Unitatea de curs 5.

ANALIZATORII
Scopul unităţii de curs:
 Însuşirea noţiunilor de bază privind anatomia şi structura segmentelor analizatorilor din organismul uman;
 Cunoaşterea de către cursanţi a principalelor segmente care intră în alcătuirea analizatorilor;
 Înţelegerea corectă a organizării structural - funcţionale a analizatorilor.
Obiectivele unităţii de curs:
După însuşirea acestui curs studenţii vor putea:
1. să clasifice funcţional analizatorii ;
2. să identifice segmentele viscerale care constituie analizatorii;
3. să localizeze segmentele receptor, de conducere şi central pentru fiecare analizator în parte;
4. să descrie configuraţia externă, internă şi structura segmentelor receptoare ale fiecărui analizator.

Coordonarea funcţională a unui organism, precum şi integrarea acestuia în mediu poate fi realizată de sistemul
nervos numai când acesta primeşte informaţii atât din mediu extern cât şi din cel intern. Aceste informaţii sunt aduse la
sistemul nervos central prin intermediul organelor receptoare.
Analizatorii sunt sisteme complexe şi unitare, morfofuncţionale, care au rolul de a recepţiona, conduce şi
transforma excitaţiile, primite din mediul intern şi extern, în senzaţii specifice.
Din punct de vedere anatomic analizatorii sunt constituiţi din trei părţi principale: segmentul periferic (receptor),
segmentul intermediar (de conducere) şi segmentul central (cortical).
Segmentul periferic. Receptorii sunt structuri la nivelul cărora sunt recepţionaţi stimulii fizici şi chimici din
mediul extern şi intern. În acest fel, interpuşi între mediu extern şi structurile nervoase, receptorii sunt consideraţi a fi, nişte
“traductori” ai diferitelor tipuri de energie – în energie nervoasă. Rolul funcţional al receptorilor este de a realiza conversia
anumitor forme de energie în energie nervoasă.
Se disting trei categorii de receptori: exteroceptori, proprioceptori, visceroceptori.
Exteroceptorii sunt specializaţi în culegerea informaţiilor din mediul extern. Aceştia se împart în receptori cutanaţi
(tactili, termici şi dureroşi) şi receptori ai organelor de simţ (vizuali, acustici, vestibulari, olfactivi, gustativi).
Proprioceptorii culeg, de la nivelul structurilor aparatului locomotor (muşchi, tendoane, aponevroze, oase,
ligamente, capsule articulare etc.), informaţii legate de poziţia şi mişcarea corpului şi ale segmentelor sale.
Visceroceptorii (interoceptorii) sunt receptori care percep excitaţiile ce vin de la nivelul viscerelor (aparatul
digestiv, aparatul respirator, aparatul cardiovascular, aparatul excretor şi aparatul genital).
După natura stimulilor pe care îi percep, receptorii pot fi clasificaţi în: mecanoreceptori (tactili, de presiune,
kinestezici, acustici, vestibulari şi de presiune), termoreceptori, chemoreceptori (gustativi, olfactivi, chemoreceptorii de la
nivelul sinusului carotidian şi a arcului aortic), receptori electromagnetici (retina). Mecanoreceptorii înregistrează gradul de
extensie a unor organe cavitare, chemoreceptorii sesizează variaţiile chimice ale unor compuşi, osmoreceptorii percep
variaţiile osmotice din sânge şi ţesuturi, termoreceptorii sesizează variaţiile de temperatură în raport cu temperatura
corpului.
Majoritatea acestor interoceptori sunt reprezentaţi de fibrele nervoase mielinice ai ganglionilor spinali, care fie că
se termină liber la nivelul viscerelor şi al vaselor sanguine, fie că se termină incapsulat – corpusculii din masa
mezenterului.
Nocireceptori – specifici şi nespecifici, percep stimulii de natură diferită, veniţi fie din mediul extern, fin din cel
intern. Stimulii care acţionează asupra acestor receptori au o acţiune ce depăşeşete o anumită intensitate, putând deveni
nocivi.
Segmentul intermediar este alcătuit din căile nervoase, prin care impulsurile declanşate de la nivelul receptorilor
ajung până la centrii nervoşi superiori. Pe căile ascendente directe (fasciculul spinotalamic) impulsurile sunt conduse rapid
şi proiectate într-o arie corticală specifică. Pe căile nespecifice (sitemul reticulat activator) impulsurile sunt conduse lent şi
proiectate cortical, difuz şi nespecific.
Segmentul central este reprezentat de zona corticală în care se fac analiza şi sinteza informaţiilor primite de la
nivelul receptorilor, rezultând senzaţii specifice (vizuale, auditive etc.) şi conştiente.

5.1. ANALIZATORUL CUTANAT

5.1.1. Pielea
Pielea este un imens câmp receptor datorită numeroaselor şi variatelor terminaţii ale analizatorului cutanat care
informează centrii nervoşi superiori asupra proprietăţilor şi fenomenelor cu care organismul vine în contact. În piele se
găsesc receptorii tactili, termici, dureroşi, de presiune şi vibratori. Pielea sau tegumentul acoperă organismul la exterior şi
se continuă la nivelul orificiilor naturale ale organismului cu mucoasele. Este alcătuită, de la suprafaţă spre profunzime, din
trei straturi: epidermul aflat în contact direct cu mediul extern, dermul şi hipodermul sau ţesutul subcutanat.
 Epidermul este un epiteliu pluristratificat cheratinizat alcătuit din două pături: pătura germinativă, profundă şi
pătura cornoasă, superficială (Fig. 24).
o Pătura germinativă are în structura sa două straturi:

62
  stratul bazal, situat pe o membrană bazală care-l desparte de derm, format dintr-un singur strat de
celule cilindrice;
 stratul spinos, format din 6-20 de rânduri de celule poliedrice care trimit unele spre celelalte prelungiri
în formă de spini.
Procesul de cheratinizare începe în regiunile superficiale ale acestui strat. Pătura germinativă se caracterizează prin
faptul că celulele ei se divid activ, asigurând reînnoirea straturilor superficiale. Cele două straturi ale păturii germinative
conţin pigment melanic, care este produs de celule speciale numite melanocite, localizate în derm.
o Pătura cornoasă este alcătuită din 3
straturi:
 stratul granular este format din
celule turtite care conţin granulaţii de
cheratină. La nivelul acestui strat
nucleii se fragmentează, iar celulele
epidermice încep să moară;
 stratul lucid este format din celule
turtite, clare cu nucleu degenerat şi
umeroase granulaţii de cheratină în
citoplasmă;
 stratul cornos conţine celule foarte
turtite, cu citoplasma încărcată de
cheratină, a căror nuclei au degenarat
şi a căror metabolism a încetat.
Legăturile dintre celule slăbesc, încât
acestea se desprind de e suprafaţa
pielii şi cad prin procesul de
descuamare (exfoliere). Ele sunt
permanent înlocuite cu celule
provenite din straturile profunde ale
epidermului.
În epiderm nu pătrund vase, astfel
încât hrănirea sa se realizează prin osmoză
pe seama lichidului intercelular. Epidermul
este străbătut de fire de păr, canale de
excreţie ale glandelor sudoripare şi sebacee, Fig. 24. Structura pielii (ansamblu)
precum şi de terminaţii nervoase receptoare:
terminaţii nervoase libere, discuri Merkel.
 Dermul este o pătură conjunctivă densă în care se găsesc vase de sânge, vase limfatice, terminaţii nervoase şi
anexe cutanate. Este constituit din două straturi: stratul papilar spre epiderm şi stratul reticular spre hipoderm.
o Stratul papilar formează nişte ridicături în formă de trunchi de con numite papilele dermice. Pe suprafaţa
degetelor, palmei şi plantei (talpa piciorului) papilele sunt mai evidente şi formează crestele papilare, a
căror întipărire dă amprentele, cu importanţă în medicina legală.
o Stratul reticular este format din ţesut conjunctiv dens.
În derm se găsesc canalele de excreţie ale glandelor sudoripare, adenomerii glandelor sebacee, foliculi piloşi,
muşchii firelor de păr, reţeaua vasculară şi numeroşi receptori nervoşi: terminaţii nervoase libere, corpusculi Meissner,
corpusculi Krause.
 Hipodermul, stratul profund al pielii, este alcătuit din ţesut conjunctiv lax, cu un număr variabil de celule
adipoase (adipocite). Când celulele adipoase sunt în număr mare constituie paniculi adipoşi. În hipoderm se găsesc
glomerulii glandelor sudoripare, reţeaua vasculară subcutanată, nervii cutanaţi şi receptori nervoşi: corpusculi Vater Pacini,
corpusculi Ruffini, corpusculi Golgi – Mazzoni.
Anexele pielii sunt anexe cornoase (firele de păr şi unghiile) şi anexe glandulare (glandele sudoripare, sebacee şi
mamare).
Firul de păr este constituit din rădăcină (folicul pilos) şi tulpină care are o parte înfiptă oblic în piele şi o parte
liberă vizibilă. La rădăcina firului de păr se află câte o glandă sebacee a cărei secreţie unge firul de păr şi un muşchi
erector al firului de păr, format din ţesut muscular neted, cu inervaţie vegetativă. Partea inferioară a rădăcinii este îngroşată
(bulbul firului de păr) şi prezintă în interior ţesut conjunctiv, vase de sânge şi nervi care alcătuiesc împreună papila firului
de păr. Celulele firului de păr sunt cheratinizate, dispuse în straturi concentrice şi conţin în citoplasma lor pigment melanic
care este răspunzător de culoarea firului de păr.
Unghiile sunt lamele cornoase alcătuite din celule cheratinizate. Sunt situate pe faţele dorsale ale degetelor, în
dreptul ultimei falange. Înconjurate de şanţul unghiei ele prezintă o parte vizibilă de culoare roz corpul unghiei şi o regiune
ascunsă sub piele, rădăcina unghiei. Între corpul unghiei şi rădăcină se află o zonă semilunară, albicioasă, numită lunula.
Părţile moi pe care sunt aşezate unghiile alcătuiesc patul unghiei.
Glandele sudoripare, de tip tubular, sunt foarte numeroase (2-3 milioane) şi au rol în a elabora sudoarea, lichid cu
o compoziţie asemănătoare cu a urinei, în ceea ce priveşte compuşii organici şi anorganici. Glandele sudoripare sunt în

63
general mai numeroase pe frunte, buze, axilă, palmă şi plantă. Extremitatea profundă secretorie a glandei, numită glomerul,
este încolăcită, situată în hipoderm şi înconjurată de numeroase capilare. Glomerulul se continuă cu un canal excretor care
străbate dermul şi epidermul, unde capătă traiect spiralat, şi se deschide la suprafaţa pielii printr-un por excretor.
Glandele sebacee, de tip acinos, sunt anexate rădăcinii firului de păr. Au rolul de a secreta o substanţă grasă
numită sebum, care unge pielea şi firul de păr.
Glandele mamare sunt glande sebacee modificate şi dezvoltarea lor este corelată cu dezvoltarea organelor genitale
feminine (vezi aparatul genital feminin).
 Segmentul receptor al analizatorului cutanat este reprezentat fie de terminaţiile nervoase libere ramificate la
nivelul epidermului, fie prin terminaţiile incapsulate – de la nivelul dermului şi hipodermului – cum sunt corpusculii tactili,
termici, de durere (Fig. 25). Terminaţiile periferice sunt dendrite ale neuronilor pseudounipolari din ganglionul spinal sau a
ganglionilor nervilor cranieni.
Terminaţiile nervoase libere, răspândite atât în
epiderm cât şi în derm, sunt reprezentate prin ramificaţii
nervoase libere amielince pentru recepţia durerii, tactului şi
presiunii. Ele se termină pe suprafaţa celulelor sub forma
unor butoni.
Discurile Merkel, se găsesc în regiunile
tegumentare prevăzute cu peri scurţi şi au rol în recepţia
stimulilor tactili. Sunt reprezentaţi prin fibre mielinice
provenite din plexul nervos din derm, care se termină sub
forma unui coşuleţ în jurul unor celule epiteliale.
Corpusculii Meissner, receptori tactili, se găsesc în
papilele dermice de pe degetele din palmă, plantă, buze şi
limbă. Sub o capsulă conjunctivo-lamelară se găsesc o serie
de celule nevroglice aşezate serial, printre care se ramifică
filetele nervoase dendritice aparţinând neuronilor din
ganglionii spinali. Au formă ovoidă şi cuprind în centru
celule şi fibre nervoase.
Corpusculii Vater – Paccini, baroreceptori, sunt
formaţiuni mari ovoide (pot fi văzute cu ochiul liber)
Fig. 25. Receptorii cutanaţi alcătuite dintr-un număr mare (20-60) de învelişuri
concentrice, conjunctivo-lamelare, dispuse în jurul unei
substanţe granulare. În partea centrală primeşte 2 terminaţiuni nervoase: una centripetă, somatică şi alta simpatică
centrifugă. Fibra nervoasă, după intrarea în corpuscul, pierde teaca de mielină, străbate porţiunea centrală a corpusculului şi
se termină printr-o umflătură în contact cu celulele lamelare centrale. Aceşti corpusculi se găsesc deopotrivă în hipoderm,
ca şi în peritoneu, capsulele articulare, viscere, periost, perimisiumul muşchilor şi în adventicea vaselor.
Corpusculii Golgi – Mazzoni sunt o varietate a corpusculilor Vater-Pacini, având dimensiuni mai mici, localizaţi
în special în hipodermul pulpei degetelor.
Corpusculii Ruffini sunt localizaţi în hipoderm şi dermul profund. Capsula lor este alcătuită din 4-5 lamele
concentrice, constituite din celule turtite, iar fibra nervoasă din centrul ţesutului conjunctiv se divide, formând numeroase
prelungiri terminate în butoni. Înregistrează variaţiile de temperatură mai mari decât temperatura corpului (receptori pentru
cald).
Corpusculii Krause, localizaţi în derm, au formă globuloasă şi la exterior prezintă o capsulă sub care se găseşte
substanţă centrală care conţine o fibră nervoasă care terminal se ramifică în reţea. Această fibră nervoasă este înconjurată
de 1-2 straturi de celule turtite. Înregistrează variaţiile de temperatură mai mici decât temperatura corpului (receptori
pentru rece).
În ceea ce priveşte sensibilitatea dureroasă nu prezintă formaţiuni specializate, deoarece un excitant tactil sau
termic – poate deveni oricând un excitant dureros. În acest sens, excitanţii dureroşi pot fi foarte variaţi: mecanici, electrici,
chimici. Ei poartă denumirea de excitanţi nociceptivi, acţiunea lor asupra pielii – provocând întotdeauna mişcări reflexe de
apărare. Aceşti excitanţi sunt recepţionaţi de terminaţiile nervoase libere intraepiteliale şi intradermice. Repartizarea
punctelor dureroase pe suprafaţa corpului este destul de diferită. Astfel, regiunea buzelor, a degetelor, vârful limbii, în dinţi
sau în cornee, aceasta este foarte mare, în timp ce în regiunea palmară sau a spatelui sensibilitatea dureroasă este mai mică.
 Segmentul de conducere al analizatorului cutanat este reprezentat de căile spinotalamice şi spinobulbare (vezi
substanţa albă a măduvei spinării), care cuprind câte trei neuroni (protoneuronul din ganglionul spinal, deutoneuronul din
cornul posterior al măduvei spinării sau din bulb şi tritoneuronul din talamus).
 Segmentul central al analizatorului cutanat este localizat la nivelul scoarţei cerebrale în circumvoluţiunea
parietală ascendentă - girusul postcentral (ariile 3, 1, 2), unde este realizată analiza şi sinteza sensibilităţii tactile, termice,
dureroase şi de presiune.

