Unitatea de curs 4.

SISTEMUL NERVOS
Scopul unităţii de curs:
 Înţelegera importanţei sistemului nervos pentru coordonarea activităţii întregului organism şi integrarea
acestuia în mediu;
 Cunoaşterea de către cursanţi a principalelor segmente care formează sistemul nervos central şi periferic;
 Însuşirea noţiunilor privind anatomia sistemului nervos;
 Perceperea corectă a schemei de organizare structurală a sistemului nervos.
Obiectivele unităţii de curs:
După însuşirea acestei unităţi, cursanţii vor putea;
1. să definească noţiunile de sistem nervos central, sistem nervos periferic, arc reflex etc.
2. să clasifice receptorii;
3. să recunoască segmentele sistemului nervos somatic;
4. să cunoască configuraţia externă şi structura segmentelor sistemului nervos.

4.1. Rolul funcţional al sistemului nervos

Lumii animale, ajunsă pe o anumită treaptă de organizare, i se impune ca o necesitate imperioasă mişcarea activă
în mediul ambiant. Ambianţa mereu schimbătoare, determinată de noile cadre ale vieţii, va fi reflectată de organism prin
schimbări structurale adecvate şi anume, prin apariţia unor structuri, capabile să-şi modifice starea bioelectrică, în funcţie
de schimbările factorilor de mediu, deci să recepţionaze informaţiile din exterior. Astfel, au apărut primele elemente
nervoase celulare. Originea lor ectodermică, trădează această ipostază.
Într-o primă etapă de organizare, din nevoia de integrare a tuturor părţilor organismului, aceste elemente celulare
stabilesc legături structural funcţionale (sistemul nervos în reţea de la celenterate) pentru ca într-o a doua treaptă de
organizare, acestea să se comaseze în formaţiuni ganglionare (sistemul nervos al hematelminţilor). Odată cu puternica
polarizare a corpului, cât şi cu creşterea complexităţii structurale şi funcţionale a organismului, rolul ganglionilor din partea
anterioară a corpului devine tot mai important (ganglionii cereboizi ai nevertebratelor cefalizate). Trecerea în exclusivitate
la viaţa terestră a dus la o evoluţie treptată a sistemului nervos în sensul unei centralizări tot mai accentuate până s-a ajuns
la apariţia cortexului cerebral, iar la grupa hominienilor, a determinat apariţia conştiinţei propriei existenţe - ca formă
superioară de reflectare a realităţii.
Sistemul nervos la orice vieţuitoare are rolul de a coordona acţiunile şi de a regla diversele activităţi ale
organismului. La om, toate informaţiile externe sunt prelucrate activ şi conştient, astfel încât activitatea de coordonare şi
reglare, primeşte un pronunţat caracter logico-raţional. Toată activitatea sisteului nervos se realizează pe seama unei unităţi
funcţionale indisolubile cu analizatorii.

4.2. Unitatea structural funcţională a sistemului nervos

Totalitatea proceselor
bioelectrice, secretorii, chimice şi
mecanice ce reflectă activ
modificările care au loc în mediu
alcătuiesc un act reflex. Actul reflex
reprezintă mecanismul funcţional al
sistemului nevos şi se realizează
prin arcul reflex. În cadrul nivelului
tisular de organizare a arcului
reflex, neuronul este considerat ca
unitate histologică a acestuia sau ca
element subunitar, nu independent
ci integrat arcului reflex. Orice arc
reflex, indiferent de sectorul
deservit este alcătuit din: segmentul
receptor (receptorul), segmentul
aferent (senzitiv), segmentul
central, segmentul eferent (motor)
şi segmentul efector (efectorul)
(Fig. 1).
Segmentul receptor este
reprezentat prin ramificaţiile
dendritice ale unui neuron, dispuse
la nivelul unui organ receptor.
Receptorul sau "traductorul",
transformă energia respectivului Fig. 1. Schema arcului reflex medular (adaptare)

43
excitant în energie nervoasă. Sistemul nervos are mari posibilităţi de informare datorită varietăţii tipurilor de traductori, fapt
ce relevă specificitatea acestora faţă de natura şi intensitatea excitanţilor.
Segmentul aferent. Ramificaţiile dendritice duc toate spre corpul celular, alcătuind astfel calea informaţională sau
senzitivă. Toate informaţiile din interior sau exterior, sunt purtate pe această cale în mod codificat, sub formă de impulsuri
nervoase, spre segmentul central.
Segmentul central. Corpii neuronilor la care vin ramificaţiile dendritice şi de la care pleacă cele axonice sunt
situaţi la nivelul regiunilor cenuşii ale axului cerebrospinal, alcătuind astfel centrii arcurilor reflexe. La acest nivel, neuronii
aferenţi sunt conectaţi cu neuronii efectori somatici, cu cei efectori-vegetativi sau cu cei care vor purta informaţia spre
centrii superiori (cortexul cerebral). Aceste conexiuni, fac posibilă transformarea activă a impulsurilor senzitive în
impulsuri motorii, care vor fi transmise unui efector pe cţi eferente.
Segmentul eferent. Acest segment îşi are originea în neuronii efectori somatici sau vegetativi şi este reprezentat
prin axonii acestora. La nivelul sinapselor dintre neuronii aferenţi şi cei eferenţi - impulsul motor este transformat în
energie chimică, datorită mediatorului chimic. Intensitatea acestei energii va fi proporţională cu cea a informaţiei primite.
Segmentul efector este reprezentat de structurile anatomice care primesc comenzi prin terminaţiile axonice ale
ultimului neuron motor şi reacţionează adecvat în funcţie de comenzile primite.
Segmentul retro-aferent este reprezentat printr-o cale informaţională centripetă care începe printr-un receptor al
cărui excitant este însăşi acţiunea efectorului (segmentul retroaferent al actului salivaţiei cu efectorul glandelor salivare -
care este sub controlul centrului salivar bulbar îşi are originea nu în glandele salivare, ci în receptorii bucali). În acest fel,
segmentul retroaferent, asigură segmentului central posibilitatea să intervină asupra efectorului prin stimuli corectivi - în
fiecare moment al desfăşurării unui răspuns dat.

4.3. Organizarea structural funcţională a sistemului nervos

Sistemul nervos este o unitate indisolubilă de arcuri reflexe – diferite ca importanţă – localizate la diferite nivele
ale axei cerebrospinale – şi aflate în raporturi de subordonare, ca părţile faţă de întreg. Funcţia sistemului nervos este de
integrare a organismului. Arcul reflex – unitatea structural funcţională a sistemului nervos – prin intermediul căruia se
desfăşoară actul reflex, este alcătuit dintr-o înlănţuire de neuroni, interpuşi între o zonă receptoare şi una efectoare.
Segmentul central al acestuia este reprezentat de corpii celulari ai neuronilor dispuşi în axa cerebrospinală, iar căile de
conducere sunt reprezentate de prelungirile nervoase ale acestor neuroni.
Funcţional, arcurile reflexe se grupează în 2 categorii: monosinaptice şi polisinaptice.
Arcul reflex monosinaptic este întâlnit mai ales în sfera motorie, unde timpul reflex este foarte scurt, fapt pentru
care organizarea acestuia este foarte simplă. Astfel, între momentul aferent şi cel eferent se stabileşte o legătură directă,
printr-o simplă sinapsă fără alt neuron de legătură. În cadrul acestui arc se întâlnesc două tipuri de circuite neuronale: unul
convergent şi unul divergent.
a) circuitul convergent se referă la faptul că acelaşi neuron poate primi stimuli pe calea mai multor fibre aferente.
Neuronul motor, alcătuieşte astfel calea finală pentru toate aferenţele primite. Impulsul se va forma - în neuronul motor -
numai atunci când toate căile aferente se descarcă simultan.
b) circuitul divergent se realizează atunci când axonul unui neuron aferent se ramifică la mai mulţi neuroni. Astfel,
o cale comună incită la acţiune mai mulţi neuroni motori (efectori).
Arcul reflex polisinaptic cuprinde cel puţin 3 neuroni, deci între neuronul aferent şi cel eferent se interpune cel
puţin un neuron intercalar. Uneori sunt 2-3 sau mai mulţi neuroni intercalari. Astfel, numărul sinapselor creşte. Datorită
creşterii numărului sinapselor, cât şi modului de dispunere a neuronilor intercalari - în cadrul lanţului se pot modifica chiar
şi caracteristicile funcţionale ale arcului reflex. În acest tip de arc reflex se modifică însă numai modul de organizare a
neuronilor.
În cadrul sistemului nervos, arcurile reflexe au o dispoziţie spaţială impusă de forma corpului astfel încât
segmentele centrale ale arcurilor reflexe, sau punctele de închidere ale acestora ocupă locul cel mai apropiat de punctele de
deservire (de ex: arcurile reflexe ale membrelor, îşi au segmentele de închidere, în regiunea cervicală pentru membrele
superioare şi în cea lombară pentru membrele inferioare). Topografia segmentelor de conducere (adică dispunerea nervilor
cranieni şi rahidieni) confirmă dispunerea etajată a arcurilor reflexe.
În organizarea sistemului nervos se pot distinge 2 părţi:
-sistemul nervos de relaţie (somatic), care asigură legătura organisului cu mediul înconjurător;
-sistemul nervos vegetativ – care coordonează activitatea organelor interne.

4.4. Sistemul nervos de relaţie

Acest sistem se mai numeşte şi cerebrospinal. El este format dintr-o parte centrală – măduva spinării şi encefalul şi
dintr-o parte periferică – nervii spinali, nervii cranieni, precum şi ganglionii acestora.
Sistemul nervos central este învelit la exterior de 3 membrane de origine mezodermică: duramater – la exterior,
arahnoida – mediană şi piamater – la interior – aderând de substanţă nervoasă.
Duramater este învelişul care aderă pe suprafaţa internă a canalului vertebral şi neurocraniului – cu care din loc
în loc are aderenţe puternice. Este formată din ţesut fibros şi elastic, ce-i conferă rezistenţă şi supleţe. De pe suprafaţa ei se
desprind nişte proeminenţe lamelare, ce pătrund în şanţurile encefalului (cortul cerebelului – între cerebel şi emisferele
cerebrale; coasa cerebelului – între emisferele cerebeloase; coasa creierului mare – între emisferele cerebrale). Pe faţa
ventrală, duramater se fixează de proeminenţele craniene din această zonă. Duramater asigură encefalului o poziţie stabilă
în cutia craniană, cât şi un drenaj venos tipic encefalului.

