Unitatea de curs 4.

SISTEMUL NERVOS

4.1. Rolul funcţional al sistemului nervos

Lumii animale, ajunsă pe o anumită treaptă de organizare, i se impune ca o necesitate imperioasă mişcarea activă
în mediul ambiant. Ambianţa mereu schimbătoare, determinată de noile cadre ale vieţii, va fi reflectată de organism prin
schimbări structurale adecvate şi anume, prin apariţia unor structuri, capabile să-şi modifice starea bioelectrică, în funcţie
de schimbările factorilor de mediu, deci să recepţionaze informaţiile din exterior. Astfel, au apărut primele elemente
nervoase celulare. Originea lor ectodermică, trădează această ipostază.
Într-o primă etapă de organizare, din nevoia de integrare a tuturor părţilor organismului, aceste elemente celulare
stabilesc legături structural funcţionale (sistemul nervos în reţea de la celenterate) pentru ca într-o a doua treaptă de
organizare, acestea să se comaseze în formaţiuni ganglionare (sistemul nervos al hematelminţilor). Odată cu puternica
polarizare a corpului, cât şi cu creşterea complexităţii structurale şi funcţionale a organismului, rolul ganglionilor din partea
anterioară a corpului devine tot mai important (ganglionii cereboizi ai nevertebratelor cefalizate). Trecerea în exclusivitate
la viaţa terestră a dus la o evoluţie treptată a sistemului nervos în sensul unei centralizări tot mai accentuate până s-a ajuns
la apariţia cortexului cerebral, iar la grupa hominienilor, a determinat apariţia conştiinţei propriei existenţe - ca formă
superioară de reflectare a realităţii.
Sistemul nervos la orice vieţuitoare are rolul de a coordona acţiunile şi de a regla diversele activităţi ale
organismului. La om, toate informaţiile externe sunt prelucrate activ şi conştient, astfel încât activitatea de coordonare şi
reglare, primeşte un pronunţat caracter logico-raţional. Toată activitatea sisteului nervos se realizează pe seama unei unităţi
funcţionale indisolubile cu analizatorii.

4.2. Unitatea structural funcţională a sistemului nervos

Totalitatea proceselor
bioelectrice, secretorii, chimice şi
mecanice ce reflectă activ
modificările care au loc în mediu
alcătuiesc un act reflex. Actul reflex
reprezintă mecanismul funcţional al
sistemului nevos şi se realizează
prin arcul reflex. În cadrul nivelului
tisular de organizare a arcului
reflex, neuronul este considerat ca
unitate histologică a acestuia sau ca
element subunitar, nu independent
ci integrat arcului reflex. Orice arc
reflex, indiferent de sectorul
deservit este alcătuit din: segmentul
receptor (receptorul), segmentul
aferent (senzitiv), segmentul
central, segmentul eferent (motor)
şi segmentul efector (efectorul)
(Fig. 1).
Segmentul receptor este
reprezentat prin ramificaţiile
dendritice ale unui neuron, dispuse
la nivelul unui organ receptor.
Receptorul sau "traductorul",
transformă energia respectivului Fig. 1. Schema arcului reflex medular (adaptare)
excitant în energie nervoasă. Sistemul nervos are mari posibilităţi de informare datorită varietăţii tipurilor de traductori, fapt
ce relevă specificitatea acestora faţă de natura şi intensitatea excitanţilor.
Segmentul aferent. Ramificaţiile dendritice duc toate spre corpul celular, alcătuind astfel calea informaţională sau
senzitivă. Toate informaţiile din interior sau exterior, sunt purtate pe această cale în mod codificat, sub formă de impulsuri
nervoase, spre segmentul central.
Segmentul central. Corpii neuronilor la care vin ramificaţiile dendritice şi de la care pleacă cele axonice sunt
situaţi la nivelul regiunilor cenuşii ale axului cerebrospinal, alcătuind astfel centrii arcurilor reflexe. La acest nivel, neuronii
aferenţi sunt conectaţi cu neuronii efectori somatici, cu cei efectori-vegetativi sau cu cei care vor purta informaţia spre
centrii superiori (cortexul cerebral). Aceste conexiuni, fac posibilă transformarea activă a impulsurilor senzitive în
impulsuri motorii, care vor fi transmise unui efector pe cţi eferente.

43
 Segmentul eferent. Acest segment îşi are originea în neuronii efectori somatici sau vegetativi şi este reprezentat
prin axonii acestora. La nivelul sinapselor dintre neuronii aferenţi şi cei eferenţi - impulsul motor este transformat în
energie chimică, datorită mediatorului chimic. Intensitatea acestei energii va fi proporţională cu cea a informaţiei primite.
Segmentul efector este reprezentat de structurile anatomice care primesc comenzi prin terminaţiile axonice ale
ultimului neuron motor şi reacţionează adecvat în funcţie de comenzile primite.
Segmentul retro-aferent este reprezentat printr-o cale informaţională centripetă care începe printr-un receptor al
cărui excitant este însăşi acţiunea efectorului (segmentul retroaferent al actului salivaţiei cu efectorul glandelor salivare -
care este sub controlul centrului salivar bulbar îşi are originea nu în glandele salivare, ci în receptorii bucali). În acest fel,
segmentul retroaferent, asigură segmentului central posibilitatea să intervină asupra efectorului prin stimuli corectivi - în
fiecare moment al desfăşurării unui răspuns dat.

4.3. Organizarea structural funcţională a sistemului nervos

Sistemul nervos este o unitate indisolubilă de arcuri reflexe – diferite ca importanţă – localizate la diferite nivele
ale axei cerebrospinale – şi aflate în raporturi de subordonare, ca părţile faţă de întreg. Funcţia sistemului nervos este de
integrare a organismului. Arcul reflex – unitatea structural funcţională a sistemului nervos – prin intermediul căruia se
desfăşoară actul reflex, este alcătuit dintr-o înlănţuire de neuroni, interpuşi între o zonă receptoare şi una efectoare.
Segmentul central al acestuia este reprezentat de corpii celulari ai neuronilor dispuşi în axa cerebrospinală, iar căile de
conducere sunt reprezentate de prelungirile nervoase ale acestor neuroni.
Funcţional, arcurile reflexe se grupează în 2 categorii: monosinaptice şi polisinaptice.
Arcul reflex monosinaptic este întâlnit mai ales în sfera motorie, unde timpul reflex este foarte scurt, fapt pentru
care organizarea acestuia este foarte simplă. Astfel, între momentul aferent şi cel eferent se stabileşte o legătură directă,
printr-o simplă sinapsă fără alt neuron de legătură. În cadrul acestui arc se întâlnesc două tipuri de circuite neuronale: unul
convergent şi unul divergent.
a) circuitul convergent se referă la faptul că acelaşi neuron poate primi stimuli pe calea mai multor fibre aferente.
Neuronul motor, alcătuieşte astfel calea finală pentru toate aferenţele primite. Impulsul se va forma - în neuronul motor -
numai atunci când toate căile aferente se descarcă simultan.
b) circuitul divergent se realizează atunci când axonul unui neuron aferent se ramifică la mai mulţi neuroni. Astfel,
o cale comună incită la acţiune mai mulţi neuroni motori (efectori).
Arcul reflex polisinaptic cuprinde cel puţin 3 neuroni, deci între neuronul aferent şi cel eferent se interpune cel
puţin un neuron intercalar. Uneori sunt 2-3 sau mai mulţi neuroni intercalari. Astfel, numărul sinapselor creşte. Datorită
creşterii numărului sinapselor, cât şi modului de dispunere a neuronilor intercalari - în cadrul lanţului se pot modifica chiar
şi caracteristicile funcţionale ale arcului reflex. În acest tip de arc reflex se modifică însă numai modul de organizare a
neuronilor.
În cadrul sistemului nervos, arcurile reflexe au o dispoziţie spaţială impusă de forma corpului astfel încât
segmentele centrale ale arcurilor reflexe, sau punctele de închidere ale acestora ocupă locul cel mai apropiat de punctele de
deservire (de ex: arcurile reflexe ale membrelor, îşi au segmentele de închidere, în regiunea cervicală pentru membrele
superioare şi în cea lombară pentru membrele inferioare). Topografia segmentelor de conducere (adică dispunerea nervilor
cranieni şi rahidieni) confirmă dispunerea etajată a arcurilor reflexe.
În organizarea sistemului nervos se pot distinge 2 părţi:
-sistemul nervos de relaţie (somatic), care asigură legătura organisului cu mediul înconjurător;
-sistemul nervos vegetativ – care coordonează activitatea organelor interne.

