Unitatea de curs 6.

SPLANHNOLOGIA
Scopul unităţii de curs:
 Însuşirea noţiunilor de bază privind anatomia şi structura segmentelor sistemelor de organe din corpul uman;
 Cunoaşterea de către cursanţi a principalelor segmente care intră în alcătuirea sistemelor organismului;
 Înţelegerea corectă a organizării structural - funcţionale a viscerelor.
Obiectivele unităţii de curs:
După însuşirea acestui curs studenţii vor putea:
1. să clasifice funcţional organele viscerale ;
2. să identifice segmentele viscerale care aparţin diferitelor sisteme de organe;
3. să localizeze organele viscerale la nivelul organismului ca întreg;
4. să descrie configuraţia externă, internă şi structura organelor viscerale.

6.1. SISTEMUL DIGESTIV

Efectuarea diferitelor activităţi fizice,
ca şi îndeplinirea diferitelor funcţii ale
organismului se fac pe baza unui consum de
energie. Această energie se găseşte acumulată în
moleculele substanţelor din citoplasma celulară
şi provine din transformarea energiei chimice în
energie calorică. Sursa nutritivă a organismului
este reprezentată de alimente, care odată ajunse
în tubul digestiv sunt prelucrate mecanic, fizic şi
chimic pentru ca ulterior substanţele absorbabile
rezultate să ajungă în sânge, prin barierea
entero-sanguină. Strâns legate de natura cât şi de
valoarea nutritivă a alimentelor sunt
modificările structurale adaptative ale tubului
digestiv.
Sistemul digestiv este format dintr-un
ansamblu de organe speciale a căror structură
relevă rolul lor în cadrul întregului aparat.
Făcând abstracţie de variabilitatea structurală a
sistemului digestiv, acesta are la bază o schemă
generală care cuprinde: tubul digestiv –
responsabil de procesele mecanice, fizice,
chimice şi glandele digestive, ce asigură
substanţele enzimatice caracteristice. Cum toate
aspectele funcţionale ale sistemului digestiv au
un singur obiectiv, digestia, se poate vorbi astfel
de o structură funcţională unitară a acestuia.
Tubul digestiv (canalul alimentar)
cuprinde mai multe segmente care se continuă
unele cu altele: cavitatea bucală, faringele,
esofagul, stomacul, intestinul subţire şi
intestinul gros (Fig. 42).
Glandele digestive, din punct de vedere
topografic se grupează în:
- glande situate în peretele tubului
digestiv (glandele salivare, glandele esofagiene,
glandele gastrice, glandele intestinale);
- glande anexe, care păstrează legătura
cu peretele digestiv doar prin canale de excreţie
(ficatul şi pancreasul).

Fig. 42. Schema generală a sistemului digestiv

6.1.1. STRUCTURA PERETELUI TUBULUI DIGESTIV

Peretele tubului digestiv, adaptat pentru digestie şi absorbţie, prezintă acelaşi plan de organizare dar cu elemente
structurale diferite. Unitatea planului de organizare se referă la existenţa în pereţii tubului digestiv a 4 tunici cu variabilitate
regională, care se succed astfel: tunică mucoasă, tunică submucoasă, tunică musculară şi tunică externă (Fig. 43).

75
 Mucoasa căptuşeşte interiorul tubului
digestiv. Este cea care vine în contact direct cu
conţinutul digestiv, de aceea celulele sale
dobândesc în cea mai mare parte funcţii
secretorii. Rolul produşilor de secreţie
respectivi este de a lubrefia lumenul tubului
digestiv şi de a transforma chimic alimentele
prin enzimele conţinute. Este constituită dintr-
un epiteliu stratificat pavimentos
necheratinizat, fiind adaptat funcţiei de
transport la nivelul cavităţii bucale, faringelui,
esofagului şi canalul anal, ca rezultat a
solicitărilor mecanice ale bolului alimentar şi
respectiv fecal. În schimb, de la cardia şi până
la canalul anal, fiind adaptat mai ales pentru
funcţiile de secreţie şi absorbţie, mucoasa este
constituită dintr-un epiteliu cilindric
unistratificat. În grosimea acestei tunici se
găseşte un strat subţire de fibre musculare
netede - musculoasa mucoasei - care îi conferă
un relief intern caracteristic, reprezentat de
plici de forme variate şi în acelaşi timp îi
asigură o mare plasticitate.
Fig. 43. Structura peretelui tubului digestiv (schemă) Submucoasa are rol de susţinere,
trofic şi mecanic, asigurând diferitele mişcări
de alunecare ale mucoasei. Aceasta este formată din ţesut conjunctiv lax, în care se află o bogată reţea vasculară şi un plex
nervos vegetativ (Meissner).
Musculara este alcătuită din fibre musculare striate la nivelul peretelui cavităţii bucale, faringelui şi a 1/3
superioare a esofagului, iar în rest din fibre musculare netede. Are rol mecanic, legat de triturarea, progresia cât şi
amestecul substanţelor alimentare. Fibrele tunicii musculare sunt dispuse în două straturi: unul intern, format din fibre
circulare şi altul extern, format din fibre longitudinale, care la nivelul intestinului gros se înmănunchează în benzi
longitudinale numite tenii. La nivelul stomacului se găseşte şi un al treilea strat format din fibre oblice situat la interior spre
submucoasă. În anumite zone fibrele circulare formează sfinctere anatomice. În grosimea acestei tunici se găseşte şi un plex
nervos vegetativ (Auerbach).
Tunica externă este reprezentată de adventice şi alcătuită din ţesut conjunctiv lax cu predominanţa elementelor
elastice, la nivelul faringelui, esofaguluişi a părţii inferioare a rectului, în timp ce la celelalte segmente ale tubului digestiv
(organe intraperitoneale) este reprezentată de tunica seroasă, care este de fapt foiţa viscerală a seroasei peritoneale.
Fiecare etapă digestivă se desfăşoară prin conlucrarea proceselor mecanice, fizice, chimice, procese determinând
astfel, aspectul structural specific al sectorului respectiv.

6.1.2. CAVITATEA BUCALĂ

Cavitatea bucală reprezintă primul compartiment anatomo-funcţional al aparatului digestiv, care comunică anterior
cu exteriorul prin orificiul bucal, iar posterior cu faringele prin istmul bucofaringian (Fig. 44). Această incintă alungită
anteroposterior este împărţită de arcadele dentare în două compartimente, unul anterior, numit vestibul bucal şi altul
posterior, numit cavitatea bucală propriu-zisă, în care se găsesc limba şi dinţii.
Vestibulul bucal are formă de potcoavă având concavitatea orientată posterioar şi delimitată de arcadele dentare,
iar anterior este delimitată de buze şi obraji. Mucoasa vestibulară se răsfrânge pe buze, obraji şi planul osos al arcadelor
dentare, formând în vestibul două funduri de sac: unul superior situat între buza superioară şi maxilar şi unul inferior, situat
între buza inferioară şi mandibulă. Fiecare fund de sac are pe linia mediană o plică a mucoasei orientată sagital, numită
frâul buzelor.
Cavitatea bucală propriu-zisă se află înapoia vestibulului bucal, de care este separat prin arcadele dentare. Este
delimitată superior de un plafon consolidat din maxilare şi palatine, terminat posterior cu vălul palatin, care prezintă pe
linia mediană o porţiune liberă - omuşorul (lueta), iar inferior prezintă o podea consistentă, moale formată din muşchii
milohioidieni şi ţesuturi conjunctive.
Pereţii cavităţii bucale, arcadele dentare şi limba sunt tapetate cu mucoasa bucală, reprezentată de un epiteliu
stratificat pavimentos necheratinizat.
6.1.2.1. Glandele salivare. În cavitatea bucală se deschid 3 perechi de glande salivare mari tubuloacinoase
(paratiroide, submaxilare, sublinguale) şi numeroase glande salivare mici, a căror secreţie conţinând amilază, maltază şi
mucină joacă rol în transformările chimice primare ale alimentelor. Din punct de vedere structural sunt glande
tubuloacinoase.
- Glandele sublinguale, localizate în grosimea planşeului bucal, îşi au orificiile de vărsare ale canalelor (canalele
lui Rivinus) de o parte şi de alta a frâului limbii;

76
 - Glandele submaxilare, localizate
în grosimea planşeului bucal, în dreptul
unghiului mandibular, îşi au orificiile de
vărsare ale canalelor (canalele lui Warton)
împreună cu cele ale glandelor sublinguale;
- Glandele parotide, localizate în
peretele obrajilor între cotul mandibulei şi
canalul auditiv extern, prezintă orificiile de
vărsare ale canalelor (canalele lui Stenon) în
dreptul molarului 2 superior.
6.1.2.2. Limba este un organ
musculo-membranos situat în cavitatea
bucală propriu-zisă şi fixată pe planşeul bucal
(Fig. 44). Ea participă la funcţia de
masticaţie, vorbire, formarea salivei şi
constituie suportul segmentului periferic al
analizatorului gustativ.
Limba este formată dintr-o regiune
verticală, numită rădăcina limbii şi o regiune
orizontală liberă numită corpul limbii, care se
termină cu vârful limbii. Limita de separare
dintre aceste două regiuni este marcată de un
şanţ în forma literei "V " - şanţul terminal -
deschis anterior, la vârful căruia se observă o
depresiune numită gaura oarbă (foramen
caecum).
Rădăcina limbii prezintă trei cute ale
mucoasei (plicile glosoepiglotice) care
delimitează două depresiuni (fosete
glosoepiglotice), precum şi formaţiuni
limfoide care alcătuiesc amigdala linguală.
Corpul limbii este turtit prezentând o
Fig. 44. Cavitatea nazală, cavitatea bucală, faringele, laringele faţa superioară, o faţă inferioară şi două
margini laterale.
Anterior se continuă cu vârful limbii. Pe faţa superioară (dorsală), median se află şanţul median longitudinal.
Mucoasa linguală de pe faţa dorsală prezintă numeroase papile linguale: filiforme, fungiforme, foliate şi circumvalate.
Papilele filiforme au rol mecanic în timp ce papilele fungiforme, foliate şi circumvalate au rol gustativ. Pe faţa inferioară a
limbii se găseşte frâul limbii şi carunculele sublinguale.
Limba are un schelet fibros (septul limbii şi aponevroza limbii) pe care se prind muşchii extrinseci (m. genioglos,
m. hipoglos, m. stiloglos, m. faringoglos, m. palatoglos etc.) şi muşchii intrinseci (m. longitudinal superior, m. longitudinal
inferior, m. transvers al limbii, m. vertical al limbii).
Vascularizaţia limbii este asigurată de artera şi vena linguală. Inervaţia senzorială (gustativă) este realizată de
fibrele nervilor cranieni VII, IX şi X, inervaţia exteroceptivă (tactilă, termică şi dureroasă) şi proprioceptivă se realizează
prin ramura mandibulară a trigemenului, iar inervaţia motorie este asigurată de nervul cranian XII.
6.1.2.3. Dinţii. Pe arcadele dentare sunt implantaţi dinţii,
formaţiuni structurale dure, albe, a căror conformaţie reflectă rolul
lor în actul masticaţiei şi anume: incisivii sunt conformaţi pentru
tăiere, caninii pentru sfâşiere, iar premolarii şi molarii pentru
triturare. Rolul funcţional al dinţilor poate fi explicat dacă se ţine
cont de faptul că mandibula se comportă ca o pârghie de ordinul III,
cu pierdere de forţă dar cu câştig de viteză, la care forţa se aplică
aproape de punctul de sprijin ceea ce face ca valoarea ei să fie
scăzută spre extremitatea liberă. În acest fel, forţa mai mare fiind în
partea posterioară a mandibulei şi maxilarului, dinţii din această
regiune sunt mai puternici, premolarii şi molarii, astfel încât
alimentul în această zonă va fi sfărâmat mai uşor. Rezistenţa dinţilor
la solicitări este funcţie de configuraţia rădăcinilor şi de numărul
acestora.
Fiecare dinte este constituit din trei regiuni: coroana, colul
(gâtul) şi rădăcina (Fig. 45). Coroana este partea vizibilă a dintelui
Fig. 45. Structura dintelui care depăşeşte marginea alveolară. Are culoare albă sidefie şi formă
variată după grupul de dinţi din care face parte. Colul este regiunea

77
cuprinsă între coroană şi rădăcină şi este marcat prin inserţia mucoasei gingivale pe dinte fiind acoperit de gingie. Rădăcina
este segmentul dintelui cuprins în alveola dentară şi diferă după grupul de dinţi din care face parte: incisivii şi caninii au
câte o rădăcină, premolarii au 1 sau 2 rădăcini, molarii au 2 sau 3 rădăcini. Vârful rădăcinii, numit apex, prezintă un orificiu
prin care pătrund şi ies din dinte vase şi nervi.
Din punct de vedere structural, în secţiune longituninală, se observă că un dinte este alcătuit din: o cavitate
centrală (cavitatea dintelui) care se continuă în rădăcină cu canalul rădăcinii dintelui; în cavitatea dintelui se află pulpa
dintelui, formată din ţesut conjunctiv, vase şi nervi. Cavitatea dintelui şi canalul rădăcinii sunt delimitate periferic de
dentină, o varietate de ţesut osos cu fibrele colagene dispuse radiar. Dentina este acoperită la nivelul coroanei de smalţ
(email), iar la nivelul rădăcinii de cement. Smalţul este o structură cu duritate mare şi este acoperit de o membrană subţire
şi rezistentă numită cuticulă.
Totalitatea dinţilor formează dentiţia şi în dezvoltarea acesteia la om se succed două etape: dentiţia de lapte
(provizorie, temporară) şi dentiţia permanentă (definitivă). Pentru o mai uşoară înţelegere a dentiţiei şi din motive practice,
dentiţia se exprimă prin aşa-numita formulă dentară.
Dentiţia de lapte cuprinde prima generaţie de dinţi care apar la copii între 6 luni şi 2 - 3 ani. Dinţii de lapte, diferă
ca formă de cei permanenţi şi sunt în număr de 20: 8 incisivi (4 superiori, 4 inferiori), 4 canini (2 superiori, 2 inferiori) şi 8
molari (4 superiori, 4 inferiori).
2 1 2
Formula dentară provizorie este: I  C M  .
2 1 2
Dentiţia definitivă, apare prin schimbarea dinţilor între 7 şi 13 ani, cu excepţia molarului 3, care apare mai târziu.
Dinţii permanenţi sunt în număr de 32: 8 incisivi (4 superiori, 4 inferiori), 4 canini (2 superiori, 2 inferiori), 8 premolari (4
superiori, 4 inferiori) şi 12 molari (6 superiori, 6 inferiori).
2 1 2 3
Formula dentară definitivă este: I  C P M  .
2 1 2 3
6.1.3. FARINGELE
Cel de-al doilea compartiment al tubului digestiv, este un conduct musculomembranos în formă de pâlnie, ce
prezintă calea de trecere din cavitatea bucală spre esofag. Faringele comunică cu cavitatea nazală prin coane, cu cavitatea
bucală prin istmul bucofaringian, cu urechea medie prin trompa lui Eustachio, cu laringele prin glotă şi cu esofagul. Acest
compartiment este de asemenea şi un important rezonator de fonaţie.
Faringele reprezintă din punct de vedere fiziologic o adevărată răscruce de drumuri, pentru cele 2 acte al înghiţirii
bolului alimentar şi al respiraţiei. Deoarece acestea nu se petrec niciodată concomitent, înghiţirea se realizează cu oprirea
temporară a respiraţiei prin închiderea glotei cu ajutorul epiglotei.
Faringele se prezintă ca un jgheab deschis anterior, mai larg în partea superioară şi mai îngust inferior. Prezintă 5
pereţi (1 superior, 1 anterior, 1 posterior şi 2 laterali) care delimitează cavitatea faringelui, numită endofaringe. Aceasta este
împărţită în trei etaje: superior (epifaringe sau nazofaringe), mijlociu (mezofaringe sau bucofaringe) şi inferior (hipofaringe
sau laringofaringe) (Fig. 44).
Structura faringelui. Structural faringele este alcătuit din cele patru tunici:
Mucoasa este constituită dintr-un epiteliu cilindric unistratificat ciliat la nivelul nazofaringelui şi dintr-un epiteliu
pavimentos stratificat necheratinizat la nivelul buco- şi laringofaringelui;
Submucoasa este constituită din ţesut conjunctiv dens, servind ca suport pentru tunica mucoasă şi musculară;
Musculara este formată din 5 perechi de muşchi striaţi, care se unesc la nivelul peretelui posterior formând un
rafeu median. Trei perechi de muşchi au fibrele dispuse circular, cu rol constrictor (superior, mijlociu şi inferior) şi două
perechi au fibrele dispuse longitudinal, cu rol ridicător (stilofaringian şi palatofaringian).
Adventicea este formată din ţesut conjunctiv lax.
Vascularizaţia faringelui. Circulaţia arterială este asigurată de ramuri ale arterei carotide externe, iar venele
formează două plexuri (submucos şi perifaringian) care se varsă în venele jugulare interne. Limfaticele conduc limfa către
ganglionii retrofaringieni şi cervicali profunzi.
Inervaţia faringelui este asigurată de fibre din plexul nervos faringian.

6.1.4. ESOFAGUL
Este un tub longitudinal, aproape vertical, de lungime 20 – 25 cm., care se întinde de la faringe la stomac
traversând diafragma (Fig. 46). Comunică superior cu faringele, iar inferior cu stomacul prin orificiul cardia. Este situat
între trahee ce trece prin faţa lui şi coloana vertebrală. Are rol important în ansamblul tubului digestiv, deoarece corectează
temperatura alimentelor la condiţiile potrivite recepţionării lor de către stomac.
Topografic în funcţie de zonele anatomice străbătute, i se descriu următoarele regiuni: cervicală, toracală,
diafragmatică şi abdominală.
Structura esofagului. Structural esofagul este alcătuit din patru tunici care, de la interior la exterior, sunt:
mucoasa, submucoasa, musculoasa şi adventicea.
Mucoasa este formată dintr-un epiteliu stratificat pavimentos moale. Corionul, alcătuit din numeroase elemente
conjunctive, formează o serie de papile înalte în care sunt cuprinse glandele cardiale tubulare ramificate de tip mucos.