44
 Arahnoida – dispusă sub duramater, aceasta nu urmează reliefurile nevraxului. Între arahnoidă şi piamater se
realizează legături multiple prin elemente fibroase şi se constituie o reţea inbibată de lichidul cefalorahidian. Acest spaţiu,
numit subarahnoidian, este mai mare în dreptul şanţurilor encefalice şi medulare. Stratul subarahnoidian, cuprinde o parte
din lichidul cefalo-rahidian, constituind un compartiment între care se realizează complicate schimburi materiale cu
neuraxul, îndeplinind totodată şi un rol protector. Acest lichid, de fapt, asigură întregului ax cerebro-spinal o bună
flotabilitate (un corp scufundat într-un lichid, pierde o parte din greutatea sa). Deci, arahnoida are un dublu rol, asigurat de
lichidul cefalorahidian (flotabilitate) şi de reţeaua internă (stabilirea poziţiei şi amortizarea parţială a şocurilor mecanice).
Piamater – înveliş subţire conjunctiv, ce se mulează pe suprafaţa nevraxului. Este foarte vascularizată şi joacă un
rol important în formarea lichidului cefalorahidian. Piamater reprezintă un suport tisular pentru vasele sanguine ale
nevraxului şi participă la formarea barierelor – hemato-limfatice.

4.4.1. Măduva spinării (Medulla spinalis)

4.4.1.1. Configuraţia externă a măduvei spinării
Măduva spinării (Fig. 2) se prezintă ca un cordon, de 43 - 45 de cm., situat în canalul vertebral, cu diametrul
transvers mai mare decât cel sagital. La adulţi măduva spinării ocupă cele 2/3 superioare din canalul vertebral şi se întinde
de la marginea superioară a primei vertebre cervicale (atlas) până la marginea inferioară a primei vertebre lombare – unde
se termină prin conul medular. De aici, se continuă până în regiunea codală printr-un fir conjunctiv filum terminale.

De-a lungul măduvei, la locul de ieşire a nervilor spinali ce deservesc membrele superioare şi inferioare, se observă două
îngroşări - intumescenţa cervicală sau brahială (intumescentia cervicalis), situată între vertebrele C6 – T2 şi intumescenţa
lombară (intumescentia lumbalis) situată între vertebrale T9 – T12. Dezvoltarea accentuată a măduvei în aceste două

45
regiuni se datorează funcţiei complexe a membrelor superioare şi inferioare. În drumul lor spre orificiile intervertebrale – în
ultima parte a conului vertebral, nervii lombari, sacrali şi coccigini au o direcţie oblică în jos, însoţind filum terminale şi
alcătuind astfel coada de cal.
Şanţuri. Pe faţa anterioară de-a lungul liniei mediane se găseşte fisura mediană anterioară, iar pe faţa posterioară
şanţul median posterior (Fig. 3). Aceste şanţuri pătrund adânc în grosimea măduvei pe care o separă incomplet în două
jumătăţi simetrice unite pe linia mediană printr-o bandă de substanţă nervoasă, numită comisură.
Pe fiecare faţă medulară, de o parte şi de alta a şanţurilor mediane se găsesc şanţurile laterale posterioare şi
anterioare care corespund locurilor de intrare şi de ieşire a rădăcinilor nervilor spinali. Între şanţul median posterior şi
şanţurile laterale posterioare ale măduvei cervicale şi toracale superioare, se află câte un şanţ superficial – şantul
intermediar posterior.
Toate aceste şanţuri mărginesc cordoanele de substanţă albă a măduvei. Între şanţul median posterior şi şanţurile
laterale posterioare se delimitează cordoanele posterioare, între şanţurile laterale posterioare şi şanţurile laterale anterioare
se delimitează cordoanele laterale, iar între fisura mediană anterioară şi şanţurile laterale anterioare se delimitează
cordoanele anterioare.
4.4.1.2. Structura măduvei spinării
Fiind rezultatul integrării funcţionale a unui număr de arcuri reflexe, măduva spinării prezintă o dispoziţie spaţială
distinctă a zonelor centrale (de închidere a arcurilor reflexe) – substanţa cenuşie, faţă de zonele sale de conducere a
impulsurilor – substanţa albă. În secţiune transversală, se poate observa că măduva spinării este alcătuită din substanţă
nervoasă albă- dispusă la periferie şi substanţă nervoasă cenuşie - dispusă central.
Substanţa cenuşie (substantia
grisea) se dispune sub forma unor
coloane (benzi) reunite în partea
centrală la nivelul comisurii cenuşii, în
centrul căreia se găseşte canalul
ependimar (Fig. 4). În secţiune
transversală, coloanele substanţei
cenuşii au aspectul literei "H" fiind
formate din 3 perechi de coarne:
anterioare (ventrale), posterioare
(dorsale) şi laterale (intermediare).
Substanţa cenuşie a măduvei este
formată din corpi neuronali, din fibre
amielinice şi din celule nevroglice.
Neuronii substanţei cenuşii, din punct
de vedere funcţional se pot împărţi în 2
categorii: neuroni motori şi de
asociaţie.
Neuronii motori sunt denumiţi
şi radiculari deoarece, aşezaţi în
coarnele anterioare sau laterale, axonii
lor intră în alcătuirea rădăcinii
anterioare a nervilor rahidieni. După
locul unde sunt trimise impulsurile,
motoneuronii pot fi: somatici, când
impulsurile sunt trimise la musculatura
Fig. 4. Secţiune stransversală prin măduva spinării în regiunea toracală somatică sau viscerali când impulsurile
ajung la viscere.
Localizarea somatoneuronilor motori este în vârful coarnelor anterioare această zonă purtând denumirea de zona
somatomotorie. Visceroneuronii sunt localizaţi în partea anterioară a coarnelor laterale formând zona visceromotorie.
Neuronii asociativi se numesc astfel, deoarece se interpun între axonii protoneuronilor (neuronii senzitivi I) din
ganglionii de pe traseul rădăcinii posterioare a nervilor spinali şi dendritele motoneuronilor somatici sau viscerali. După
traseul axonilor, aceşti neuroni (deutoneuroni sau neuroni senzitivi II) se pot grupa în: neuroni intercalari – când axonul
merge la motoneuronii din aceeaşi parte, comisurali (care rămân în substanţa cenuşie) - când axonul acestora trece prin
comisura cenuşie, la motoneuronii din partea opusă sau cordonali, (care părăsesc substanţa cenuşie) - când axonul lor intră
în alcătuirea cordoanelor de substanţă albă. În acest fel substanţa albă a măduvei este împărţită de către substanţa cenuşie şi
şanţurile externe în: cordoane posterioare, cordoanele laterale şi cordoane anterioare. Aceste cordoane la rândul lor sunt
formate dintr-o serie de fascicule de fibre nervoase: ascendente (senzitive), descendente (motorii) şi asociative.
Dentoneuronii somatici ce sinapsează cu motoneuronii somatici, sunt localizaţi în coarnele posterioare, această
zonă purtând denumirea de zona somatosenzitivă, pe când cei vegetativi care sinapsează cu visceroneuronii motori, sunt
localizaţi în partea posterioară a coarnelor laterale zona aceasta purtând denumirea de zona viscerosenzitivă. Centrii nervoşi
medulari, corespund astfel, diferitelor grupări de neuroni, din anumite regiuni ale substanţei cenuşii.
Coarnele anterioare conţin neuroni care formează nucleii cornului anterior. Aceşti neuroni radiculari, cu funcţie

46
motorie, sunt de două tipuri: alfa şi gamma. Neuronii alfa inervează fibrele contractile ale muşchilor, iar neuronii gamma
inervează partea contractilă a fusurilor neuromusculare. Distrugerea acestor neuroni (poliomelită) sau secţionarea axonilor
lor produc atrofia şi paralizia muşchiului.
Coarnele laterale conţin nuclei formaţi din neuroni vegetativi simpatici. Jumătatea anterioară conţine neuroni
visceromotori, care coordonează motilitatea musculaturii netede, iar jumătatea posterioară conţine nuclei formaţi din
neuroni viscerosenzitivi, care recepţionează sensibilitatea viscerală. La aceşti neuroni ajung impulsuri nervoase de la
viscere, prin rădăcina posterioară a nervilor spinali exteroceptive şi proprioceptive.
Coarnele posterioare prezintă la nivelul vârfului substanţa gelatinoasă Rolando şi stratul zonal Waldeyer, iar la
periferia los se găseşte un strat subţire de substanţă albă care formează zona Lissauer. În stratul Waldeyer se găseşte
nucleul pericornual, în substanţa gelatinoasă se găseşte nucleul gelatinos, iar la baza cornului posterior se găseşte nucleul
toracic (Clark). La neuronii acestor nuclei ajung impulsuri nervoase senzitive prin rădăcina posterioară a nervilor spinali.
Substanţa reticulată (substantia reticularis) medulară este formată din insule de celule nervoase dispuse "în
reţea", între cornul posterior şi cel lateral, la limita dintre substanţa cenuşie şi substanţa albă.
Substanţa albă (substantia alba) este alcătuită din totalitatea căilor de conducere a impulsurilor, din cadrul
arcurilor reflexe – formând cordoanele de substanţă albă (Fig. 5). Fibrele substanţei albe se dispun: longitudinal – în
cordoane, transversal – în comisura albă transversală şi oblic în nervii spinali. Unele din fibrele substanţei albe – având
originea în substanţa cenuşie a măduvei se numesc endogene, fibre care interconectând arcurile reflexe medulare, alcătuiesc
fasciculele profunde. Alte fibre din substanţa albă cu origine în afara măduvei se numesc exogene şi alcătuiesc fie
fasciculele ascedente senzitive, fie fasciculele descendente motorii. Acestea sunt căi de conducere a arcurilor reflexe, ce
stabilesc legături între receptor şi segmentele centrale, cât şi între segmentele centrale şi efectori.