4.4. Sistemul nervos de relaţie

Acest sistem se mai numeşte şi cerebrospinal. El este format dintr-o parte centrală – măduva spinării şi encefalul şi
dintr-o parte periferică – nervii spinali, nervii cranieni, precum şi ganglionii acestora.
Sistemul nervos central este învelit la exterior de 3 membrane de origine mezodermică: duramater – la exterior,
arahnoida – mediană şi piamater – la interior – aderând de substanţă nervoasă.
Duramater este învelişul care aderă pe suprafaţa internă a canalului vertebral şi neurocraniului – cu care din loc
în loc are aderenţe puternice. Este formată din ţesut fibros şi elastic, ce-i conferă rezistenţă şi supleţe. De pe suprafaţa ei se
desprind nişte proeminenţe lamelare, ce pătrund în şanţurile encefalului (cortul cerebelului – între cerebel şi emisferele
cerebrale; coasa cerebelului – între emisferele cerebeloase; coasa creierului mare – între emisferele cerebrale). Pe faţa
ventrală, duramater se fixează de proeminenţele craniene din această zonă. Duramater asigură encefalului o poziţie stabilă
în cutia craniană, cât şi un drenaj venos tipic encefalului.
Arahnoida – dispusă sub duramater, aceasta nu urmează reliefurile nevraxului. Între arahnoidă şi piamater se
realizează legături multiple prin elemente fibroase şi se constituie o reţea inbibată de lichidul cefalorahidian. Acest spaţiu,
numit subarahnoidian, este mai mare în dreptul şanţurilor encefalice şi medulare. Stratul subarahnoidian, cuprinde o parte
din lichidul cefalo-rahidian, constituind un compartiment între care se realizează complicate schimburi materiale cu
neuraxul, îndeplinind totodată şi un rol protector. Acest lichid, de fapt, asigură întregului ax cerebro-spinal o bună
flotabilitate (un corp scufundat într-un lichid, pierde o parte din greutatea sa). Deci, arahnoida are un dublu rol, asigurat de
lichidul cefalorahidian (flotabilitate) şi de reţeaua internă (stabilirea poziţiei şi amortizarea parţială a şocurilor mecanice).
Piamater – înveliş subţire conjunctiv, ce se mulează pe suprafaţa nevraxului. Este foarte vascularizată şi joacă un
rol important în formarea lichidului cefalorahidian. Piamater reprezintă un suport tisular pentru vasele sanguine ale
nevraxului şi participă la formarea barierelor – hemato-limfatice.

44
 4.4.1. Măduva spinării (Medulla spinalis)
4.4.1.1. Configuraţia externă a măduvei spinării
Măduva spinării (Fig. 2) se prezintă ca un cordon, de 43 - 45 de cm., situat în canalul vertebral, cu diametrul
transvers mai mare decât cel sagital. La adulţi măduva spinării ocupă cele 2/3 superioare din canalul vertebral şi se întinde
de la marginea superioară a primei vertebre cervicale (atlas) până la marginea inferioară a primei vertebre lombare – unde
se termină prin conul medular. De aici, se continuă până în regiunea codală printr-un fir conjunctiv filum terminale.

De-a lungul măduvei, la locul de ieşire a nervilor spinali ce deservesc membrele superioare şi inferioare, se observă două
îngroşări - intumescenţa cervicală sau brahială (intumescentia cervicalis), situată între vertebrele C6 – T2 şi intumescenţa
lombară (intumescentia lumbalis) situată între vertebrale T9 – T12. Dezvoltarea accentuată a măduvei în aceste două
regiuni se datorează funcţiei complexe a membrelor superioare şi inferioare. În drumul lor spre orificiile intervertebrale – în
ultima parte a conului vertebral, nervii lombari, sacrali şi coccigini au o direcţie oblică în jos, însoţind filum terminale şi
alcătuind astfel coada de cal.
Şanţuri. Pe faţa anterioară de-a lungul liniei mediane se găseşte fisura mediană anterioară, iar pe faţa posterioară
şanţul median posterior (Fig. 3). Aceste şanţuri pătrund adânc în grosimea măduvei pe care o separă incomplet în două
jumătăţi simetrice unite pe linia mediană printr-o bandă de substanţă nervoasă, numită comisură.
Pe fiecare faţă medulară, de o parte şi de alta a şanţurilor mediane se găsesc şanţurile laterale posterioare şi
anterioare care corespund locurilor de intrare şi de ieşire a rădăcinilor nervilor spinali. Între şanţul median posterior şi
şanţurile laterale posterioare ale măduvei cervicale şi toracale superioare, se află câte un şanţ superficial – şantul
intermediar posterior.

