţi unele infecţii virale
(rubeola, rujeola, gripa), unele infecţii bacteriene (febra tifoidă, bruceloza), anumite
parazitoze (malaria).

Tipuri de leucocite. Formare şi roluri

Leucocitele nu sunt un grup omogen de celule, ca hematiile. După caracteristicile

nucleului şi granulaţiile prezente în citoplasmă se descriu mai multe tipuri de leucocite.
Pe un frotiu sanguin colorat cu coloraţia May-Grünwald Giemsa, se disting următoarele
tipuri de leucocite:

A. Granulocite (cu nucleu segmentat şi numeroase granulaţii în citoplasmă) :

Neutrofile 60-65% ; Eozinofile (1-3%) ; Bazofile (0,15-0,5%)
B. Agranulocite (cu nucleu nesegmentat şi granulaţii ce nu pot fi vizualizate la
microscopul optic) : Limfocite (25-35%) ; Monocite (4-8%)
Distribuţia procentuală a diferitelor tipuri de leucocite poartă numele de leucogramă sau
formulă leucocitară.
Granulocitele

Caracteristicile comune ale granulocitelor:

- Au formă sferică

- Au diametrul de 1,5 ori diametrul hematiilor

- Au un nucleu cu mai multe segmente (lobi) unite între ele prin

punţi fine

- Prezintă granulaţii citoplasmatice cu conţinut enzimatic specific

Neutrofilele sunt celule gata echipate, ce pot intra rapid în acţiune, şi au câteva
caracteristici morfologice şi funcţionale:

- Prezintă un nucleu polilobat, segmentat; neutrofilele tinere sunt nesegmentate sau

puţin segmentate pe când cele vârstnice sunt puternic segmentate (5-7 lobi)

- Au granulaţii mici, numeroase, colorate în violet; granulaţiile (lizozomi) sunt de

mai multe tipuri (primare, mieloperoxidazo - pozitive, secundare, terţiare), şi au un
echipament enzimatic bogat, reprezentat de enzime şi proteine antibacteriene

- Din numărul de leucocite prezente în sânge, numai jumătate sunt detectabile, restul
aderând de pereţii vasului în zonele cu circulaţie lentă; pentru fiecare neutrofil
circulant, aproximativ 100 de celule aproape mature sunt ţinute în rezervă în măduva
hematogenă

- Au capacitate specială de fagocitoză, importantă pentru apărarea antimicrobiană în

ţesuturile agresate

- Prezintă pe membrană receptori pentru fragmentul Fc al IgG şi pentru componentul

C3b al complementului.

- Pătrund în ţesuturi, migrarea lor fiind dirijată de prezenţa unor concentraţii crescute
de chemoatractanţi (derivaţi din bacterii, produşi apăruţi ca urmare a activării
complementului sau secretaţi de anumite celule activate, inclusiv leucocite); odată
 pătrunse în ţesuturi, nu mai revin în circulaţie; eliberează citokine, inclusiv substanţe
cu rol pirogen, şi mediatori ai răspunsului inflamator

- În circulaţie neutrofilele există în stare de repaus, astfel încât substanţele toxice pe

care le conţin să nu fie accidental eliberate şi să lezeze structurile sănătoase.

Creşterea numărului de leucocite, neutrofilie, este caracteristică infecţiilor bacteriene

acute. În această situaţie se poate evidenţia şi creşterea proporţiei de neutrofile tinere.

Formula Arneth cuantifică distribuţia elementelor tinere, adulte şi îmbătrânite în

circulaţie. Creşterea proporţiei elementelor tinere va determina devierea la stânga a
formulei lui Arneth, pe când creşterea proporţiei elementelor segmentate, îmbătrânite
reprezintă devierea la dreapta a formulei lui Arneth.