Fig. 5. Căile de conducere ale măduvei spinării (adaptare)

Structura cordoanelor anterioare

Cordoanele anterioare cuprind:
- fascicule ascendente: fasciculele spinotalamice anterioare;
- fascicule descendente: fasciculele piramidale directe (cortico - spinale), fasciculele tecto - spinale, fasciculele
vestibulo-spinale, fasciculele reticulo-spinale;
- fascicule asociative: fasciculele fundamentale anterioare.
Fasciculul spinotalamic anterior, senzitiv, este alcătuit din axonii ascendeţi ai unor neuroni cordonali, din
coarnele posterioare ale măduvei. Aceste fibre au traseu spre scoarţa cerebrală, după ce în prealabil au o staţie intermediară
în talamus. Fibrele acestui fascicul conduc impulsuri ale sensibilităţii tactile grosiere (protopatice) şi viscerale.
Fasciculul piramidal direct, motor, este alcătuit din axonii celulelor piramidale mari din scoarţa cerebrală –
neuronii Betz – care au traseu descendent spre jumătatea măduvei spinării de aceiaşi parte, fără a se încrucişa în bulb.
Aceste fibre la diversele niveluri ale măduvei cervicale şi dorsale superioare, intră în coarnele anterioare ale acestora
trecând de partea opusă – unde sinapsează cu celulele radiculare. Fibrele acestui fascicul conduc impulsuri motorii

47
voluntare de la neuronii Betz din scoarţa cerebrală.
Fasciculele tecto-spinal, reticulo-spinal, vestibulo-spinal, sunt fascicule descendente extrapiramidale, care
transmit măduvei impulsuri, venite de la diferite etaje ale encefalului (tectum optic, substanţa reticulată, regiunea reticulară,
regiunea vestibulară). Fibrele acestor fascicule conduc la musculatura scheletică impulsuri motorii pentru mişcările
automate involuntare şi semivoluntare.
Fasciculul fundamental anterior este constituit din fibre care leagă diferite etaje ale măduvei.
Structura cordoanelor laterale
Cordoanele laterale cuprind:
- fascicule ascendene: fasciculelespino - talamice laterale, fasciculele cerebeloase directe, fasciculele cerebeloase
încrucişate;
- fascicule descendente: fasciculele piramidale încrucişate (cortico - spinale), fasciculele rubro-spinale,
fasciculele vestibulo-spinale laterale, fasciculele olivo-spinale;
- fascicule asociative: fasciculele fundamentale laterale.
Fasciculul spinotalamic lateral este format din axonii unor celule heterolaterale din cornul posterior al substanţei
cenuşii spinale. Acest fascicul transmite spre scoarţa cerebrală excitaţiile periferice primite prin ramurile senzitive ale
nervilor rahidieni, după ce în prealabil sinapsează cu neuronii regiunii talamice. Fibrele acestui fascicul conduc impulsuri
ale sensibilităţii termice, dureroase şi viscerale. Împreună cu fasciculul spinotalamic anterior, formează fasciculul
semilunar Deferine.
Fasciculul cerebelos direct (Flechsig) este format din axonii neuronilor cordonali homolaterali, aşezaţi în coloana
Clarke, situată în regiunea toracică a măduvei. Aceşti neuroni sinapsează cu axonii neuronilor senzitivi din ganglionii
spinali, trimiţând apoi excitaţiile periferice primite spre emisfera cerebeloasă de aceiaşi parte. Fibrele acestui fascicul
conduc impulsuri senzitive proprioceptive inconştiente de la muşchii din partea inferioară a corpului.
Fasciculul cerebelos încrucişat (Gowers) este format din axonii neuronilor cordonali heterolaterali, de la baza
cordoanelor posterioare ale substanţei cenuşii din măduvă. Aceste celule primesc excitaţii periferice de la fibrele senzitive
ale nervilor rahidieni, pe care apoi le transmit spre emisfera cerebeloasă de partea opusă. Fibrele acestui fascicul conduc
impulsuri senzitive proprioceptive inconştiente de la muşchii din partea superioară a trunchiului şi membrele superioare.
Fasciculul piramidal încrucişat este constituit din fibre care transmit impulsurile motorii ale scoarţei la măduvă,
prin axonii neuronilor piramidali Betz – care după ce au intrat în constituirea piramidelor bulbare anterioare se încrucişează
în partea inferioară a bulbului în proporţie de 80 % şi pătrund treptat în măduvă în coarnele anterioare, unde sinapsează cu
neuronii radiculari.
Fasciculele rubro-spinal, vestibulo-spinal lateral, olivo-spinal sunt fascicule descendente extrapiramidale, care
transmit măduvei impulsuri, venite de la diferite etaje ale encefalului (nucleul roşu al mezencefalului, regiunea vestibulară,
olivele bulbare). Fibrele acestor fascicule conduc impulsuri motorii pentru mişcările automate involuntare şi semivoluntare
la musculatura scheletică.
Fasciculul fundamental lateral este constituit din fibre care leagă diferite etaje ale măduvei.
Structura cordoanelor posterioare
Cordoanele posterioare cuprind:
- fascicule ascendene: fasciculele spino -bulbare Goll, fasciculele spino -bulbare Burdach;
- fascicule asociative: fasciculele fundamentale posterioare.
Fasciculele spinobulbare sunt formate din axonii celulelor pseudounipolare din ganglionii spinali şi anume
bifurcarea superioară a acestora. Fibrele fasciculului lui Goll provin din nervii rahidieni, coccigieni, lombari, sacrali,
dorsali, iar cele din fasciculul Burdach, provin din regiunea cervicală. Toate aceste fibre fac sinapsă în bulb cu
deutoneuronii, se încrucişează şi ajung la scoarţa cerebrală după ce fac sinapsă în talamus cu cel de-al treilea neuron al căii.
Fibrele acestor fascicule conduc impulsuri senzitive ale sensibilităţii tactile fine (epicritice).
Fasciculul fundamental posterior este constituit din fibre care leagă diferite etaje ale măduvei.

4.4.1.3. Nervii spinali

De la părţile laterale ale măduvei emerg nervii rahidieni, ce rezultă din unirea celor 2 rădăcini una dorsală şi alta
ventrală (Fig. 6). Aceştia reprezintă partea periferică a măduvei.
Măduva spinării prezintă 31 de perechi metamerice de nervi, care o conectează cu receptorii şi efectorii. Nervii
spinali sunt grupaţi după regiunea medulară căreia aparţin în: 8 perechi de nervi cervicali, 12 perechi de nervi toracali, 5
perechi de nervi lombari, 5 perechi de nervi sacrali, 1 pereche de nervi coccigieni.
Rădăcina posterioară (dorsală) a nervului spinal pătrunde în măduvă la nivelul şanţului lateral posterior, unde se
desparte în 2 ramuri: una medială (ce pătrunde în substanţa albă) şi una laterală (ce pătrunde în substanţa cenuşie). Pe
traseul rădăcinii posterioare se găseşte ganglionul spinal format din neuroni senzitivi pseudounipolari. Axonii acestor
neuroni formează propriu-zis rădăcina posterioară a nervului rahidian. Dendritele acestor neuroni intră în constituţia
ramurilor nervilor spinali şi culeg informaţii extero-, proprio- şi interoceptive.
În cadrul unei singure rădăcini dorsale se găsesc circa 500.000 de fibre aferente, ce reprezintă tot atâtea căi de
informaţie. În acest sens, rădăcina dorsală este o cale pur senzitivă.
Rădăcina anterioară (ventrală) părăseşte măduva la nivelul şanţului lateral anterior. Aceasta este alcătuită din
axonii mielinici ai neuronilor somatomotori, cu traseu spre musculatura scheletică şi din axonii neuronilor visceromotori
care prin ramul comunicant transmit comenzile la efectorii de la nivelul organelor interne. Rădăcina ventrală a nervilor