78
 Submucoasa are o compoziţie conjunctivă, cuprinzând în grosimea sa
glandele esofagiene tubulare ramificate de tip mucos.
Musculara. În treimea superioară a esofagului musculoasa este formată din
fibre musculare striate, iar în treimea sa inferioară, din fibre musculare netede.
Fibrele musculare sunt orientate pe două planuri: unul intern circular, altul extern
logitudinal.
Adventicea este alcătuită dintr-o lamă de ţesut conjunctiv, infiltrată cu
numeroşi lobuli adipoşi.
Vascularizaţia esofagului. Circulaţia arterială a esofagului este asigurată
de ramuri ale arterelor: esofagiene, bronşice, frenice şi gastrică stângă. Sângele
venos este colectat în două plexuri (submucos şi periesofagian) care se varsă în
venele tiroidiene inferioare, vena cavă superioară şi vena portă. Limfaticele
drenează limfa în ganglionii esofagieni şi gastrici.
Inervaţia esofagului este asigurată de ramuri simpatice şi parasimpatice
(n. vag) provenite din plexul vegetativ esofagian.

6.1.5. STOMACUL
Este segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv, în al cărui lumen au loc
importante procese: mecanice, fizice, chimice, preliminare celor din intestin, fiind
adaptat funcţiei de depozitare temporară a alimentelor. Este situat în loja gastrică, în
cavitatea abdominală, sub diafragm, în stânga etajului supramezocolic. Se găseşte în
continuarea esofagului, cu care comunică prin orificiul cardia. Are formă de
“cimpoi”, când este plin şi de “J” sau “cârlig de undiţă” când este gol, capacitate
1500ml
Stomacul prezintă două feţe (anterioară şi posterioară), două margini
(mica curbură - concavă şi marea curbură - convexă), două orificii (cardia -
superior - prin care comunică cu esofagul şi pilor - inferior - prin care comunică cu
duodenul) şi două părţi (verticală şi orizontală) (Fig. 47).
Partea verticală (pars digestoria) cuprinde fundul stomacului (fornixul sau
camera cu aer), situat deasupra planului orizontal care trece prin cardia, segment
care nu se umple niciodată cu alimente şi corpul stomacului, segment cuprins între
planul de mai sus şi planul orizontal care trece prin incizura angulară.
Partea orizontală (canalis egestorius), alcătuită din antrul piloric, cuprins
între corpul stomacului şi canalul piloric şi canalul piloric, segment cilindric ce
comunică prin orificiul piloric cu primul segment al intestinului subţire (duodenul).
Acest orificiu prezintă o valvulă pilorică (sfincterul piloric), format din fibre
musculare netede, dispuse circular. ce se deschide spre intestin împiedicând
întoarcerea alimentelor în stomac. În partea superioară prezintă pereţi foarte
sensibili şi mişcări peristaltice scăzute, având funcţia de rezervor. Porţiunea
inferioară prezintă pereţi îngroşaţi şi puternice mişcări peristaltice, cu funcţie de
Fig. 46. Esofagul
amestecare şi triturare a alimentelor.
Structura stomacului. Structural stomacul este alcătuit din cele patru tunici:
Mucoasa gastrică prezintă o serie de cute şi şanţuri circulare superficiale care o divid în numeroase arii
gastrice, presărate cu o serie de orificii care reprezintă deschiderea în cavitatea stomacală, a unor cripte, în fundul cărora se
deschid glandele stomacului. Epiteliul mucoasei este unistratificat columnar şi se sprijină pe un corion gros. În corion se
găsesc glandele stomacale tubulare simple sau bifurcate. După regiunile stomacului glandele se numesc : cardiale, pilorice
şi fundice. Musculoasa mucoasei este subţire şi formată din două straturi de fibre musculare netede.
Submucoasa este constituită dintr-un ţesut conjunctivo-elastic.
Musculara (aparatul motor al stomacului) este compusă din trei straturi de fibre musculare netede, unul intern
oblic, unul mijlociu circular şi altul extern longitudinal.
Seroasa este formată dintr-o lamă de ţesut conjunctivo-elastic acoperit de mezoteliul peritoneului visceral.
În pereţii stomacului se găsesc plexuri nervoase: Auerbach - mezenteric, Meissner - submucos şi Vorobiov -
subseros.
În stomac continuă procesele de înmuiere şi de amestecare a bolurilor alimentare, cât şi descompunerea acestora
sub influenţa sucului gastric. În final în urma modificărilor mecanice şi chimice pe care le suferă alimentele în stomac,
rezultă o masă semifluidă, denumită chim gastric. Când acesta capătă anumite însuiri chimice, aciditate, conţinut nutritiv,
este transmis în compartimentul următor, adică în intestinul subţire.
Vascularizaţia stomacului. Vascularizaţia arterială este asigurată de artera gastrică stângă - ramură din artera
celiacă, artera gastrică dreaptă - ramură din artera hepatică, artera gastroepiploică stângă - ramură din artera splenică şi
artera gastroepiploică dreaptă - ramură din artera gastroduodenală. Sângele venos este condus prin vene care urmează
traseul arterelor, direct sau indirect în vena portă. Limfaticele drenează limfa în ganglionii limfatici regionali şi de aici în
canalul toracic.
Inervaţia stomacului este reprezentată de fibre vegetative simpatice din plexul celiac şi parasimpatice din nervii vagi.

79
 Fig. 47. Secţiune longitudinală prin stomac Fig. 48. Duoden, pancreas (faţa anterioară)

6.1.6. INTESTINUL SUBŢIRE

Reprezintă prima parte a compartimentului intestinal, fiind segmentul cel mai lung al sistemului digestiv
(aproximativ 4 m), în care se continuă digestia începută în cavitatea bucală şi stomac şi în care are loc absorbţia masivă a
substanţelor nutritive. Ansamblul aspectelor structurale ale intestinului subţire, reflectă aspectele funcţionale ale lui, el
alcătuind partea cu cea mai mare suprafaţă mucozală şi vasculocapilară.
Din punct de vedere anatomic, cuprinde 3 segmente: duoden, jejun şi ileon (Fig. 48).
Duodenul reprezintă segmentul iniţial al intestinului subţire şi se întinde de la sfincterul pilor până la unghiul pe
care acesta îl face cu jejunul, numit unghi duodenojejunal. El are o lungime de circa 30 cm formând o potcoavă care
cuprinde în concavitatea sa capul pancreasului. Prezintă 4 regiuni: bulbul duodenal, regiunea descendentă, regiunea
orizontală şi regiunea ascendentă.
La nivelul regiunii descendente a duodenului, pe peretele postero-medial se găsesc două ridicături, numite papile
duodenale unde se deschid glandele digestive anexe, ficatul şi pancreasul. Papila duodenală mare este prevăzută cu
sfincterul Oddi, are un mic diverticul (ampula Vater) şi reprezintă locul de vărsare a canalelor coledoc (hepatic) şi Wirsung
(pancreatic principal), iar papila duodenală mică, situată cu 2 cm. deasupra papilei mari, reprezintă locul de vărsare a
canalului Santorini (pancreatic accesor).
Jejuno-ileonul, cea mai întinsă parte a intestinului subţire, se întinde de la unghiul duodenojejunal până la valvula
ileocecală (valvula Bauhin). Are formă tubulară şi prezintă o margine liberă şi o margine aderentă la mezenter (intestinul
mezenterial). Pentru a se adapta la dimensiunile cavităţii abdominale jejunul şi ileonul formează 14 - 16 anse intestinale
orientate orizontal în partea stângă a cavităţii abdominale pentru jejun şi vertical în partea dreaptă a cavităţii abdominale
pentru ileon. Ultima ansă intestinală se termină pe faţa medială a colonului ascendent, formând cu cecul un unghi ascuţit,
numit unghiul ileocecal şi cu colonul ascendent un unghi obtuz, numit unghiul ileocolic.
Structura intestinului subţire. Structural, intestinul subţire este alcătuit din patru tunici: mucoasa, submucoasa,
musculara şi seroasa.
Mucoasa intestinului subţire formează 800 - 900 de cute transversale, valvulele conivente, în constituţia cărora
intră atât mucoasa, cât şi submucoasa. Suprafaţa valvulelor conivente este pevăzută cu vilozităţi intestinale în constituţia
cărora intră numai mucoasa. Densitatea vilozităţilor este de aproximativ 1000 - 4000 vilozităţi pe cm2. La baza
vilozităţilor se găsesc o serie de orificii care reprezintă deschiderile glandelor tubulare cuprinse în grosimea corionului.
Mucoasa intestinală este alcătuită dintr-un epiteliu cilindric simplu cu platou striat. Printre celulele cilindrice se
găsesc numeroase celule calciforme mucoase. Sub epiteliu se află un corion format dintr-un ţesut conjunctiv dens în
grosimea căruia sunt situaţi numeroşi foliculi sau noduli limfatici izolaţi sau sub formă de asociaţii – plăcile Peyer –
precum şi numeroase glande. La om există cca. 30 de plăci Peyer, formate fiecare din câte 10-200 noduli limfatici.
Glandele din corion sunt de două tipuri: glandele Brunner , de tip tubulo-alveolar, situate numai în corion şi în
submucoasa porţiunii duodenale a intestinului şi glandele Lieberkühn de tip tubular simplu, situate în tot lungul regiunilor
jejuno-ileale.
În componenţa mucoasei se găseşte şi musculoasa mucoasei, formată din două planuri subţiri de fibre musculare
netede.
Fiecare vilozitate intestinală este acoperită de epiteliul intestinal sub care se găseşte un corion alcătuit din fibre
colagene situate transversal, ca treptele unei scări. În axul fiecărei vilozităţi se dispun: un capilar limfatic (chilifier),
capilare arteriale, capilare venoase şi fibre musculare netede (muşchiul lui Brücke). Datorită acestor fibre musculare,
vilozităţile au mişcări de extensie, de retracţie şi oscilatorii.

80
 Submucoasa este constituită dintr-un ţesut conjunctiv lax în care se găsesc, alături de capilare limfatice şi
sanguine, plexuri nervoase.
Musculara este alcătuită din două planuri de fibre netede, unul intern circular şi altul extern longitudinal. Această
tunică determină două categorii de mişcări de-a lungul intestinului: mişcări ritmice miogene, independente de sistemul
nervos, sub formă de unde datorate fibrelor musculare circulare şi mişcări peristaltice, supuse controlului sistemului
nervos, datorate fibrelor musculare circulare şi longitudinale; datorită acestor mişcări conţinutul intestinal înaintează în
tubul digestiv.
Seroasa este formată dintr-o lamă
conjunctivă laxă, dublată de foiţa viscerală a
peritoneului.
Vascularizaţia intestinului
subţire. Duodenul primeşte sânge din
arterele gastroduodenală şi mezenterică
superioară, iar jejunoileonul primeşte sânge
din artera mezenterică superioară. Sângele
venos ajunge în vena portă. Limfaticele
conduc limfa la ganglionii mezenteriali şi
apoi la trunchiul limfatic intestinal.
Inervaţia intestinului subţire este
asigurată prin ramuri simpatice şi
parasimpatice provenite din plexurile celiac
şi mezenteric superior şi din cele două
plexuri intrinseci (Meissner şi Auerbach)
care asigură un automatism intestinal.

6.1.7. INTESTINUL GROS

Reprezintă ultimul compartiment
al tubului digestiv, are o lungime medie de
1,40 - 1,70 m şi comunică proximal cu
intestinul mediu prin valvula ileocecală şi
distal cu exteriorul prin orificiul anal (Fig.
49). Intestinul gros descrie aşa-numitul
"cadru colic", alcătuit din cec şi colon, cu
deschiderea orientată caudal, în mijlocul
căruia se află ansele intestinului
mezenterial.
Intestinul gros este alcătuit din trei
segmente: cec, colon şi rect. Colonul
prezintă la rândul său 4 regiuni: ascendent,
transvers, descendent şi sigmoid, iar rectul Fig. 49. Intestinul gros (colonul)
prezintă 2 regiuni: ampula rectală şi canalul
anal.
 Cecul, situat sub valvula ileocecală, comunică superior cu colonul, iar inferior cu apandicele vermiform;
 Colonul ascendent se întinde de la valvula ileocecală până la flexura colică dreaptă;
 Colonul transvers este cuprins între flexura colică dreaptă şi flexura colică stângă;
 Colonul descendent se întinde de la flexura colică stângă până la creasta iliacă;
 Colonul sigmoid este situat în fosa iliacă stângă şi micul bazin;
 Rectul se întinde de la nivelul vertebrei S3 până la anus.
Din punct de vedere al configuraţiei externe, intestinul gros prezintă câteva caracteristici ce îl diferenţiază de
intestinul subţire şi de restul tubului digestiv:
- tenii - benzi musculare rezultate din condensarea fibrelor din stratul longitudinal;
- plici semilunare - cute transversale rezultate din condensarea fibrelor musculare circulare;
- haustre - segmente situate între două plici semilunare;
- ciucuri epiploici - diverticuli ai seroasei peritoneale aşezaţi de-a lungul teniilor.
Structura intestinului gros.
Mucoasa nu prezintă valvule conivente, vilozităţi intestinale şi nici plăci Peyer în corion. Epiteliul mucoasei este
alcătuit din celule cilindrice cu platou striat şi celule calciforme mucoase. Corionul dens prezintă glande Lieberkühn şi
infiltraţii limfoide. Musculoasa mucoasei este formată din trei planuri de fibre musculare netede.
Submucoasa intestinală este de natură conjunctivă.
Musculara intestinală este alcătuită din două planuri de fibre netede, unul intern circular şi altul extern
longitudinal. Fibrele musculare din planul longitudinal se dispun discontinuu formând trei benzi musculare numite tenii.
Datorită acestor "tenii" se realizează mai uşor şi mai rapid înaintarea conţinutului intestinal pentru a fi apoi evacuat.

81
 Seroasa este reprezentată de un repliu al peritoneului, fiind despărţită de tunica musculoasă, printr-o lamă de ţesut
conjunctiv .
Vascularizaţia intestinului gros este asigurată de ramuri ale arterelor mezenterică superioară, mezenterică
inferioară şi iliaca internă, iar sângele venos ajunge în vena portă şi vena cavă inferioară. Limfaticele drenează limfa spre
ganglionii mezocolici şi mezenterici şi în continuare spre trunchiul intestinal.
Inervaţia intestinului gros provine din plexurile mezenterice (superior şi inferior), iar sfincterul anal este inervat
din ramuri din nervii ruşinoşi.

6.1.8. FICATUL
Ficatul, cea mai voluminoasă glandă din organism - cu o greutate medie de 1500 g, este situat în etajul abdominal
supramezocolic, în loja hepatică, delimitată de bolta diafragmatică, flexura colică dreaptă şi stomac. Prezintă două margini
(anterioară şi posterioară) şi două feţe (superioară şi inferioară) .
Marginea anterioară are o direcţie oblică, conţine fundul vezicii biliare şi prezintă două incizuri: incizura
ombilicală şi incizura cistică.
Marginea posterioară corespunde "ariei nuda" adică zonei în care ficatul nu este acoperit de peritoneu.
Faţa superioară (diafragmatică) este convexă şi prezintă superior ligamentele de fixare a ficatului de faţa
inferioară a diafragmului (Fig. 50 A).
Faţa inferioară (viscerală) prezintă şanţuri, ligamente, lobi şi impresiuni. Pe această faţă se observă 3 şanţuri
(sagital drept, sagital stâng şi transvers) care împart ficatul în 4 lobi ( drept, stâng, pătrat şi caudat). Impresiunile sunt
rezultatul contactului acestei feţe cu diferite organe (Fig. 50 B).