5.2. ANALIZATORUL VIZUAL

Vederea furnizează peste 90% din informaţiile asupra mediului înconjurător, de aceea are importanţă fiziologică
deosebită, nu numai în diferenţierea luminozităţii, formei şi culorii obiectelor, dar şi în orientarea în spaţiu, menţinerea
echilibrului şi a tonusului cortical (atenţia). Analizatorul vizual este constituit din retină, la nivelul căreia se găsesc

64
receptori sensibili la radiaţiile luminoase, căile de conducere şi zonele de proiecţie corticală, unde se face analiza şi sinteza
informaţiilor. În cursul experienţei zilnice se stabilesc o serie de interrelaţii cu ceilalţi analizatori astfel încât se ajunge la o
dominaţie vizuală asupra celorlalţi analizatori imaginile elaborate convergând în ultimă instanţă către zonele optice.
Complexitatea structurală maximă a analizatorului vizual – caracteristică omului, atât pe direcţia sporirii acuităţii vizuale,
cât şi pe cea a multiplicării interrelaţiilor cu ceilalţi analizatori şi cu efectorii – s-a realizat numai în procesul muncii. În
acest fel, organul vederii informează permanent scoarţa cerebrală despre acţiunile voluntare desfăşurate în procesul
învăţării unor acţiuni complexe. Analizatorul vizual este o formaţiune complexă capabilă să transforme energia radiată cu
lungime de undă diferită în impulsuri nervoase.
 Segmentul receptor al analizatorului vizual este format din globul ocular şi din formaţiunile sale anexe:
pleoape, mucoasa conjunctivală şi glandele lacrimale.
Globul ocular reprezintă
segmentul periferic al analizatorului vizual,
având un diametru antero-posterior de 25
mm, acest diametru putând avea variaţii
pozitive sau negative care influenţează
funcţionarea ochiului. Are formă aproximativ
sferică şi este situat în orbită. Între globul
ocular şi peretele osos al orbitei se află o
capsulă adipoasă în care se găsesc muşchii
extrinseci – striaţi – ai globilor oculari. În
structura globului ocular sunt cuprinse trei
învelişuri cu roluri funcţionale diferite care
alcătuiesc peretele globular (sclerotica,
coroida, retina) şi mediile refringente
(cristalinul, umoarea apoasă şi corpul vitros)
(Fig. 26).
Tunica externă este fibroasă şi
formată din două regiuni inegale: sclerotica
situată posterior şi corneea situată anterior.
Între sclerotică şi cornee se află şanţul
sclerocorneean.
Sclerotica, tunică opacă,
reprezintă aproximativ 5/6 din tunica externă
şi este constituită din ţesut conunctiv dens. Pe
suprafaţa sa externă se inseră muşchii
extrinseci ai globului ocular (m. drept
superior, m. drept inferior, m. drept extern, Fig. 26. Tunicile globului ocular
m. drept intern, m. oblic superior, m. oblic
inferior). Prezintă orificii pentru vasele sanguine şi limfatice, iar în partea posterioară este perforată de fibrele nervului
optic, care părăseşte globul ocular şi de artera care pătrunde în globul ocular. Pe faţa internă prezintă o zonă de tranziţie
spre tunica medie, care conţine celule pigmentare.
 Corneea , cu suprafaţă mai redusă, este transparentă, avasculară, dar bogat inervată. Corneea este o membrană
transparentă cuprinsă în orificiul anterior al scleroticii. În cornee distingem cinci straturi suprapuse: un epiteliu anterior
stratificat pavimentos necheratinizat, o membrană bazală anterioară Bowmann, un ţesut propriu corneean sau stroma
corneeană, formată din 40-60 lamele conjunctive paralele între care se găsesc celule conjunctive stelate, o membrană
bazală posterioară şi un epiteliu posterior sau endoteliu corneean, cu o grosime de 25 µm.
Tunica medie, vasculară, prezintă 3 formaţiuni care dinspre partea posterioară sunt: coroida, corpul ciliar şi irisul.
 Coroida se află posterior de ora seratta (limita dintre coroidă şi corpul ciliar). În partea posterioară prezintă un
orificiu de ieşire a fibrelor nervului optic, care corespunde cu cel al scleroticii.
 Corpul ciliar este situat anterior de ora seratta şi este alcătuit din procesele ciliare şi muşchiul ciliar. Procesele
ciliare, în număr de 60-80, sunt aglomerări de capilare care secretă umoarea apoasă. Muşchiul ciliar este alcătuit din fibre
musculare netede cu dispoziţie diferită: unele sunt dispuse radiar şi inervate de simpatic, altele sunt dispuse circular şi
inervate de nucleul accesor al oculomotorului. Muşchiul ciliar acţionează asupra cristalinului, prin ligamentul său
suspensor, intervenind în procesele de acomodare a vederii.
 Irisul este o diafragmă situată în partea anterioară a cristalinului. Median prezintă un orificiu numit pupilă.
Culoarea, aspectul şi structura irisului diferă în funcţie de individ. Este constituit din mai multe straturi care din partea
anterioară sunt: stratul epitelial anterior cu celule poligonale, stroma irisului bogată în celule pigmentare o reţea de vase
sanguine şi fibre musculare netede cu dispoziţie diferită: unele sunt dispuse radiar (m. dilatator al pupilei), altele sunt
dispuse circular (m. constrictor al pupilei sau sfincterul pupilei) şi epiteliul posterior unistratificat cu celule pigmentare.
Irisul acţionează ca o diafragmă ce reglează cantitatea de lumină care pătrunde în globul ocular. Prin poziţia sa desparte
compartimentul dintre cornee şi cristalin în 2 camere: una anterioară şi alta posterioară, ambele pline cu umoare apoasă, al
doilea mediu refringent după cornee.