48
rahidieni este formată numai din axonii somatomotori şi visceromotori; numărul total de fibre a unei rădăcini ventrale fiind
de circa 100.000. Astfel, rădăcina anterioară este o cale pur motorie.
Fig. 6. Schema structurii nervului spinal (rahidian)
Fig. 7. Nervii spinali şi plexurile
nervoase
Acest raport numeric de 5 fibre senzitive la una motorie, indică faptul că
în cadrul unui nerv rahidian – posibilităţile de analiză ale mediului precum şi
joncţiunile ce se pot realiza între neuroni sunt foarte largi. Înainte de a părăsi
canalul rahidian, cele 2 rădăcini se unesc formând un trunchi.
Trunchiul nervului spinal, scurt, rezultând prin unirea celor două
rădăcini, este mixt; străbate foramenul intervertebral – dând naştere celor 4
ramuri periferice.
Ramurile nervului spinal se formează prin divizarea trunchiului la
ieşirea din canalul vertebral. Ramura dorsală (posterioară) are fibre
somatomotorii care se distribuie la piele, gandele sebacee şi sudoripare şi
musculatura spatelui; ramura ventrală (anterioară) are fibre somatomotorii care se
distribuie spre muşchii şi pielea de pe părţile anterioare şi laterale; ramura
comunicantă (viscerală) are fibre visceromotorii cu traseu spre lanţul
laterovertebral al sistemului vegetativ simpatic; ramura meningeală, foarte
subţire, care prin gaura de conjugare se reîntoarce în canalul neural , inervând
meningele rahidian. Datorită creşterii dizarmonice a coloanei vertebrale faţă de
măduvă la adult nervii spinali în partea inferioară au un traseu înclinat,
formându-se astfel din rădăcina lombară, sacrală, codale – coada de cal.
Ramurile dorsale ale nervilor rahidieni se distribuie independent, fără a
forma plexuri. Ramurile ventrale din regiunea toracală se distribuie metameric
(independent) până în regiunea inervată, fără a forma plexuri. Ele dau naştere la
nervii intercostali. Sunt 12 perechi de nervi toacali, din care prima pereche intră
în plexul brahial, iar ultima în plexul lombar. În realitate deci, rămân numai 10
perechi de nervi intercostali, cu ramuri musculare şi cutanate. Ramurile din
regiunile cervicală, lombară, sacrală şi coccigiană se anastomozează în
vecinătatea regiunii inervate, formând plexurile: cervical, brahial, lombar, sacral
şi coccigian (Fig. 7).
49
 Plexul cervical este format din anastomozele primelor 4 perechi de nervi spinali cervicali. Acest plex formează 2
categorii de ramuri:
- ramuri profunde – motorii – pentru musculatura capului şi gâtului;
- ramuri superficiale – senzitive – pentru pielea din regiunea capului şi gâtului.
Plexul brahial este format din anastomozele ultimilor 4 perechi de nervi spinali cervicali şi a primei perechi de
nervi toracali. Aceştia se pot grupa în nervii centurii scapulare ai unor muşchi respiratori şi nervii membrului superior.
Plexul lombar este format din anastomoza ultimei perechi de nervi toracali şi a primelor 4 perechi de nervi
lombari. Din acest plex se desprind ramuri pentru muşchii abdominali şi ai coapsei, cât şi pentru pielea din regiunile
amintite.
Plexul sacral este cel mai voluminos plex din bazin. Se formează pe seama ultimei perechi lombare şi a primelor 4
perechi sacrale. Dă ramuri la muşchii centurii pelviene şi la muşchii membrului inferior.
Plexul coccigian. Se formează pe seama ultimei perechi sacrale în anastomoză cu nervul coccigian. Din acest plex
se desprind ramuri atât pentru muşchi, cât şi pentru pielea regiunii ischio - coccigiene.
Măduva spinării îndeplineşte 3 funcţii principale: de centru reflex, de coordonare a reflexelor şi de conducere.
Funcţia de centru reflex se efectuează prin reflexele medulare somatice (de relaţie) şi vegetative.
Reflexele medulare somatice pot fi:
- reflexe monosinaptice – miotatice (cele simple) ce determină răspunsuri rapide, dar limitate, indiferent de
intensitatea stimulului. Arcul reflex este constituit din doi neuroni între care se stabileşte o singură sinapsă.
- reflexe polisinaptice sunt reflexe de flexie (de retragerea prin flexie a unui membru la un excitant dureros) sau
reflexele lungi (de ştergerea sudorii de pe faţă, de scărpinare etc.). Arcul reflex cuprinde cel puţin 3 neuroni şi minim două
sinapse. Excitaţia iradiază proporţional cu intensitatea stimulului, astfel încât comanda de răspuns atrenează un număr
diferit de efectori.
Reflexele medulare vegetative sunt legate de receptorii şi efectorii de la
nivelul viscerelor.
Funcţia de conducere se realizează prin cordoanele de substanţă albă,
ascendente – formate din căile aferente ale arcului reflex multisinaptice ce se
închid la nivel supramedular şi al căror prim neuron face parte din structura
regiunii medulare (Fig. 8). Purtând informaţiile culese de exteroceptori,
proprioceptori şi interoceptori, aceste căi aferente sunt cunoscute şi sub denumirea
de căi ale sensibilităţii extero, proprio şi interoceptive.
- aferenţele exteroceptive ce poartă informaţiile culese de receptorii
cutanaţi (tactili, termici, dureroşi) – merg până la talamus şi de aici la cortexul
cerebral. Acestea sunt formate din joncţionarea a 3 neuroni: protoneuronul (din
ganglionul spinal) – de pe traseul rădăcinii posterioare a nervului spinal, acesta
sinaptează cu deutoneuronul în coarnele posterioare ale măduvei (fasciculele
spinotalamice anterior şi lateral) sau la nivelul bulbului rahidian (fasciculele
spinobulbare Goll şi Burdach). Axonii acestora trec de partea opusă a măduvei şi
respectiv a bulbului (încrucişându-se cu omologul său) şi ajung până la talamus,
unde sinapsează cu al treilea neuron. Acesta din urmă îşi trimite axonul în girusul
postcentral al cortexului cerebral.
- aferenţele proprioceptive ce deservesc aparatul locomotor, poartă
informaţiile culese de proprioceptori (de la nivelul muşchilor, oaselor,
articulaţiilor) – destinaţia fiind cerebelul (sensibilitatea proprioceptivă inconştientă
Fig. 8. Căile nervoase ascendente:
1-măduva spinării; 2-ganglionii spinali;
- prin fasciculele spinocerebeloase Flechsig şi Gowers) sau cortexul (sensibilitatea
3-bulbul rahidian; 4-cerebelul; 5- proprioceptivă conştientă - prin fasciculele spinobulbare Goll şi Burdach).
mezencefalul; 6-talamusul; 7-scoarţa Protoneuronul este situat în ganglionul spinal, deutoneuronul în măduvă
cerebrală (sensibilitatea proprioceptivă inconştientă) sau în bulb (sensibilitatea
proprioceptivă conştientă), iar al treilea neuron în cerebel (sensibilitatea
proprioceptivă inconştientă) sau în talamus (sensibilitatea proprioceptivă conştientă). Axonul celui de-al treilea neuron
proiectează în cortexul cerebelos (sensibilitatea proprioceptivă inconştientă) sau în cotexul cerebral (sensibilitatea
proprioceptivă conştientă).
- aferenţele interoceptive – pornesc din receptorii organelor interne şi se îndreaptă spre talamus. Acestea formează
calea de conducere a unor reflexe complicate, în care este angajată şi substanţa reticulată. Pentru sensibilitatea interoceptivă
nu există căi de conducere speciale. Informaţiile culese de la viscere sunt conduse prin fibrele tractului spinotalamic şi
substanţa reticulată.
De asemenea, funcţia de conducere se realizează prin cordoanele descendente (eferenţe) (Fig. 9). Aceste căi sunt
elaborate succesiv de impulsuri comandă – din centrii supramedulari, ca răspunsuri la informaţiile sosite pe calea senzitivă.
Aceste căi sunt caracterizate prin circuite nervoase convergente (acelaşi neuron motor, poate fi incitat la acţiune de stimuli
externi, interni sau proprii aparatului locomotor).
Căile descendente sunt alcătuite din 2 categorii de arcuri reflexe: voluntare (cu segmentul central în zonele motorii
ale cortexului), involuntare (cu segmentul de închidere în centrii subcorticali).

50
 - eferenţele voluntare constituie căile piramidale care se încrucişează fie la
nivelul bulbului (fasciculul piramidal încrucişat), fie la nivelul comisurii albe
medulare (fascicolul piramidal direct), comandă motricitatea voluntară a
musculaturii scheletice.
- eferenţele semivoluntare şi eferenţele involuntare, ale muschilor
scheletici, au originea în nucleul roşu (fasciculul rubrospinal), nucleii vestibulari
(fasciculul vestibulo-spinal), olivele bulbare (fasciculul olivo-spinal), substanţa
reticulată din bulb şi cerebel (fasciculul reticulo-spinal) şi coliculii cvadrigemeni
(fasciculul tecto-spinal). Deci, toate fasciculele medulare – sunt căi aferente şi
eferente ale arcurilor polisinaptice al căror prim şi ultim neuron se află în alcătuirea
nervilor spinali.
4.4.2. TRUNCHIUL CEREBRAL
Regiunile anatomice ale encefalului sunt astfel dispuse în cutia craniană,
încât se îmbină armonios principiul economiei de spaţiu şi al funcţionalităţii cu cel
al rezistenţei.
Trunchiul cerebral este aşezat în etajul inferior al cutiei craniene şi
continuă la nivelul encefalului măduva spinării.
4.4.2.1. Configuraţia externă
Trunchiul cerebral este constituit din trei structuri care din partea inferioară
sunt: bulbul rahidian - în continuarea măduvei spinării, puntea lui Varolio - ca un
cordon ce întretaie trunchiul transversal şi mezencefalul care se continuă cu
diencefalul.
Fig. 9. Căile nervoase descendente: Faţa anterolaterală a trunchiului cerebral (Fig. 10)
1-măduva spinării; 2-bulbul Bulbul rahidian - măduva prelungită (medulla oblongata) are forma unui
rahidian; 3-mezencefalul; 4-corpii trunchi de con, de pe feţele laterale ale căreia se desprind ultimile 4 perechi de nervi
striaţi; 5-scoarţa cranieni: IX, X, XI, XII. Este limitat inferior de un plan convenţional care separă
măduva de bulb, sub decusaţia piramidelor, iar superior de şanţul bulbopontin,
situat la limita dintre bulb şi punte.
În acest şanţ îşi au originea
aparentă perechile VI, VII şi VIII de
nervi cranieni. Pe linia mediană se
observă fisura mediană anterioară, care o
continuă pe cea a măduvei, fiind
întreruptă de decusaţia piramidelor.
Lateral de fisura mediană, de o parte şi
de alta, se află cordoanele anterioare de
substanţă albă, care în partea superioară
formează piramidele bulbare anterioare.
Aceste cordoane sunt delimitate lateral
de şanţurile laterale anterioare
(preolivare), unde îşi are originea
aparentă pereche a XII-a de nervi
cranieni şi care continuă şanţurile
laterale de la nivelul măduvei. De o parte
şi de alta a şanţurilor laterale se găsesc
cordoanele laterale care în partea
superioară prezintă câte o proeminenţă
numită oliva bulbară. Olivele bulbare
sunt delimitate posterior de şanţurile
retroolivare, în carte îşi au originea
aparentă perechile IX, X şi XI de nervi
cranieni.
Puntea lui Varolio -
protuberanţa (pons) întretaie transversal
trunchiul cerebral în partea mijlocie, ca o
bandă de 2,5 cm. lungime şi 3-3,5 cm.
lăţime. Este delimitată inferior de şanţul
bulbopontin, iar superior de şanţul
pontopeduncular. Pe linia mediană
prezintă şanţul bazilar, iar lateral de
acesta, de o parte şi de alta, se găsesc
Fig. 10. Trunchiul cerebral – faţa anterioară (adaptare) două proeminenţe denumite piramidele
pontine, lateral de care îşi are originea