Fig. 50. Ficatul A-faţa diafragmatică (superioară); B-faţa viscerală (inferioară)

Ficatul este acoperit la exterior de două învelişuri suprapuse: unul superficial, peritoneul şi altul profund, propriu,
fibros şi semitransparent numit capsula Glisson. Faţa exterioară a acestei capsule aderă la peritoneu, iar faţa internă este în
raport cu lobulii hepatici şi cu ţesutul conjunctiv interlobular. La nivelul hilului, capsula Glisson se răsfrânge şi pătrunde în
ficat, formând tecile glissoniene, în jurul vaselor care pătrund şi ies din ficat, cât şi în jurul canalelor excretoare.
Structura ficatului
Într-o secţiune transversală, paralelă cu suprafaţa organului, se observă că fiecare lob hepatic este alcătuit dintr-o
serie de lobuli care apar sub forma unor teritorii poligonale de dimensiuni variabile. Lobulii hepatici sunt aparent fuzionaţi
între ei. În general, aspectul de ansamblu al unui lobul hepatic văzut în spaţiu, este acela al unui trunchi de piramidă
hexagonală situată cu baza pe capsula Glisson şi cu vârful către hilul ficatului. Spaţiile dintre 3-4 lobuli au o formă
triunghiulară şi sunt numite spaţii Kiernan. Fiecare lobul hepatic prezintă în centrul său o venă centrolobulară, ram al
venei suprahepatice. La periferie, lobulul hepatic este delimiat de câte o venă perilobulară, ram al venei porte. În ochiurile
acestei reţele capilare venoase se găsesc dispuse în reţea, cordoanele de celule hepatice, cordoanele Remak. De asemenea
între aceste cordoane se găsesc o serie de capilare biliare, care formează o reţea continuă în tot parenchimul lobului.
Acestea se deschid la periferia lobulului în căile biliare extralobulare, prin nişte canalicule scurte.
În interiorul fiecărui lobul hepatic există câte o reţea capilară sangvină dispusă radiar. Aceste capilare de tip
embrionar - sinusoidal (capilarele sinusoide), sunt foarte dilatate. Elementele endoteliale ale acestor capilare, numite
celulele Kupffer, posedă remarcabile proprietăţi fagocitare şi fac parte din sistemul reticulo-endotelial.
Căile biliare extrahepatice
Aceste căi realizează transportul bilei de la nivel hepatic la duoden. Sunt reprezentate de canalul hepatic comun
(rezultat din unirea canalelor hepatice drept şi stâng), canalul coledoc, vezicula biliară şi canalul cistic (Fig. 51). Canalul
hepatic împreună cu canalul coledoc formează canalul hepatocoledoc (canalul colector) cu rol de drenare a bilei în duoden.
Canalul cistic împreună cu vezicula biliară realizează aparatul diverticular al căilor biliare extrahepatice. Canalul hepatic
comun iese din ficat la nivelul hilului hepatic şi se întinde până la confluenţa sa cu canalul cistic. Din confluenţa lor se

82
formează canalul coledoc, care se deschide în duonen la nivelul ampulei Vater, prevăzută cu sfincterul Oddi. Acest sfincter
are rolul de a regla evacuarea bilei în duoden.
Vezicula biliară este un organ cavitar în care se depozitează şi se concentrează bila (150 ml). Este situată pe faţa
inferioară a ficatului, în regiunea anterioară a şanţului sagital drept (în fosa veziculei biliare) şi prezintă 3 regiuni: fundul,
corpul şi colul (gâtul). Sângele arterial ajunge la veziculă prin artera cistică, iar sângele venos este colectat în vena portă.
Inervaţia este dublă: simpatică (din plexul celiac) şi parasimpatică (din n. vag).
Vascularizaţia ficatului este dublă: nutritivă şi funcţională.
Vascularizaţia nutritivă este asigurată de artera hepatică, ram din trunchiul celiac. Artera hepatică pătrunde în
ficat prin hilul hepatic şi se ramifică în ramura lobară stângă şi ramura lobară dreaptă. Ramurile lobare se divid în ramuri
segmentare, care vor da naştere în spaţiile portale la capilare ce formează o bogată reţea în jurul hepatocitelor. În final
aceste capilare se varsă în capilarele sinusoide.
Vascularizaţia funcţională este asigurată de vena portă, care ia naştere din trei trunchiuri venoase principale: vena
mezenterică superioară, vena mezenterică inferioară şi vena splenică. Vena portă aduce sânge încărcat cu substanţe
nutritive din pereţii tubului digestiv, pătrunde în ficat prin hilul hepatic şi apoi se divide în două ramuri: ramura lobară
stângă şi ramura lobară dreaptă. Ramurile lobare dau naştere la ramuri segmentare şi apoi la artere interlobulare, situate în
spaţiile portale. Arterele interlobulare formează capilarele sinusoide care se varsă în venele centrolobulare. Prin confluenţa
venelor centrolobulare se formează venele sublobulare (colectoare), care se varsă în final în venele hepatice dreaptă şi
stângă. Venele hepatice se varsă în vena cavă inferioară.
Inervaţia ficatului
Ficatul are o inervaţie dublă, simpatică (plexul celiac) şi parasimpatică (n. vag).

6.1.9. PANCREASUL
Pancreasul este o glandă relativ voluminoasă fiind situat în concavitatea duodenală, unde îşi varsă secreţia
exocrină, prin cele două canale ale sale, Wirsung şi Santorini (Fig. 48). Este aşezat anterior de coloana lombară (L1 - L2),
înapoia stomacului, între duoden şi splină retroperitoneal şi are 70 g. La exterior este învelit de o capsulă fibroasă, din care
se detaşează o serie de septuri ce pătrund în parenchimul glandei delimitând lobulii pancreatici. Din punct de vedere
morfologic, pancreasul prezintă: cap, corp şi coadă. Capul pancreasului, extremitatea sa dreaptă, este cuprins în
concavitatea duodenului şi are mobilitate redusă. Corpul pancreasului prezintă 3 feţe şi 3 margini, iar coada - regiunea
mobilă - este sitută spre partea stângă.
Structura pancreasului
Din punct de vedere structural pancreasul este alcătuit din lobuli (delimitaţi de septuri), acini glandulari şi canale
excretorii mari (rezultă prin confluenţa canaliculelor acinilor). La un lobul pancreatic se deosebesc două componente: una
exocrină, cu structură tubulo-acinoasă, asemănătoare glandelor salivare şi una endocrină, cu structură în cordoane.
Pancreasul exocrin este alcătuit din acini glandulari sau segmente excretoare şi din conducte, canalicule
excretoare intralobulare. Canaliculele excretoare intralobulare se continuă cu canaliculele interlobulare, canaliculele
extralobulare, iar acestea cu canalele Wirsung şi Santorini.
Un acin glandular este delimitat la exterior de o membrană bazală pe care sunt aşezate celule seroase glandulare;
la polul apical al acestora se găsesc celulele centroacinoase, iar la polul bazal celulele mioepiteliale. Celulele
centroacinoase se continuă cu nişte canalicule scurte, pasajele Boll, care la rândul lor se continuă cu ansamblul
canaliculelor excretoare intralobulare, interlobulare şi extralobulare.

6.2. SISTEMUL RESPIRATOR

Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii extrapulmonare şi plămâni. Căile respiratorii extrapulmonare
sunt alcătuite la rândul lor din: căi respiratorii superioare (cavitatea nazală şi faringele) şi căi respiratorii inferioare
(laringe, trahee şi bronhii primare).

6.2.1. NASUL
Nasul este un organ complex, cu funcţie respiratorie şi senzorială. El este alcătuit din: piramida nazală (nasul
extern), fosele nazale şi cavităţile anexate foselor nazale.

6.2.1.1. Piramida nazală. Piramida nazală este o proeminenţă situată în mijlocul feţei, pe linia mediană.
Conformaţie externă. Piramida nazală are forma unei piramide triunghiulare cu baza în jos. Ea este alcătuită din:
 rădăcina nasului: este zona anatomică prin care nasul se prinde de scheletul feţei, la nivelul suturii nazo-
frontale ;
 două feţe laterale, dreaptă şi stângă, care poartă numele de aripile nasului. Ele se unesc anterior la nivelul liniei
mediane a feţei ;
 trei margini, două laterale şi una mediană (dorsul nasului) care se termină la vârful nasului;
 baza nasului: priveşte în jos şi prezintă două orificii numite narine. Forma bazei nasului este triunghiulară.
Structura piramidei nazale. Piramida nazală este alcătuită din scheletul osteo-cartilaginos, care dă formă şi
rezistenţă piramidei nazale şi din învelişurile moi, care acoperă scheletul osteocartilaginos.
Scheletul osteocartilaginos. Oasele formează zona rezistentă a piramidei nazale care poartă denumirea de piramidă
nazală osoasă, acesta fiind situată posterior şi corespunzător rădăcinii nasului, iar cartilajele şi membranele formează zona

83
deformabilă a piramidei nazale, numită piramida nazală cartilaginoasă, fiind situată anterior. Oasele din structura
piramidei nazale sunt: două oase nazale, marginea anterioară a apofizei palatine şi partea nazală a maxilarului.
Cartilajele din structura piramidei nazale sunt: cartilajul septal, care se află în continuare vomerului şi a lamei
perpendiculare a etmoidului şi formează septul nazal cartilaginos, care completează anterior septul nazal osos; două
cartilaje laterale (drept şi stâng) şi două cartilaje ale aripilor nasului (drept şi stâng), care sunt situate anterior de
cartilajele laterale. Cartilajele laterale (superior) şi cartilajele aripilor nasului (inferior) formează împreună feţele laterale
ale piramidei nazale cartilaginoase. Există şi cartilaje accesorii: pătrate, sesamoide şi vomeriene. Membranele fibroase sunt
formaţiuni anatomice care au rol de a uni cartilajele nazale între ele şi cu oasele nazale.
Învelişurile moi sunt structuri anatomice care acoperă scheletul osteocartilaginos al nasului. Sunt reprezentate de:
piele, ţesut subcutanat şi muşchii nasului. Pielea este subţire, mobilă, la nivelul piramidei osoase şi groasă, aderentă la
nivelul piramidei cartilaginoase. Ţesutul celular subcutanat este prezent numai la nivelul piramidei oaoase, unde pielea este
mobilă. Muşchii nasului acţionează asupra aripii nasului şi asupra orificiilor interioare nazale.
6.2.1.2. Fosele nazale. Sunt două formaţiuni anatomice asemănătoare cu două culoare, care au direcţia antero-
posterioară şi comunică anterior cu exteriorul prin nări (narine) şi posterior cu faringele, prin două orificii numite coane
(Fig. 44). În interior, fosele nazale sunt căptuşite cu o mucoasă, numită mucoasa nazală (mucoasa pituitară). Fosele nazale
sunt împărţite în două zone: zona anterioară, numită vestibulul nazal (canalul narinar) drept şi stâng şi zona posterioară,
numită fosa nazală propriu-zisă, dreaptă şi stângă.
 Vestibulul nazal este situat în zona anterioară a foselor nazale, fiind căptuşit cu piele şi mucoasă. Fiecare vestibul
este alcătuit din: un perete lateral, un perete medial (septul cartilaginos), un orificiu narinar (situat la nivelul bazei nasului)
şi un orificiu superior, prin care comunică cu fosele nazale propriu-zise, numit narina internă.
Vascularizaţia şi inervaţia vestibulului nazal. Arterele provin prin artera etmoidală, artera sfenopalatină şi artera
facială. Venele se varsă în vena facială. Nervii sunt senzitivi şi pleacă de la nivelul mucoasei, îndreptându-se spre
ganglionul lui Gasser.
 Fosele nazale propriu-zise se găsesc între vestibul şi faringe. Fiecare fosă nazală este formată din patru pereţi:
o peretele superior (bolta fosei nazale), are aspectul unui şanţ antero-posterior şi este reprezentat de lama
ciuruită a etmoidului, prin care trec fibrele nervului olfactiv;
o peretele inferior (planşeul fosei nazale), are aspectul unui şanţ antero-posterior. Posterior se continuă cu faţa
nazală a vălului palatin (palatul moale);
o peretele intern sau medial (septul nazal), are trei regiuni: anterioară cartilaginoasă, numită septul cartilaginos,
posterioară osoasă, formată din vomer şi lama perpendiculară a etmoidului, numită septul osos şi
intermediară, membranoasă;
o peretele extern (lateral), este în întregime osos şi este format din: maxilarul superior, etmoid, palatin,
lacrimal, sfenoid şi cornetul inferior.
Vascularizaţia şi inervaţia foselor nazale
Arterele provin din sistemul arterelor carotide internă şi externă. Venele se varsă în vena facială, plexul venos
pterigoidian şi vena oftalmică. Nervii provin din nervul oftalmic şi nervul maxilar (fibre somatice trigeminale). Inervaţia
simpatică provine din simpaticul cranian, iar cea parasimpatică, din nervii anexaţi nervului facial.
 Cavităţile anexate foselor nazale. Sunt denumite sinusuri, poartă denumirea osului în care se află şi sunt în
număr de opt: sinus maxilar, sinus frontal, sinus sfenoidal, sinus etmoidal (toate sunt pereche). Ele sunt pline cu aer,
reprezintă prelungiri ale cavităţilor foselor nazale la nivelul oaselor feţei şi sunt căptuşite cu mucoasă sinuzală.
Dimensiunile sinusurilor sunt variabile de la individ la individ.

6.2.2. FARINGELE
Faringele este organul la nivelul căruia se întâlnesc două căi: calea respiratorie şi calea digestivă (vezi 3.1.3.).

6.2.3. LARINGELE
Laringele este organul care face legătura între faringe şi trahee, fiind în acelaşi timp principalul organ al fonaţiei, dar
nu singurul, deoarece la realizarea vorbirii, cântatului, etc. intervine întregul aparat respirator.
Laringele ocupă partea anterioară a gâtului sub osul hioid, corespunzând vertebrelor C3 - C6 (Fig. 44). În general,
laringele este mai ridicat la femei decât la bărbaţi. De asemenea, este mai ridicat la nou născut, unde epiglota poate ajunge
la nivelul axisului. Mobilitatea laringelui este foarte mare. Laringele se ridică în timpul deglutiţiei, în emiterea sunetelor
înalte, în timpul respiraţiei şi coboară după trecerea bolului alimentar, în emiterea sunetelor joase şi în timpul inspiraţiei.
Mişcarea de ridicare este însoţită în mod obligatoriu de o deplasare anterioară a acestuia, iar cea de coborâre de o deplasare
posterioară. Toate aceste mişcări sunt active.
Forma exterioară a laringelui este asemănătoare unei piramide triunghiulare, cu baza orientată în sus şi cu vârful în
jos (Fig. 52). I se pot descrie : o bază, un vârf, o faţă posterioară, două feţe antero-laterale şi trei margini. La interior
laringele este tubular şi este prevăzut cu coardele vocale, care împart lumenul laringelui în trei etaje: supraglotic, glotic
mijlociu şi subglotic.

84
  etajul supraglotic este ovalar şi se
numeşte vestibul laringian. Peretele
anterior al acestei cavităţi este format
din epiglotă;
 etajul glotic este zona în care se găsesc
coardele vocale şi cavităţile dintre ele,
numite ventriculii laringelui. Există
două coarde vocale superioare şi două
coarde vocale inferioare. Cele
superioare se numesc coarde vocale
false, deoarece au un rol pasiv în
fonaţie. Ele au două margini: laterală şi
medială. Cea laterală este aderentă la
pereţii laringelui, iar cea medială este
liberă în cavitatea laringelui. Coardele
vocale inferioare (plicile vocale) au
forma unor prisme triunghiulare, într-o
secţiune frontală a laringelui. Ele se
numesc coarde vocale adevărate,
deoarece au un rol activ în fonaţie. Ele
prezintă trei feţe şi trei margini. Feţele
sunt: faţa superioară (orizonatală -
delimitează ventriculul faringian), faţa
inferioară (oblică în jos şi înăuntru -
Fig. 52. Secţiune frontală prin laringe priveşte spre zona subglotică) şi faţa
externă (aderentă de cartilajul tiroid).
Marginile sunt: marginea inferioară (se continuă cu zona subglotică), marginea externă (este locul unde mucoasa
laringiană se răsfrânge pe cartilajul tiroid) şi marginea internă (delimitează împreună cu cea de partea opusă comunicarea
cu traheea).
Glota reprezintă spaţiul cuprins între coardele vocale superioare şi inferioare. Glota este alcătuită din două regiuni:
glota respiratorie, care se găseşte între marginile interne ale cartilajelor aritenoide şi glota vocală, care se găseşte între
marginile interne ale corzilor vocale inferioare.
Ventriculii laringieni sunt cavităţi adânci, situate între coardele vocale superioare şi inferioare de aceeaşi parte.
 etajul subglotic este regiunea situată sub coardele vocale inferioare, care se deschide în trahee. În porţiunea
superioară are formă de pâlnie, iar în cea inferioară de cilindru.
Structura laringelui. Laringele este alcătuit din următoarele structuri:
 scheletul cartilaginos, compus din nouă cartilaje: trei neperechi (epiglota, tiroid, cricoid) şi şase perechi
(aritenoide, corniculate, cuneiforme);
 articulaţiile şi ligamentele care unesc piesele cartilaginoase;
 muşchi motori: dilatatori, constrictori, ridicatori şi coboratori ;
 corpul grăsos laringian (periepiglotic);
 mucoasa laringiana şi glandele anexe.
Vascularizaţia laringelui. Arterele provin din artera carotida externă şi artera subclaviculară (artera laringiană
superioară, artera laringiană inferioară şi artera laringiană posterioară). Venele urmează traiectul invers al arterelor,
vărsându-se în vena laringiană superioară, vena laringiană inferioară şi vena laringiană posterioară.
Inervaţia laringelui este dată de nervi motori (nervul laringean superior şi inferior), nervi senzitivi (nervul
laringean superior şi inferior) şi nervi vegetativi (ramuri simpatice).

6.2.4. TRAHEEA
Traheea este un organ cavitar, ce intră în alcătuirea căilor respiratorii extrapulmonare. Se află între laringe, situat
superior şi bronhiile principale, situate inferior, pe linia mediană a gâtului. Limita superioară se găseşte în dreptul unui plan
orizontal ce trece prin corpul vertebrei C6, iar limita inferioară se găseşte în dreptul unui plan orizontal ce trece prin discul
invertebral dintre T4 şi T5. Traheea are forma unui cilindru gol pe dinăuntru, în 1/5 posterioră fiind înlocuit de o suprafaţă
plană, membranoasă, numită membrană traheală. Această formă cilindrică suferă două depresiuni: depresiunea aortică şi
depresiunea tiroidiană. Depresiunea aortică este situată pe partea stângă a traheei, deasupra locului de bifurcaţie a acesteia,
în cele două bronhii principale. Depresiunea tiroidiană este situată pe faţa anterioară a traheei, posterior de glanda tiroidă.
Traheea se mişcă împreună cu laringele, putându-se alungi sau scurta. Aceste mişcări sunt posibile datorită
extremităţii superioare a traheei, care este mobilă, în timp ce extremitatea inferioară este fixă. De asemenea, mobilitatea
traheei este favorizată şi de tunica externă a traheei, formată din ţesutul conjunctiv lax.
Traheea prezintă două regiuni: regiunea cervicală, care se găseşte la nivelul gâtului şi regiunea mediastinală
(toracală), care se găseşte în interiorul cutiei toracice, la nivelul mediastinului (Fig. 53).
Structura traheei. Traheea este alcătuită din 15 - 20 inele cartilaginoase incomplete, numite arcuri cartilaginoase,
unite între ele printr-o membrană fibro-musculo-elastică. La exterior este acoperită de adventice, iar în interior este

85
căptuşită de mucoasa traheală. În partea posterioară arcurile cartilaginoase sunt deschise, în spaţiul dintre capetele arcurilor
existând o membrană plată, numită peretele membranos. În grosimea acesteia se află muşchiul traheal, alcătuit din fibre
musculare netede, longitudinale şi transversale. Prin contracţia fibrelor musculare longitudinale, traheea se scurtează în
timp ce prin contracţia fibrelor musculare transversale, îşi micşorează lumenul, prin apropierea capetelor posterioare ale
arcurilor cartilaginoase.
Mucoasa traheală este aderentă, subţire, semitransparentă, neprezentând nici o plică, continuându-se direct cu
mucoasa laringiană şi bronhială, între aceste mucoase neexistând nici o limită de demarcaţie.
Vascularizaţia traheei. Arterele care vascularizează traheea provin din arterele tiroidiene, arterele timice şi artera
bronşică dreaptă. Venele traheei se varsă în două trunchiuri venoase, care la rândul lor confluează în vena azygos.
Inervaţia traheei este simpatică şi provine
din lanţul simpatic cervical şi toracal superior şi
parasimpatică, care se realizează prin nervul recurent
sau direct din nervul vag.