45
 Toate aceste şanţuri mărginesc cordoanele de substanţă albă a măduvei. Între şanţul median posterior şi şanţurile
laterale posterioare se delimitează cordoanele posterioare, între şanţurile laterale posterioare şi şanţurile laterale anterioare
se delimitează cordoanele laterale, iar între fisura mediană anterioară şi şanţurile laterale anterioare se delimitează
cordoanele anterioare.
4.4.1.2. Structura măduvei spinării
Fiind rezultatul integrării funcţionale a unui număr de arcuri reflexe, măduva spinării prezintă o dispoziţie spaţială
distinctă a zonelor centrale (de închidere a arcurilor reflexe) – substanţa cenuşie, faţă de zonele sale de conducere a
impulsurilor – substanţa albă. În secţiune transversală, se poate observa că măduva spinării este alcătuită din substanţă
nervoasă albă- dispusă la periferie şi substanţă nervoasă cenuşie - dispusă central.
Substanţa cenuşie (substantia
grisea) se dispune sub forma unor
coloane (benzi) reunite în partea
centrală la nivelul comisurii cenuşii, în
centrul căreia se găseşte canalul
ependimar (Fig. 4). În secţiune
transversală, coloanele substanţei
cenuşii au aspectul literei "H" fiind
formate din 3 perechi de coarne:
anterioare (ventrale), posterioare
(dorsale) şi laterale (intermediare).
Substanţa cenuşie a măduvei este
formată din corpi neuronali, din fibre
amielinice şi din celule nevroglice.
Neuronii substanţei cenuşii, din punct
de vedere funcţional se pot împărţi în 2
categorii: neuroni motori şi de
asociaţie.
Neuronii motori sunt denumiţi
şi radiculari deoarece, aşezaţi în
coarnele anterioare sau laterale, axonii
lor intră în alcătuirea rădăcinii
anterioare a nervilor rahidieni. După
locul unde sunt trimise impulsurile,
motoneuronii pot fi: somatici, când
impulsurile sunt trimise la musculatura
Fig. 4. Secţiune stransversală prin măduva spinării în regiunea toracală somatică sau viscerali când impulsurile
ajung la viscere.
Localizarea somatoneuronilor motori este în vârful coarnelor anterioare această zonă purtând denumirea de zona
somatomotorie. Visceroneuronii sunt localizaţi în partea anterioară a coarnelor laterale formând zona visceromotorie.
Neuronii asociativi se numesc astfel, deoarece se interpun între axonii protoneuronilor (neuronii senzitivi I) din
ganglionii de pe traseul rădăcinii posterioare a nervilor spinali şi dendritele motoneuronilor somatici sau viscerali. După
traseul axonilor, aceşti neuroni (deutoneuroni sau neuroni senzitivi II) se pot grupa în: neuroni intercalari – când axonul
merge la motoneuronii din aceeaşi parte, comisurali (care rămân în substanţa cenuşie) - când axonul acestora trece prin
comisura cenuşie, la motoneuronii din partea opusă sau cordonali, (care părăsesc substanţa cenuşie) - când axonul lor intră
în alcătuirea cordoanelor de substanţă albă. În acest fel substanţa albă a măduvei este împărţită de către substanţa cenuşie şi
şanţurile externe în: cordoane posterioare, cordoanele laterale şi cordoane anterioare. Aceste cordoane la rândul lor sunt
formate dintr-o serie de fascicule de fibre nervoase: ascendente (senzitive), descendente (motorii) şi asociative.
Dentoneuronii somatici ce sinapsează cu motoneuronii somatici, sunt localizaţi în coarnele posterioare, această
zonă purtând denumirea de zona somatosenzitivă, pe când cei vegetativi care sinapsează cu visceroneuronii motori, sunt
localizaţi în partea posterioară a coarnelor laterale zona aceasta purtând denumirea de zona viscerosenzitivă. Centrii nervoşi
medulari, corespund astfel, diferitelor grupări de neuroni, din anumite regiuni ale substanţei cenuşii.
Coarnele anterioare conţin neuroni care formează nucleii cornului anterior. Aceşti neuroni radiculari, cu funcţie
motorie, sunt de două tipuri: alfa şi gamma. Neuronii alfa inervează fibrele contractile ale muşchilor, iar neuronii gamma
inervează partea contractilă a fusurilor neuromusculare. Distrugerea acestor neuroni (poliomelită) sau secţionarea axonilor
lor produc atrofia şi paralizia muşchiului.
Coarnele laterale conţin nuclei formaţi din neuroni vegetativi simpatici. Jumătatea anterioară conţine neuroni
visceromotori, care coordonează motilitatea musculaturii netede, iar jumătatea posterioară conţine nuclei formaţi din
neuroni viscerosenzitivi, care recepţionează sensibilitatea viscerală. La aceşti neuroni ajung impulsuri nervoase de la
viscere, prin rădăcina posterioară a nervilor spinali exteroceptive şi proprioceptive.
Coarnele posterioare prezintă la nivelul vârfului substanţa gelatinoasă Rolando şi stratul zonal Waldeyer, iar la
periferia los se găseşte un strat subţire de substanţă albă care formează zona Lissauer. În stratul Waldeyer se găseşte
nucleul pericornual, în substanţa gelatinoasă se găseşte nucleul gelatinos, iar la baza cornului posterior se găseşte nucleul

46
toracic (Clark). La neuronii acestor nuclei ajung impulsuri nervoase senzitive prin rădăcina posterioară a nervilor spinali.
Substanţa reticulată (substantia reticularis) medulară este formată din insule de celule nervoase dispuse "în
reţea", între cornul posterior şi cel lateral, la limita dintre substanţa cenuşie şi substanţa albă.
Substanţa albă (substantia alba) este alcătuită din totalitatea căilor de conducere a impulsurilor, din cadrul
arcurilor reflexe – formând cordoanele de substanţă albă (Fig. 5). Fibrele substanţei albe se dispun: longitudinal – în
cordoane, transversal – în comisura albă transversală şi oblic în nervii spinali. Unele din fibrele substanţei albe – având
originea în substanţa cenuşie a măduvei se numesc endogene, fibre care interconectând arcurile reflexe medulare, alcătuiesc
fasciculele profunde. Alte fibre din substanţa albă cu origine în afara măduvei se numesc exogene şi alcătuiesc fie
fasciculele ascedente senzitive, fie fasciculele descendente motorii. Acestea sunt căi de conducere a arcurilor reflexe, ce
stabilesc legături între receptor şi segmentele centrale, cât şi între segmentele centrale şi efectori.

Fig. 5. Căile de conducere ale măduvei spinării (adaptare)

Structura cordoanelor anterioare

Cordoanele anterioare cuprind:
- fascicule ascendente: fasciculele spinotalamice anterioare;
- fascicule descendente: fasciculele piramidale directe (cortico - spinale), fasciculele tecto - spinale, fasciculele
vestibulo-spinale, fasciculele reticulo-spinale;
- fascicule asociative: fasciculele fundamentale anterioare.
Fasciculul spinotalamic anterior, senzitiv, este alcătuit din axonii ascendeţi ai unor neuroni cordonali, din
coarnele posterioare ale măduvei. Aceste fibre au traseu spre scoarţa cerebrală, după ce în prealabil au o staţie intermediară
în talamus. Fibrele acestui fascicul conduc impulsuri ale sensibilităţii tactile grosiere (protopatice) şi viscerale.
Fasciculul piramidal direct, motor, este alcătuit din axonii celulelor piramidale mari din scoarţa cerebrală –
neuronii Betz – care au traseu descendent spre jumătatea măduvei spinării de aceiaşi parte, fără a se încrucişa în bulb.
Aceste fibre la diversele niveluri ale măduvei cervicale şi dorsale superioare, intră în coarnele anterioare ale acestora
trecând de partea opusă – unde sinapsează cu celulele radiculare. Fibrele acestui fascicul conduc impulsuri motorii
voluntare de la neuronii Betz din scoarţa cerebrală.
Fasciculele tecto-spinal, reticulo-spinal, vestibulo-spinal, sunt fascicule descendente extrapiramidale, care
transmit măduvei impulsuri, venite de la diferite etaje ale encefalului (tectum optic, substanţa reticulată, regiunea reticulară,
regiunea vestibulară). Fibrele acestor fascicule conduc la musculatura scheletică impulsuri motorii pentru mişcările
automate involuntare şi semivoluntare.
Fasciculul fundamental anterior este constituit din fibre care leagă diferite etaje ale măduvei.
Structura cordoanelor laterale
Cordoanele laterale cuprind:
- fascicule ascendene: fasciculelespino - talamice laterale, fasciculele cerebeloase directe, fasciculele cerebeloase
încrucişate;