65
 Tunica internă este reprezentată de retină. Ea reprezintă membrana fotosensibilă responsabilă de recepţia şi
transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Din punct de vedere morfologic şi funcţional i se disting două regiuni:
retina vizuală (partea optică) şi retina oarbă (pata oarbă şi retina irodociliară), fără rol de fotorecepţie.
 Pata oarbă, situată medio-iferior de pata galbenă, la polul posterior al globului ocular, la nivelul retinei
vizuale. Ea reprezintă locul de ieşire a nervului optic din globul ocular şi de intrare a arterelor globului ocular.
În această regiune nu există elemente fotosensibile.
 Retina iridociliară este regiunea retinei care căptuşeşte la interior corpul ciliar şi irisul.
 Retina vizuală se întinde posterior de ora seratta şi prezintă două regiuni importante: pata galbenă (macula
lutea), situată la polul posterior al globului ocular, în dreptul axului vizual şi foveea centralis – o adâncitură de
1,5 mm2 – situată în centrul maculei lutea.
În structura retinei se găsesc 3 categorii funcţionale de celule, legate între ele prin sinapse: celulele fotoreceptoare
cu prelungiri în formă de con (celulele cu conuri) şi cu prelungiri în formă de bastonaş (celulele cu bastonaşe), celule
bipolare (neuroni bipolari) şi celule multipolare (neuroni multipolari). Printre aceste celule se află şi celule de susţinere şi
de asociaţie. Retinei i se descriu 10 straturi, care de la exterior spre interior sunt: epiteliul pigmentar, format dintr-un rând
de celule pigmentare care emit prelungiri bazale ce îmbracă conurile şi bastonaşele; stratul conurilor şi bastonaşelor,
cuprinde prelungirile celulelor
fotoreceptoare; membrana limitantă
externă, o membrană foarte fină, cu
aspect reticulat care rezultă din
extremitatea apicală a unor celule
nevroglice, celulele Müller; stratul
granular extern, cuprinde corpul
celulelor fotoreceptoare; stratul
plexiform extern cuprinde sinapsele
dintre celulele fotoreceptoare şi
neuronii bipolari; stratul granular
intern cuprinde corpii neuronilor
bipolari; stratul plexiform intern
cuprinde sinapsele dintre neuronii
bipolari şi neuronii multipolari;
stratul ganglionar (stratul
neuronilor multipolari) format din
corpul celulelor cu acelaşi nume;
stratul fibrelor nervului optic
cuprinde axonii neuronilor
multipolari; membrana limitantă
internă. formată dintr-o membrană
fină ce delimitează retina de corpul
vitros şi care rezultă din partea
bazală a celulelor nevroglice Müller
(Fig. 27).
Celulele cu bastonaş sunt
Fig. 27. Structura retinei vizuale
celule nervoase modificate, în
număr de 125 de milioane, mai
numeroase la periferia retinei optice, mai reduse în macula lutea şi absente în foveea centralis. Celulele cu bastonaşe sunt
adaptate pentru vederea noctună şi în lumină slabă. Mai multe celule cu bastonaş fac sinapsă cu un neuron bipolar şi mai
mulţi neuroni bipolari fac sinapsă cu un neuron multipolar, realizând o amplă convergenţă. La un neuron multipolar
corespund aproxmativ 90-180 de celule cu bastonaş.
Celulele cu conuri sunt celule nervoase modificate, în număr de 6-7 de milioane, mai numeroase în macula luteea
şi prezente exclusiv în foveea centralis. Fiecare celulă cu con din foveea centralis face sinapsă cu o singură celulă bipolară,
iar aceasta cu o singură celulă multipolară. Celulele cu con sunt adaptate pentru vederea diurnă, colorată, la lumină intensă.
Mediile refringente sunt reprezentate de: cornea transparentă, umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros. Aceste
medii au rolul de a refracta razele de lumină.
Umoarea apoasă este un lichid incolor, constituit din NaCl 7-12 %, urme de glucoză, uree sau de albumină în
cazuri patologice. Ea este secretată de către procesele ciliare şi eliberată iniţial în compartimentul posterior al camerei
anterioare delimitat de iris şi cristalin, apoi trece prin pupilă în compartimentul anterior al camerei anterioare delimitate
între cornee şi iris, de unde treptat difuzează în venele scleroticii.
Cristalinul are forma unei lentile biconvexe, transparente, localizată între iris şi corpul vitros. La periferie este
învelit de o capsulă de natură elastică, numită cristaloida. Cristalinul este menţinut în locul său printr-un sistem de fibre
care alcătuiesc ligamentul suspensor (zonula ciliară a lui Zinn). Cristalinul nu este vascularizat şi inervat, nutriţia sa
realizându-se prin difuziune pe seama vaselor de la nivelul proceselor ciliare. Cristalinul prezintă două feţe: una anterioară -
puţin bombată şi netedă şi una posterioară mult mai bombată decât precedenta. Regiunea sa sau mijlocie este suspendată de
corpul ciliar printr-o formaţiune fibro-conjunctivă, denumită zonula Zinn. Cristalinul îndeplineşte în primul rând un rol de

66
mediu refringent, asigurând focalizarea pe pata galbenă a retinei şi în al doilea rând, un rol în acomodare, prin modificarea
convexităţii celor 2 feţe ale sale.
Corpul vitros de formă sferoidală, consistenţă gelatinoasă şi transparent, ocupă camera posterioară situată înapoia
cristalinului.
Datorită celor patru medii transparente ale sale (corneea, umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros) segmentul
periferic al analizatorului vizual poate fi considerat un “aparat optic” – ce asigură formarea imaginilor pe foveea centralis.
Spre deosebite însă de un aparat optic, fizic – sistemul optic alglobului ocular – are posibilitatea de a-şi modifica în mod
activ distanţa focală (de la 18,7 – 20,7 mm). Razele de lumină pătrund prin corneea transparentă în interiorul globului
ocular unde sunt refractate, conform legilor refracţiei, de către mediile refringente ale globului ocular, astfel încât pe retină
se formează imaginea reală, mai mică şi răsturnată a obiectului privit.
Anexele ochiului se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie.
 Anexele de mişcare sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular, care spre deosebire de cei
intrinseci, sunt striaţi. Se descriu patru muşchi drepţi (m. drept superior, m. drept inferior, m. drept extern, m. drept intern)
şi doi muşchi oblici (m. oblic superior, m. oblic inferior). Muşchii drepţi au în ansamblul lor formă de trunchi de con cu
baza pe sclerotică şi cu vârful la nivelul unui inel fibros de la vârful orbitei. Muşchii oblici îşi au originea pe peretele
superior şi inferior al orbitei. Mişcările globilor oculari sunt conjugate prin conlucrarea bilaterală a unui număr de muşchi.
Mişcarea de lateralitate se efectuează prin contracţia dreptului intern de la un ochi, împreună cu dreptul extern de la ochiul
opus; mişcarea de convergenţă a ochilor se
realizează prin contracăia ambilor muşchi drepţi
interni, mişcarea în sus se realizează prin contracţia
muşchilor drepţi superiori şi a celor oblici inferiori,
mişcarea în jos prin contracţia drepţilor inferiori şi a
oblicilor superiori. Aceşti muşchi sunt inervaţi de
unii nervi cranieni: nervul III inervează m. drept
superior, m. drept inferior, m. drept intern şi m.
oblic inferior, nervul IV inervează m. oblic superior,
nervul VI inervează m. drept extern.
Anexele de protecţie sunt: sprâncenele,
pleoapele, conjunctiva şi aparatul lacrimal.
 Segmentul de conducere al analizatorului
vizual este reprezentat de calea optică (Fig. 28).
Primul neuron al căii (protoneuronul) vizuale
este reprezentat de neuronii bipolari din stratul
al 6-lea al retinei vizuale, iar deutoneuronul
este reprezentat de neuronii multipolari din
stratul al 8-lea al retinei vizuale. Axonii acestor
neuroni ies din retină la nivelul petei oarbe şi
formează nervul optic. Axonii neuronilor
multipolari proveniţi din jumătatea mediană a
retinei (câmpul nazal) se încrucişează formând
chiasma optică, după care ajung în tractul optic
opus. Axonii proveniţi din jumătatea laterală a
retinei (câmpul temporal) nu se încrucişează şi
trec în tractul optic de aceiaşi parte. Nervul
optic conţine fibre de la un singur glob ocular,
în timp ce tractul optic conţine fibre de la ambii
ochi.
Tractul optic ajunge la metatalamus (la
corpul geniculat extern), unde majoritatea fibrelor
tractului optic fac sinapsă cu cu cel de-al 3-lea
Fig. 28. Schema căii optice neuron al cărui axon ajunge la scoaţa cerebrală. Alte
fibre ale tractului optic nu fac sinapsă în corpul
geniculat extern, ci ajung la nucleii pretectali situaţi anterior de coliculii cvadrigemeni (tectum) din mezencefal. De la acest
nivel, unele fibre merg la nucleul accesor al oculomotorului (nervul cranian III), de unde pornesc fibre parasimpatice care
vor ajunge la muşchiul ce determină micşorarea pupilei (mioză), altele coboară în cornul lateral al măduvei C8 – T2, de
unde pornesc fibre simpatice care vor ajunge la muşchiul ce determină dilatarea pupilei (midriază).
 Segmentul central al analizatorului vizual este reprezentat de scoarţa cerebrală din jurul scizurii calcarine (lobul
occipital), unde în cadrul a trei arii, striată (17), peristriată (18) şi parastriată (19), se face analiza şi sinteza
excitaţiei vizuale şi se elaborează senzaţia vizuală conştientă.