6.2.5. BRONHIILE
Sunt două structuri anatomice care provin din
bifurcaţia traheei şi care se îndreaptă spre hilul
pulmonar, în care pătrund (Fig. 53). Mai poartă
denumirea şi de bronhii principale, bronhii de
ordinul I sau bronhii extrapulmonare. Bronhiile
principale, dreaptă şi stângă, prezintă două regiuni:
regiunea mediastinală şi regiunea pleuro-pulmonară.
Regiunea mediastinală se întinde de la bifurcaţia
traheei până la regiunea ce trece pe sub crosa marii
vene azygos (bronhia stângă). Regiunea pleuro-
pulmonară este cuprinsă între limitele superioare
descrise anterior şi hilul pulmonar.
Structura bronhiilor. Structura anatomică a
bronhiilor este asemănătoare cu cea a traheei.
Bronhia dreaptă are 6 - 7 arcuri cartilaginoase, în
timp ce bronhia stângă are 9 - 12 arcuri
cartilaginoase. Între cele două bronhii există câteva
deosebiri: bronhia stângă are aproximativ 5 cm
lungime, este mai lungă, mai îngustă şi oblică, în
timp ce bronhia dreaptă are aproximativ 2,5 cm
lungime şI este mai largă.
Vascularizaţia bronhiilor. Arterele care
vascularizează bronhiile sunt ramuri din arterele
bronşice, care la rândul lor provin din artera aorta
toracală. Venele care drenează sângele venos al
traheei în final în mica şi marea venă azygos.
Inervaţia bronhiilor este de natură
Fig. 53. Traheea şi bronhiile extrapulmonare simpatică, ce provin din simpaticul toracal şi de
natură parasimpatică, ce provine din nervul vag.
6.2.6. PLĂMÂNII
Sunt organe perechi în care au loc schimburile gazoase dintre aer şi sânge. Sunt aşezaţi în torace, în cavităţile
pleuropulmonare, ce sunt delimitate de peretele toracic, mediastin şi diafragmă. Plămânii sunt acoperiţi la suprafaţă de
pleură. Dimensiunile plămânilor variază foarte mult cu vârsta, sexul şi constituţia individuală. Valorile medii sunt: de 16
cm (diametrul sagital), 25 cm (diametrul vertical) şi 10 cm (diametrul transversal). Plămânul este foarte bogat în fibre
elastice, având deci o mare elasticitate. Dacă se deschide pleura, în mod accidental sau chirurgical, plămânul îşi reduce
volumul său la aproximativ o treime, strângându-se în jurul hilului pulmonar. Această mare elasticitate permite plămânului
să urmeze excursiile peretelui toracic, în timpul respiraţiei. Consistenţa plămânului este moale. Strâns în mână el dă
senzaţia unui burete. Dacă este strâns energic, se pot auzi nişte zgomote caracteristice, similare unor băşicuţe care pleznesc,
zgomote numite crepitaţii pulmonare. Greutatea plămânului drept este de aproximativ 700 g. şi a celui stâng de
aproximativ 600 g. Culoarea plămânului variază cu vârsta şi cu patologia respiratorie a individului. La făt este roşu închis,
la copil roz pal şi la adult cenuşiu, cu pete negricioase şi cu un desen poligonal foarte evident.
Configuraţie externă
Privit din exterior, plămânul poate fi asemănat cu un con tăiat în jumătate, de la vârf la bază. I se pot descrie trei
feţe, trei margini, o bază şi un vârf (Fig. 54).
Feţele plămânului sunt:
 faţa costală se mulează pe perete toracic, este convexă, fiind în raport cu coastele şi spaţiile intercostale ;
 faţa mediastinală este orientată către mediastin, este concavă. Între cele două feţe mediastinale, pe linia mediană,
se delimitează regiunea topografică numită mediastin. La nivelul acestei feţe se află hilul pulmonar. Acesta este

86
 locul pe unde intră şi ies elementele anatomice ce intră în alcătuirea plămânului. Totalitatea acestor elemente,
formează la nivelul hilului, pediculul pulmonar ;
 faţa diafragmatică corespunde bazei plămânului, se găseşte în raport cu faţa superioară a diafragmului, este
concavă şi are o formă triunghiulară.
Marginile plămânului sunt:
 marginea anterioară este reprezentată de o lamă subţire de ţesut pulmonar, care pătrunde între faţa posterioară a
sternului şi elementele anatomice ale mediastinului anterior ;
 marginea posterioară este groasă şi rotunjită. Intră în raport cu feţele laterale ale corpurilor vertebrelor toracale,
cu extremităţile posterioare ale coastelor şi cu spaţiile intercostale corespondente;
 marginea inferioară reprezintă circumferinţa bazei.
Vârful plămânului se găseşte la limita superioară a cutiei toracice depăşind cu 5 cm prima coastă şi cu 2,5 cm
clavicula.
Structura plămânului
Din punct de vedere structural,
plămânului i se pot descrie două componente:
arborele bronşic şi parenchimul pulmonar.
 Arborele bronşic. Bronhiile
extrapulmonare pătrund în plămân prin hilul
pulmonar şi se continuă cu bronhiile
intrapulmonare ce constituie arborele bronşic.
Schematic, arborele bronşic este alcătuit din:
bronhii principale (de ordinul I), bronhii lobare
(de ordinul II), bronhii segmentare (de ordinul
III), bronhii supralobulare, bronhii
intralobulare, bronhiole terminale şi bronhiole
respiratorii (Fig. 55).
Arborele bronşic intrapulmonar începe cu
bronhia principală (de ordinul I), care dă bronhii
lobare (de ordinul II), două pentru plămânul
stâng şi trei pentru plămânul drept. Fiecare
bronhie lobară se ramifică în bronhii segmentare
(de ordinul III), câte una pentru fiecare segment
al lobului (10 bronhii segmentare pentru
plămânul drept şi 9 pentru plăânul stâng). Fiecare
bronhie segmentară care pătrunde în lobulii
pulmonari devine bronhiolă intralobulară. Fiecare
bronhiolă intralobulară se mai ramifică de 3-4
ori, dând în final aproximativ 50 de bronhiole
terminale pentru fiecare lobul. Bronhiolele
terminale se ramifică şi ele formând bronhiole
respiratorii (bronhiole acinoase) ce se termină Fig. 54. Plămânii – faţa anterioară
fiecare cu un acin pulmonar.
Structura bronhiilor lobare este diferită, deoarece ele sunt formate din inele fibrocartilaginoase complete, care au
rolul de a menţine lumenul bronhiei în permanenţă larg deschis. În bronhiile segmentare şi subsegmentare inelele se reduc
la plăci fibrocartilaginoase, iar în bronhiolele intralobulare dispar.
Arborele bronşic este căptuşit cu o mucoasă respiratorie ciliată care-şi pierde cilii în bronhiolele terminale. Sub
mucoasă se găseşte o pătură musculară formată din fibre circulare (la bronhiile mari) sau oblice (la bronhiole). La exterior
arborele bronşic este învelit de adventice, formată din ţesut conjunctiv lax.
Vascularizaţia arborelui bronşic este asigurată de arterele bronşice, iar sângele venos este colectat în venele
bronşice, care se deschid în vena mare azygos.
 Parenchimul pulmonar este împărţit de şanţuri în lobi: trei pentru plămânul drept (superior, mijlociu şi inferior)
şi doi pentru plămânul stâng (superior şi inferior). Fiecare lob este constituit din unităţi mai mici numite segmente: 10
pentru plămânul drept şi 9 pentru plămânul stâng. Fiecare segment este format din mai mulţi lobuli. Aceştia au formă de
piramide poligonale, aşezate cu baza către suprafaţa plămânilor. Lobulii pulmonari sunt constituiţi din acini pulmonari. Un
acin începe cu o dilataţie mică a bronhiolelor respiratorii numită vestibul. De la vestibul pornesc 3-5 canale alveolare care
se termină în cavităţi spaţioase închise, numite saci alveolari. Pereţii canalelor alveolare şi ai sacilor alveolari sunt formaţi
din alveole pulmonare. Alveola pulmonară este unitatea anatomică şi funcţională caracteristică plămânului. Ea are o formă
aproximativ hemisferică. Peretele alveolei pulmonare este alcătuit dintr-un epiteliu alveolar unistratificat, cu celule mari şi
mici, înconjurat de ţesut conjunctiv bogat vascularizat, are diametru 150 microni.
Vascularizaţia plămânului
La nivelul plămânului se pot descrie două tipuri de circulaţie: funcţională şi de nutriţie.

87

Fig. 55. Acinul pulmonar
Fig. 56. Faţa anterioară a inimii
88
 Circulaţia funcţională asigură funcţia
respiratorie a plămânului. Mai este numită
şi mica circulaţie. În cadrul ei, circuitul
sanguin este următorul: ventriculul drept,
artera pulmonară, reţeaua arterială
pulmonară, capilare pulmonare, reţeaua
venoasă pulmonară, venele pulmonare (4)
şi atriul stâng.
 Circulaţia nutritivă este cea care aduce
parenchimului pulmonar, oxigen şi
substanţe nutritive. Ea provine din marea
circulaţie, sângele având următorul circuit:
ventriculul stâng, artera aortă, arterele
bronşice (dreapta, stânga), capilare, venele
bronşice, venele azygos (mare şi mică),
vena cavă superioară şi atriul drept.
Inervaţia plămânului se realizează
prin plexurile nervoase situate în jurul bronhiei
principale, câte două pentru fiecare plămân.
Aceste plexuri conţin fibre nervoase simpatice
şi fibre nervoase parasimpatice.
PLEURA
Plămânii sunt înveliţi la exterior de o
membrană, numită pleură. Aceasta este
formată din două foiţe:
 foiţa externă (parietală) vine în contact cu
faţa internă a peretelui toracic ;
 foiţa internă (viscerală) vine în contact
intim cu suprafaţa externă a plămânului;
Între cele două foiţe ale pleurei, se
găseşte un spaţiu virtual, care poartă
denumirea de cavitate pleurală. În interiorul ei
există un strat subţire de lichid pleural care
asigură o presiune negativă şi care favorizează
alunecarea lor, una faţă de alta, în timpul
mişcărilor respiratorii.
În condiţii fiziologice, acest lichid se găseşte în
cantitate mică. În cazuri patologice, această cavitate se
poate umple cu puroi (piotorax), sânge (hemotorax),
aer (pneumotorax), lichid seros (hidrotorax), etc.
6.3. SISTEMUL CARDIO - VASCULAR
Aparatul cardio-vascular este alcătuit din: inima
(cord), sistemul arterial, sistemul capilar, sistemul
venos şi sistemul limfatic.
6.3.1. INIMA
Inima este un organ cavitar situat în cavitatea
toracică, care are rolul de a aspira sângele venos şi de a
pompa spre organe, sângele arterial. Inima se găseşte
în mediastinul mijlociu, având baza situată la nivelul
vertebrelor T4-T8, iar vârful la nivelul spaţiului
intercostal V. Axul său este orientat oblic de sus în jos,
de la dreapta la stânga şi dinapoi înainte. Acest ax este
înclinat la 450 faţă de cele trei planuri ale spaţiului.
Capacitatea cordului este de 500 - 700 cm3. Cordul are
o greutate medie de aproximativ 250 - 300 g. La
exterior inima este învelită de pericard, format din
două membrane : pericardul fibros la exterior şi
pricardul seros care este format din două foiţe
(viscerală - în contact cu miocardul şi parietală -
căptuşeşte pericardul fibros).
 Fig. 57. Compartimentele inimii

Între foiţele pericardului seros se delimiteează cavitatea pericardică, care conţine lichid pericardic.
Configuraţie externă. Privită din exterior inima prezintă: 2 feţe (sterno-costală, diafragmatică), 2 margini (dreaptă,
stângă), o bază, un vârf (Fig. 56). Cele 2/3 inferioare corespund ventriculilor, iar 1/3 superioară corespunde atriilor. Cele
două atrii se prelungesc lateral cu câte un auricul (drept, stâng).
 faţa sterno-costală este convexă, orientată antero-superior şi vine în raport, prin intermediul pericardului, cu
peretele anterior al toracelui;
 faţa diafragmatică, plană, este aşezată pe diafragmă în zona centrală a acesteia, numită centrul tendinos;
 baza cordului este situată superior, posterior şi la dreapta. Corespunde feţei posterioare a atriilor şi se găseşte în
poziţie ortostatică între vertebrele T 4 - T8;
 vârful inimii este orientat, inferior şi la stânga ; se află în dreptul spaţiului V intercostal pe linia medio-claviculară
stângă, în clinostatism şi în condiţii fiziologice ;
La exteriorul inimii se găsesc două şanţuri:
 şanţul interventricular anterior indică limita superficială dintre cei doi ventriculi ; conţine o ramură anterioară a
arterei coronare stângi şi vena mare a inimii;
 şantul coronar, este împărţit de locul de ieşire din cord al arterei aorte şi al trunchiului arterei pulmonare, în două
segmente, drept şi stâng; în segmentul drept se găseşte artera coronară dreaptă şi vena coronară mică, iar în
segmentul stâng se găseşte o ramură a arterei coronare stângi. Şanţul coronar indică limita externă dintre atrii şi
ventricule;
 şanţul interventricular posterior este continuarea posterioară a şanţului interventricular anterior; conţine artera şi
vena cu acelaşi nume;
Configuraţie internă. Cordul esre alcătuit din două atrii (drept - stâng) şi două ventricule (drept - stâng) (Fig. 57).
Între cele două atrii se găseşte septul interatrial. Între cele două ventricule se găseşte septul interventricular, continuarea

89
inferioară a septului interatrial. Atriile au pereţi mai subţiri, ventriculele au pereţii mai groşi. Atriile sunt separate de
ventriculele de aceiaşi parte prin septurile atrioventriculare (drept şi stâng).
 Atriul drept comunică cu auriculul drept, cu sinusul venos prevăzut cu valvula Thebesius şi cu ventriculul drept
prin orificiul atrioventricular drept, prevăzut cu valvula tricuspidă care se deschide către ventricul. La nivelul atriului drept
se găsesc şi orificiile venei cave superioare şi venei cave inferioare.
 Ventriculul drept prezintă două zone: una inferioară către vârf, cu muşchi papilari şi una superioară, netedă,
numită con arterial ce reprezintă originea arterei pulmonare, prevăzut cu trei valvule semilunare (sigmoide). De muşchii
papilari se prind corzile tendinoase care se fixează cu capătul opus de valvula tricuspidă, împiedicând deschiderea ei spre
atriu.
 Atriul stâng comunică cu auriculul stâng, cu cele 4 vene pulmonare şi cu ventriculul stâng prin orificiul
atrioventricular stâng, prevăzut cu valvula bicuspidă (mitrală).
 Ventriculul stâng prezintă două zone : una inferioară către vârf, cu muşchi papilari, de care se prind corzile
tendinoase şi una superioară, netedă, numită con arterial ce reprezintă originea arterei aorte, prevăzut cu trei valvule
semilunare (sigmoide). Pereţii atriilor şi ventriculilor sunt căptuşiţi de o tunică internă numită endocard.
Structura inimii. Peretele inimii este alcătuit dinspre exterior spre interior din: epicard, miocard şi endocard.
 Epicardul reprezintă foiţa viscerală a pericardului.
 Miocardul este muşchiul inimii. Este mai bine dezvoltat la nivelul ventriculilor, care pompează sângele, decât la
nivelul atriilor. De asemenea, miocardul ventriculului stâng este de trei ori mai gros decât cel al ventriculului drept. La
nivelul ventriculilor miocardul este alcătuit din trei straturi: stratul superficial, stratul mijlociu şi stratul profund. Din punct
de vedere funcţional miocardul este format din ţesutul propriu-zis de tip adult şi din ţesut excito-conductor (ţesut nodal) de
tip embrionar.
o Miocardul adult este format din celule (fibre) musculare separate între ele prin membrane
scalariforme, care pot fi observate doar la microscopul electronic. Fibrele musculare cardiace sunt cilindrice, prevăzute cu
un nucleu mare central, au miofibrile organizate în sarcomere, ceea ce le conferă aspect striat asemănător cu al fibrelort
musculare scheletice, dar spre deosebire de acestea, fibrele cardiace au contracţie ritmică involuntară asigurată de inervaţia
vegetativă. Are rol în realizarea sistolei atriale şi sistolei ventriculare.
o Ţesutul nodal (miocardul embrionar) este format din fibre musculare embrionare, cu multă
sarcoplasmă şi puţine miofibrile. El asigură automatismul cardiac, fiind autoexcitabil. Este alcătuit din:
 nodulul sino-atrial (Keith - Flack) se
găseşte în peretele atriul drept la locul de
vărsare al venei cave superioare în acesta.
El este “peace makerul” activ al
contracţiilor cardiace. Generează
impulsuri cu o frecvenţă de 60 - 80
bătăi/min.;
 nodulul atrio-ventricular (Aschoff -
Tawara) se găseşte în partea inferioară a
septului interatrial şi generează impulsuri
cu frecvenţa de 40 bătăi/min.;
 fasciculul lui Hiss pleacă de la nodul
atrio-ventricular intră în grosimea septului
interventricular şi se termină inferior cu
două ramuri, ramura dreaptă şi ramura
stângă;
 reţeaua lui Purkinje continuă cele două
ramuri ale fasciculului lui Hiss,
Fig. 58. Ţesutul nodal (embrionar) - schemă conducând impulsul nervos de la vârful
cordului spre bază şi dinspre endocard
spre miocard. Excitaţia ia naştere la nivelul nodului sinoatrial îndreptându-se prin nodul atrio-ventricular, fasciculul lui
Hiss, ramura dreaptă şi ramura stângă, către reţeaua lui Purkinje, ajungând la miocard şi producând contracţia acestuia (Fig.
58).
 Endocardul este o membrană fină, transparentă, alcătuită dintr-un endoteliu situat pe o membrană bazală.
Endocardul trece fără întrerupere de la atrii la ventricule, acoperind şi valvulele, cordajele tendinoase şi muşchii papilari. El
se continuă cu endoteliul marilor vase de sânge care pornesc de la inimă. Endocardul din jumătatea dreaptă a inimii este
independent de cel din jumătatea stângă.
Vascularizaţia inimii
Inima este vascularizată de cele două artere coronare care pleacă din bulbul arterei aorte. Acestea sunt artere de tip
terminal şi se numesc artera coronară dreaptă şi artera coronară stângă. Artera coronară dreaptă porneşte din bulbul arterei
aorte, trece prin şanţul coronar de pe faţa anterioară a inimii, trece în şanţul coronar de pe faţa posterioară a inimii şi se
termină aproape de vârful cordului. Ea dă ramuri care vascularizează cea mai mare parte a inimii drepte, o parte a septului
interventricular şi o mică parte din ventriculul stâng. Artera coronară stângă pleacă din partea stângă a bulbului arterei
aorte şi după un scurt traiect se bifurcă dând naştere arterei interventriculare anterioare şi arterei circumflexe. Artera

90
interventriculară anterioară merge prin şanţul longitudinal anterior şi se termină pe faţa diafragmatică a inimii. Artera
circumflexă merge prin partea stângă a şanţului coronar ajungând pe faţa posterioară a inimii.
Sângele venos ce provine de la nivelul inimii se varsă în venele cardiace accesorii. Venele coronare sunt în număr de
trei: marea venă coronară, vena interventriculară posterioară şi mica venă coronară. Toate se varsă în atriul drept.
Inervaţia inimii
Inervaţia inimii este de două tipuri: intrinsecă şi extrinsecă. Inervaţia intrinsecă este dată de nodulul sino-atrial,
atrio-ventricular, fasciculul Hiss şi cele două ramuri ale sale, reţeaua lui Purkinje. Inervaţia extrinsecă este de natură
simpatică şi parasimpatică şi are rolul de a modela activitatea cardiacă.