47
 - fascicule descendente: fasciculele piramidale încrucişate (cortico - spinale), fasciculele rubro-spinale,
fasciculele vestibulo-spinale laterale, fasciculele olivo-spinale;
- fascicule asociative: fasciculele fundamentale laterale.
Fasciculul spinotalamic lateral este format din axonii unor celule heterolaterale din cornul posterior al substanţei
cenuşii spinale. Acest fascicul transmite spre scoarţa cerebrală excitaţiile periferice primite prin ramurile senzitive ale
nervilor rahidieni, după ce în prealabil sinapsează cu neuronii regiunii talamice. Fibrele acestui fascicul conduc impulsuri
ale sensibilităţii termice, dureroase şi viscerale. Împreună cu fasciculul spinotalamic anterior, formează fasciculul
semilunar Deferine.
Fasciculul cerebelos direct (Flechsig) este format din axonii neuronilor cordonali homolaterali, aşezaţi în coloana
Clarke, situată în regiunea toracică a măduvei. Aceşti neuroni sinapsează cu axonii neuronilor senzitivi din ganglionii
spinali, trimiţând apoi excitaţiile periferice primite spre emisfera cerebeloasă de aceiaşi parte. Fibrele acestui fascicul
conduc impulsuri senzitive proprioceptive inconştiente de la muşchii din partea inferioară a corpului.
Fasciculul cerebelos încrucişat (Gowers) este format din axonii neuronilor cordonali heterolaterali, de la baza
cordoanelor posterioare ale substanţei cenuşii din măduvă. Aceste celule primesc excitaţii periferice de la fibrele senzitive
ale nervilor rahidieni, pe care apoi le transmit spre emisfera cerebeloasă de partea opusă. Fibrele acestui fascicul conduc
impulsuri senzitive proprioceptive inconştiente de la muşchii din partea superioară a trunchiului şi membrele superioare.
Fasciculul piramidal încrucişat este constituit din fibre care transmit impulsurile motorii ale scoarţei la măduvă,
prin axonii neuronilor piramidali Betz – care după ce au intrat în constituirea piramidelor bulbare anterioare se încrucişează
în partea inferioară a bulbului în proporţie de 80 % şi pătrund treptat în măduvă în coarnele anterioare, unde sinapsează cu
neuronii radiculari.
Fasciculele rubro-spinal, vestibulo-spinal lateral, olivo-spinal sunt fascicule descendente extrapiramidale, care
transmit măduvei impulsuri, venite de la diferite etaje ale encefalului (nucleul roşu al mezencefalului, regiunea vestibulară,
olivele bulbare). Fibrele acestor fascicule conduc impulsuri motorii pentru mişcările automate involuntare şi semivoluntare
la musculatura scheletică.
Fasciculul fundamental lateral este constituit din fibre care leagă diferite etaje ale măduvei.
Structura cordoanelor posterioare
Cordoanele posterioare cuprind:
- fascicule ascendene: fasciculele spino -bulbare Goll, fasciculele spino -bulbare Burdach;
- fascicule asociative: fasciculele fundamentale posterioare.
Fasciculele spinobulbare sunt formate din axonii celulelor pseudounipolare din ganglionii spinali şi anume
bifurcarea superioară a acestora. Fibrele fasciculului lui Goll provin din nervii rahidieni, coccigieni, lombari, sacrali,
dorsali, iar cele din fasciculul Burdach, provin din regiunea cervicală. Toate aceste fibre fac sinapsă în bulb cu
deutoneuronii, se încrucişează şi ajung la scoarţa cerebrală după ce fac sinapsă în talamus cu cel de-al treilea neuron al căii.
Fibrele acestor fascicule conduc impulsuri senzitive ale sensibilităţii tactile fine (epicritice).
Fasciculul fundamental posterior este constituit din fibre care leagă diferite etaje ale măduvei.

4.4.1.3. Nervii spinali

De la părţile laterale ale măduvei emerg nervii rahidieni, ce rezultă din unirea celor 2 rădăcini una dorsală şi alta
ventrală (Fig. 6). Aceştia reprezintă partea periferică a măduvei.
Măduva spinării prezintă 31 de perechi metamerice de nervi, care o conectează cu receptorii şi efectorii. Nervii
spinali sunt grupaţi după regiunea medulară căreia aparţin în: 8 perechi de nervi cervicali, 12 perechi de nervi toracali, 5
perechi de nervi lombari, 5 perechi de nervi sacrali, 1 pereche de nervi coccigieni.
Rădăcina posterioară (dorsală) a nervului spinal pătrunde în măduvă la nivelul şanţului lateral posterior, unde se
desparte în 2 ramuri: una medială (ce pătrunde în substanţa albă) şi una laterală (ce pătrunde în substanţa cenuşie). Pe
traseul rădăcinii posterioare se găseşte ganglionul spinal format din neuroni senzitivi pseudounipolari. Axonii acestor
neuroni formează propriu-zis rădăcina posterioară a nervului rahidian. Dendritele acestor neuroni intră în constituţia
ramurilor nervilor spinali şi culeg informaţii extero-, proprio- şi interoceptive.
În cadrul unei singure rădăcini dorsale se găsesc circa 500.000 de fibre aferente, ce reprezintă tot atâtea căi de
informaţie. În acest sens, rădăcina dorsală este o cale pur senzitivă.
Rădăcina anterioară (ventrală) părăseşte măduva la nivelul şanţului lateral anterior. Aceasta este alcătuită din
axonii mielinici ai neuronilor somatomotori, cu traseu spre musculatura scheletică şi din axonii neuronilor visceromotori
care prin ramul comunicant transmit comenzile la efectorii de la nivelul organelor interne. Rădăcina ventrală a nervilor
rahidieni este formată numai din axonii somatomotori şi visceromotori; numărul total de fibre a unei rădăcini ventrale fiind
de circa 100.000. Astfel, rădăcina anterioară este o cale pur motorie.