5.3. ANALIZATORUL AUDITIV

Alături de graiul articulat, analizatorul auditiv constituie la om – o formă nouă de reflectare a realităţii şi anume,
reflectarea mijlocită a acestuia. Analizatorul auditiv îndeplineşte rolul de receptor al undelor sonore (sunete, zgomote) cu

67
frecvenţe cuprinse între 20 – 20000 cicli/s. Perfecţionarea aparatului acustic a determinat dezvoltarea unor anexe
importante: urechea externă şi medie.
 Urechea externă cuprinde: pavilionul şi conductul auditiv extern (Fig. 29).
Pavilionul urechii este situat pe faţa
laterală a capului şi prezintă două feţe (laterală
şi medială) şi o circumferinţă. Faţa laterală
prezintă în centrul ei o depresiune numită concă,
în fundul căreia se găseşte orificiul auditiv
extern. Anterior de acest orificiu se află o
proeminenţă numită tragus. În partea posterio-
superioară a pavilionului se găseşte helixul, iar
anterior de acesta este antehelixul. În partea
inferioară a antehelixului se află antitragusul.
Faţa posterioară a pavilionului prezintă un relief
mai puţin accentuat. În partea inferioară a
pavilionului se află lobul urechii şi care nu are
în structura sa ţesut cartilaginos. Pavilionul
urechii prezintă un schelet fibrocartilaginos, cu
fibre elastice, pe care se prind muşchii
auriculari, atrofiaţi la om. La exterior este
acoperit cu tegument ce se continuă la nivelul
conductului auditiv extern.
Conductul auditiv extern se întinde de
la orificiul auditiv extern până la timpan şi are o
lungime de 1,5 cm. Tegumentul conductului
auditiv extern prezintă firişoare de păr (vibrize),
la baza cărora se găsesc glande ceruminoase
care secretă o substanţă grăsoasă gălbuie,
numită cerumen. Acumularea în exces a acestei
substanţe duce la formarea dopului de ceară care
scade acuitatea auditivă (hipoacuzia).
Urechea medie (casa timpanului) este o
cavitate pneumatică săpată în stânca
temporalului, care este căptuşită cu o
mucoasă ce tapetează şi cele trei osicioare
din interiorul acestei cavităţi. Membrana
timpanică, situată la limita dintre casa
timpanului şi conductul auditiv extern, se
Fig. 29. Structura urechii prinde pe osul timpanal care are formă de
inel deschis superior.
 Timpanul , cu o grosime de 0,1 mm, este de natură fibroasă şi tapetat pe faţa externă de tegument, iar pe faţa
internă de mucoasa casei timpanului. La vibraţii prea puternice, membrana timpanului se poate sparge. Urechea medie, de
formă cubică, conţine în interiorul său un lanţ articulat de oscioare care o traversează de la membrana timpanică spre
fereastra ovală: ciocanul, nicovala şi scăriţa. Ciocanul se inseră pe membrana timpanică prin intermediul unei apofize
lungi, numită mânerul ciocanului, iar pe nicovală prin intermediul capului. Nicovala se articulează, în continuare, cu corpul
scăriţei. Scăriţa se articulează pe de o parte cu nicovala, iar prin talpa ei acoperă fereastra ovală. Sistemul basculant al
osicioarelor auditive este acţionat în acelaşi timp şi de muşchii intrinseci ai urechii reprezentaţi prin muşchiul ciocanului
(un tensor al timpanului care diminuează vibraţiile sonore prea puternice) şi muşchiul scăriţei (ce relaxează timpanul şi
amplifică vibraţiile sonore prea slabe).
 Urechea internă este formată dintr-un sistem de încăperi săpate în stânca temporalului, ce constituie labirintul
osos. În interiorul labirintului osos se află un sistem de camere membranoase ce alcătuiesc labirintul membranos. Între
labirintul osos şi labirintul membranos se află perilimfa, iar în interiorul labirintului membranos se găseşte endolimfa.
Labirintul osos este format din vestibul osos, canale semicirculare osoase şi un melc osos (cohleea osoasă).
Melcul osos (cohleea osoasă) este situat anterior de vestibul şi prezintă o formă conică, cu un ax central, denumit
columelă, în jurul căruia melcul osos realizează 21/2 ture. Pe columelă se prinde lama spirală osoasă care se întinde de la
columelă până la jumătatea lumenului cohleei şi se continuă cu membrana bazilară a labirintului membranos, care se
sprijină pe peretele extern al melcului osos. Datorită acestor membrane, lumenul melcului osos este compartimentat în:
rampa vestibulară, situată deasupra membranei vestibulare, rampa timpanică (cohleară), situată sub membrana bazilară şi
canalul cohlear (melcul membranos) situat între membrana bazilară, membrana vestibulară şi peretele extern al melcului
osos. Ambele rampe, vestibulară şi cohleară, conţin perilimfă şi comunică între ele la vârful melcului printr-un orificiu,
numit helicotremă, care apare datorită faptului că lama spirală osoasă lipseşte la acest nivel.
Labirintul membranos este format dintr-un sistem de camere, situate în interiorul labirintului osos, ai căror pereţi
sunt alcătuiţi din ţesut conjunctiv fibros (Fig. 30).