6.3.2. ARTERELE
Arterele sunt vase de sânge prin care sângele circulă de la inimă spre diferite organe. În funcţie de calibru, arterele
pot fi: mari, mijlocii şi mici (arteriole). Ramurile care pleacă dintr-o arteră mare poartă numele de colaterale arteriale, iar
ramurile prin care se termină poartă numele de artere terminale.
6.3.2.1. Structura arterelor. Peretele unei artere este alcătuit din trei tunici: tunica internă (intima), tunica mijlocie
(media) şi tunica externă (adventicea).
Tunica internă este alcătuită din endoteliu, stratul subendotelial şi limitanta elastică internă. Endoteliul se găseşte
spre lumenul vascular. Este un strat subţire format din celule endoteliate vasculare, celule turtite, aplatizate. Stratul
subendotelial (membrană bazală) este alcătuit din fibre elastice, colagene şi de reticulină. Limitanta elastică internă
(periteliu) este reprezentată de o membrană groasă, elastică.
Tunica mijlocie este alcătuită din fibre musculare
netede şi din fibre elastice, dispuse circular. În structura
peretelui arterelor, ţesutul elastic se subţiază cu cât ne
depărtăm de cord, iar ţesutul muscular se îngroaşă. Rezultă
de aici că arterele mari, apropiate de cord, sunt artere de tip
elastic, în timp ce arterele mici sunt artere de tip muscular.
La periferia tunicii mijlocii se găseşte limitanta elastică
externă.
Tunica externă este alcătuită din fibre elastice, fibre
de colagen şi fibre musculare. Este subţire şi în grosimea ei
se găsesc capilarele sanguine (vasa vasorum) prin care sunt
hrăniţi pereţii vaselor. Tot în grosimea tunicii externe se mai
găsesc şi terminaţii nervoase vegetative.
6.3.2.2. Sistemul arterial. Toate arterele din
organismul uman au originea în cele două trunchiuri
principale: artera aortă şi artera pulmonară (Fig. 59).
A r t e r a p u l m o n a r ă pleacă din ventriculul
drept, cu sânge neoxigenat, are un scurt traiect ascendent şi
se împarte în două ramuri terminale: artera pulmonară
dreaptă şi artera pulmonară stângă. Fiecare din aceste două
ramuri terminale se îndreaptă către plămânul omonim,
ducând sângele spre a fi oxigenat. Artera pulmonară dreaptă
dă trei ramuri lobare pentru cei trei lobi pulmonari drepţi.
Artera pulmonară stângă dă două ramuri lobare pentru cei
doi lobi pulmonari stângi. Arterele lobare se ramifică în
ramuri arteriale din ce în ce mai mici, ajungându-se în final
la capilarele arteriolare alveolare a căror perete se află în
raport intim cu peretele alveolei pulmonare. Atât peretele
Fig. 59. Sistemul arterial - schemă capilarului arteriolar cât şi al alveolei pulmonare sunt foarte
subţiri, formând împreună membrana alveo-capilară, care
reprezintă zona prin care se fac schimburile gazoase propriu-zise.
A r t e r a a o r t ă este cea mai voluminoasă arteră din organism. Ea are mai multe segmente:
 Bulbul aortei este o regiune îngroşată aflată imediat deasupra locului de ieşire al arterei aorte din ventriculul
stâng. Din bulbul aortei se desprind artera coronară dreaptă şi artera coronară stângă care vascularizează inima.
 Aorta ascendentă are o porţiune inferioară intrapericardică şi o porţiune superioară extrapericardică.
 Arcul aortei (crosa sau cârja aortei) continuă aorta ascendentă şi poartă aceste denumiri deoarece reprezintă
acel segment al arterei aorte care curbează spre stânga. Din arcul aortei se desprind trunchiul arterial brahiocefalic, artera
carotidă comună stângă şi artera subclaviculară stângă. Trunchiul arterial brahiocefalic are un scurt traiect ascendent şi
apoi se bifurcă în artera carotidă comună dreaptă şi artera subclaviculară dreaptă.
Cele două artere carotide vascularizează capul şi gâtul în timp ce arterele subclaviculare vascularizează prin
ramurile lor membrele superioare.
Arterele carotide comune urcă pe laturile traheei şi esofagului, iar în dreptul cartilajului tiroid se ramifică într-o
arteră carotidă internă şi o arteră carotidă extrnă. Cea internă pătrunde în craniu unde irigă encefalul, globul ocular cu
anexele sale, iar cea externă irigă gâtul şi regiunea feţei.

91
 Artera subclaviculară se continuă la nivelul axilei cu artera axilară. Din aceasta pleacă, de la nivelul marginii
inferioare a muşchiului pectoral mare, artera brahială. La nivelul plicii cotului din artera brahială iau naştere artera
radială, artera cubitală şi apoi artera interosoasă anterioară şi posterioară. La nivelul pumnului atât artera radială cât şi
artera cubitală dau naştere unui ram arterial superficial, ram arterial profund şi un ram arterial dorsal. Ramurile arteriale
terminale se anastomozează între ele formând arcada arterială palmară profundă şi arcada arterială dorsală a mâinii. Din
arcada arterială palmară profundă iau naştere arterele metacarpiene palmare, iar din arcada arterială dorsală a mâinii iau
naştere arterele metacarpiene dorsale. Din arterele metacarpiene se desprind arterele digitale. Artera brahială
vascularizează structurile anatomice de la nivelul braţului, artera radială, artera cubitală şi arterele interosoase
vascularizează structurile anatomice ale anterbraţului, arcadele arteriale palmare şi dorsală împreună cu ramurile lor
vascularizează structurile anatomice ale mâinii.
 Aorta descendentă este situată între arcul aortei (superior) şi arterele iliace comune (inferior). Este împărţită de
diafragm în două porţiuni: aorta toracală, situată în cavitatea toracică deasupra diafragmului şi aorta abdominală, situată în
cavitatea abdominală inferior de diafragm.
Din aorta toracală se desprind ramuri arteriale viscerale toracale, care vascularizează viscerele ce se găsesc în
cavitatea toracală şi ramuri arteriale toracale parietale care vascularizează pereţii cutiei toracice. Din ramurile viscerale se
desprind arterele esofagiene, arterele pericardice şi arterele bronşice. Din ramurile parietale se desprind arterele
intercostale şi arterele diafragmatice superioare (care vascularizează faţa superioară a diafragmului).
Din aorta abdominală pleacă trei tipuri de ramuri: viscerale, parietale şi terminale. Aorta abdominală se află
retroperitoneal, între orificiul aortic al diafragmei şi vertebra L4.
Ramurile viscerale sunt: trunchiul celiac (din care pleacă artera gastrică stângă - irgă stomacul, artera hepatică -
irigă ficatulşi artera splenică - irigă splina), artera mezenterică superioară (care dă ramuri ce vascularizează pancreasul,
intestinul subţire şi jumătatea dreaptă a intestinului gros), artera mezenterică inferioară (care dă ramuri ce vascularizează
jumătatea stângă a intestinului gros şi rectul), arterele renale şi arterele genitale – irigă sistemul excretor şi genital.
Ramurile parietale sunt: arterele diafragmatice inferioare (care vascularizează faţa inferioară a diafragmei) şi
arterele lombare (care vascularizează muşchii jgheaburilor vertebrale, meningele, măduva spinării şi pereţii antero-laterali
ai cavităţii abdominale).
Ramurile terminale sunt: artera sacrală medie (care vascularizează muşchii din zona sacrală şi rectul) şi arterele
iliace comune (dreaptă şi stânga).
Artera iliacă comună (dreaptă, stângă), la nivelul articulaţiei sacroiliace dă naştere la artera iliacă internă
(hipogastrică) şi artera iliacă externă.
Artera iliacă internă vascularizează vezica urinară (arteră vezicală), organele genitale, muşchii regiunii perineale,
rectul, muşchii regiunii fesiere şi partea superioară şi medială a coapsei.
Artera iliacă externă dă naştere la ramuri ascendente şi la artera femurală. Ramurile ascendente vascularizează
muşchii peretelui abdominal şi organele genitale.
Artera femurală vascularizează prin armurile sale (artera epigastrică superficială, artera circumflexă iliacă
superficială şi artera femurală profundă) pielea regiunii antero-inferioare a abdomenului, pielea peretelui lateral abdominal
şi muşchii din regiunea coapsei. Artera femurală străbate toată coapsa continuându-se la nivelul fosei poplitee cu artera
poplitee. Artera poplitee străbate întreaga fosă poplitee ajungând până la nivelul inelului tendinos al muşchiului solear unde
se bifurcă în artera tibială anterioară şi artera tibială posterioară, din care se desprinde artera peronieră. Artera tibială
anterioară dă naştere la nivelul feţei dorsale a piciorului, la artera pedioasă. Artera peronieră se bifurcă în artera plantară
medială şi artera plantară laterală care se găsesc profund la nivelul plantei.
Artera femurală vascularizează prin ramurile sale cea mai mare parte a părţilor moi ale coapsei, artera poplitee şi
ramurile sale vascularizează părţile moi de pe faţa posterioară a genunchiului, artera tibială anterioară, artera peronieră şi
artera tibială posterioară vascularizează părţile moi ale gambei, artera pedioasă vascularizează prin ramurile ei moi de pe
faţa dorsală a piciorului iar arterele plantare vascularizează prin ramurile lor părţile moi ale plantei.

6.3.3. CAPILARELE SANGUINE

La nivelul organelor, arterele dau naştere la arteriole, iar acestea la metaarteriole. Caracteristica acestora este că au
pereţii mai subţiri şi lumenul mai mic decât al arteriolelor. Peretele mataarteriolelor este alcătuit cu predominanţă din
ţesutul muscular. La rândul lor metaarteriolele se divid în ramuri foarte fine numite capilare arteriale. Sângele care ajunge
la capilarele arteriale este sângele arterial. Odată efectuate schimburile între sângele arterial şi ţesuturi, devine sânge venos.
Sângele venos este preluat de capilarele venoase
care se varsă în venule. Mai multe venule confluează într-o
venă. Capilarele formează o reţea foarte fină şi ramificată
care vascularizează fiecare ţesut din organism şi poartă
numele de reţea capilară. Diametrul lumenului unui
capilar este în medie de 4 - 30µ, el variind cu ţesut în care
se află, precum şi cu starea lui funcţională (vasoconstricţie
- vasodilataţie). Grosimea peretelui unui capilar este de
aproximativ 1µ.
Structura capilarelor. Peretele unui capilar este alcătuit
din trei straturi: endoteliu, membrana bazală şi periteliu
Fig. 60. Structura capilarului sanguin (Fig. 60).

92
 Endoteliu este stratul (tunica) situat spre lumenul capilarului. Este alcătuit dintr-un singur strat de celule endoteliale,
turtite. Caracteristic endoteliului capilar este faptul ca între celulele endoteliale există pori. Prin aceştia trec în mod pasiv,
din capilar în ţesut, oxigenul şi substanţele nutritive necesare metabolismului celular. În citoplasma celulelor endoliale
capilare există vezicule de pinocitoză, prin care anumite substanţe trec în mod activ din lumenul capilar în ţesuturi.
Membrana bazală este structura pe care se află celulele endoteliale. Este alcătuită din fibre elastice, colagene şi de
reticulină. Ca şi endoteliul capilar şi membrana bazală capilară prezintă pori cu acelaşi rol ca şi în cazul endoteliului.
Periteliu este stratul (tunica) extern al peretelui capilar. El este alcătuit din nişte celule caracteristice numite pericite,
între care se află pori.
În funcţie de structură capilarele se pot împărţi în două tipuri: capilare tipice, care au structura descrisă anterior şi
capilare atipice, care prezintă anumite particularităţi (capilarele sinusoide din ficat şi capilarele fenestrate din mucoasa
intestinală).

6.3.4. VENELE
Venele sunt vase convergente care au rolul de a strânge sângele venos din capilarele venoase şi de al transporta spre
inimă. În mod obişnuit venele au o formă cilindrică. În comparaţie cu arterele care rămân mereu cilindrice, indiferent dacă
sunt pline cu sânge sau nu, venele îşi schimbă forma în funcţie de cantitatea de sânge pe care îl conţin. Din punct de vedere
topografic venele pot fi clasificate în: vene superficiale, vene profunde, vene viscerale, vene parietale.
Venele superficiale (vene subcutanate) se află situate în ţesutul celular subcutanat. Fiind situate imediat sub
tegument sunt frecvent expuse traumatismelor, dar sunt şi uşor de inspectat şi de palpat, în cadrul unui examen clinic
general. Forma şi calibrul acestor vene sunt foarte variabile, de la individ la individ. În general, indivizii care au o activitate
fizică intensă, prelungită în timp, au o reţea venoasă superficială foarte dezvoltată.
Venele profunde (vene subaponevrotice) se găsesc situate profund de aponevroza superficială. De cele mai multe ori
venele însoţesc arterele profunde, luând denumirea de vene satelite ale arterei respective. Ele prezintă aceeaşi localizare,
aceleaşi raporturi, aceeaşi origine şi acelaşi mod de a se ramifica cu artera pe care o însoţesc.
Venele parietale sunt venele care se află în pereţii celor trei cavităţi: cavitatea craniană, cavitatea toracică şi
cavitatea abdominală.
Venele viscerale sunt venele care provin de la nivelul viscerelor.
Din punct de vedere funcţional venele se împart în: vene propulsive şivene receptive.
Venele propulsive sunt foarte bogate în fibre musculare netede, din această cauză putând fi asemănate în oarecare
măsură cu arterele de tip muscular, având un rol activ în circulaţia sângelui venos.
Venele receptive au un perete subţire în care nu există fibre musculare sau acestea sunt foarte slab reprezentate.
Aceste vene au rolul unor simple rezervoare de sânge venos deci au un rol complet pasiv în circulaţia sângelui venos.
6.3.4.1. Structura venelor. Peretele unei vene este alcătuit din trei tunici: tunica internă (intima), tunica mijlocie
(media) şi tunica externă (adventicea).
Tunica internă este alcătuită din endoteliu venos, care căptuşeşte lumenul venei şi dintr-un strat conjunctiv elastic,
aşezat în jurul endoteliului venos. La nivelul acestei tunici pot exista nişte pliuri semilunare care poartă denumirea de
valvule venoase. Venele care au asemenea valvule se numesc vene valvulare, în timp ce venele care nu prezintă aceste
valvule se numesc vene avalvulare. Aceste valvule apar acolo unde sângele venos circulă de jos în sus împotriva gravitaţiei
(venele membrelor inferioare, vena cavă inferioară). Ele au o formă de cuib de rândunică cu concavitatea orientată în sus.
Rolul acestor valvule venoase este foarte important, ele împiedicând sângele venos să se acumuleze în zonele declive
(inferioare) segmentând coloana de sânge venos.
Tunica mijlocie este mai subţire decât tunica mijlocie a arterelor. Este formată din ţesut conjunctiv lax şi din fibre
musculare netede. Proporţia fibrelor musculare netede în acestă tunică este foarte variată, de la zonă la zonă şi de la individ
la individ. În funcţie de structura tunicii mijlocii venele se împart în: vene fibroase (predomină fibrele de colagen), vene
fibro-elastice (predomină fibrele conjuctive dispuse circular şi fibre elastice dispuse longitudinal, iar fibrele musculare sunt
foarte puţine) şi vene musculare (predomină fibrele musculare).
Tunica externă este mai groasă decât tunica mijlocie şi este alcătuită din ţesut conjunctiv lax. Între tunica mijlocie şi
tunica externă a venelor nu există o limită precisă.
6.3.4.2. Sistemul venos. Toate venele din organismul uman constituie sistemul venos (Fig. 61).
Sistemul venos este alcătuit din: sistemul venelor pulmonare care intră în alcătuirea sistemului micii circulaţii şi
sistemul venelor cave şi venelor cardiace care intră în alcătuirea sistemului marii circulaţii.
S i s t e m u l v e n e l o r p u l m o n a r e. Originea venelor pulmonare se află la nivelul peretelui alveolelor
pulmonare. De aici pleacă capilare venoase alveolare care se unesc formând venule pulmonare care se varsă în vena
lobulară. Aceasta se varsă mai departe în vena lobară pentru ca toate venele lobare să conflueze în final în venele
pulmonare. Există două vene pulmonare drepte şi două vene pulmonare stângi. Toate cele patru vene pulmonare se varsă
în atriul stâng.
S i s t e m u l v e n e l o r c a v e. Sângele venos din organism se întoarce în atriul drept prin două sisteme
venoase: sistemul venei cave superioare (VCS) şi sistemul venei cave inferioare (VCI). Sângele venos al cordului se
întoarce în atriul drept prin venele proprii numite vene cardiace. (vezi vascularizaţia inimii).
 Sistemul VCS. Vena cavă superioară este o venă mare care colectează sângele venos din partea
supradiafragmatică a corpului şi anume: cap, gât, membre superioare, peretele cutiei toracice şi organele din cavitatea
toracică. Are un traiect vertical, descendent, înapoia marginii drepte a sternului.