48

Fig. 7. Nervii spinali şi plexurile
nervoase
Plexul cervical este format din anastomozele primelor 4 perechi de nervi spinali cervicali. Acest plex formează 2
categorii de ramuri:
Fig. 6. Schema structurii nervului spinal (rahidian)
Acest raport numeric de 5 fibre senzitive la una motorie, indică faptul că
în cadrul unui nerv rahidian – posibilităţile de analiză ale mediului precum şi
joncţiunile ce se pot realiza între neuroni sunt foarte largi. Înainte de a părăsi
canalul rahidian, cele 2 rădăcini se unesc formând un trunchi.
Trunchiul nervului spinal, scurt, rezultând prin unirea celor două
rădăcini, este mixt; străbate foramenul intervertebral – dând naştere celor 4
ramuri periferice.
Ramurile nervului spinal se formează prin divizarea trunchiului la
ieşirea din canalul vertebral. Ramura dorsală (posterioară) are fibre
somatomotorii care se distribuie la piele, gandele sebacee şi sudoripare şi
musculatura spatelui; ramura ventrală (anterioară) are fibre somatomotorii care se
distribuie spre muşchii şi pielea de pe părţile anterioare şi laterale; ramura
comunicantă (viscerală) are fibre visceromotorii cu traseu spre lanţul
laterovertebral al sistemului vegetativ simpatic; ramura meningeală, foarte
subţire, care prin gaura de conjugare se reîntoarce în canalul neural , inervând
meningele rahidian. Datorită creşterii dizarmonice a coloanei vertebrale faţă de
măduvă la adult nervii spinali în partea inferioară au un traseu înclinat,
formându-se astfel din rădăcina lombară, sacrală, codale – coada de cal.
Ramurile dorsale ale nervilor rahidieni se distribuie independent, fără a
forma plexuri. Ramurile ventrale din regiunea toracală se distribuie metameric
(independent) până în regiunea inervată, fără a forma plexuri. Ele dau naştere la
nervii intercostali. Sunt 12 perechi de nervi toacali, din care prima pereche intră
în plexul brahial, iar ultima în plexul lombar. În realitate deci, rămân numai 10
perechi de nervi intercostali, cu ramuri musculare şi cutanate. Ramurile din
regiunile cervicală, lombară, sacrală şi coccigiană se anastomozează în
vecinătatea regiunii inervate, formând plexurile: cervical, brahial, lombar, sacral
şi coccigian (Fig. 7).
49
 - ramuri profunde – motorii – pentru musculatura capului şi gâtului;
- ramuri superficiale – senzitive – pentru pielea din regiunea capului şi gâtului.
Plexul brahial este format din anastomozele ultimilor 4 perechi de nervi spinali cervicali şi a primei perechi de
nervi toracali. Aceştia se pot grupa în nervii centurii scapulare ai unor muşchi respiratori şi nervii membrului superior.
Plexul lombar este format din anastomoza ultimei perechi de nervi toracali şi a primelor 4 perechi de nervi
lombari. Din acest plex se desprind ramuri pentru muşchii abdominali şi ai coapsei, cât şi pentru pielea din regiunile
amintite.
Plexul sacral este cel mai voluminos plex din bazin. Se formează pe seama ultimei perechi lombare şi a primelor 4
perechi sacrale. Dă ramuri la muşchii centurii pelviene şi la muşchii membrului inferior.
Plexul coccigian. Se formează pe seama ultimei perechi sacrale în anastomoză cu nervul coccigian. Din acest plex
se desprind ramuri atât pentru muşchi, cât şi pentru pielea regiunii ischio - coccigiene.
Măduva spinării îndeplineşte 3 funcţii principale: de centru reflex, de coordonare a reflexelor şi de conducere.
Funcţia de centru reflex se efectuează prin reflexele medulare somatice (de relaţie) şi vegetative.
Reflexele medulare somatice pot fi:
- reflexe monosinaptice – miotatice (cele simple) ce determină răspunsuri rapide, dar limitate, indiferent de
intensitatea stimulului. Arcul reflex este constituit din doi neuroni între care se stabileşte o singură sinapsă.
- reflexe polisinaptice sunt reflexe de flexie (de retragerea prin flexie a unui membru la un excitant dureros) sau
reflexele lungi (de ştergerea sudorii de pe faţă, de scărpinare etc.). Arcul reflex cuprinde cel puţin 3 neuroni şi minim două
sinapse. Excitaţia iradiază proporţional cu intensitatea stimulului, astfel încât comanda de răspuns atrenează un număr
diferit de efectori.
Reflexele medulare vegetative sunt legate de receptorii şi efectorii de la
nivelul viscerelor.
Funcţia de conducere se realizează prin cordoanele de substanţă albă,
ascendente – formate din căile aferente ale arcului reflex multisinaptice ce se
închid la nivel supramedular şi al căror prim neuron face parte din structura
regiunii medulare (Fig. 8). Purtând informaţiile culese de exteroceptori,
proprioceptori şi interoceptori, aceste căi aferente sunt cunoscute şi sub denumirea
de căi ale sensibilităţii extero, proprio şi interoceptive.
- aferenţele exteroceptive ce poartă informaţiile culese de receptorii
cutanaţi (tactili, termici, dureroşi) – merg până la talamus şi de aici la cortexul
cerebral. Acestea sunt formate din joncţionarea a 3 neuroni: protoneuronul (din
ganglionul spinal) – de pe traseul rădăcinii posterioare a nervului spinal, acesta
sinaptează cu deutoneuronul în coarnele posterioare ale măduvei (fasciculele
spinotalamice anterior şi lateral) sau la nivelul bulbului rahidian (fasciculele
spinobulbare Goll şi Burdach). Axonii acestora trec de partea opusă a măduvei şi
respectiv a bulbului (încrucişându-se cu omologul său) şi ajung până la talamus,
unde sinapsează cu al treilea neuron. Acesta din urmă îşi trimite axonul în girusul
postcentral al cortexului cerebral.
- aferenţele proprioceptive ce deservesc aparatul locomotor, poartă
informaţiile culese de proprioceptori (de la nivelul muşchilor, oaselor,
articulaţiilor) – destinaţia fiind cerebelul (sensibilitatea proprioceptivă inconştientă
Fig. 8. Căile nervoase ascendente:
1-măduva spinării; 2-ganglionii spinali; - prin fasciculele spinocerebeloase Flechsig şi Gowers) sau cortexul (sensibilitatea
3-bulbul rahidian; 4-cerebelul; 5- proprioceptivă conştientă - prin fasciculele spinobulbare Goll şi Burdach).
mezencefalul; 6-talamusul; 7-scoarţa Protoneuronul este situat în ganglionul spinal, deutoneuronul în măduvă
cerebrală (sensibilitatea proprioceptivă inconştientă) sau în bulb (sensibilitatea
proprioceptivă conştientă), iar al treilea neuron în cerebel (sensibilitatea
proprioceptivă inconştientă) sau în talamus (sensibilitatea proprioceptivă conştientă). Axonul celui de-al treilea neuron
proiectează în cortexul cerebelos (sensibilitatea proprioceptivă inconştientă) sau în cotexul cerebral (sensibilitatea
proprioceptivă conştientă).
- aferenţele interoceptive – pornesc din receptorii organelor interne şi se îndreaptă spre talamus. Acestea formează
calea de conducere a unor reflexe complicate, în care este angajată şi substanţa reticulată. Pentru sensibilitatea interoceptivă
nu există căi de conducere speciale. Informaţiile culese de la viscere sunt conduse prin fibrele tractului spinotalamic şi
substanţa reticulată.
De asemenea, funcţia de conducere se realizează prin cordoanele descendente (eferenţe) (Fig. 9). Aceste căi sunt
elaborate succesiv de impulsuri comandă – din centrii supramedulari, ca răspunsuri la informaţiile sosite pe calea senzitivă.
Aceste căi sunt caracterizate prin circuite nervoase convergente (acelaşi neuron motor, poate fi incitat la acţiune de stimuli
externi, interni sau proprii aparatului locomotor).
Căile descendente sunt alcătuite din 2 categorii de arcuri reflexe: voluntare (cu segmentul central în zonele motorii
ale cortexului), involuntare (cu segmentul de închidere în centrii subcorticali).