Eozinofilele, celule cantonate în special la nivelul ţesuturilor de la porţile de intrare ale

organismului, cum sunt mucoasa intestinală, plămânii, prezintă câteva particularităţi:

- Au nucleu bilobat, în desagă, iar în citoplasmă granulaţii mari, puţine, colorate în

roşu intens

- Prezintă un conţinut special de enzime în granulaţii, în corelaţie cu funcţiile

particulare pe care le realizează : peroxidaza, proteina bazică majoră (cu rol în
distrugerea larvelor de paraziţi), arilsulfataza B (cu rol în inactivarea leucotrienelor)

- Migrează în ţesuturi sub acţiunea factorului chemotactic pentru eozinofile eliberat

de mastocite şi bazofile

- Se acumulează în ţesuturile în care apar reacţii alergice (ţesut peribronhial al

pesoanelor cu astm şi în piele după o reacţie alergică cutanată)

- Au un rol important în fagocitarea şi distrugerea complexelor antigen (Ag) –

anticorp (Ac) în care anticorpul este IgE (prevenind astfel extinderea proceselor
inflamatorii)

- Detoxifică unele din substanţele inductoare ale inflamaţiei eliberate de mastocite

şi bazofile
Creşterea numărului de eozinofile, eozinofilie, caracterizează reacţiile alergice şi
parazitare.

Scăderea numărului de eozinofile, eozinopenie, apare după administrarea de ACTH sau

glucocorticoizi.

Bazofilele sunt caracterizate prin prezenţa unui nucleu trilobat, iar în citoplasmă se
remarcă granulaţii inegale, albastre, care conţin histamină, heparină, bradikinină,
serotonină, enzime proteolitice, „slow-reacting substance of anaphylaxis” (un amestec de
3 leucotriene) şi un factor chemotactic pentru eozinofile. Mastocitele sunt celule
asemănătoare bazofilelor, aflate în ţesuturi. Ele sunt localizate în jurul vaselor de sânge,
pe pereţii externi, în organe bogate în ţesut conjunctiv : piele, plămâni, tub digestiv,
prostată, glanda mamară. Sunt asemănătoare morfologic bazofilelor.

- De mastocite şi bazofile se pot ataşa IgE

- Degranularea bazofilelor şi mastocitelor se produce în prezenţa complexelor Ag-Ac

(Ag specific pentru IgE se leagă de anticorpul IgE ataşat de suprafaţa acestor celule), în
special când anticorpii sunt IgE; prin eliberarea conţinutului granulaţiilor, aceste celule au
un rol în apariţia reacţiilor alergice, a inflamaţiei şi a răspunsului imun înnăscut. Prin
eliberarea de histamină apar vasodilataţia şi creşterea permeabilităţii capilare, iar prin
factorul chemotactic pentru eozinofile se produce un aflux local de eozinofile.

Creşterea numărului de bazofile poate să apară în mixedem, în unele infecţii virale (de
exemplu varicela), în mieloleucoză (un tip de leucemie). Scăderea numărului de bazofile
se înregistrează sub acţiunea ACTH-ului, a glucocorticoizilor şi a hormonilor tiroidieni.

Degranularea mastocitelor din ţesuturi se poate face şi sub acţiunea agenţilor mecanici,
cum se poate întâmpla în piele sau a factorilor fizici, explicând apariţia eritemului solar
sub acţiunea radiaţiilor UV.

Agranulocitele

Caracteristicile comune ale agranulocitelor:

- Au un nucleu nesegmentat, rotund sau reniform

- În citoplasmă prezintă granulaţii ce nu se văd la microscopul optic

Monocitele sunt cele mai mari leucocite. Nucleul lor este reniform sau în bob de fasole,
iar granulaţiile, foarte mici, au un echipament enzimatic bogat : enzime proteolitice
(peroxidază, esterază) şi lipolitice. Părăsesc sângele, iar în ţesuturi se transformă rapid (2-
3 ore) în macrofage prin creşterea dimensiunilor, creşterea capacităţii de aderare şi
fagocitoză, creşterea activităţii enzimatice, dar cu dispariţia capacităţii peroxidazice.
Macrofagele din ţesuturi nu mai revin în sânge, se pot multiplica însă, iar durata lor de
viaţă este de aproximativ 3 luni. Au rol esenţial în fagocitoză şi imunitate. Macrofagele
au o durată de viaţă mai mare decât neutrofilele, sunt fagocite mai active decât
monocitele şi au mai multe granule cu enzime hidrolitice. Macrofage noi se pot dezvolta
prin diviziune celulară în condiţii de inflamaţie, dar majoritatea macrofagelor provin din
monocite sanguine.