93
 Vena cavă superioară (VCS) se formează din
unirea celor două vene brahiocefalice dreaptă şi stângă şi
se varsă în atriul drept.
Venele brahiocefalice, dreaptă şi stângă se
formează la baza gâtului (în dreptul articulaţiei strerno-
claviculare), prin unirea venei jugulare interne cu vena
subclaviculară formând unghiul venos drept şi stâng. În
unghiul venos stâng se varsă canlul toracic (limfatic), iar
în cel drept se varsă ductul limfatic drept.
Vena jugulară internă adună sângele venos din
interiorul craniului, orbită, unele regiuni profunde ale
feţei şi unele organe cervicale. Afluenţii v. jugulare
interne sunt :v. encefalului, v. oftalmice, v. extracraniene
(v. frontale, v. temporale, v. occipitale etc.), plexul
faringian, v. facială, sinusurile venoase (vase situate în
grosimea septurilor durei mater encefalice). Dintre
sinusurile durei mater menţionăm : sinusul sagital
superior, sinusul sagital inferior, sinusul transvers,
sinusul cavernos etc.
Vena jugulară externă ia naştere din v.
occipitală, v. retromandibulară şi v. auriculară şi se varsă
în unghiul venos dintre v. jugulară internă şi v.
subclaviculară.
Vena jugulară anterioară colectează sângele din
partea anterioară a gâtului şi se varsă în v. jugulară
externă.
Venele membrului superior se împart în: vene
superficiale şi vene profunde. Sângele venos de la
nivelul membrului superior este colectat în final în vena
subclaviculară.
Venele superficiale poartă această denumire
Fig. 61. Sistemul venos deoarece sunt aşezate imediat sub tegument. La nivelul
mâinii ele sunt reprezentate de: reţeaua dorsală digitală,
arcul venos digital (la baza degetului), venele metacarpiene dorsale, reţeaua venoasă dorsală a mâinii.
La nivelul antebraţului sângele venos este colectat de trei vene superficiale numite vena radială superficială a
antebraţului, vena ulnară superficială a antebraţului şi vena mediană a antebraţului (se găseşte între cele două vene
enunţate anterior). Aceste trei vene dau naştere la nivelul plicii de flexie a cotului unei formaţiuni venoase superficiale
numite "M - ul venos". Din această formaţiune pleacă lateral la nivelul braţului vena cefalică, iar medial vena bazilică.
Aceste două vene străbat pe toată lungimea sa braţul, vena cefalică vărsându-se în final în vena subclaviculară, iar vena
bazilică în vena brahială. Importanţa "M -ului venos" este dată de faptul că între el şi reţeaua venoasă profundă a
membrului superior se găseşte un ram venos perpendicular ce realizează legătura între cele două sisteme venoase ale
membrului superior (superficial şi profund).
Venele profunde urmează acelaşi traiect cu arterele, au aceeaşi denumire şi aceleaşi raporturi. În general sunt în
număr de două pentru fiecare arteră, purtând numele de vene satelite ale arterei respective. De la nivelul arterei axilare în
sus nu mai există decât o venă satelită.
Vena azygos este un trunchi venos situat în mediastinul posterior, la dreapta de canalul toracic şi a. aortă. Îşi are
originea în abdomen, în v. lombară ascendentă dreaptă, care străbate m. diafragm, devine v. azygos şi se varsă în v. cavă
superioară. Corespunzător ei pe flancul stâng al coloanei vertebrale se află vena hemiazygos, cu aceiaşi origine şi traiect şi
care se varsă în vena azygos
 Sistemul VCI. Vena cavă inferioară este trunchiul venos care colectează sângele din etajul subdiafragmatic al
organismului, de la nivelul organelor abdominale, pereţilor cavităţii abdominale şi membrelor inferioare. Se află pe
marginea dreaptă a coloanei lombare, la dreapta arterei aorte.
Vena cavă inferioară (VCI) se formează din unirea celor două vene iliace comune, dreaptă şi stângă. şi se varsă în
atriul drept. Afluenţii cavei inferioare sunt : v. frenice inferioare, v. lombare, v. renale, v. suprarenale, v. testiculară (la
bărbat), v. ovariană (la femeie), v. hepatice.
Venele hepatice sunt 2-3 trunchiuri venoase scurte, de calibru mare care aduc sângele din ficat, unde continuă de
fapt v. portă.
Vena porta este un trunchi venos important situat în cavitatea abdominală. Ia naştere prin unirea venei splenice,
venei mezenterice superioare şi venei mezenterice inferioare, care colectează sângele venos de la nivelul splinei,
întestinului subţire şi intestinului gros. Ea aduce sânge funcţional la nivelul ficatului, în care intră, ramificându-se până la
nivelul capilarelor sinusoide, (asigură vascularizaţia funcţională a ficatului). Mai departe sângele venos provenit din ficat
este colectat în venele centrolobulare şi apoi în venele hepatice care se varsă în VCI. Vena portă începe deci cu o reţea de

94
capilare în peretele tubului digestiv şi anexelor sale şi se termină cu reţeaua de capilare sinusoide în lobulul hepatic,
formând ceea ce se numeşte un sistem port venos (o dublă capilarizare pe traseul unei vene).
Vena iliacă comună, dreaptă şi stângă, ia naştere în dreptul articulaţiei sacroiliace, prin unirea v. iliacă internă cu v.
iliacă externă şi după un traseu scurt, de 3-4 cm., se uneşte cu cea de partea opusă, formând vena cavă inferioară.
Vena iliacă internă (hipogastrică) adună sângele venos din pelvis, prin ramuri parietale şi viscerale.
Ramurile parietale însoţesc arterele cu acelaşi nume şi sunt : v. fesiere, v. obturatoare, v. sacrale, v. iliolombare.
Ramurile viscerale formează plexuri venoase, cu traiect independent de artere şi sunt: plexul venos ruşinos, plexul
venos vezical, plexul venos uterovaginal (la femeie), plexul venos prostatic (la bărbat), plexul venos rectal (hemoroidal).
Vena iliacă externă este continuarea venei femurale de la nivelul copsei.
Venele membrului inferior sunt grupate în două sisteme: sistemul venelor superficiale şi sistemul venelor
profunde.
Venele superficiale este format din vene situate imediat sub tegument. Acest sistem este reprezentat de: venele
digitale dorsale, venele matatarsiene dorsale, arcada venoasă dorsală a piciorului. Din această arcadă pornesc două vene:
vena safena mică care străbate faţa posterioară a genunchiului în vena poplitee şi vena safena mare care străbate faţa
medială a gleznei, gambei, genunchiului şi coapsei şi se varsă în vena femurală.
Venele profunde au acelaşi traiect, origini şi ramuri cu arterele profunde ale membrului inferior. Sunt în număr de
două pentru fiecare artera. Toate venele sistemului profund sunt vene valvulare. Între sistemul superficial şi sistemul
profund există vene comunicante perpendiculare pe cele două sisteme, în care datorită modului de orientare al valvulelor
sângele circulă numai într-un singur sens, dinspre sistemul superficial spre sistemul profund.

6.3.5. SISTEMUL LIMFATIC

Sistemul limfatic este reprezentat printr-un
sistem de vase adiacente vaselor sanguine, prin care
limfa circulă în sens centripet (Fig. 62). Sistemul
vascular limfatic începe la nivelul ţesuturilor printr-o
serie de capilare asemănătoare celor sanguine.
Capilarele limfatice confluează dând vasele limfatice
mai mari. Acestea însoţesc venele şi merg către
diverse grupe de ganglioni limfatici (occipitali,
cervicali, axilari). De la ganglionii parietali şi
viscerali, ai toracelui şi abdomenului, limfa este
colectată în trunchiurile colectoare limfatice. Sunt 7
trunchiuri, mai importamte fiind: marea venă limfatică
şi canalul toracic.
Marea venă limfatică adună limfa din
regiunea capului, braţului drept şi jumătatea dreaptă
superioară a toracelui şi se varsă în v. jugulară internă
dreaptă.
Canalul toracic adună limfa din restul
corpului. Are originea în cisterna lui Chyli, situată în
dreptul celei de-a doua vertebre lombare. Lungimea
este de 20-30 c., iar diametrul de 2-3 mm. Urcă în
torace şi se varsă în v. subclaviculară stângă.
Ganglionii limfatici au rolul de a îmbogăţi
limfa cu elemente limfatice. Aceştia prezintă la
exterior o capsulă conjunctivă sub care se dispun cele
2 zone ale ganglionului: zona corticală şi zona
medulară. Ambele zone sunt fixate pe o stromă
reticulată, la nivelul căreia vascularizaţia limfatică
este bine reprezentată (Fig. 63). În anumite regiuni ale
corpului, ganglionii formează asociaţii înlănţuite, Fig. 62. Sistemul limfatic
jucând rolul în procesele de apărare.
Limfa se prezintă ca un lichid de culoare alb – gălbuie ce asemănătoare plasmei sanguine, dar apropiat din punct de
vedere chimic de lichidul interstiţial, din care provine. Este alcătuită din plasmă limfatică şi din leucocite, elemente
figurate, în concentraţie de 8000 / mm3. Numărul leucocitelor variază, de-a lungul vaselor în funcţie de calibrul acestora. În
capilare lipsesc, aproape complet, pe când în cavitatea toracică se găsesc până la 20.000 / mm 3. Dintre leucocite ce-a mai
mare pondere o au agranulocitele mononucleare. Acest lucru se explică prin faptul că elementele respective se formează în
ţesutul limfatic.
Limfa se formează la nivelul ţesuturilor din lichidul interstiţial care circulând printre celule pătrunde în capilarele
limfatice şi constituie plasma limfatică. Capilarele străbat ganglionii limfatici şi se transformă în limfă, apoi se unesc şi
formează vase limfatice. Acestea confluează alcătuind trunchiurile limfatice. Plasma limfatică la niveul ganglionilor, se
îmbogăţeşte cu limfocite şi devine limfă propriu-zisă.

95
 Ansamblul format din limfă, lichid interstiţial şi
sânge formează mediul intern al organismului, cu rol în
mecanismele de autoreglare şi des chimb dintre organism şi
mediu. De asemenea, are rol în menţinerea echilibrului
dinamic al organismuluicât şi în menţinerea integrităţii
acestuia.

6.4. SISTEMUL EXCRETOR

Schimbul de substanţe realizat între organism şi
mediul extern se realizează:
-prin oxigenul preluat din mediu, de sistemul
respirator şi prin eliminarea CO2 la acelaşi nivel;
-prin substanţele nutritive preluate din mediu şi
eliminarea resturilor nedigerabile sub forma bolului fecal la
nivelul sistemului digestiv;
-prin substanţele de dezasimilaţie, eliminate în
mediu de aparatul excretor.
Fig. 63. Secţiune prin ganglionul limfatic Sistemul excretor îndeplineşte astfel funcţia de
epurare a sângelui de substanţele rezultate în urma
proceselor catabolice din organism ca şi de o parte din sărurile în exces şi de apă.
Sistemul excretor este alcătuit din cei doi rinichi, ce conţin ansamblul formaţiunilor structurale pentru filtrarea
sângelui, secreţia şi excreţia urinei, precum şi din ansamblul conductelor urinare intrarenale (canalele drepte - Bellini şi
canalele papilare) şi al conductelor urinare extrarenale (calicii, bazinete, uretere, vezica urinară şi uretra) (Fig. 64).
6.4.1. RINICHII
Rinichiul, organ pereche, retroperitoneal,
este situat în loja renală de o parte şi de alta a
coloanei vertebrale, proiectându-se într-o zonă
cuprinsă între vertebrele T11 şi L3. Rinichiul stâng
este situat cu o jumătate de corp de vertebră mai sus
decât rinichiul drept. Loja renală este delimitată de o
formaţiune fibroconjunctivă numită fascia renală.
Între fascia renală şi peretele posterior al
abdomenului se află un strat de grăsime - capsula
adipoasă perirenală, greutate 150 grame.
Forma rinichiului este de bob de fasole, cu
două feţe, anterioară şi posterioară două extremităţi,
pol superior şi pol inferior şi două margini: o
margine medială concavă, la nivelul căreia se
găseşte hilul şi o margine laterală convexă. Hilul
renal reprezintă locul de intrare şi ieşire al
elementelor pediculului renal: uretere, vase sangvine
şi nervi renali. În interiorul rinichiului, hilul se
prelungeşte cu sinusul renal, în care se găsesc: ţesut
conjunctiv adipos, ramificaţiile vaselor renale şi
segmentele iniţiale ale căilor urinare.
Polul superior al rinichiului este în raport cu
glanda suprarenală de care este separat printr-un sept
conjunctiv.
Structura rinichiului. În secţiune
longitudinală în plan frontal realizată printr-un
rinichi se observă o porţiune centrală - substanţa
medulară, cu aspect fibroid (striat), de culoare roşie
intensă, dispusă în jurul unui sinus şi alta periferică,
numită substanţă corticală, cu aspect granulos, de
culoare galbenă, presărată cu puncte roşietice (Fig.
65).
Substanţa medulară este formată dintr-o
serie de formaţiuni cu aspect piramidal - piramidele
Malpighi - în număr de 7 - 18 în cazul rinichiului
Fig. 64. Sistemul excretor la femeie - ansamblu uman. Pe secţiuni parasagitale, fiecare piramidă
apare sub forma unui teritoriu triunghiular cu vârful
proeminând în sinusul renal şi cu baza situată spre
suprafaţa rinichiului.

96
 Vârful fiecărei piramide, numit şi papilă renală, este străpuns de 10 - 20 de orificii mici - pori urinari,
reprezentând deschiderile canalelor colectoare (tubii urinari) ale urinei şi formează aria ciuruită (aria cribrosa). Baza
fiecărei piramide apare franjurată, pătrunzând în substanţa corticală prin 400 - 500 striaţiuni medulare, numite piramidele
Ferrein.
Substanţa corticală este
situată între capsula fibroasă
periferică şi substanţa
medulară. Aceasta pătrunde
atât printre piramidele Ferrein,
constituind labirintul cât şi
printre feţele laterale ale
piramidelor Malpighi, formând
o serie de prelungiri, numite
colonetele Bertin, care despart
piramidele unele de altele,
până la sinusul renal.
Tot ansamblul
structural al fiecărui rinichi
având la bază nefronul este
organizat pe baza lobilor şi
lobulilor renali. Astfel, o
piramidă Malpighi împreună
cu ansamblul piramidelor
Ferrein şi cu substanţa
corticală înconjurătoarr
alcătuiesc un lob renal. În
cadrul unui lob renal sunt
cuprinşi o serie de lobuli
renali, fiecare fiind constituit
din câte o piramidă Ferrein şi Fig. 65. Secţiune longitudinală prin rinichi
de substanţa corticală
înconjurătoare.
Rinichiul uman este un rinichi multilobat, cu lobii uniţi atât în zona corticală cât şi în cea medulară. Limitele lobilor
sunt indicate numai în zona medulară a rinichiului, prin arterele interlobare ce străbat coloanele Bertin. Fiecare lob renal
este separat în teritoriul zonei corticale, într-un număr de lobuli, corespunzător piramidelor Ferrein. Limitele acestuia sunt
indicate de arterele radiate interlobulare, care străbat labirintul. Lobulii renali sunt constituiţi dintr-un număr mare de unităţi
fiziologice numite nefroni; numărul nefronilor într-un rinichi uman este de aproximativ 1-4 milioane.
Nefronul este unitatea morfofuncţională a rinichiului. Este compus din corpusculul renal Malpighi, situat
întotdeauna în zona corticală a rinichiului şi dintr-un conduct – tubul urinifer – situat atât în zona corticală, cât şi în zona
medulară (Fig. 66). La naştere rinichiul are aproape toţi nefronii constituiţi şi doar puţini se mai formează în primul an al
copilăriei. În restul perioadei, creşterea rinichilor se realizează pe seama măririi volumului lor, fapt care poate duce în
cursul dezvoltării copilului la modificări de formă a rinichiului.
Corpusculul renal Malpighi, situat în partea incipientă a nefronului, se dispune în corticala rinichiului, în partea sa
labirintică şi în colonetele Bertin şi este alcătuit din capsula Bowmann şi glomerulul vascular.. Corpusculul Malpighi apare
rotund-ovalar, cu un diametru de 150-200 µm şi prezintă doi poli: unul vascular, pe unde pătrunde arteriola aferentă şi iese
arteriola eferentă şi altul urinar, opus primului, din care porneşte tubul contort proximal.
 capsula Bowmann, cuprinde două foiţe: o foiţă internă viscerală, situată pe suprafaţa glomerulului şi o foiţă
externă parietală. Aceste două foiţe se continuă una cu alta la polul vascular, iar la polul urinar foiţa perietală
se continuă cu epiteliul segmentului contort proximal;
 glomerulul vascular Malpighi este format dintr-o arteriolă aferentă provenită din artera interlobulară şi dintr-
o arteriolă eferentă.
Tubul urinifer continuă corpusculul renal şi cuprinde patru părţi:
 tubul contort proximal, cu traiect sinuos, situat în zona corticală şi care emerge din corpusculul Malpighi;
 ansa Henle, segment cu traiect în forma literei “U”, cu o porţiune descendentă (tubul Sahova) şi alta
ascendentă, segment plasat în zona medulară (fie în piramidele Ferrein, fie în piramidele Malpighi);
 tubul contort distal situat tot în zona corticală şi care reprezintă porţiunea terminală a tubului urinifer
cu traiect şi localizare similară segmentului proximal. Segmentul contort distal al fiecărui tub urinifer se
continuă prin câte o porţiune îngustă, piesa de unire, cuprinsă tot în piramida Ferrein, care se deschide într-un
segment excretor mai mare, numit tubul Bellini; acesta descinde drept, de la vârful unei piramide Ferrein
până la papila Malpighi. Într-un tub Bellini se deschid piesele de unire ale mai multor nefroni.
La nivelul papilei Malpighi mai mulţi tubi colectori Bellini converg, formând un canal scurt şi larg, canalul
papilar, care se deschide în cavitatea caliciulului printr-un por urinar.