68

Fig. 30. Labirintul membranos
Fig. 31. Secţiune transversală prin melc
Corti, iar axonii formează nervul cohlear şi formează ramura acustică (cohleară) a nervului cranian VIII acustico-
vestibular. Aceste fibre pătrund în trunchiul cerebral şi fac sinapsă în nucleii cohleari din punte cu deutoneuronii căii.
Conformaţia labirintului membranos seamănă, în
general, cu al celui osos, dar vestibulul membranos
este format din două cavităţi membranoase:
utricula, situată în partea postero-superioară şi
sacula, situată sub utriculă. De la utriculă şi saculă
pleacă câte un canal endolimfatic, care prin unire,
formează canalul endolimfatic comun, terminat
printr-un fund de sac endolimfatic. În utriculă se
deschid cele trei canale semicirculare
membranoase, situate în interiorul celor osoase şi
care, ca şi cele osoase, sunt perpendiculare unul pe
celălalt.
Canalul cohlear, care în secţiune are
formă triunghiulară, este situat în interiorul
melcului osos, pe care-l ocupă doar parţial, în
spaţiul ce corespunde celor două membrane,
bazilară şi vestibulară Reissner (Fig. 31).
Receptorii acustici se găsesc la nivelul organului
Corti, care se întinde aproape pe toată lungimea
canalului cohlear. Organul lui Corti se află pe
membrana bazilară, acoperit de membrana tectoria
(Corti), acelulară. În centrul organului Corti se
găseşte un spaţiu triunghiular numit tunelul Corti.
Baza tunelului Corti este reprezentată de membrana
bazilară, iar laturile lui de două rânduri de celule de
susţinere mai înalte, numite stâlpii interni şi
externi, care se sprijină unul pe altul prin polul
apical. De o parte şi de alta a stâlpilor se descriu
alte celule de susţinere mai mici, celulele Deiters.
Cele interne sunt dispuse pe un singur rând , iar ele
externe pe 3-4 rânduri. Deasupra celulelor de
susţinere se găsesc celule auditive, interne dispuse
pe un singur rând şi externe dispuse pe 3-4 rânduri.
La polul bazal al celulelor auditive se găsesc
terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul
spiral Corti, iar la polul apical se găsesc cilii
auditivi, care pătrund în membrana reticulată
secretată de celulele de susţinere. Deasupra cililor
auditivi se află membrana tectoria Corti, care se
inseră cu un capăt pe lama spirală osoasă, iar
celălalt capăt este liber.
 Segmentul receptor al
analizatorului acustic se află în organul Corti (Fig.
32) Vibraţiile sonore de la membrana timpanică se
transmit osicioarelor urechii medii şi prin
intermediul scăriţei ajung la fereastra ovală
(vestibulară). Vibraţiile acestei membrane se
transmit perilimfei din rampa vestibulară şi prin
helicotremă ajung la perilimfa din rampa
timpanică; aceste vibraţii se transmit apoi
membranei bazilare care mişcă celulele auditive;
acestea ating cu cilii apicali rigizi membrana
tectoria. Astfel, celulele auditive sunt excitate, iar
excitaţia este transformată în influx nervos şi este
transmisă neuronilor din ganglionul spiral Corti
(protoneuronul).
 Segmentul de conducere al
analizatorului acustic este reprezentat de 4 neuroni
(Fig. 33). Primul neuron se găseşte în ganglionul
spiral Corti. Dendritele acestui neuron se găsesc la
polul bazal al celulelor auditive cu cili din organul
69
Axonii deutoneuronilor trec de partea opusă, apoi au traseu ascendent până la coliculii cvadrigemeni inferiori unde se
găseşte cel de-al 3-lea neuron al căii. Al 4-lea neuron al căii se găseşte în corpii geniculaţi mediali, iar axonii lor au
proiecţie corticală.

 Segmentul central al analizatorului acustic este reprezentat de ariile 41, 42, 22 din girusul temporal
superior. S-au descris şi arii de asociaţie, localizate în special în cortexul parietal, care primewsc impulsuri de la aria
auditivă primară. În ariile de asociaţie există neuroni care nu răspund la toate sunetele recepţionate de urechea internă, ci
asociază frecvenţa diferitelor sunete cu informaţii provenite de la alte arii senzoriale.

5.4. ANALIZATORUL VESTIBULAR

Urechea internă – sau labirintul, reprezintă partea cea mai importantă a organului acustico-vestibular. Urechea
internă se compune dintr-o parte osoasă externă, labirintul osos şi dintr-o parte membranoasă internă, labirintul membranos
– ambele existente în grosimea stâncii temporalului.
Între labirintul osos şi cel membranos se găseşte un lichid denumit perilimfă, iar în interiorul celui membranos un
alt lichid numit endolimfă. În structura urechii interne se găsesc două părţi: o parte vestibulară (analizatorul statoreceptor)
şi o parte cohleară (analizatorul fonoreceptor).
Partea vestibulară – reprezintă regiunea neauditivă a urechii interne şi totodată alcătuieşte sistemul de analiză a
poziţiei organismului în spaţiu, cât şi a variaţiei de acceleraţie a mişcărilor sale. În acest sens partea vestibulară mai poate fi
numită şi analizator statoreceptor.
Dezvoltarea analizatorului vestibular la om – legat de echilibru şi de mişcările corpului – a fost determinată de
locomoţia bipedă, cât şi de formele concrete şi atât de variate ale procesului muncii.
Sistemul vestibular al urechii interne este format din organele otolitice (utricula şi sacula – două formaţiuni
cavitare membranoase, suprapuse) şi din canalele semicirculare situate pe partea postero-superioară a utriculei, orientate în
cele 3 direcţii ale spaţiului.
 Vestibulul membranos este format din două vezicule: una superioară, turtită numită utriculă, pe tavanul
căreia se deschid canalele semicirculare membranoase şi alta inferioară, mică, sferică, numită saculă. Aceste vezicule
comunică printr-un canal de unire care se prelungeşte în apeductul vestibulului prin canalul endolimfatic, terminat cu un
sac endolimfatic; pe de altă parte sacula comunică cu melcul membranos printr-un canal scurt, canalul Hensen. În pereţii
membranoşi ai utriculei şi saculei se găsesc nişte mici îngroşări locale de 2 - 3 mm, specializări neuroepiteliale, care poartă
denumirea de macule.
 Canalele semicirculare osoase (anterior, posterior şi lateral) se află în planuri perpendiculare unul faţă de
celălalt. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa printr-o dilataţie mai largă, numită ampulă. La cealaltă
extremitate canalul anterior se uneşte cu cel posterior într-un canal comun care se deschide în vestibul.
 Canalele semicirculare membranoase în număr de trei, sunt orientate similar cu cele osoase.
 Segmentul receptor. Canalele semicirculare prezintă la punctul lor de origine nişte dilataţii numite
ampule. La nivelul ampulelor peretele membranos este îngroşat pentru a forma o creastă - creasta auditivă - care ocupă o
treime din lumen (Fig. 34). Epiteliul crestelor este format din celule pseudosenzoriale, în formă de amforă, care la polul
apical prezintă cili şi din celule de suţinere. Celulele pseudosenzoriale sunt înconjurate de o reţea de fibre nervoase
(dendritele neuronilor din ganglionii vestibulari Scarpa). Epiteliul crestei este acoperit cu o masă gelatinoasă înaltă,
rotunjită, striată longitudinal, numită cupulă. Perii auditivi, lungi şi ascuţiţi, străbat această masă, pătrunzând în canalele
longitudinale ale acestei mase, pline cu endolimfă.