Ca fagocite, neutrofilele joacă un rol important în fazele acute ale infecţiei, pe când
macrofagele sunt implicate în special în infecţiile cronice.

Macrofagele procesează componentele antigenice şi le prezintă limfocitelor, proces

necesar pentru dezvoltarea imunităţii specifice. Macrofagele sunt cunoscute şi ca celule
prezentatoare de antigen, ce expun la suprafaţa lor particule din agentul patogen pe care l-
au ingerat şi procesat, pentru a-l prezenta unor celule ale imunităţii specifice. Sunt o
punte de legătură între imunitatea înnăscută şi cea dobândită. Tot celule prezentatoare de
antigen sunt şi celulele dendritice, înrudite cu macrofagele, care au prelungiri lungi,
subţiri, ce seamănă cu dendritele neuronilor. Acestea nu provin din monocitele circulante.
Se găsesc în piele unde se numesc celule Langerhans şi în alte organe.

Creşterea numărului de monocite poate să apară în anumite infecţii virale, mononucleoza

infecţioasă, dar şi în tuberculoză, endocardita bacteriană subacută, etc.

Scăderea numărului de monocite poate să apară sub acţiunea glucocorticoizilor.

Toate macrofagele tisulare formează sistemul mononuclear-fagocitar (sistemul monocite-

macrofage). Aceste celule se găsesc în toate ţesuturile, dar mai ales în zonele în care mari
cantităţi de particule străine trebuie distruse: în piele (histiocite), alveolele pulmonare,
ficat (celulele Kupffer), splină, ganglioni limfatici, os (osteoclaste), articulaţii (celule
sinoviale A), creier (microglie), corpuscul renal, splină (celule reticulo-endoteliale). Pot
să fie celule libere (macrofage alveolare, intraepidermice), care caută agenţi patogeni în
spaţiile interstiţiale, sau fixe (microglia sistemului nervos, celulele Kupffer).

Limfocitele sunt celule cheie în imunitatea specifică

- Au diametru variabil, majoritatea fiind de dimensiuni mici, asemănătoare

hematiilor, dar există şi limfocite cu dimensiuni mai mari

- Prezintă nucleu mare, rotund, care ocupă aproape toată celula şi o bandă subţire de
citoplasmă la periferie

Creşterea numărului de limfocite (limfocitoza) se înregistrează fiziologic la copii în

primii ani de viaţă, iar patologic în infecţii cronice, tuberculoză, sifilis, după transplant de
organe.

Scăderea numărului de limfocite (limfopenie) apare după administrarea de

glucocorticoizi.

Proprietăţile granulocitelor

Granulocitele prezintă marginaţie, diapedeză, mobilitate şi au capacitate de fagocitoză.

Aceste proprietăţi, cu excepţia fagocitozei, sunt practic proprietăţi comune elementelor
seriei albe.

Marginaţia

Este proprietatea leucocitelor de a se dispune în vecinătatea endoteliului, în vasele de

calibru scăzut şi cu circulaţie lentă, în special venule. În condiţii fiziologice acest
fenomen este favorizat de forţa fluxului sanguin şi este o modalitate de supraveghere a
ţesuturilor pentru depistarea proceselor inflamatorii. Între leucocitele marginale şi
celulele endoteliale se stabilesc contacte laxe, reversibile prin intermediul selectinelor
prezente pe leucocit (L-selectine), corespondente cu cele de pe celula endotelială (P, E-
selectine). Această aderare reversibilă, cu rostogolirea celulelor pe suprafaţa endoteliului
constituie fenomenul de “rolling” leucocitar. Prezenţa în ţesuturi a unor chemoatractanţi
(proteine denaturate, diferite zaharide bacteriene), dar şi eliberarea unor mediatori cum
sunt unele componente ale complementului, anumite citokine, determină aderarea fermă a
leucocitelor de celulele endoteliale, oprirea “rolling”-ului, cu activarea metabolică
consecutivă a acestora. Această legare fermă se realizează prin intermediul
corespondenţei dintre integrine leucocitare şi molecule de adeziune celulară (de exemplu
ICAM-1) prezente pe suprafaţa endoteliului.