97
 În urma proceselor de filtrare
glomerulară precum şi de reabsorbţie
tubulară se formează urina definitivă
care este eliminată prin căile
excretoare ale rinichiului: conductele
papilare, calicii, bazinet, uretere,
vezica urinară şi uretra.
Vascularizaţia rinichiului este
extrem de bogată, la acest nivel
ajungând 20-25% din debitul cardiac
de repaus. Artera renală, ramură a
arterei abdominale, pătrunde prin hil
şi apoi se împarte în artere lobare
(printre piramidele Malpighi), din
care se desprind arterele arcuate care
formează o ansă în jurul bazei
piramidelor. din arterele arcuate se
desprind arterele interlobulare, care
dau naştere arteiolelor aferente.
Arteriolele aferente pătrund în
capsula Bowmann, se capilarizează
formând glomerulul vascular, apoi
converg în arteriole eferente care se
capilarizează din nou în jurul tubului
respectiv (în medulară) şi se deschid
în venele interlobulare, apoi în venele
arcuate. Venele având traseu aproape
asemănător cu cel al arterelor, se
colectează în vena renală care se
deschide în vena cavă inferioară.
Inervaţia rinichiului este
asigurată de fibre simpatice,
provenite din segmentele toracice 10-
12 ale măduvei soinării şi de fibre
parasimpatice ale nervului vag.

6.4.2. CĂILE URINARE

Calicele renale sunt tuburi
membranoase mici în care se deschid
papilele renale. Ele se inseră pe baza
papilelor şi sunt în număr de 7-18
Fig. 66. Nefronul (tubul urinar) şi vascularizaţia lui calice mici (câte unul pentru fiecare
piramidă Malpighi). Acestea
confluează în 3 calice mari, care la rândul lor formează bazinetul (Fig. 65).
Bazinetul (pelvisul renal) reprezintă primul rezervor de acumulare al urinei şi are forma unei pâlnii. În raport cu
hilul renal, bazinetul are o regiune intrarenală (sinusală) şi una extrarenală care se îngustează şi se continuă cu ureterul
(Fig. 65).
Ureterul este un conduct lung de 25-30 cm (Fig. 64). care continuă bazinetul şi se deschide în vezica urinară. Este
situat retroperitoneal şi alcătuit din două segmente:
- segmentul abdominal care corespunde peretelui lombar şi fosei iliace, până la strâmtoarea superioară a bazinului;
- segmentul pelvian situat în bazin.
Calibrul ureterului este neuniform, prezentând regiuni mai înguste şi mai dilatate. Peretele ureterului este constituit
din 3 tunici: tunica externă (adventice) de natură conjunctivă cu rol de susţinere, tunica medie (musculara) formată din
fibre musculare netede longitudinale interne şi circulare externe şi tunica internă (mucoa2sa) care prezintă numeroase cute
longitudinale. Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu stratificat de tranziţie (uroteliu) care cuprinde: celule cubice bazale,
2-4 straturi de celule poligonale şi un rând de celule “tip rachetă”. La suprafaţa epiteliului există un strat de celule “în
umbrelă”, impregnate cu substanţe lipoide de tip cheratoid, care impermeabilizează şi protejează epiteliul respectiv.
Vezica urinară este un organ musculo-cavitar (Fig. 64), cu funcţie de rezervor: acumulează urina, care se
formează continuu în rinichi (capacitate 300ml) şi se scurge prin uretere şi o elimină ritmic în exterior, de 4-5 ori în 24 h.,
prin actul micţiunii. Urina descărcată în jeturi prin cele două orificii ureterale, nu poate reflua în uretere, deoarece acestea
au un traiec oblic în peretele vezical.
Vezica urinară este situată în loja vezicală înapoia simfizei pubiene şi peretelui abdominal. La adult când este
plină are formă globuloasă sau ovoidă, iar când este goală este turtită ca o semilună. Prezintă un vârf - superior, un corp şi

98
inferior, fundul pe care se deschid orificiile ureterale situate posterior şi orificiul uretral situat anterior. Aceste orificii
circumscriu o zonă triunghiulară netedă, numită trigonul vezical. Regiunea care corespunde orificiului intern al uretrei se
numeşte colul vezicii.
Structura vezicii urinare este asemănătoare cu cea a ureterelor, prezentând în acelaşi timp o bogată reţea
vasculară şi o serie de terminaţii nervoase senzitive şi motorii – cu rol în declanşarea micţiunii. La nivelul vezicii urinare
pătura musculară este foarte bine dezvoltată prezentând 3 planuri de fibre musculare netede: longitudinal extern, circular
mijlociu şi longitudinal intern.
Vascularizaţia vezicii este asigurată de ramuri ale arterelor ombilicală, hipogastrică, hemoroidală, ruşinoasă şi
obturatoare. Venele se grupează în plexuri care confluează în vena hipogastrică. Limfaticele drenează limfa spre ganglionii
laterovezicali şi prevezicali.
Inervaţia vezicii este dublă somatică şi vegetativă. Inervaţia somatică este asigurată de fibrele nervilor ruşinoşi
care controlează sfincterul vezical extern - striat - cu contracţie voluntară. Inervaţia vegetativă este asigurată de fibre
simpatice provenite din plexul hipogastric (L2 - L4) şi fibre parasimpatice din nervii pelvieni (S1 - S3).
Uretra
 Uretra la bărbat este un organ comun aparatului urinar şi genital, deservind atât micţiunea, cât şi ejacularea. Are
forma unui conduct, de 15 - 20 cm, cu traiect şi calibru neuniform, începând de la orificiul uretral al vezicii urinare şi
terminându-se prin orificiului extern (meatul uretral), la capătul penisului. În funcţie de regiunile pe care le străbate, uretra
se împarte în 3 porţiuni: uretra prostatică, uretra membranoasă, uretra spongioasă (cavernoasă). Primele două porţiuni
sunt fixe, în timp ce uretra peniană reprezintă segmentul mobil.
Uretra prostatică este regiunea care străbate glanda prostată. Are o lungime de 3-4 cm şi la nivelul său se deschid
canalele ejaculatoare şi canalele excretoare ale prostatei. Spre vezică, la orificiul de evacuare a acesteia, este înconjurată
de fibre musculare netede circulare care formează sfincterul intern al uretrei.
Uretra membranoasă este regiunea cea mai scurtă a uretrei (1-2 cm) şi este cuprinsă în grosimea perineului
(peretele inferior al trunchiului). Pe traiectul său se găseşte un sfincter muscular voluntar - sfincterul extern al uretrei -
alcătuit din fibre musculare striate.
Uretra peniană este regiunea cea mai lungă a uretrei (10-14 cm). Ea străbate penisul în toată lungimea lui şi se
deschide la exterior prin meatul uretral.
Structura uretrei. Peretele uretrei este constituit din 3 tunici: tunica mucoasă, bogată în glande, este constituită
dintr-un epiteliu cilindric stratificat şi un corion vascular, care în regiunea peniană constituie corpul spongios al uretrei,
tunica musculară, prezentă doar la nivelul uretrei prostatice şi membranoase, este formată din fibre musculare netede
dispuse într-un strat longitudinal intern şi un strat circular extern şi tunica externă de natură conjunctivă.
Vascularizaţia uretrei este asigurată de arterele prostatică, hemoroidală şi vezicală inferioară, iar sângele venos
este colectat în plexurile seminale şi în vena ruşinoasă internă. Limfa este drenată spre ganglionii iliaci, hipogastrici şi
inghinali.
Inervaţia uretrei este asigurată de fibre simpatice din plexul hipogastric şi nervul pelvian şi de fibre
parasimpatice din parasimpaticul sacral.
 Uretra la femeie este mai scurtă (4-5 cm) şi mai largă decât la bărbat (Fig. 64). Începe la fundul vezicii şi se
deschide în vestibulul vaginului, posterior de clitoris. De o parte şi de alta a orificiului extern se deschid canalele unor
glande asemănătoare prostatei.
Structura uretrei. Uretra feminină are structură similară cu uretra la bărbat, dar ţesutul erectil (corpul spongios)
este mult mai redus.
Vascularizaţia uretrei este asigurată de ramuri ale arterei ruşinoase şi vene care se varsă în plexul vaginal.
limfaticele drenează limfa în ganglionii iliaci şi hipogastrici.
Inervaţia uretrei este asigurată de fibre simpatice din plexul hipogastric şi nervul pelvian şi de fibre
parasimpatice din parasimpaticul sacral.

6.5. SISTEMUL GENITAL

Ansamblul organelor care contribuie la funcţia de reproducere, asigurând existenţa în timp a speciei umane
alcătuiesc sistemul genital. Organele care alcătuiesc sistemul genital se împart în: organe genitale interne şi organe
genitale externe. Organele genitale interne au rolul de a forma celulele sexuale (ovulele şi spermatozoizii) şi de a purta la
femeie fătul. Principalele organe genitale interne sunt, la ambele sexe, gonadele (glandele genitale): ovarele şi testiculele.
Organele genitale externe sunt organele de copulaţie.

6.5.1. SISTEMUL GENITAL FEMININ

Sitemul genital feminin (Fig. 67) este constituit din gonada feminină (ovar), din calea genitală (trompe uterine,
uter, vagin), organul genital extern (vulva) şi glanda mamară.
Ovarul este glanda sexuală feminină mixtă, cu funcţie exocrină - produce elementele sexuale, ovulele şi cu funcţie
endocrină - secretă hormonii sexuali feminini (estrogeni şi progesteron). Este un organ pereche aşezat în loja ovariană din
micul bazin, de o parte şi de alta a uterului şi rectului. Forma ovarului este aceea a unei migdale cu o lungime de 3-5 cm şi
o greutate de 4-8 g. Prezintă 2 feţe, medială şi laterală, 2 margini şi 2 extremităţi, tubară şi uterină. La femeia adultă
suprafaţa ovarului prezintă numeroase cicatrice, având aspectul sâmburelui de piersică.

99
 Ovarul se dezvoltă în
cavitatea abdominală la nivel
lombar, de unde migrează în micul
bazin, înainte de naştere. Este
singurul organ intraperitoneal lipsit
de seroasa viscerală a peritoneului
şi acoperit de epiteliul germinativ.
Structura ovarului
Ovarul este acoperit de un
epiteliu simplu - epiteliu ovarian,
sub care se găseşte o ţesătură
conjunctivă, albugineea ovarului.
Sub acest înveliş se găseşte ţesutul
propriu al ovarului în care se pot
distinge substanţa corticală
marginală şi substanţa medulară
centrală.
În zona corticală se găsesc
foliculii ovarieni. Aceştia sunt
înconjuraţi de o teacă conjunctivă
Fig. 67. Sistemul genital la femeie cu o zonă internă bogată în celule
cu rol secretor şi o zonă externă
bogată în vase de sânge. La naştere, foliculii ovarieni sunt în număr de 200 000 – 400 000 în ambele ovare. Dintre aceştia
ajung maturi doar 300 – 400, iar restul involuează. Foliculii sunt în stadii diferite de dezvoltare: foliculi fără cavitate sau
primordiali (primordiile foliculare) reprezentaţi de un ovocit înconjurat de un epiteliu aplatizat; aceştia evoluează în
foliculul primar fără cavitate, apoi în foliculul secundar cu cavitate şi în final se formează foliculul terţiar matur (foliculii
de Graff).
Foliculul matur prezintă o cavitate ce conţine lichid folicular şi un ovocit situat excentric şi fixat printr-un pedicul
de membrana granuloasă. Ovocitul din foliculul matur este diploid şi suferă prima diviziune de maturare din care rezultă
ovocitul secundar (ovocit II), care este haploid. După ovulaţie, foliculul matur se transformă în corp galben. Acesta se va
transformă într-o glandă a cărei secreţie va asigura fixarea oului cât şi secreţia glandelor lactate, în cazul când ovulul va fi
fecundat sau va regresa, în cazul când ovulul se elimină fără a fi fecundat. Dacă nu a avut loc fecundaţia corpul galben
involuează şi se transformă în corp alb.
La 28 zile, câte un folicul devine matur, astfel încât pune în libertate ovulul prin ruperea membranelor sale. Acesta
este condus către locul de nidare, prin trompele uterine.
Zona medulară a ovarului cuprinde o bogată reţea vasculară numeroase fibre nervoase, formaţiuni conjunctive şi
unele fibre musculare.
Vascularizaţia ovarului este asigurată de ramuri ale arterelor ovariană şi uterină. Aceste artere formează o arcadă
periovariană din care se desprind capilare pentru tecile foliculilor cavitari şi maturi. Venele urmează dispoziţia arterelor.
Vasele limfatice se varsă în ganglionii iliaci externi şi lombo-aortici.
Trompele uterine sunt 2 formaţiuni tubulare, lungi de 10-15 cm situate între ovare şi uter. Partea iniţială a
trompei se numeşte pavilion (infundibul) şi este situată în vecinătatea ovarului. Partea distală a fiecărei trompe se numeşte
istm şi este situată lângă uter. Infundibulul are pereţii adânc crestaţi formând fimbriile. Una dintre acestea se aplică pe ovar
fiind numită fimbria ovariană. Uneori ovulul fecundat nu ajunge în uter, ci în trompă, în pereţii căreia se fixează. În acest
caz, apare sarcina extrauterină (sarcina tubară). Dacă nu se intervine la timp, cam în luna II sau III de sarcină, aceasta se
poate rupe, producând hemoragii grave.
Structural trompele sunt alcătuite din trei tunici: seroasa peritoneală, tunica musculară - formată din fibre
musculare netede dinspuse într-un strat longitudinal extern, un strat circular mijlociu şi un strat longitudinal intern şi tunica
mucoasă - puternic cutată, formată dintr-un epiteliu cilindric unistratificat prevăzut cu cili şi celule secretorii mucoase.
Vascularizaţia trompelor uterine este asigurată de ramuri ale arterelor ovariană şi uterină. Venele urmează un
traseu similar arterelor. Vasele limfatice drenează limfa în ganglionii lombari şi lateroaortici.
Inervaţia trompelor este asigurată de nervi ce provin din plexul ovarian şi uterin şi de nervii mezenterici.
Uterul, organ cavitar, nepereche are pereţii groşi formaţi din numeroase fibre musculare netede. Acest organ are
posibilitatea de a-şi mări volumul, pe măsura creşterii foetusului asigurându-i totodată acestuia şi expulzarea. Este situat
median şi are aspect de pară cu baza orientată în sus. Baza formează fundul uterului, iar în continuarea sa se găseşte corpul
uterului care se sfârşeşte cu colul uterin. Uterul este aplatizat anteroposterior prezentând o faţă vezicală (anterioară) şi una
intestinală (posterioară), precum şi două margini dreaptă şi stângă. Colul uterin proemină în vagin având o porţiune
supravaginală şi una vaginală.
În interiorul uterului se află cavitatea uterină, mai largă la nivelul corpului uterin, care se îngustează progresiv spre
col unde formează canalul cervical. Canalul cervical se întinde între orificiul intern al uterului şi orificiul uterin extern. Se
crează astfel o comunicare directă între cavitatea peritoneală şi exterior prin vagin ceea ce asigură o imunitate crescută a
femeii la infecţii pelvi-peritoneale, faţă de bărbat.