70
 La nivelul utriculei şi al saculei se găseşte câte o
maculă senzitivă, utriculară şi respectiv saculară, formate
din celule de susţinere, aşezate pe o membrană bazală,
peste care sunt dispuse celulele senzoriale cu cili.
(Fig. 35). Celulele senzoriale nu ajung la membrana
bazală, ele ocupând regiunea superficială a epiteliului. La
polul bazal al celulelor senzoriale sosesc dendrite ale
neuronilor din ganglionii vestibulari Scarpa. Cilii sunt
înglobaţi într-o structură gelatinoasă, numită membrana
otolitică în care se află granule de carbonat de calciu şi
magneziu, numite otolite.
 Segmentul de conducere. La polul bazal
al celulelor senzitive din aceste formaţiuni vestibulare se
ramifică arborizaţiile dendritice ale celulelor bipolare din
ganglionii Scarpa. Axonii neuronilor din ganglionii
Scarpa, formează nervul vestibular şi pătrund în bulb
alături de nervul acustic unde se desface în două ramuri: o
ramură cu direcţie ascendentă, spre nucleii vestibulari
pontini, de unde pornesc apoi fibre spre cerebel, spre
scoarţa cerebrală şi spre substanţa reticulată şi o ramură cu
direcţie descendentă spre măduvă.
 Segmentul central al acestui analizator,
cu funcţie de menţinere a echilibrului se află, deşi
neprecizat strict, în aria motorie a scoarţei cerebrale, în
ariile 4, 6.

5.5. ANALIZATORUL GUSTATIV

Fig. 34. Secţiune prin creasta ampulară (adaptare) Analizatorul gustativ este un analizator chimic de
contact, excitantul adecvat al acestuia fiind reprezentat de
gradul de solubilitate în salivă al unor substanţe. Simţul
gustului are rolul de a informa asupra calităţii alimentelor
introduse în gură, precum şi în declanşarea reflex
necondiţionată, a secreţiei glandelor digestive.
 Segmentul receptor al analizatorului
gustativ este reprezentat prin mugurii gustativi, cuprinşi în
grosimea epiteliului lingual la nivelul papilelor gustative
fungiforme, circumvalate şi foliate (Fig. 36).
 Într-o papilă linguală, numărul mugurilor
gustativi este variabil (cca. 200 muguri).
Mugurele gustativ este o formaţiune ovoidală cu
Fig. 35. Secţiune prin macula vestibulară (adaptare) bază largă şi regiunea apicală îngustă terminată cu porul
gustativ, alcătuită din celule senzitive şi de susţinere (Fig.
37). Polul apical al celulelor senzitive este prevăzut cu câte o prelungire senzitivă - cil gustativ - ce preia senzaţiile
gustative primare ale substanţelor sapide dizolvate parţial în lichidul salivar. Acestea sunt preluate mai departe de
arborizaţiile dendritice ale neuronilor ce aparţin nervilor glosofaringian şi facial. Vârful mugurelui gustativ este cuprins în
grosimea epiteliului papilelor gustative şi comunică cu cavitatea şanţului din jurul acestor papile printr-un canal strâmt,
canalul gustativ, ai cărui pereţi sunt alcătuiţi din celulele superficiale ale epiteliului mucoasei. Acest canal se deschide la
suprafaţa epiteliului, printr-un por gustativ.
Celulele gustative, fusiforme, sunt în număr de 4-20 pentru fiecare mugure gustativ. Extremitatea apicală este
prevăzută cu formaţiuni ciliare fixe denumite peri gustativi. Celulele gustative sunt în realitate celule epiteliale puternic
diferenţiate, fapt care le dă denumirea de celule pseudosenzoriale. Polul bazal al celulelor gustative este înconjurat de
terminaţii nervoase ale nervului facial (VII), glosofaringian (IX) şi vag (X).
 Segmentul de conducere. Nervul facial, printr-o ramură a sa, coarda timpanului “chorda timpani”, preia
excitaţiile gustative de la corpul limbii, nervul glosofaringian preia excitaţiile de la rădăcina limbii, iar nerul vag preia
excitaţiile de la mugurii gustativi din restul mucoasei bucale. Protoneuronul căii gustative se află, în cazul facialului, la
nivelul ganglionului geniculat, iar la nervii glosofaringian şi vag la nivelul ganglionului inferior al n. IX şi X. Axonii
acestor neuroni ajung în nucleul solitar bulbar unde fac sinapsă cu deutoneuronul căii. De la acest nucleu pornesc axoni
care pe calea lemniscului medial, ajung în talamus, unde sinapsează cu cel de-al treilea neuron, a căror axoni au proiecţie
corticală (Fig. 38).
 Segmentul central este situat la baza circumvoluţiei parietale ascendente (aria 43), impulsurile gustative
difuze fiind asociate în acelaşi timp cu aferenţele tactile şi termice, venite pe calea trigemenului sau cu aferenţe gustative
secundare, venite pe calea vagului.

71
 Fig. 36. Distribuţia papilelor gustative

5.6. ANALIZATORUL OLFACTIV

Analizatorul olfactiv este un analizator chimic
de contact, excitantul natural al acestuia fiind reprezentat
de substanţele chimice volatile şi solubile. Comparativ cu
unele animale, simţul mirosului este slab dezvoltat al om,
aproape rudimentar. Rolul său principal constă în a
depista prezenţa substanţelor mirositoare, eventual nocive
şi participă împreună cu simţul gustului la aprecierea
calităţii alimentelor, precum şi la declanşarea reflex
necondiţionată a secreţiilor digestive.
 Segmentul periferic al analizatorul olfactiv
este reprezentat prin mucoasa olfactivă, în care sunt
localizaţi elementele receptoare ale acestuia, sub forma
celulelor olfactive (Fig. 39). Mucoasa olfactivă din punct
de vedere structural este alcătuită din celule de susţinere,
printre care sunt dispuse celule olfactive, ce sunt nişte
neuroni bipolari modificaţi. Epiteliul acestei mucoase,
numit epiteliu olfactiv, continuă în fundul foselor nazale
epiteliul mucoasei respiratorii, de care se distinge prin
culoarea sa galben-brună (locus luteus). El este localizat
la om pe faţa inferioară a lamei ciuruite etmoidale, în
regiunea superioară a peretelui median nazal superior.
Acest epiteliu ocupă astfel, în ambele fose nazale, o
suprafaţă de 5 cm2. Epiteliul olfactiv este un
neuroepiteliu prismatic ciliat pseudostratificat; el este
alcătuit dintr-un rând de celule profunde sau bazale şi Fig. 38. Schema căii
dintr-un rând superficial, în care se deosebesc două tipuri
de celule: unele senzoriale sau olfactive şi altele de susţinere.
Celulele senzoriale (olfactive) care sunt de fapt neuroni bipolari, au o prelungire supranucleară - butonul terminal
– denumită convenţional dendrită, formată dintr-un gât şi o veziculă olfactivă cu 10-20 de cili olfactivi care vin în contact
cu substanţele odorante şi o porţiune bazală denumită axon care are traseu până la bulbul olfactiv. Celulele bazale sunt
situate pe membrana bazală, constituind elementele de înlocuire pentru celulele de susţinere. Celulele olfactive reprezintă
singurul exemplu de localizare periferică a unor celule senzoriale. Dată fiind localizarea periferică a celulelor senzitive în
mucoasa olfactivă numeroase informaţii ale mucoasei nazale – duc la distrugerea ireversibilă a neuronilor, epiteliu olfactiv
distrus fiind înlocuit cu zone de epiteliu atipic astfel se explică apariţia hiposmiei sau anosmia (reducerea sau lipsa
mirosului) ca o consecinţă a inflamaţiilor mucoasei nazale.
Pentru a veni în contact cu receptorii olfactivi, substanţele odorante trebuie să se dizolve în stratul de mucus de pe
suprafaţa mucoasei olfactive. Deşi omul poate distinge 2000-4000 de mirosuri diferite, există un număr de cca. 50 de
mirosuri primare (fundamentale) din a căror combinare, în proporţii diferite, poate rezulta întreaga gamă de senzaţii
olfactive.