Diapedeza

Este proprietatea celulelor seriei albe de a traversa peretele vascular în zona capilarelor şi
a venulelor postcapilare, la joncţiunea dintre celulele endoteliale. Limfocitele pot trece
direct prin citoplasma celulei endoteliale, migrarea transcelulară fiind minoră pentru
neutrofile. Prezenţa în ţesuturi a substanţelor cu capacitate chemotactică stimulează
diapedeza. Diapedeza se face prin mişcări ameboidale. Celula emite pseudopode
(protopod – prelungirea ce conduce deplasarea), ce se fixează de di/tripeptidele conţinute
în substanţa fundamentală a ţesutului respectiv şi apoi tot corpul celular este tras de
cealaltă parte a vasului.

Motilitatea

Este proprietatea granulocitelor de a se deplasa cu ajutorul pseudopodelor. Deplasarea se

realizează dirijat (tactism) şi este posibilă datorită prezenţei surselor de energie şi a
proteinelor contractile. Chemotactismul pozitiv determină migrarea neutrofilelor, dar şi a
altor celule ale seriei albe, de îndată ce au părăsit circulaţia, spre zona lezată, ca urmare a
unui gradient chemotactic (deplasarea se face spre zona cu concentraţie mare de agenţi
chemotactici). Efect chemotactic pot avea: bacterii sau produşii lor de degradare,
modificări de pH, complexele Ag-Ac, fracţiunile 3a şi 5a ale complementului, conţinutul
granulaţiilor bazofilelor, anumiţi factori ai coagulării, etc. Expunerea neutrofilelor la
chemoatractanţi determină polarizarea chemoreceptorilor, creşterea concentraţiei
intracelulare de calciu, activarea profilinei responsabilă de formarea pseudopodelor
bogate în actină (prin polimerizarea moleculelor de actină cu formarea unui gel de actină,
la capătul celulei ce conduce deplasarea). Se activează în acelaşi timp o kinază (miozin-
light-chain-kinase – MLCK), ce va activa contractilitatea actino-miozinică a leucocitului,
va permite aderarea de componente din substanţa fundamentală a ţesutului respectiv, şi
apoi târârea întregului corp celular spre zona de aderenţă.

În concluzie, deplasarea dirijată a celulelor fagocitare spre zona lezată, de

exemplu spre un focar inflamator, se va face prin activarea simultană a două
procese, emiterea de pseudopode şi activarea contractilităţii actino-miozinice
a citoscheletului celular.

Fagocitoza

Fagocitoza reprezintă proprietatea de a îngloba şi degrada substanţe solide, străine

organismului. Structurile proprii, integre, ale organismului nu sunt fagocitate. Sunt
fagocitate mai uşor particulele rugoase încărcate pozitiv decât cele încărcate cu sarcini
negative (granulocitele au sarcini negative la suprafaţa celulei). Unele bacterii trebuie
pregătite pentru fagocitoză prin opsonizare, reprezentând acoperirea cu fragmente din
complement, C3b, sau cu IgG.

În categoria fagocitelor se înscriu neutrofilele, cu o putere remarcabilă de a acţiona în

condiţii de anaerobioză, eozinofilele, cu o capacitate redusă de fagocitoză, mastocitele,
macrofagele şi celulele dendritice. În procesul de degradare a paraziţilor, eozinofilele nu
îi fagocitează, ci îi înconjoară, se leagă de paraziţii mari acoperiţi de anticorpi şi
eliberează enzimele conţinute în granulaţii.
Principalele fagocite sunt însă neutrofilele, macrofagele şi celulele dendritice.
Etapele fagocitozei :

Granulocitul are receptori pentru fracţiunea C3b a complementului şi pentru IgG, prin
intermediul cărora recunoaşte şi se leagă de particula opsonizată, care astfel aderă de
suprafaţa celulei fagocitare. Prin stimularea receptorilor se produc atât fenomene
electrice, cu modificarea polarităţii membranei, cât şi modificări conformaţionale ale
acestora, ce au ca rezultat creşterea concentraţiei Ca intracelular, activarea fosfolipazei
A2 şi formarea din acid arahidonic de prostaglandine (PG) şi leucotriene (LT), mediatori
ai inflamaţiei. Creşterea concentraţiei intracelulare de calciu are ca rezultat şi formarea de
pseudopode, aşa cum s-a arătat anterior.
În faza de fagozom, pseudopodele emise de granulocit înconjoară particula străină şi se
formează o veziculă fagocitară ce poartă numele de fagozom. Peretele membranar al
fagozomului separă particula străină de restul celulei.