100
 Axul longitudinal al colului şi al vaginului descriu în mod normal un unghi deschis anterior, numit unghi de
versiune cu o valoare de 900 - 1000. Modificarea raportului dintre corp şi colul uterin conduce la : retroversie – uter deviat
posterior, anteversie – uter deviat anterior, lateroversie – uter deviat lateral. Aceste devieri pot provoca tulburări şi
sterilitate, mai ales dacă sunt fixate.
Structura uterului. Peretele uterului este format din: seroasă (perimetru), tunica musculară (miometru) şi epiteliu
(endometru).
Perimetrul este reprezentat de seroasa peritoneului sub care se află ţesut conjunctiv lax.
Miometrul este alcătuit din fibre musculare dispuse radiar, spiralat şi longitudinal. Această dispoziţie permite
uterului să se destină în timpul sarcinii şi totodată să exercite contracţii ritmice, puternice, necesare expulziei fătului.
Endometrul diferă la nivelul corpului şi colului uterin. La nivelul corpului uterin este format dintr-un epiteliu
cilindric ciliat cu numeroase glande, iar la nivelul colului poartă numele de endocol şi este format dintr-un epiteliu
prismatic, cu puţine glande, dar mai bine dezvoltate.
Mucoassa uterină suferă transformări ciclice legate de ciclul menstrual. Dacă fecundaţia nu s-a produs,
transformările regresează, iar mucoasa se elimină împreună cu o cantitate de sânge, constituind menstruaţia. Dacă
fecundaţia s-a produs, transformările continuă, mucoasa devine aptă pentru a hrăni oul, numindu-se deciduă.
Vascularizaţia uterului este asigurată de artera uterină, ramură a arterei iliace interne. Ea formează artere inelare,
din care se desprind arterele radiare, care pătrund în grosimea miometrului urmând dispoziţia fibrelor musculare radial –
spiralate. Venele, cu un traseu similar arterelor, conduc sângele în vena iliacă internă. Limfaticele drenează limfa în
ganglionii lombari, inghinali, iliaci şi sacraţi.
Inervaţi uterului este asigurată de ramuri din plexul utero-vaginal şi ovarian.
Vaginul este organul feminin al copulaţiei. Este un canal cilindric, musculo-membranos, extensibil şi elastic, de
aproximativ 8 cm. lungime la femeia adultă. Prezintă 2 pereţi, unul anterior mai scurt şi unul posterior mai lung, care vin în
contact unul cu celălat. Vaginul se întinde de-a lungul diafragmei pelvine, formând cu orizontala un unghi de 60 0.
Extremitatea inferioară - orificiul vaginal – se deschide în vestibulul vaginal cuprins între labiile mici şi este acoperit parţial
de o membrană numită himen. Extremitatea superioară se inseră pe colul uterin, formând fundul de sac vaginal.
Structura vaginului. Peretele vaginului, mult mai subţire decât cel de la uter, este alcătuit din 3 tunici: tunica
externă (adventicea) este formată din ţesut conjunctiv elastic, tunica medie (musculară) este formată din fibre musculare
netede dispuse în reţea, cu un strat longitudinal extern şi un strat circular intern. Tunica internă (mucoasa) este formată
dintr-un epiteliu pavimentos stratificat. Mucoasa prezintă pe ambii pereţi nişte creste transversale care proemină în axul
longitudinal al vaginului formând columnele vaginale.
Vascularizaţia vaginului este asigurată din ramuri vaginale provenind din arterele: uterină, rectală, vezicală şi
ruşinoasă. Venele, cu un traseu similar, conduc sângele în vena iliacă internă. Limfaticele drenează lifa la gangliniii iliaci şi
inghinali.
Inervaţia vaginului este dată de plexul vegetativ hipogastric şi nervul pelvic.
Vulva este organul genital extern al femeii. În ansamblu, vulva are forma unei fante, alungite în sens sagital şi este
formată din două perechi de cute tegumentare numite labii (buze).
 Labiile mari sunt două pliuri cutanate externe care au feţele acoperite de tegument. Faţa externă prezintă peri şi glande
sebacee mari, iar faţa internă, vine în raport cu labiile mici. Labiile mari se unesc anterior spre simfiza pubiană,
formând comisura anterioară, situată pe muntele pubian (muntele lui Venus), iar posterior se unesc prin frâul labiilor
mari, formând comisura posterioară, situată la mică distanţă de orificiul anal.
 Labiile mici (nimfele) sunt două pliuri cutaneo-mucoase, care prezintă o faţă externă acoperită de tegument şi aflată în
raport cu labia mare şi o faţă internă mucoasă, în raport cu labia mică opusă. Anterior, înainte de a se uni, labiile mici
se dedublează în două pliuri: unul trece anterior de clitoris şi formează cu cel de partea opusă prepuţul (capişonul
clitoridian), iar celălalt trece posterior de clitoris şi formează cu cel de partea opusă frâul clitoridian. Posterior de
clitoris, sub frâul clitoridian, se deschide orificiul extern al uretrei.
 Vestibulul vaginal este spaţiul cuprins între labiile mici şi conţine orificiul extern al uretrei şi orificiul vaginal, care la
virgine este obstruat de himen.
 Aparatul erectil al vulvei este format din:
 Clitoris, organ erectil, nepereche, analog penisului de la bărbat, dar de dimensiuni foarte mici, este alcătuit din
corpii cavernoşi ai clitorisului, care prin rădăcina lor se prind pe ramurile ischiopubiene ale osului coxal. Aceştia
se unesc pe linia mediană fuzionându-şi albugineea şi formează corpul clitorisului. Corpul se termină cu glandul,
redus ca dimensiuni, căruia labiile labiile mici îi formează un prepuţ. În şanţul dintre gland şi prepuţ se deschid
glandele sebacee, care secretă smegma clitorisului.
 Bulbii vaginali (bulbii vestibulari) sunt formaţiuni erectile ce corespund corpului cavernos al penisului şi sunt
situaţi în partea profundă sau la baza buzelor mari. Ei se unesc cu cei de partea opusă şi cu clitorisul, descriind o
potcoavă deschisă posterior. Lateral de bulbii vaginali se află muşchiul bulbo-cavernos, iar medial şi posterior au
raporturi cu glanda Bartholin.
 Glandele vulvei sunt:
 Glandele vestibulare mici situate pe faţa internă a labiilor mici, care secretă mucus.
 Glande vestibulare mari (glande Bartholin), dreaptă şi stângă, situate de o parte şi de alta a vestibulului vaginal,
în regiunea posterioară a acestuia şi în grosimea labiilor mari. Lateral vin în raport cu bulbii vaginali şi muşchiul
bulbo-cavernos, iar medial cu mucoasa vaginului. Canalul excretor al acestor glande se deschide între labiile mici
şi himen. Au rol de a lubrefia vaginul în timpul actului sexual, secretând un lichid vâscos şi dens.

101
 Glanda mamară aparţine exclusiv mamiferelor şi are rolul de a secreta laptele, substanţă nutritivă necesară creşterii
copilului. Evoluţia glandei mamare este în strânsă legătură cu evoluţia ovarului şi dezvoltarea ei constituie unul din
caracterele sexuale secundare feminine. Este situată în peretele toracic în regiunea mamară, cuprinsă între coastele a 3-
a şi a 7-a şi este separată de torace prin şanţul submamar. Are formă hemisferică, fiind prevăzută cu un relief numit
mamelon. Volumul este redus prepubertal, după care creşte brusc, iar la menopauză se reduce din nou. Volumul se
măreşte în perioadele premenstruale şi în timpul gravidităţii. În regiunea sa mediană, glanda mamară prezintă areola şi
mamelonul. Areola este o porţiune circulară din jurul mamelonului, de culoare brună, care conţine glande sebacee şi
sudoripare voluminoase ce proemină formând tuberculii Morgagni. Mamelonul este porţiunea proeminentă situată în
mijlocul areolei, în al cărui vârf se deschid 15-20 de orificii ale canalelor galactofore.
Structura glandei mamare. Glanda mamară este alcătuită din 12-20 de lobi, separaţi prin septuri conjunctive
dense şi grăsime, fiecare având câte un canal lactifer. Lobii sunt împărţiţi în lobuli, în care se află ramificaţiile canalelor
lactifere care merg la acinii glandulari ce secretă laptele.
Vascularizaţia glandei mamare este asigurată de ramuri ale arterelor : toracică internă (din a. sbclaviculară),
toracală laterală (din a. axilară) şi arterele intercostale. Venele sunt paralele cu arterele şi au acelaşi nume. Limfaticele
drenează sângele în ganglionii axilari, subclaviculari, toracici, mediastinali.
Inervaţia glandelor mamare este asigurată de nervii intercostali 4 – 6, ramuri ale plexului cervical, brahial şi
simpaticul toracal.

6.5.2. SISTEMUL GENITAL MASCULIN

Sitemul genital masculin (Fig. 68) este constituit din gonada masculină (testiculul), calea genitală şi glandele
anexe (epididimul, canalul deferent, veziculele seminale, canalul ejaculator, prostata) şi organul genital extern (scrotul,
penisul).

Fig. 68. Schema organelor genitale bărbăteşti

102
 Testiculul este este o glandă sexuală mixtă, care produce spermatozoizii, celulele sexuale masculine şi secretă
hormonii androgeni (testosteronul) care determină caracterrele sexuale secundare. Testiculul este organ pereche şi ocupă
bursele scrotale. Din punct de vedere embriologic, testiculii se dezvoltă în cavitatea abdominală, după care trec prin canalul
inghinal şi ajung în scrot, înainte de naştere. Migrarea incompletă a testiculilor, numită ectopie testiculară (criptorhidie),
poate fi uni sau bilaterală şi necesită tratament medicamentos sau chirurgical pentru o dezvoltare normală ulterioară.
Testiculul are formă ovoidală, cu o lungime de 4-6 cm., o grosime de cca. 2cm. şi consistenţă elastică. Prezintă 2
feţe, laterală şi medială, 2 margini, anterioară şi posterioară, şi 2 poli, superior şi inferior; polul superior este acoperit de
capul epididimului.
Structura testiculului. Suprafaţa testiculului este acoperită de o membrană cojunctivă de culoare albă, sidefie,
numită albuginee, formată din fibre elastice şi colagene. În partea postro-superioară albugineea se îngroaşă formând
mediastinul (corpul Highmore), care reprezintă locul de intrare şi ieşire a vaselor de sânge şi a canalelor eferente. Din
mediastin pătrund spre interior septuri conjunctive care delimitează lobulii testiculari.
Lobulii testiculari (spermatici) au formă piramidală şi sunt orientaţi cu baza spre periferie şi vârful spre mediastin.
Fiecare testicul prezintă câte 200-300 de lobuli testiculari. Lobulii testiculari sunt alcătuiţi din 1-4 canalicule seminifere
(tubii contorţi seminiferi) anastomozate şi parenchimul testicular, reprezentat de ţesutul interstiţial Leydig. Acest ţesut
prezintă celulele Leydig care au rolul de a secreta testosteronul.
Tubii contorţi prezintă la periferie o membrană, iar în interior au celule seminale (germinative) în diferite stadii de
dezvoltare (spermatoginii, spermatocite, spermatide) care vor forma spermatozoizii şi celule de susţinere Sertoli, cu rol
trofic, ce asigură nutriţia şi evoluţia celulelor seminale.
În apropierea mediastinului, tubii contorţi se continuă cu tubii drepţi, care pătrund în mediastin şi formează
reţeaua testiculară Haller. Din această reţea pleacă 10-15 canale eferente care pătrund în capul epididimului. Acestea se
deschid într-un canal unic, canalul epididimar care formează corpul şi coada epididimului, continuându-se, fără o
demarcaţie netă, cu canalul deferent.
Epididimul, formaţiunea situată pe marginea postero-superioară a testiculului, cu o lungime de cca. 5 cm., are
aspect de virgulă. Este alcătuit din: cap, corp şi coada; aceasta îşi schimbă direcţia cu 1800 şi se continuă cu canalul
deferent. Canalul epididimar, conţinut în capul şi coada epididimului atinge o lungime de 5-6 m.
Structura epididimului. În structura epididimului intră 3 tunici: adventicea, la exterior, tunica musculară, la
mijloc şi tunica mucoasă la interior, formată din celule ciliate şi neciliate; cele din urmă secretă un lichid care intră în
compoziţia spermei.
Vascularizaţia testiculului şi epididimului. Vascularizaţia arterială este asigurată de artera testiculară, ram din
aorta abdominală, artera iliacă internă şi artera epigastrică. Venele formează 2 plexuri venoase, se continuă cu vena
testiculară, care se varsă în vena cavă inferioară. Limfaticele drenează lifa spre ganglionii lombari.
Inervaţia testiculului şi epididimului este dată de plexul testicular, provenit din plexul aortic şi plexul
deferenţial.
Scrotul. Cele două testicule sunt adăpostite într-un sistem de învelişuri concentrice care alcătuiesc scrotul (punga
scrotală, bursele scrotale) separate prin rafeul scrotal care delimitează cele 2 lojii testiculare. La exterior, scrotul apare ca
o pungă cutanată, situată în partea inferioară a peretelui abdominal, sub rădăcina penisului.
Structura scrotului. De la suprafaţă spre interior, scrotul este alcătuit din: tegument pigmentat - extensibil şi
elastic, cu numeroase cute transversale, prevăzut cu peri rari şi numeroase glande sebacee şi sudoripare, dartosul - un
muşchi pielos neted, fascia spermatică externă (fascia cremasterică Cooper), fascia spermatică internă (tunica vaginală
comună) - derivată din fascia transversală a abdomenului, tunica vaginală proprie - o dependinţă a peritoneului formată din
foiţa parietală şi viscerală, între care se delimitează un spaţiu virtual plin cu un lichid ce favorizează alunecarea testiculului.
Vascularizaţia scrotului este asigurată de ramuri ale arterelor ruşinoase (internă şi externă) şi funiculară, şi de
venele femurală şi ruşinoasă internă. Limfaticele drenează limfa în ganglionii inghinali.
Inervaţia scrotului este asigurată de ramuri ale nervilor genitofemural şi abdominogenital.
Canalul deferent continuă epididimul şi după un traiect lung de 50-60 cm., se termină printr-o parte mai dilatată,
denumită ampula canalului deferent. După regiunile pe care le străbate, are 4 regiuni:
o regiunea liberă (scrotală) care intră în alcătuirea funiculului spermatic (pediculul testiculului) şi se întinde de
la coada epididimului până la orificiul inghinal subcutanat;
o regiunea inghinală cuprinsă în traiectul canalului inghinal, se întinde până la orificiul inghinal abdominal;
o regiunea abdominală ţine de la orificiul inghinal abdominal la faţa posterioară a vezicii urinare;
o regiunea ampulară situată în spatele vezicii urinare.
Structura canalului deferent. Structural canalul deferent este alcătuit din 3 straturi: adventicea, tunica
musculară cu o pătură externă cu fibre logitudinale, o pătură mijlocie cu fibre circulare şi o pătură internă cu fibre
longitudinale şi tunica mucoasă, internă cu un epiteliu cilindric bistratificat.
Veziculele seminale (glandele veziculoase), organe pereche, situate între vezica urinară şi rect, reprezintă nişte
diverticuli glandulari ai canalului deferent. Ele secretă un lichid mucos, care participă la formarea spermei.
Glandele bulbo-uretrale (Cowper) sunt două formaţiuni glandulare, ovoide, de tip tubolo-alveolar, cuprinse în
grosimea planşeului perineal, care se deschid prin două canale în uretra spongioasă. Secretă un lichid vâscos care participă
la formarea spermei.
Canalele ejaculatoare continuă canalele deferente, după unirea cu canalul de excreţie al veziculelor seminale. Ele
străbat prostata obic şi se deschid în uretra prostatică.

103
 Prostata este un organ glandular situat în jurul regiunii iniţiale a uretrei, în loja prostatică. Produsul său de
secreţie participă la formarea spermei. Are forma şi mărimea unei castane. Prostata este străbătută de uretra prostatică, în
care se deschid orificiile canalelor ejaculatoare.
Structura prostatei. Prostata prezintă la exterior de fascia prostatică, sub care se găseşte o capsulă conjunctivo-
musculară care trimite tracturi în interiorul glandei. Fibrele musculare netede, mai bogate în partea posterioară, formează
muşchiul prostatic. Împreună cu tracturile care pătrund în interiorul glandei, el favorizează expulzarea secreţiei prostatice,
în timpul ejaculării. Parenchimul glandular este alcătuit din 30-50 de glande tubulo-alveolare, care se deschid în uretră într-
o depresiune numită sinus prostatic.
Macroscopic prostata prezintă o regiune mai subţire, numită istmul prostatei şi doi lobi laterali, drept şi stâng, care
înconjoară uretra.
Vascularizaţia prostatei este asigurată de arterele vezicale şi rectale şi de vene care se varsă în două plexuri.
Limfaticele drenează limfa în ganglionii iliaci.
Inervaţia prostatei este asigurată de fibre provenite din plexul hipogastric şi nervul pelvic.
Penisul este organul copulativ masculin, situat deasupra scrotului, înaintea simfizei pubiene. În repaus are o
lungime de cca. 10 cm, iar în erecţie aprox. 16 cm. Este alcătuit din două regiuni:
- o regiune fixă, perineală, numită rădăcina penisului;
- o regine liberă, numită corpul penisului, care se termină la extremitatea sa anterioară cu o parte mai
voluminoasă numită gland. Corpul penisului este cilindric, uşor turtit antero-posterior. În vârful glandului
se află meatul urinar.
Învelişul tegumentar al penisului se continuă la nivelul glandului cu un manşon cutanat, terminat în fund de sac,
numit prepuţ. Prepuţul aderă la gland printr-un frâu cu numeroase glande care secretă sebum. Sebumul împreună cu
celulele epiteliale descuamate formează smegma. Glandul depăşeşte prin diametrul bazei circumferinţa corpului, astfel
încât între gland şi corp se delimitează un şanţ, numit şanţ balanoprepuţial.
Structura penisului. Penisul este alcătuit dintr-un aparat erectil (corpii cavernoşi şi corpul spongios al uretrei) şi
un sistem de învelişuri.
Corpii cavernoşi, situaţi dorsal, sunt în număr de 2, drept şi stâng. Se unesc anterior pe linia mediană, iar posterior
se prind separat pe ramurile inferioare ale pubisului.
Corpul spongios al uretrei ocupă spaţiul median dintre cei 2 corpi cavernoşi, pe partea inferioară a acestora. Este
străbătut de uretră. Extremitatea posterioară începe printr-o porţiune mai dilatată numită bulb uretral, iar extremitatea sa
anterioară se continuă cu glandul.
Învelişurile penisului sunt: pielea, la exterior, o lamă musculară subţire – dartosul penian, apoi o tunică
conjunctivă laxă şi fascia penisului care înveleşte corpii cavernoşi şi spongios.
Vascularizaţia penisului este asigurată de ramuri din artera ruşinoasă internă. Venele converg în v. ruşinoasă
internă şi de aici în v. iliacă internă. Limfaticele drenează limfa în ganglionii inghinali şi iliaci.
Inervaţia penisului este asigurată pentru învelişuri de nervii ruşinoşi şi ramurile genitale ale plexului lombar, iar
pentru organele erectile de ramuri simpatice şi parasimpatice ale plexului hipogastric, cu rol dilatator.

Întrebări:
1. Care sunt segmentele sistemului digestiv ?
2. Prezentaţi structura unitară a tubului digestiv.
3. Descrieţi segmentele digestive.
4. Din ce este alcătuit sistemul respirator ?
5. Care sunt deosebirile dintre căile respiratorii extrapulmonare şi cele intrapulmonare ?
6. Cum sunt organizaţi plămânii?
7. Prezentaţi anatomia inimii.
8. Care sunt principalele artere din corp? Dar principalele vene ?
9. Ce rol au capilarele ?
10. Ce asemănări sunt între structura artereleor şi venelor ?
11. Prezentaţi alcătuirea rinichilor.
12. Care sunt căile urinare intra şi extrarenale ?
13. Care este structura ovarului ? Dar structura testiculului ?
14. Prezentaţi comparativ căile genitale feminine şi masculine.

104