51
aparentă perechea aV-a de nervi cranieni. De la piramide, puntea se continuă lateral şi posterior cu braţele punţii sau
pedunculii cerebeloşi mijlocii.
Mezencefalul este reprezentat pe faţa anterioară de pedunculii cerebrali (crura cerebrali). Pedunculii cerebrali
sunt delimitaţi inferior de şanţul pontopeduncular, iar superior se continuă cu diencefalul. Pe linia mediană se găseşte fosa
interpedunculară, de formă triunghiulară, cu baza orientată în sus şi vârfulspre şanţul bulbopontin, la nivelul căruia îşi are
originea aparentă perechea a III-a de nervi cranieni. Fundul fosei este perforat de vase sanguine, alcătuind substanţa
perforată posterioară. Regiunea pendunculată se formează din fasciculele ascendente şi descendente care se repartizează
sub un unghi de 80 grade la cele 2 emisfere cerebrale.
Faţa posterioară a trunchiului cerebral (Fig. 11)
Această faţă se poare observa numai după îndepărtarea cerebelului.
Bulbul rahidian
prezintă pe linia mediană şanţul
median posterioar. Lateral de
şanţul median, de o parte şi de
alta, se află cordoanele
posterioare de substanţă albă,
care în partea superioară
formează piramidele bulbare
posterioare. Aceste cordoane
sunt delimitate lateral de
şanţurile laterale posterioare care
continuă şanţurile laterale de la
nivelul măduvei. De o parte şi de
alta a şanţurilor laterale se
găsesc cordoanele laterale, care
în partea superioară au traiect
divergent şi formează pedunculii
cerebeloşi inferiori (corpii
restiformi), structuri de legătură
între bulb şi cerebel. Prin
devierea laterală a pedunculilor
cerebeloşi inferiori, iar în partea
superioară prin convergenţa
pedunculilor cerebeloşi
superiori, se delimitează, pe faţa
posterioară a bulbului şi punţii,
un spaţiu rombic, care formează
planşeul ventriculului IV, numit
şi fosa romboidă.
Puntea lui Varolio. Faţa
posterioară a punţii corespunde
trigonului superior al fosei
romboide. Pe linia mediană se
observă fisura mediană
posterioară, iar lateral de ea,
coloanele longitudinale. Spre
unghiurile laterale ale fosei
romboide se găseşte aria
vestibulară, a cărei regiune
inferioară corespunde nucleilor
vestibulari, iar cea superioară,
nucleilor acustici.
Mezencefalul este
Fig. 11. Trunchiul cerebral – faţa posterioară reprezentat pe faţa posterioară de
tectum-ul mezencefalic, format
din patru coliculi cvadrigemeni, doi superiori şi doi inferiori, separaţi între ei printr-un şanţ în formă de cruce. Coliculii
superiori sunt prevăzuţi cu braţele coliculilor superiori, care îi leagă de corpii geniculaţi laterali, iar coliculii inferiori sunt
prevăzuţi cu braţele coliculilor inferiori, care îi leagă de corpii geniculaţi mediali. Sub coliculii inferiori îşi are originea
aparentă perechea a IV-a de nervi cranieni.

4.4.2.2. Structura trunchiului cerebral

Substanţa cenuşie. Asemănător măduvei spinării, trunchiul cerebral este format din substanţă albă şi cenuşie, dar
spre deosebire de măduvă substanţa cenuşie, dispusă la interior, este fragmentată în nuclei datorită numeroaselor fibre

52
ascendente şi descendente care se încrucişează la acest nivel (Fig. 12). Aceştia sunt grupaţi în: nuclei senzitivi, nuclei
motori (somatomotori), nuclei vegetativi (visceromotori parasimpatici) şi nuclei proprii ai trunchiului cerebral.
Nucleii senziti
v i sunt nuclei terminali, ce
conţin deutoneuroni, la care
ajung fibrele senzitive ale
nervilor cranieni.
 În bulb se află: nucleul
tractului solitar, la care
vin fibrele senzitive ale
n. vag (X), n.
glosofaringian (IX) şi n.
facial (VII), precum şi
nucleul tractului spinal
al n. trigemen (V).
 În punte se găsesc:
nucleul senzitiv principal
al n. trigemen (V) şi
nucleii cohleari anteriori
şi posteriori ai n.
vestibulocohlear (VIII).
 În mezencefal se află:
nucleul tractului
mezencefalic al n.
trigemen (V).
Nucleii motori
sunt nuclei de origine ce
conţin neuroni ai căror axoni
formează fibrele motorii ale
nervilor cranieni.
 În bulb se află: nucleul
hipoglosului de la care
pleacă fibrele n. hipoglos
(XII), şi nucleul
ambiguu, în care îşi au
originea fibrele fibrele
motorii ale n. accesor
(XI), n. vag (X) şi n.
glosofaringian (IX). Fig. 12. Nucleii de substanţă cenuşie ai trunchiului cerebral
 În punte se găsesc: nucleul facialului (VII), nucleul n. abducens (VI) şi nucleul motor al trigemenului (V).
În mezencefal se află: nucleul trohlearului (IV) şi nucleul oculomotorului (III).
N u c l e i i v e g e t a t i v i împreună cu substanţa reticulată sunt centrii a numeroase reflexe viscerale cu sediul
în trunchiul cerebral.
 În bulb se află: nucleul dorsal al vagului (X) şi nucleul salivator inferior - centrul reflexului secretor salivator
al glandei parotide - a cărui fibre intră în constituţia n. facial (VII).
 În punte se găsesc: nucleul salivator superior - centrul reflexului secretor salivator al glandelor sublinguală şi
submandibulară şi nucleul lacrimal - centrul secretor al glandei lacrimale, a căror fibre intră în constituţia n.
facial (VII).
 În mezencefal se află: nucleul accesor al oculomotorului a cărui fibre intră în constituţia n. oculomotor (III).
N u c l e i i p r o p r i i cei mai răspândiţi sunt nucleii formaţiunii reticulate a trunchiului cerebral, sediul centrilor
respiratori (inspiratori, expiratori şi pneumotaxic), centrilor cardiaci (cardioacceleratori, cardioinhibitori etc.) şi centrilor
vasomotori.
 În bulb se află: nucleii gracilis (Goll) şi cuneatus (Burdach) şi nucleii olivari.
 În punte se găsesc: nucleii punţii, nucleul dorsal al corpului trapezoid şi nucleul lemniscului lateral.
 În mezencefal se află: nucleul roşu, substanţa neagră şi coliculii cvadrigemeni.
Substanţa albă a trunchiului cerebral este formată din căile de conducere ascendente, ale sensibilităţii, întâlnite şi
la măduva spinării, la care se adaugă fibre cu origine în nucleii senzitivi ai trunchiului cerebral, care asigură sensibilitatea
extremităţii cefalice. De asemenea, la acest nivel se găsesc căile de conducere descendente, ale motilităţii, care ajung la
măduvă sau se opresc la nucleii motori ai trunchiului cerebral, coordonând activitatea musculaturii capului, precum şi fibre
proprii care asigură legătura dintre nucleii trunchiului cerebral.

53
 4.4.3. CEREBELUL (cerebellum)
Cerebelul (creierul mic) este situat posterior de trunchiul cerebral, în
etajul inferior al cutiei craniene. Este separat de lobii occipitali ai emisferelor
cerebrale printr-o prelungire a durei mater, numită cortul cerebelului.

4.4.3.1. Configuraţia externă

Fig. 13. Morfologia externă a cerebelului –
vedere dorsală
Cerebelul are formă ovoidă, cu diametrul mare orientat transversal.
Este alcătuit din două părţi laterale numite emisfere cerebeloase, unite printr-
o parte mediană numită vermis (Fig. 13). Prezintă trei feţe: două posterioare
(superioară şi inferioară) şi o faţă anterioară.
Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin trei perechi de
pedunculi cerebeloşi (Fig. 14). Pedunculii cerebeloşi inferiori (corpii
restiformi) leagă cerebelul de bulbul rahidian. Pedunculii cerebeloşi mijlocii
(braţele punţii) leagă cerebelul de puntea lui Varolio. Pedunculii cerebeloşi
superiori (braţele conjunctive) leagă cerebelul de mezencefal. Pedunculii
cerebeloşi sunt constituiţi din fibre nervoase aferente şi eferente cerebelului.
La suprafaţa cerebelului se observă o serie de şanţuri mai adânci
(fisura primară, fisura orizontală, fisura prepiramidală etc.) care delimitează
între ele lobi (lobul anterior - paleocerebel, lobul mijlociu - neocerebel, lobul
posterior - paleocerebel, lobul floculonodular - arhicerebel) sau mai puţin
adânci, care delimitează între ele lobuli sau lamele. Aceste şanţuri asigură
mărirea suprafeţei cerebeloase.

4.4.3.2. Structura cerebelului

Substanţa cenuşie. Cerebelul este constituit din substanţă cenuşie
Fig. 14. Pedunculii cerebrali (secţiune sagitală): care, spre deosebire de măduvă şi trunchiul cerebral, este dispusă la periferie
1-cerebelul; 2-substanţă cenuşie; 3-substanţă formând scoarţa cerebeloasă (cortexul cerebelos) şi în interior formând
albă; 4-pedunculii cerebrali inferiori; 5-
nucleii cerebeloşi şi din substanţă albă care este dispusă numai la interior
pedunculii cerebrali mijlocii; 6-pedunculii
cerebrali superiori; 7-tuberculii cvadrigemeni; (Fig. 14). Datorită dispoziţiei substanţei cenuşii şi a lamelelor de substanţă
8-peduncul cerebral; 9-puntea lui Varoli; 10- albă care confluează spre centru, în secţiune se observă o arborizaţie a
bulbul; 11-ventriculul al IV-lea substanţei nervoase, denumită arborele vieţii (arbor vitae).
S c o a r ţ a c e r e b e l o a s ă însoţeşte toate şanţurile cerebelului,
mărindu-şi considerabil suprafaţa. Cortexul cerebelos este alcătuit din trei straturi celulare: molecular, ganglionar şi
granular (Fig. 15).
Stratul molecular, superficial, este format din celule mici "în coşuleţ", a căror axoni pătrund în stratul mijlociu şi
se ramifică în jurul celulelor Purkinje.
Stratul ganglionar (al celulelor Purkinje), mijlociu, este format din celule mari a căror dendrite pătrund în stratul
molecular.