72
  Segmentul de
conducere al analizatorului olfactiv
este reprezentat de axonii celulelor
olfactive (protoneuronul) din
mucoasa nazală care formează
nervul olfactiv, care străbate lama
ciuruită a etmoidului, pătrund în
bulbul olfactiv unde fac sinapsă cu
deutoneuronii, reprezentaţi de
celulele mitrale. Axonii
deutoneuronilor formează tractul
olfactiv, care au proiecţie corticală
(Fig. 40).
 Segmentul central
este reprezentat de trigonul cerebral,
substanţa perforată anterioară,
circumvoluţiunea hipocampică şi
circumvoluţiunile olfactive internă
Fig. 39. Structura mucoasei olfactive
şi externă.

5.7. ANALIZATORUL
KINESTEZIC
Analizatorul kinestezic (motor)
recepţionează excitaţiile legate de
gradul de contracţie al muşchilor
sau de gradul de întindere al
tendoanelor, conform cu poziţia şi
mişcările diferitelor segmente ale
corpului. În acest fel, analizatorul
kinestezic condiţionează activitatea
aparatului locomotor, prin
influenţele stimulatoare exercitate
asupra cortexului cerebral.

Fig. 40. Receptorul olfactiv şi partea periferică a căii olfactive

Fig. 41. Tipuri de receptori kinestezici: A-

corpusculul Vater-Paccini; B-fusul
neuromuscular; C-corpusculul tendinos Golgi

 Segmentul periferic al
analizatorului kinestezic este reprezentat
printr-o serie de formaţiuni (proprioceptori)
localizate în muşchii striaţi, tendoane,
articulaţii, periost etc. Proprioceptorii
recepţionează excitaţiile pentru senzaţiile de
mişcare şi postură ale organismului. După structura lor sunt de mai multe tipuri: fusuri neuromusculare, corpusculii
tendinoşi Golgi, corpusculii Vater - Pacini şi terminaţiile nervoase libere.

73
 Fusurile neuromusculare recepţionează gradul de întindere şi de contracţie al muşchiului. În structura unei astfel
de formaţiuni se găsesc: o teacă conjunctivă, 2-10 fibre musculare modificate (fibre intrafusale) şi elemente nervoase
motorii şi senzitive (Fig. 41 B). Fiecare fus prezintă o regiune mijlocie, necontractilă (fibrele musculare sunt lipsite de
miofibrile) mai voluminoasă, cu mai mulţi nuclei şi câte două extremităţi contractile (fibrele musculare conţin miofibrile).
În regiunea centrală, necontractilă fibrele sunt înconjurate de terminaţii nervoase senzitive (dendrite ale neuronilor din
ganglionii spinali). Capetele fibrelor intrafusale, contractile, primesc terminaţii nervoase motorii (axoni ai neuronilor
motori din coarnele anterioare ale măduvei spinării).
Fibrele senzitive, aferente, sunt de două tipuri : în zona centrală se găsesc terminaţiiile primare spiralate, cu viteză
mare de conducere a impulsurilor nervoase, iar deasupra şi dedesubtul acestora, se găsesc terminaţiile secundare « în
buchet », mai subţiri şi cu viteză de conducere mai mică. Stimulii care pornesc din fusurile neuromusculare informează
sistemul nervos central despre gradul de întindere al muşchilor.
Fibrele motorii sunt fibre gama, subţiri, care au originea în motoneuronii gama din coarnele anterioare ale
măduvei spinării. Ele se termină sub forma unor plăci motorii în regiunile periferice contractile ale fibrelor intrafusale.
Corpusculii tendinoşi Golgi sunt formaţiuni localizate la limita dintre corpul muşchiului şi tendon (Fig. 41 C). La
acest nivel unde tendonul se modifică, căpătând aspectul unui fus, se ramifică abundent o terminaţiune dendritică a unui
nerv, care-şi pierde aici teaca de mielină. Aceste arborizaţii amielinice se termină sub formă de butoni printre fasciculele
tendinoase. Corpusculii tendinoşi Golgi sunt stimulaţi de tensiunea care se exercită asupra tendonului în timpul contracţiei
musculare.
Terminaţiile nervoase libere se găsesc atât în muşchi cât şi în tendoane, dar mai ales la nivelul capsulelor
articulare. Aceste ramificaţii sunt specializate în recepţionarea gradului de întindere al muşchilor, cât şi în receptionarea
schimbării poziţiei pieselor osoase în articulaţii.
Corpusculii Vater – Pacini sunt situaţi în tendoane, capsule articulare şi periost. Excitantul specific este presiunea
exercitată asupra formaţiunilor în care se găsesc. Sunt receptori incapsulaţi, au formă ovoidă şi sunt alcătuiţi din lamele
concentrice formate din celule epiteliale aplatizate, între care se găsesc fibre colagene şi o parte axială în care pătrunde
fibra nervoasă (Fig. 41 A).
 Segmentul de conducere al acestui analizator este reprezentat de axonii celuelor pseudounipolare din
ganglionii spinali ai căror dendrite se ramifică la structurile receptoare, iar axonii formează rădăcina postrioară a nervilor
spinali, pătrunde în măduva spinării formând fasciculele spinobulbare Goll şi Burdach (pentru sensibilitatea proprioceptivă
conştientă) şi fasciculele spinocerebeloase Flecshig şi Gowers (oentru sensibilitatea proprioceptivă inconştientă).
 Segmentul central este reprezentat de ariile somestezice I şi II. Informaţiile de la nivelul articulaţiilor
proiectează, în special, în aria 2 a girului postcentral, iar cele de la fusurile neuromusculare în aria 3 a girului postcentral şi
în profunzimea şanţului central, până în aria 4 din girusul precentral. Se realizează, astfel, o arie senzitivo-motorie care
corelează informaţiile senzitive cu comenzile motorii şi modul în care acestea se execută.

Întrebări:
1. Ce rol au analizatorii în organism ?
2. Care sunt segmentele unui analizator ?
3. Din ce este alcătuit tegumentul şi ce tipuri de receptori conţine ?
4. Care este structura globului ocular ?
5. Unde sunt situaţi neuronii ce formează segmentul de conducere vizual ?
6. Cum este structurată urechea internă ?
7. Care sunt receptorii gustativi şi olfactivi ?
8. Prezentaţi segmentele de conducere ale analizatorilor.
9. Care sunt segmentele centrale ale analizatorilor ?

74