50
 - eferenţele voluntare constituie căile piramidale care se încrucişează fie la
nivelul bulbului (fasciculul piramidal încrucişat), fie la nivelul comisurii albe
medulare (fascicolul piramidal direct), comandă motricitatea voluntară a
musculaturii scheletice.
- eferenţele semivoluntare şi eferenţele involuntare, ale muschilor
scheletici, au originea în nucleul roşu (fasciculul rubrospinal), nucleii vestibulari
(fasciculul vestibulo-spinal), olivele bulbare (fasciculul olivo-spinal), substanţa
reticulată din bulb şi cerebel (fasciculul reticulo-spinal) şi coliculii cvadrigemeni
(fasciculul tecto-spinal). Deci, toate fasciculele medulare – sunt căi aferente şi
eferente ale arcurilor polisinaptice al căror prim şi ultim neuron se află în alcătuirea
nervilor spinali.
4.4.2. TRUNCHIUL CEREBRAL
Regiunile anatomice ale encefalului sunt astfel dispuse în cutia craniană,
încât se îmbină armonios principiul economiei de spaţiu şi al funcţionalităţii cu cel
al rezistenţei.
Trunchiul cerebral este aşezat în etajul inferior al cutiei craniene şi
continuă la nivelul encefalului măduva spinării.
4.4.2.1. Configuraţia externă
Trunchiul cerebral este constituit din trei structuri care din partea inferioară
sunt: bulbul rahidian - în continuarea măduvei spinării, puntea lui Varolio - ca un
cordon ce întretaie trunchiul transversal şi mezencefalul care se continuă cu
diencefalul.
Fig. 9. Căile nervoase descendente: Faţa anterolaterală a trunchiului cerebral (Fig. 10)
1-măduva spinării; 2-bulbul Bulbul rahidian - măduva prelungită (medulla oblongata) are forma unui
rahidian; 3-mezencefalul; 4-corpii trunchi de con, de pe feţele laterale ale căreia se desprind ultimile 4 perechi de nervi
striaţi; 5-scoarţa cranieni: IX, X, XI, XII. Este limitat inferior de un plan convenţional care separă
măduva de bulb, sub decusaţia piramidelor, iar superior de şanţul bulbopontin,
situat la limita dintre bulb şi punte.
În acest şanţ îşi au originea
aparentă perechile VI, VII şi VIII de
nervi cranieni. Pe linia mediană se
observă fisura mediană anterioară, care o
continuă pe cea a măduvei, fiind
întreruptă de decusaţia piramidelor.
Lateral de fisura mediană, de o parte şi
de alta, se află cordoanele anterioare de
substanţă albă, care în partea superioară
formează piramidele bulbare anterioare.
Aceste cordoane sunt delimitate lateral
de şanţurile laterale anterioare
(preolivare), unde îşi are originea
aparentă pereche a XII-a de nervi
cranieni şi care continuă şanţurile
laterale de la nivelul măduvei. De o parte
şi de alta a şanţurilor laterale se găsesc
cordoanele laterale care în partea
superioară prezintă câte o proeminenţă
numită oliva bulbară. Olivele bulbare
sunt delimitate posterior de şanţurile
retroolivare, în carte îşi au originea
aparentă perechile IX, X şi XI de nervi
cranieni.
Puntea lui Varolio -
protuberanţa (pons) întretaie transversal
trunchiul cerebral în partea mijlocie, ca o
bandă de 2,5 cm. lungime şi 3-3,5 cm.
lăţime. Este delimitată inferior de şanţul
bulbopontin, iar superior de şanţul
pontopeduncular. Pe linia mediană
prezintă şanţul bazilar, iar lateral de
acesta, de o parte şi de alta, se găsesc
Fig. 10. Trunchiul cerebral – faţa anterioară (adaptare) două proeminenţe denumite piramidele
pontine, lateral de care îşi are originea

51
aparentă perechea aV-a de nervi cranieni. De la piramide, puntea se continuă lateral şi posterior cu braţele punţii sau
pedunculii cerebeloşi mijlocii.
Mezencefalul este reprezentat pe faţa anterioară de pedunculii cerebrali (crura cerebrali). Pedunculii cerebrali
sunt delimitaţi inferior de şanţul pontopeduncular, iar superior se continuă cu diencefalul. Pe linia mediană se găseşte fosa
interpedunculară, de formă triunghiulară, cu baza orientată în sus şi vârfulspre şanţul bulbopontin, la nivelul căruia îşi are
originea aparentă perechea a III-a de nervi cranieni. Fundul fosei este perforat de vase sanguine, alcătuind substanţa
perforată posterioară. Regiunea pendunculată se formează din fasciculele ascendente şi descendente care se repartizează
sub un unghi de 80 grade la cele 2 emisfere cerebrale.
Faţa posterioară a trunchiului cerebral (Fig. 11)
Această faţă se poare observa numai după îndepărtarea cerebelului.
Bulbul rahidian
prezintă pe linia mediană şanţul
median posterioar. Lateral de
şanţul median, de o parte şi de
alta, se află cordoanele
posterioare de substanţă albă,
care în partea superioară
formează piramidele bulbare
posterioare. Aceste cordoane
sunt delimitate lateral de
şanţurile laterale posterioare care
continuă şanţurile laterale de la
nivelul măduvei. De o parte şi de
alta a şanţurilor laterale se
găsesc cordoanele laterale, care
în partea superioară au traiect
divergent şi formează pedunculii
cerebeloşi inferiori (corpii
restiformi), structuri de legătură
între bulb şi cerebel. Prin
devierea laterală a pedunculilor
cerebeloşi inferiori, iar în partea
superioară prin convergenţa
pedunculilor cerebeloşi
superiori, se delimitează, pe faţa
posterioară a bulbului şi punţii,
un spaţiu rombic, care formează
planşeul ventriculului IV, numit
şi fosa romboidă.
Puntea lui Varolio. Faţa
posterioară a punţii corespunde
trigonului superior al fosei
romboide. Pe linia mediană se
observă fisura mediană
posterioară, iar lateral de ea,
coloanele longitudinale. Spre
unghiurile laterale ale fosei
romboide se găseşte aria
vestibulară, a cărei regiune
inferioară corespunde nucleilor
vestibulari, iar cea superioară,
nucleilor acustici.
Mezencefalul este
Fig. 11. Trunchiul cerebral – faţa posterioară reprezentat pe faţa posterioară de
tectum-ul mezencefalic, format
din patru coliculi cvadrigemeni, doi superiori şi doi inferiori, separaţi între ei printr-un şanţ în formă de cruce. Coliculii
superiori sunt prevăzuţi cu braţele coliculilor superiori, care îi leagă de corpii geniculaţi laterali, iar coliculii inferiori sunt
prevăzuţi cu braţele coliculilor inferiori, care îi leagă de corpii geniculaţi mediali. Sub coliculii inferiori îşi are originea
aparentă perechea a IV-a de nervi cranieni.

4.4.2.2. Structura trunchiului cerebral

Substanţa cenuşie. Asemănător măduvei spinării, trunchiul cerebral este format din substanţă albă şi cenuşie, dar
spre deosebire de măduvă substanţa cenuşie, dispusă la interior, este fragmentată în nuclei datorită numeroaselor fibre

52
ascendente şi descendente care se încrucişează la acest nivel (Fig. 12). Aceştia sunt grupaţi în: nuclei senzitivi, nuclei
motori (somatomotori), nuclei vegetativi (visceromotori parasimpatici) şi nuclei proprii ai trunchiului cerebral.
Nucleii senziti
v i sunt nuclei terminali, ce
conţin deutoneuroni, la care
ajung fibrele senzitive ale
nervilor cranieni.
➢ În bulb se află: nucleul
tractului solitar, la care
vin fibrele senzitive ale
n. vag (X), n.
glosofaringian (IX) şi n.
facial (VII), precum şi
nucleul tractului spinal
al n. trigemen (V).
➢ În punte se găsesc:
nucleul senzitiv principal
al n. trigemen (V) şi
nucleii cohleari anteriori
şi posteriori ai n.
vestibulocohlear (VIII).
➢ În mezencefal se află:
nucleul tractului
mezencefalic al n.
trigemen (V).
Nucleii motori
sunt nuclei de origine ce
conţin neuroni ai căror axoni
formează fibrele motorii ale
nervilor cranieni.
➢ În bulb se află: nucleul
hipoglosului de la care
pleacă fibrele n. hipoglos
(XII), şi nucleul
ambiguu, în care îşi au
originea fibrele fibrele
motorii ale n. accesor
(XI), n. vag (X) şi n.
glosofaringian (IX). Fig. 12. Nucleii de substanţă cenuşie ai trunchiului cerebral
➢ În punte se găsesc: nucleul facialului (VII), nucleul n. abducens (VI) şi nucleul motor al trigemenului (V).
În mezencefal se află: nucleul trohlearului (IV) şi nucleul oculomotorului (III).
N u c l e i i v e g e t a t i v i împreună cu substanţa reticulată sunt centrii a numeroase reflexe viscerale cu sediul
în trunchiul cerebral.
➢ În bulb se află: nucleul dorsal al vagului (X) şi nucleul salivator inferior - centrul reflexului secretor salivator
al glandei parotide - a cărui fibre intră în constituţia n. facial (VII).
➢ În punte se găsesc: nucleul salivator superior - centrul reflexului secretor salivator al glandelor sublinguală şi
submandibulară şi nucleul lacrimal - centrul secretor al glandei lacrimale, a căror fibre intră în constituţia n.
facial (VII).
➢ În mezencefal se află: nucleul accesor al oculomotorului a cărui fibre intră în constituţia n. oculomotor (III).
N u c l e i i p r o p r i i cei mai răspândiţi sunt nucleii formaţiunii reticulate a trunchiului cerebral, sediul centrilor
respiratori (inspiratori, expiratori şi pneumotaxic), centrilor cardiaci (cardioacceleratori, cardioinhibitori etc.) şi centrilor
vasomotori.
➢ În bulb se află: nucleii gracilis (Goll) şi cuneatus (Burdach) şi nucleii olivari.
➢ În punte se găsesc: nucleii punţii, nucleul dorsal al corpului trapezoid şi nucleul lemniscului lateral.
➢ În mezencefal se află: nucleul roşu, substanţa neagră şi coliculii cvadrigemeni.
Substanţa albă a trunchiului cerebral este formată din căile de conducere ascendente, ale sensibilităţii, întâlnite şi
la măduva spinării, la care se adaugă fibre cu origine în nucleii senzitivi ai trunchiului cerebral, care asigură sensibilitatea
extremităţii cefalice. De asemenea, la acest nivel se găsesc căile de conducere descendente, ale motilităţii, care ajung la
măduvă sau se opresc la nucleii motori ai trunchiului cerebral, coordonând activitatea musculaturii capului, precum şi fibre
proprii care asigură legătura dintre nucleii trunchiului cerebral.