54
 Stratul granular, profund, este constituit din celule mici stelate a căror axon ajunge în stratul molecular, se bifurcă
"în T" şi sinapsează cu dendritele celulelor Purkinje.
N u c l e i i c e r e b e l o ş i se găsesc în substanţa albă a vermisului şi a emisferelor cerebeloase. Dinspre partea
mediană (de la nivelul vermisului) spre partea laterală a emisferelor cerebeloase nucleii cerebeloşi sunt dispuşi în
următoarea ordine: nucleii fastigiali, nucleii globoşi, nucleii emboliformi şi nucleii dinţaţi. Primele trei perechi sunt nuclei
paleocerebeloşi, în timp ce nucleul dinţat are o parte mai veche paleocerebeloasă şi o parte mai nouă filogenetic
neocerebeloasă.
Substanţa albă este situată la interior şi formată din fibre nervoase aferente, eferente şi de asociere
(intracerebeloase) (Fig. 16).
Fibrele aferente, vin de la măduvă, trunchiul cerebral şi scoarţa cerebrală şi constituie fascicule (tracturi):
fasciculul spinocerebelos direct Flechsig (prin pedunculii cerebeloşi inferiori), fasciculul spinocerebelos încrucişat Gowers
(prin pedunculii cerebeloşi superiori), fasciculul vestibulocerebelos (prin pedunculii cerebeloşi inferiori), fasciculul
olivocerebelos (prin pedunculii cerebeloşi inferiori), fasciculul bulbocerebelos (prin pedunculii cerebeloşi inferiori),
fasciculul corticopontocerebelos (prin pedunculii cerebeloşi mijlocii).
Fibrele eferente, pleacă din cerebel spre măduvă, trunchiul cerebral şi talamus, formând fascicule (tracturi):
fasciculul fastigiobulbar (prin pedunculii cerebeloşi inferiori), fasciculul dentorubric (prin pedunculii cerebeloşi superiori),
fasciculul dentotalamic (prin pedunculii cerebeloşi superiori).
Fibrele intracerebeloase fac legătura între cortexul cerebelos şi nucleii cerebeloşi. Sunt formate în special din
axonii neuronilor Purkinje din scoarţă care ajung la nucleii cerebeloşi.

4.4.4. DIENCEFALUL (diencephalon)

Diencefalul (creierul intermediar) este situat în continuarea mezencefalului, sub emisferele cerebrale. În interiorul
său conţine ventriculul al III-lea. Diencefalul este alcătuit din: talamus, metatalamus, epitalamus şi hipotalamus, structuri
dispuse în jurul ventricului III.
4.4.4.1. Configuraţia externă
Cea mai mare parte a diencefalului poate fi observată numai după îndepărtarea emisferelor cerebrale.
Faţa bazală, orientată antero-inferior spre şeaua turcească, este mărginită anterior de chiasma optică, lateral de
tracturile optice, iar posterior corespunde fosei interpedunculare. Posterior de chiasma optică se află o proeminenţă - tuber
cinereum, cu o prelungire conică - infundibulum, la capătul căreia se află glanda hipofiză. Posterior de tuber cinereum se
găsesc două proeminenţe mici - corpii mamilari, ce mărginesc anterior fosa interpedunculară.
Faţa posterioară poate fi observată numai după îndepărtarea emisferelor cerebrale. Pe linia mediană se găseşte
ventriculul al III-lea.
Feţele laterale sunt strâns unite cu emisferele cerebrale.
Ventriculul al III-lea este o cavitate
mărginită în cea mai mare parte de structurile
diencefalice. Comunică posterior cu ventriculul
al IV-lea prin apeductul lui Sylvius, iar anterior
şi lateral prin găurile interventriculare (Monro)
cu ventriculii laterali I şi II din interiorul
emisferelor cerebrale. Cei patru ventriculi
precum şi canalele cu care comunică conţin în
interior lichid cefalorahidian.
4.4.4.2. Structura diencefalului
Substanţa cenuşie. Diencefalul este
constituit din substanţă cenuşie dispusă sub
formă de nuclei (Fig. 17) .
Talamusul este alcătuit din două mase
de substanţă cenuşie, situate de o parte şi de alta
a ventriculului al III-lea. Partea anterioară a
talamusului este numită rostrum, iar partea sa
posterioară pulvinar. Este constituit din cinci
categorii de nuclei: anteriori, posteriori, laterali,
mediali şi intralaminari, care reprezintă staţii de
releu pe traseul căilor ascendente. În nucleii
laterali fac sinapsă fibrele ce conduc
sensibilitatea exteroceptivă (tactilă, termică şi
dureroasă) şi sensibilitatea proprioceptivă
conştientă de la nivelul întregului corp. În
nucleii posteriori fac sinapsă fibrele
sensibilităţii optice şi acustice, precum şi Fig. 17. Secţiune sagitală prin diencefal
colaterale din căile sensibilităţii generale.
Nucleii anteriori se leagă de hipotalamus şi scoarţa cerebrală. Nucleii mediali primesc fibre de la hipotalamus şi
trimit fibre la lobul frontal cerebral.

55
 Metatalamusul este format din corpii geniculaţi laterali şi mediali. Corpii geniculaţi laterali sunt legaţi de coliculii
cvadrigemeni superiori şi sunt staţie de releu pe traseul căii vizuale. Corpii geniculaţi mediali sunt legaţi de coliculii
cvadrigemeni inferiori şi sunt staţie de releu pe traseu căii acustice.
Epitalamusul, situat în partea postero-superioară a diencefalului, este format din glanda epifiză (corpus pineale),
trigonul habenulei cu nucleul habenulei în interior şi striile habenulei. La nivelul nucleului habenulei se închid reflexele
olfactivo-somatice (orientarea capului şi ochilor spre o sursă odorantă).
Hipotalamusul, situat la baza diencefalului, formează podeaua ventriculului al III-lea. Este format din din
regiunea supraoptică, tuber cinereum cu neurohipofiza şi corpii mamilari. Structural hipotalamusul conţine substanţă
cenuşie sub formă de nuclei şi substanţă albă constituită din fibrele. Nucleii hipotalamici sunt: nucleii supraoptici, nucleii
paraventriculari, nucleii tuberali şi nucleii mamilari.
Substanţa albă este constituită din:
- fibre aferente, care vin de la scoarţa cerebrală (fasciculele corticohipotalamice şi fasciculul olfactiv), de la
talamus (fasciculul talamohipotalamic) de la substanţa reticulată şi de la căile sensibilităţii generale;
- fibre eferente, care pleacă la substanţa reticulată a trunchiului cerebral şi nucleii vegetativi ai nervilor cranieni
(fasciculul longitudinal dorsal), la talamus (fasciculul mamilotalamic), la hipofiză (fasciculul supraopticohipofizar), la
mezencefal (fasciculul mamilomezencefalic).

4.4.5. EMISFERELE CEREBRALE (Telencephalon)

Din punct de vedere structural şi funcţional, encefalul reprezintă o însumare integrală de structuri centralizatoare,
între care cortexul cerebral deţine locul principal. Superioritatea cortexului cerebral trebuie privită ca o consecinţă a
faptului că spre el converg – direct sau indirect – toate arcurile reflexe ale organismului. Totodată, la acest nivel, pe baza
proceselor de excitaţie şi inhibiţie se realizează integritatea oricărei funcţii în ansamblul unitar pe care-l alcătuieşte
organismul cu mediul. Encefalul şi măduva reprezintă de fapt, regiuni diferite ale unui sistem unitar în care cortexului îi
sunt subordonate toate celelalte structuri, fapt impus de gradul de complexitate al organismului. Elementele operaţionale
prin care o structură este capabilă să integreze ceva trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe:
-să aibă o triplă legătură cu fiecare element operaţional: aferenţă (informaţională), eferenţă (de comandă) şi
retroaferenţă (de control).
-între reprezentările centrale ale diverselor elemente operaţionale să existe conexiuni bidirecţionale.
Deci, între cortex, – ca structură integratoare şi segmentele subiacente – ca elemente operaţionale integrante, se
stabilesc legături de tipul arcului reflex (în sprijinul structurii unitare a sistemului nervos) şi în al doilea rând că structura
cortexului cerebral este realizată pe baza a 3 tipuri de neuroni: senzitivi, motori şi de asociaţie.
Regiunea telencefalică reprezintă porţiunea terminală a axei cerebro-spinale, la nivelul căreia apare şi se dezvoltă
structura cu cea mai mare capacitate integratoare – mantia cerebrală. În termeni pavlovişti, mantia cerebrală nu ar fi decât o
zonă la nivelul căreia se proiectează toate funcţiile organismului, între care se realizează legături bidirecţionale,
reprezentate prin aferenţele neuronilor senzitivi şi eferenţele neuronilor motori împreună cu toate derivaţiile de pe traiectul
lor. Fiind o structură de maximă convergenţă, scoarţa cerebrală prezintă o mare dezvoltare în suprafaţă, fapt dedus din
fenomenul de pliere, deci o bogată reţea de conectare cu periferia, ceea ce conferă masivitatea substanţei albe din această
regiune. Greutatea creierului mare este aproximativ 1400 grame.
4.4.5.1. Configuraţia externă
Regiunea telencefalică este formată din două emisfere cerebrale, separate parţial de fisura interemisferică. Cele
două emisfere cerebrale sunt legate la baza lor prin formaţiuni de substanţă albă: corpul calos, trigonul cerebral şi
comisura albă.
Emisferele cerebrale, de formă ovoidă
cu axul mare orientat anteroposterior, prezintă
câte trei feţe: superolaterală(convexă), medială
şi bazală (concavă). Suprafaţa externă este
brăzdată de numeroase şanţuri (fisuri), unele
mai adânci care delimitează lobi şi altele mai
puţin adânci care delimitează girusuri
(circumvoluţiuni).
Faţa superolaterală (convexă)
prezintă trei şanţuri mai adânci şi patru lobi
(Fig. 18).
 Şanţul central (Rolando) începe de pe faţa
mediană, are traseu aproape vertical la
nivelul celor două treimi superioare ale
Fig. 18. Circumvoluţiile de faţă externă a emisferei cerebrale acestei feţe, până în vecinătatea şanţului
lateral. Acest şanţ separă lobul frontal de
lobul parietal.
 Şanţul lateral (Sylvius) începe de pe faţa inferioară, înconjoară marginea laterală şi se orientează oblic în sus şi
posterior. Acest şanţ separă lobul temporal de lobul frontal şi parietal. Îndepărtând buzele şanţului lateral, pe fundul
său, se observă lobul insulei mărginit de un şanţ circular.