Etapele descrise în continuare corespund situaţiei în care granulocitul este capabil să

înglobeze şi să degradeze particula străină. Uneori însă, acest lucru nu este posibil, astfel
încât agentul patogen persistă sau chiar se multiplică în interiorul celulei fagocitare. În
cazul în care fagocitele nu îşi pot îngloba ţinta din cauza dimensiunii acesteia, îşi
eliberează substanţele toxice extracelular.

Faza de fagolizozom cuprinde aderarea lizozomilor de peretele extern al fagozomului.

Degranularea constituie deversarea conţinutului lizozomilor în vezicula fagocitară.

Degradarea particulelor străine se face atât prin generarea de radicali liberi extrem de
reactivi, cu capacitate bactericidă, cât şi datorită acţiunii proteazelor şi peptidelor anti-
microbiene specifice conţinute în granulaţii. Specii reactive de oxigen (SRO) există şi în
mod normal în celulă, dar în cantităţi foarte scăzute datorită unor enzime reducătoare
(SOD, catalază), evitându-se astfel distrugerea granulocitului. Activarea acestui arsenal
complex de distrugere este atent reglată şi se produce odată cu formarea fagozomului.

Capacitatea de a genera SRO se datorează în primul rând NADPH-oxidazei asociate

membranei, ce catalizează reacţii cu formarea de anion superoxid.

Când celula fagocitară este în repaus, cele 5 componente ale NADPH-oxidazei

sunt separate, nefăcând parte din membrana celulară, ci fiind integrate în
granulaţiile secundare. După activarea celulei fagocitare componentele se asamblează şi
sunt fixate în membrană. Când NADPH-oxidaza devine activă duce la formarea
anionului superoxid, primul radical liber al oxigenului, din care se formează apoi
radicalul hidroxil, apa oxigenată, peroxizii.

Odată cu deversarea conţinutului granulaţiilor în fagozomi, intră în acţiune şi

mieloperoxidaza (MPO), enzimă lizozomală care, ȋn prezenţa clorului, va transforma
peroxizii în compuşi mult mai citotoxici (cloramine, acid hipocloros). Generarea
radicalilor liberi prin activarea metabolică a celulei fagocitare poartă numele de activare
explozivă sau explozie respiratorie.

În plus se generează şi radicali ai azotului, cu aceleaşi efecte nocive ca cele ale radicalilor
de oxigen. NO sintetaza (NOs) determină dezaminarea oxidativă a L-argininei cu
formarea de NO. Acesta reacţionează cu anionul superoxid şi formează compuşi azotaţi
reactivi, cu activitate antimicrobiană.

În cursul exploziei respiratorii, în afara eliberării de radicali liberi distructivi şi a unor

substanţe cu capacitate oxidantă, cum este apa oxigenată, se produc şi modificări de pH şi
de osmolaritate în interiorul fagozomului, ce vor activa enzimele cu capacitate
proteolitică.

Eliminarea reziduurilor constă în exocitoza produşilor rezultaţi: cei solubili sunt

eliberaţi în citoplasmă, sau extracelular; cei insolubili vor ajunge în spaţiul extracelular şi
vor fi preluaţi de alte componente ale sistemului imun.

Moartea granulocitului survine dacă agenţii au virulenţă crescută sau au fost înglobaţi
foarte mulţi agenţi patogeni. Pereţii veziculei fagocitare devin permeabili, conţinutul
acesteia se varsă în granulocit şi se produce moartea granulocitului, devenit astfel un “sac
suicidar”.

Ȋn diabetul zaharat, capacitatea fagocitară este alterată (a fagocitelor în general, inclusiv a

macrofagelor), fiind unul din factorii incriminaţi pentru susceptibilitatea crescută la
infecţii a acestei categorii de pacienţi.