53
 4.4.3. CEREBELUL (cerebellum)
Cerebelul (creierul mic) este situat posterior de trunchiul cerebral, în
etajul inferior al cutiei craniene. Este separat de lobii occipitali ai emisferelor
cerebrale printr-o prelungire a durei mater, numită cortul cerebelului.

4.4.3.1. Configuraţia externă

Fig. 13. Morfologia externă a cerebelului –
vedere dorsală
Cerebelul are formă ovoidă, cu diametrul mare orientat transversal.
Este alcătuit din două părţi laterale numite emisfere cerebeloase, unite printr-
o parte mediană numită vermis (Fig. 13). Prezintă trei feţe: două posterioare
(superioară şi inferioară) şi o faţă anterioară.
Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin trei perechi de
pedunculi cerebeloşi (Fig. 14). Pedunculii cerebeloşi inferiori (corpii
restiformi) leagă cerebelul de bulbul rahidian. Pedunculii cerebeloşi mijlocii
(braţele punţii) leagă cerebelul de puntea lui Varolio. Pedunculii cerebeloşi
superiori (braţele conjunctive) leagă cerebelul de mezencefal. Pedunculii
cerebeloşi sunt constituiţi din fibre nervoase aferente şi eferente cerebelului.
La suprafaţa cerebelului se observă o serie de şanţuri mai adânci
(fisura primară, fisura orizontală, fisura prepiramidală etc.) care delimitează
între ele lobi (lobul anterior - paleocerebel, lobul mijlociu - neocerebel, lobul
posterior - paleocerebel, lobul floculonodular - arhicerebel) sau mai puţin
adânci, care delimitează între ele lobuli sau lamele. Aceste şanţuri asigură
mărirea suprafeţei cerebeloase.

4.4.3.2. Structura cerebelului

Substanţa cenuşie. Cerebelul este constituit din substanţă cenuşie
Fig. 14. Pedunculii cerebrali (secţiune sagitală): care, spre deosebire de măduvă şi trunchiul cerebral, este dispusă la periferie
1-cerebelul; 2-substanţă cenuşie; 3-substanţă formând scoarţa cerebeloasă (cortexul cerebelos) şi în interior formând
albă; 4-pedunculii cerebrali inferiori; 5-
nucleii cerebeloşi şi din substanţă albă care este dispusă numai la interior
pedunculii cerebrali mijlocii; 6-pedunculii
cerebrali superiori; 7-tuberculii cvadrigemeni; (Fig. 14). Datorită dispoziţiei substanţei cenuşii şi a lamelelor de substanţă
8-peduncul cerebral; 9-puntea lui Varoli; 10- albă care confluează spre centru, în secţiune se observă o arborizaţie a
bulbul; 11-ventriculul al IV-lea substanţei nervoase, denumită arborele vieţii (arbor vitae).
S c o a r ţ a c e r e b e l o a s ă însoţeşte toate şanţurile cerebelului,
mărindu-şi considerabil suprafaţa. Cortexul cerebelos este alcătuit din trei straturi celulare: molecular, ganglionar şi
granular (Fig. 15).
Stratul molecular, superficial, este format din celule mici "în coşuleţ", a căror axoni pătrund în stratul mijlociu şi
se ramifică în jurul celulelor Purkinje.
Stratul ganglionar (al celulelor Purkinje), mijlociu, este format din celule mari a căror dendrite pătrund în stratul
molecular.

54
 Stratul granular, profund, este constituit din celule mici stelate a căror axon ajunge în stratul molecular, se bifurcă
"în T" şi sinapsează cu dendritele celulelor Purkinje.
N u c l e i i c e r e b e l o ş i se găsesc în substanţa albă a vermisului şi a emisferelor cerebeloase. Dinspre partea
mediană (de la nivelul vermisului) spre partea laterală a emisferelor cerebeloase nucleii cerebeloşi sunt dispuşi în
următoarea ordine: nucleii fastigiali, nucleii globoşi, nucleii emboliformi şi nucleii dinţaţi. Primele trei perechi sunt nuclei
paleocerebeloşi, în timp ce nucleul dinţat are o parte mai veche paleocerebeloasă şi o parte mai nouă filogenetic
neocerebeloasă.
Substanţa albă este situată la interior şi formată din fibre nervoase aferente, eferente şi de asociere
(intracerebeloase) (Fig. 16).
Fibrele aferente, vin de la măduvă, trunchiul cerebral şi scoarţa cerebrală şi constituie fascicule (tracturi):
fasciculul spinocerebelos direct Flechsig (prin pedunculii cerebeloşi inferiori), fasciculul spinocerebelos încrucişat Gowers
(prin pedunculii cerebeloşi superiori), fasciculul vestibulocerebelos (prin pedunculii cerebeloşi inferiori), fasciculul
olivocerebelos (prin pedunculii cerebeloşi inferiori), fasciculul bulbocerebelos (prin pedunculii cerebeloşi inferiori),
fasciculul corticopontocerebelos (prin pedunculii cerebeloşi mijlocii).
Fibrele eferente, pleacă din cerebel spre măduvă, trunchiul cerebral şi talamus, formând fascicule (tracturi):
fasciculul fastigiobulbar (prin pedunculii cerebeloşi inferiori), fasciculul dentorubric (prin pedunculii cerebeloşi superiori),
fasciculul dentotalamic (prin pedunculii cerebeloşi superiori).
Fibrele intracerebeloase fac legătura între cortexul cerebelos şi nucleii cerebeloşi. Sunt formate în special din
axonii neuronilor Purkinje din scoarţă care ajung la nucleii cerebeloşi.