56
  Şanţul parietooccipital extern se găseşte în partea posterioară a feţei convexe, are traseu oblic spre partea
posterioară şi se continuă pe faţa mediană cu şanţul parietooccipital intern. Acest şanţ separă lobul occipital de lobul
parietal.
 Lobul frontal, situat anterior de şanţul central, prezintă două şanţuri orizontale bifurcate posterior care
delimitează patru girusuri: frontal superior, frontal mijlociu, frontal inferior şi frontal ascendent (precentral).
 Lobul parietal, limitat anterior de şanţul central, inferior de şanţul lateral şi posterior de şanţul parietooccipital
extern, prezintă un şanţ orizontal bifurcat anterior care delimitează trei girusuri: parietal superior, parietal
inferior şi parietal ascendent (postcentral). Girul parietal inferior este separat în girul supramarginal - anterior
şi girul angular - posterior.
 Lobul temporal, situat sub şanţul lateral prezintă două şanţuri orizontale care delimitează trei girusuri: temporal
superior, temporal mijlociu şi temporal inferior.
 Lobul occipital, situat sub şanţul parietooccipital extern prezintă două şanţuri orientate oblic care separă trei
girusuri: occipital superior, occipital mijlociu şi occipital inferior.
Faţa medială se poate observa după secţionarea structurilor ce leagă cele două emisfere între ele (Fig. 19).
Prezintă mai multe şanţuri: şanţul corpului calos delimitează superior corpul calos secţionat, care este aşezat central; şanţul
cingului situat superior şi paralel cu şanţul corpului calos; şanţul subparietal situat pe faţa mediană a lobului parietal; şanţul
parietooccipital intern, situat posterior de şanţul subparietal; şanţul calcarin, situat la nivelul lobului occipital.
Aceste şanţuri de pe faţa mediană separă următoarele girusuri: girusul cingului delimitat între şanţul corpului calos
şi şanţul cingului, se continuă posterior cu o regiune îngustă (istm), iar apoi în partea inferioară se continuă cu girusul
parahipocampal cu traseu anterior, care se termină anterior cu un cârlig numit uncus. De o parte şi de alta a şanţului
parietooccipital se găsesc două girusuri: precuneus - superior şi cuneus - inferior.

Fig. 19. Faţa internă a emisferei cerebrale (stângi) Fig. 20. Faţa inferioară a emisferelor cerebrale

Faţa bazală a emisferelor cerebrale este formată din faţa inferioară a lobilor: frontal, temporal şi occipital (Fig.
20). La nivelul lobului frontal se găseşte şanţul olfactiv, care adăposteşte bulbul şi tractul olfactiv, iar median se află
şanţurile orbitale, de forma literei "H", care delimitează girusurile orbitale. În regiunea temporooccipitală se găsesc şanţul
hipocampului şi şanţul colateral, care delimitează patru girusuri: lingual, parahipocampal, occipitotemporal medial şi
occipitotemporal lateral.
4.4.5.2. Structura emisferelor cerebrale
Substanţa cenuşie se dispune la acest nivel sub forma scoarţei cerebrale (cortexul cerebral), cât şi sub forma
nucleilor bazali (corpii striaţi).
S c o a r ţ a c e r e b r a l ă (p a l l i u m) este organul superior de integrare a funcţiilor întregului organism. Este
situată la suprafaţa emisferelor, urmărind cu fidelitate toate şanţurile mai adânci sau mai puţin adânci, ceea ce îi asigură o
suprafaţă totală de 1200 - 2200 cm2. Numărul total de celule din scoarţa cerebrală a fost evaluat la circa 14 miliarde.
Cortexul cerebral reprezintă o zonă spre care converg informaţiile venite direct sau indirect din diferite sectoare
ale organsimului. Ajunse la nivelul unei structuri unitare, aceste informaţii se vor concretiza în secţiuni de răspuns
(reflectoare) – numai dacă vor avea o intensitate optimă sau o semnificaţie fiziologică de moment sufiecient de puternică.
Astfel, una din deciziile scorţei va fi rezultatul firesc al interacţiunii şi interinfluenţei realizate între diversele sale zone
intrate în funcţiune – deoarece la nivel cerebral nu se realizează niciodată un singur arc reflex funcţional.
“Logicul” acţiunilor cerebrale rezidă din faptul că va avea de câştigat – informaţia ce poartă cea mai înaltă
semnificaţie momentană pentru organism. Deci, integrarea este rezultatul interacţiunii proceselor corticale – ca apariţie a
stimulilor din mediul intern şi extern – posibilă doar la nivelul structurii spre care converg.
Din punct de vedere filogenetic, cortexul cerebral prezintă o regiune mai veche - paleocortex - care corespunde
rinencefalului şi o parte mai nouă - neocortex - cu suprafaţă mare şi grad de complexitate ridicat.
Structural, scoarţa cerebrală este alcătuită din neuroni dispuşi în mai multe straturi cu repartizare neuniformă, ceea
ce a dus la împărţirea sa în două zone: allocortex şi izocortex.

57
 Allocortexul, care reprezintă aproximativ 1/12 din suprafaţa
scoarţei este constituită din arhicortex - reprezentată de hipocamp şi
paleocortex - reprezentată de lobul olfactiv (rinencefal).
Substanţa nervoasă a allocortexului este dispusă în 2 straturi
celulare: granular (extern) cu celule receptoare şi piramidal (intern) cu
celule motorii şi de asociere.
Izocortexul reprezintă cea mai mare parte a scoarţei cerebrale
şi este constituit din 6 straturi celulare (Fig. 21):
 stratul molecular (extern) cu celule mici prevăzute cu numeroase
prelungiri dispuse în reţea;
 stratul granular extern are celule mici poligonale, cu nucleu mare,
care dau aspectul granulat;
 stratul piramidal extern are celule piramidale mici, a căror axoni
părăsesc scoarţa formând substanţa albă;
 stratul granular intern are celule mici poligonale, cu nucleu mare,
care dau aspectul granulat;
 stratul piramidal extern are celule piramidale mari (neuronii Betz),
a căror axoni părăsesc scoarţa formând substanţa albă;
 stratul polimorf, format din cecule cu aspect variat.
Celulele granulare au rol receptor, primind impulsuri
senzitive, iar cele piramidale au rol efector, conducând impulsuri
motorii prin intermediul axonilor care intră în constituţia substanţei
albe, unde formează fasciculele motorii descendente şi cele de
asociaţie.
Unele zone de izocortex au straturile dezvoltate proporţional
- izocortex homotipic, în timp ce alte zone ale izocortexului prezintă
Fig. 21. Structura cortexului cerebral straturile celulare inegal dezvoltate - izocortex heterotipic. Zonele în a
care sunt mai dezvoltate straturile granulare constituie izocortezul heterotipic granular (senzitiv) şi constituie ariile
corticale senzitive, lnivelul cărora proiectează diferitele sensibilităţi (exteroceptivă, proprioceptivă, interoceptivă, vizuală,
acustică, gustativă, olfactivă şi vestibulară). Zonele în care sunt mai dezvoltate straturile piramidale constituie izocortezul
heterotipic piramidal (efector) şi constituie ariile corticale motorii, de la nivelul cărora pleacă fibrele fasciculelor
coticospinale şi corticonucleare, care conduc impulsuri cu rol de integrare a motilităţii generale a organismului.

Localizarea ariilor corticale (Fig. 22)

Fig. 22. Cortexul feţei externe a emisferei stângi (Brodmann)

58
  Lobul frontal conţine ariile corticale: 4, 6, 8, 9, 10, 11, 13, 14, 24, 25, 32, 44, 45, 46 etc.
 A r i a 4, localizată în girul precentral, reprezintă zona de integrare a motilităţii corpului, iar distrugerea
sa dă paralizii musculare. Reprezentarea grafică a centrilor în această arie reprezintă un fel de om -
homunculus motor - care prezintă componentele deformate deoarece reprezentarea diferitelor regiuni ale
corpului nu este proporţionale cu suprafaţa lor ci cu fineţea mişcărilor. Astfel musculatura implicată în
efectuarea unor mişcări mai fine (musculatura mâinii, obrajilor, limbii etc.) este mult mai larg
reprezentată comparativ cu musculatura altor regiuni (musculatura trunchiului, membrelor inferioare etc.).
 A r i i l e 6 şi 8, situate anterior de aria 4, sunt arii motorii de asociere ce coordonează mişcări complexe:
oculocefalogire (mişcarea conjugată a capului şi ochilor), masticaţia, deglutiţia, mişcările automate
(mersul, înotul, mersul pe bicicletă etc.) etc. Distrugerea lor duce la lipsa de coordonare a mişcărilor
complexe, fără paralizii.
 A r i i l e 9, 10, 11, situateîn partea anterioară a lobului frontal, reprezintă sediul integrării sentimentelor,
emoţiilor etc. Lezarea lor duce la tulburări de comportament.
 A r i i l e 13, 14, 24, 25, 32, situate pe feţele inferioare ale lobilor frontali, reglează funcţiile vegetative,
fiind în strânsă legătură cu hipotalamusul.
 A r i a 44, situat în partea inferioară a girusului poscentral stâng reprezintă centrul vorbirii (Broca).
Lezarea sa dă tulburări de vorbire.
 Lobul parietal conţine ariile corticale: 1, 2, 3, 5, 7, 39, 40, 43 etc.
 A r i i l e 3, 1, 2 (aria somestezică I), situate în girul postcentral reprezintă centrii de integrare a
sensibilităţii generale a corpului la care ajung fibrele ce conduc impulsuri senzitive exteroceptive (tactile
termice şi dureroase) şi ale sensibilităţii proprioceptive conştiente. Reprezentarea grafică a centrilor în
această arie reprezintă un fel de om - homunculus senzitiv - care prezintă componentele deformate
deoarece reprezentarea diferitelor regiuni ale corpului nu este proporţionale cu suprafaţa lor ci cu
sensibilitatea lor. Astfel, zonele cu sensibilitatea cea mai mare (buzele, obrajii, limba, mânaetc.) sunt mult
mai larg reprezentate comparativ cu alte regiuni (trunchiul, membrele inferioare etc.).
 A r i i l e 5 şi 7, sunt arii de asociaţie.
 A r i i l e 39 şi 40, sunt zone de asociere psihosenzitivă.
 A r i a 43, situat în partea inferioară a girusului postcentral, este centrul gustativ.
 Lobul temporal conţine ariile corticale: 22, 41, 42 etc.
 A r i a 22, este centrul înţelegerii limbajului vorbit, a muzicii. Lezarea sa dă surditate verbală (adude ce
se vorbeşte, dar nu înţelege).
 A r i i l e 41 şi 42, sunt centrii auditivi, ce percep şi integrează mesajele acustice. Lezarea lor dă tulburări
de auz.
 Lobul occipital conţine ariile corticale: 17, 18, 19.
 A r i i l e 17, 18 şi 19, sunt centrii vizuali, ce percep şi integrează mesajele vizuale. Lezarea lor dă
tulburări de vedere.
N u c l e i i b a z a l i, sunt mase de substanţă cenuşie dispuse în substanţa albă, supero-lateral faţă de talamus.
Funcţional aceştia răspund de motricitatea automată, eferenţele lor alcătuind căile extrapiramidale.
Fiecare corp striat este alcătuit din câte un nucleu caudat şi unul lenticular (care este format la rândul său din
putamen şi globus pallidus). Aceştia stabilesc legături multiple reciproce, cu nucleii diencefallici, mezencefalici precum şi
cu substanţa reticulată. Legăturile cortico-striate realizează integrarea acestor nuclei în cadrul sistemului nervos.
Substanţa albă. Fasciculele de substanţă albă extraaxiale sunt reprezentate la nivel telencefalic prin nervii
olfactivi I şi optici II – senzitivi. Ei poartă spre scoarţă informaţiile despre ambianţă, recepţionate la nivelul segmentului
periferic al analizatorului olfactiv şi vizual. Condiţiile funcţionale ce se impun la nivel cortical – reprezentarea corticală a
arcurilor reflexe şi larga lor posibilitate de interconectare sunt satisfăcute structural prin dezvoltarea căilor de conducere –
substanţei albe intraemisferice. Fibrele acestei regiuni sunt: fibre de proiecţie şi fibre locale. Cele de proiecţie, leagă
regiunea telencefalică cu toate celelalte regiuni ale axei cerebrospinale. Prin acestea se realizează reprezentarea corticală a
arcurilor reflexe (fibrele ascendente şi descendente). Fibrele locale stabilesc legături între cele 2 emisfere (fibre
comisurale), fie între acestea şi nulceii bazali (fibrele corticostriate) sau între diversele regiunii ale aceleiaşi emisfere (fibre
de asociaţie). Prin acestea se realizează interconectarea diferitelor reprezentări corticale – ceea ce conferă un caracter unitar
întregii scoarţe cerebrale.
4.4.6. Nervii cranieni
După cum nervii rahidieni reprezintă partea periferică a măduvei, nervii cranieni reprezintă partea periferică a
encefalului (Fig. 23). Aceştia sunt în număr de 12 perechi şi îşi au originea sau se termină în cea mai mare partea în nucleii
trunchiului cerebral.
Din punct de vedere funcţional pot fi:
 senzitivi: n. olfactiv (I), n. optic (II), n. acustico- vestibular (VIII);
 motori: n. oculomotor (III), n. trohlear (IV), n. abducens (VI), n. accesor (XI), n. hipoglos (XII);
 micşti: n. trigemen (V), n. facial (VII), n. glosofaringian (IX), n. vag sau pneumogastric (X).
I. Nervul olfactiv (n. mirosului), senzitiv, este format din axoni ai celulelor senzitive (protoneuroni) din mucoasa
olfactivă, care fac sinapsă cu celulele mitrale (deutoneuroni) din bulbul olfactiv. Astfel se formează tracturile olfactive, ce
prelungesc bulbii olfactici spre encefal.
II. Nervul optic (n. văzului), senzitiv, este alcătuit din axonii neuronilor multipolari ai retinei şi conduc spre

59
cortex impulsuri senzitive declanşate de stimulii luminoşi. Nervii optici se încrucişează parţial la baza diencefalului
formând chiasma optică. În chiasmă fibrele provenite din partea nazală a retinei se încrucişează, în timp ce fibrele din
partea laterală a retinei îşi continuă traseul de aceiaşi parte (omolateral). În continuarea chiasmei optice fibrele formează
tracturile optice, care conţin fibre laterale de aceiaşi parte şi fibre nazale de parte opusă.

Fig. 23. Schema distribuţiei nervilor cranieni

III. Nervul oculomotor, motor, conţine fibre somatomotorii şi visceromotorii parasimpatice. -

Fibrele somatomotorii au origine în nucleul oculomotorului din mezencefal şi inervează cea mai mare parte din muşchii
extrinseci ai globului ocular: m. drept superior, m. ridicător al pleoapei superioare, m. drept medial, m. drept inferior şi m.
oblic inferior.
- Fibrele visceromotorii îşi au originea în nucleul accesor al oculomotorului şi asigură inervaţia muşchilor netezi
(intrinseci) ai globului ocular (m. ciliari şi m. irisului).
IV. Nervul trohlear, motor, cu origine în nucleul trohlearului din mezencefal, inervează muşchiul extrinsec al
globului ocular - m. oblic superior.
V. Nervul trigemen, mixt, este constituit din trei ramuri: oftalmică, maxilară şi mandibulară. Primele două
ramuri sunt senzitive, iar cea de-a treia este mixtă.
- Fibrele senzitive îşi au origine în ganglionii semilunari Gasser. Dendritele acestor neuroni deservesc
sensibilitatea feţei, iar axonii formează rădăcina senzitivă a trigemenului, străbat puntea şi ajung la nucleul senzitiv al
trigemenului din bulb, punte şi mezencefal. Aceste fibre constituie totodată şi căile aferente a numeroase reflexe cu centrii
în trunchiul cerebral: reflexe salivare, reflexul lacrimal, reflexul cornean, reflexul de vomă etc.

60
 - Fibrele motorii îşi au originea în nucleul motor din punte, asigurând inervaţia muşchilor masticatori.
VI. Nervul abducens, motor, îşi are originea în nucleul abducensului din punte. Fibrele acestui nerv inervează
muşchiul extrinsec al globului ocular: m. drept lateral (extern).
VII. Nervul facial, mixt, conţine fibre somatosenzitive, somatomotorii şi visceromotorii parasinpatice.
- Fibrele senzitive, cu originea în ganglionul geniculat, deservesc sensibilitatea gustativă din cele 2/3 anterioare
ale limbii. Axonii acestor neuroni fac sinapsă în nucleul tractului solitar din bulb cu deutoneuronii căii, de la care
impulsurile senzitive ajung la scoarţa cerebrală după ce fac sinapsă în talamus.
- Fibrele motorii, cu origine în nucleul facialului din punte, inervează musculatura mimicii (se mai numeşte şi
nervul fizionomiei). Leziunea acestor filete motorii atrage paralizia muşchilor feţei.
- Fibrele vegetative parasimpatice, cu origine în nucleul salivator superior, inervează secretor glandele
submandibulară şi sublinguală.
VIII. Nervul acustico - vestibular (vestibulo - conhlear), senzitiv, prezintă 2 ramuri cu funcţii diferite: cohleară
(acustică) şi vestibulară.
- Ramura cohleară, cu origine în ganglionul spiral Corti de la nivelul melcului osos, culege informaţii auditive de
la celulele senzoriale ale organului Corti, iar axonii ajung la nucleii cohleari din trunchiul cerebral unde fac sinapsă cu
deutoneuronii căii. Impulsurile auditive sunt conduse în continuare spre scoarţa cerebrală (lobul temporal) după ce fac
sinapsă cu al treilea neuron în corpii geniculaţi din metatalamus.
- Ramura vestibulară, cu origine în ganglionul vestibular Scarpa, recepţionează excitaţiile de echilibru de la
nivelul receptorilor vestibulari din canalele semicirculare, saculă şi utriculă. Axonii acestor neuroni ajung la nucleii
vestibulari din trunchiul cerebral unde fac sinapsă cu deutoneuronul căii. Impulsurile vestibulare sunt conduse în continuare
spre scoarţa cerebrală (lobul temporal). după ce fac sinapsă cu al treilea neuron în talamus.
IX. Nervul glosofaringian, mixt, conţine fibre somatosenzitive, somatomotorii şi visceromotorii parasinpatice.
- Fibrele senzitive, cu origine în ganglionii glosofaringieni superior şi inferior, inervează mucoasa urechii medii,
mucoasa tubei auditive, amigdala palatină, mucoasa faringiană şi mucoasa gustativă din 1/3 posterioară a limbii.
- Fibrele motorii, cu origine în nucleul ambiguu din bulb, inervează muşchii constrictori ai faringelui şi ridicători
ai vălului palatin.
- Fibrele vegetative parasimpatice, cu origine în nucleul salivator inferior, inervează secretor glandele parotide şi
o parte din glandele salivare mici.
X. Nervul vag (pneumogastric), mixt, conţine fibre somatosenzitive, somatomotorii, viscerosenzitive şi
visceromotorii parasimpatice.
- Fibrele senzitive, cu origine în ganglionii superior şi inferior ai vagului, inervează mucoasa gustativă din 1/3
posterioară a limbii, mucoasa laringelui, pavilionul urechii, conductul auditiv extern şi arcul aortic.
- Fibrele motorii, cu origine în nucleul ambiguu din bulb, inervează musculatura laringelui.
- Fibrele vegetative parasimpatice, cu origine în nucleul dorsal al vagului, asigură inervaţia parasimpatică a
viscerelor toracice precum şi a viscerelor din cele 2/3 superioare ale abdomenului, prin participarea la formarea plexurilor:
esofagian, pulmonar, cardiac, gastric, celiac.
XI. Nervul accesor, motor, cu origine în nucleul ambiguu din bulb, inervează musculatura spatelui (m. trapez) şi a
gâtului (m. sternocleidomastoidian).
XII. Nervul hipoglos, motor, cu origine nucleul hipoglosului din bulb, inervează musculatura limbii şi o parte din
muşchii hioidieni.
Cerinţe obligatorii :
După însuşirea noţiunilor din această unitate de curs, studenţii trebuie să cunoască:
 definiţia şi importanţa sistemului nervos central şi periferic;
 definiţia, structura şi clasificarea arcurilor reflexe;
 topografia, configuraţia externă şi structura măduvei spinării;
 topografia, configuraţia externă şi structura segmentelor encefalului;
 alcătuirea sistemului nervos periferic (nervii spinali şi cranieni).
Întrebări:
1. Care este importanţa sistemului nervos în organism?
2. Care sunt elementele arcului reflex somatic?
3. Care sunt foiţele meningeale şi ce rol îndeplinesc?
4. Ce şanţuri se observă la exteriorul măduvei spinării?
5. Care este structura măduvei spinării?
6. Prezentaţi configuraţia externă a segmentelor encefalului.
7. Cum este organizată substanţa cenuşie şi substanţa albă la nivelul encefalului?
8. Care sunt nervii spinali şi nervii cranieni? Ce rol îndeplinesc?

61