4.4.4. DIENCEFALUL (diencephalon)

Diencefalul (creierul intermediar) este situat în continuarea mezencefalului, sub emisferele cerebrale. În interiorul
său conţine ventriculul al III-lea. Diencefalul este alcătuit din: talamus, metatalamus, epitalamus şi hipotalamus, structuri
dispuse în jurul ventricului III.
4.4.4.1. Configuraţia externă
Cea mai mare parte a diencefalului poate fi observată numai după îndepărtarea emisferelor cerebrale.
Faţa bazală, orientată antero-inferior spre şeaua turcească, este mărginită anterior de chiasma optică, lateral de
tracturile optice, iar posterior corespunde fosei interpedunculare. Posterior de chiasma optică se află o proeminenţă - tuber
cinereum, cu o prelungire conică - infundibulum, la capătul căreia se află glanda hipofiză. Posterior de tuber cinereum se
găsesc două proeminenţe mici - corpii mamilari, ce mărginesc anterior fosa interpedunculară.
Faţa posterioară poate fi observată numai după îndepărtarea emisferelor cerebrale. Pe linia mediană se găseşte
ventriculul al III-lea.
Feţele laterale sunt strâns unite cu emisferele cerebrale.
Ventriculul al III-lea este o cavitate
mărginită în cea mai mare parte de structurile
diencefalice. Comunică posterior cu ventriculul
al IV-lea prin apeductul lui Sylvius, iar anterior
şi lateral prin găurile interventriculare (Monro)
cu ventriculii laterali I şi II din interiorul
emisferelor cerebrale. Cei patru ventriculi
precum şi canalele cu care comunică conţin în
interior lichid cefalorahidian.
4.4.4.2. Structura diencefalului
Substanţa cenuşie. Diencefalul este
constituit din substanţă cenuşie dispusă sub
formă de nuclei (Fig. 17) .
Talamusul este alcătuit din două mase
de substanţă cenuşie, situate de o parte şi de alta
a ventriculului al III-lea. Partea anterioară a
talamusului este numită rostrum, iar partea sa
posterioară pulvinar. Este constituit din cinci
categorii de nuclei: anteriori, posteriori, laterali,
mediali şi intralaminari, care reprezintă staţii de
releu pe traseul căilor ascendente. În nucleii
laterali fac sinapsă fibrele ce conduc
sensibilitatea exteroceptivă (tactilă, termică şi
dureroasă) şi sensibilitatea proprioceptivă
conştientă de la nivelul întregului corp. În
nucleii posteriori fac sinapsă fibrele
sensibilităţii optice şi acustice, precum şi Fig. 17. Secţiune sagitală prin diencefal
colaterale din căile sensibilităţii generale.
Nucleii anteriori se leagă de hipotalamus şi scoarţa cerebrală. Nucleii mediali primesc fibre de la hipotalamus şi
trimit fibre la lobul frontal cerebral.

55
 Metatalamusul este format din corpii geniculaţi laterali şi mediali. Corpii geniculaţi laterali sunt legaţi de coliculii
cvadrigemeni superiori şi sunt staţie de releu pe traseul căii vizuale. Corpii geniculaţi mediali sunt legaţi de coliculii
cvadrigemeni inferiori şi sunt staţie de releu pe traseu căii acustice.
Epitalamusul, situat în partea postero-superioară a diencefalului, este format din glanda epifiză (corpus pineale),
trigonul habenulei cu nucleul habenulei în interior şi striile habenulei. La nivelul nucleului habenulei se închid reflexele
olfactivo-somatice (orientarea capului şi ochilor spre o sursă odorantă).
Hipotalamusul, situat la baza diencefalului, formează podeaua ventriculului al III-lea. Este format din din
regiunea supraoptică, tuber cinereum cu neurohipofiza şi corpii mamilari. Structural hipotalamusul conţine substanţă
cenuşie sub formă de nuclei şi substanţă albă constituită din fibrele. Nucleii hipotalamici sunt: nucleii supraoptici, nucleii
paraventriculari, nucleii tuberali şi nucleii mamilari.
Substanţa albă este constituită din:
- fibre aferente, care vin de la scoarţa cerebrală (fasciculele corticohipotalamice şi fasciculul olfactiv), de la
talamus (fasciculul talamohipotalamic) de la substanţa reticulată şi de la căile sensibilităţii generale;
- fibre eferente, care pleacă la substanţa reticulată a trunchiului cerebral şi nucleii vegetativi ai nervilor cranieni
(fasciculul longitudinal dorsal), la talamus (fasciculul mamilotalamic), la hipofiză (fasciculul supraopticohipofizar), la
mezencefal (fasciculul mamilomezencefalic).

4.4.5. EMISFERELE CEREBRALE (Telencephalon)

Din punct de vedere structural şi funcţional, encefalul reprezintă o însumare integrală de structuri centralizatoare,
între care cortexul cerebral deţine locul principal. Superioritatea cortexului cerebral trebuie privită ca o consecinţă a
faptului că spre el converg – direct sau indirect – toate arcurile reflexe ale organismului. Totodată, la acest nivel, pe baza
proceselor de excitaţie şi inhibiţie se realizează integritatea oricărei funcţii în ansamblul unitar pe care-l alcătuieşte
organismul cu mediul. Encefalul şi măduva reprezintă de fapt, regiuni diferite ale unui sistem unitar în care cortexului îi
sunt subordonate toate celelalte structuri, fapt impus de gradul de complexitate al organismului. Elementele operaţionale
prin care o structură este capabilă să integreze ceva trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe:
-să aibă o triplă legătură cu fiecare element operaţional: aferenţă (informaţională), eferenţă (de comandă) şi
retroaferenţă (de control).
-între reprezentările centrale ale diverselor elemente operaţionale să existe conexiuni bidirecţionale.
Deci, între cortex, – ca structură integratoare şi segmentele subiacente – ca elemente operaţionale integrante, se
stabilesc legături de tipul arcului reflex (în sprijinul structurii unitare a sistemului nervos) şi în al doilea rând că structura
cortexului cerebral este realizată pe baza a 3 tipuri de neuroni: senzitivi, motori şi de asociaţie.
Regiunea telencefalică reprezintă porţiunea terminală a axei cerebro-spinale, la nivelul căreia apare şi se dezvoltă
structura cu cea mai mare capacitate integratoare – mantia cerebrală. În termeni pavlovişti, mantia cerebrală nu ar fi decât o
zonă la nivelul căreia se proiectează toate funcţiile organismului, între care se realizează legături bidirecţionale,
reprezentate prin aferenţele neuronilor senzitivi şi eferenţele neuronilor motori împreună cu toate derivaţiile de pe traiectul
lor. Fiind o structură de maximă convergenţă, scoarţa cerebrală prezintă o mare dezvoltare în suprafaţă, fapt dedus din
fenomenul de pliere, deci o bogată reţea de conectare cu periferia, ceea ce conferă masivitatea substanţei albe din această
regiune. Greutatea creierului mare este aproximativ 1400 grame.
4.4.5.1. Configuraţia externă
Regiunea telencefalică este formată din două emisfere cerebrale, separate parţial de fisura interemisferică. Cele
două emisfere cerebrale sunt legate la baza lor prin formaţiuni de substanţă albă: corpul calos, trigonul cerebral şi
comisura albă.
Emisferele cerebrale, de formă ovoidă
cu axul mare orientat anteroposterior, prezintă
câte trei feţe: superolaterală(convexă), medială
şi bazală (concavă). Suprafaţa externă este
brăzdată de numeroase şanţuri (fisuri), unele
mai adânci care delimitează lobi şi altele mai
puţin adânci care delimitează girusuri
(circumvoluţiuni).
Faţa superolaterală (convexă)
prezintă trei şanţuri mai adânci şi patru lobi
(Fig. 18).
➢ Şanţul central (Rolando) începe de pe faţa
mediană, are traseu aproape vertical la
nivelul celor două treimi superioare ale
Fig. 18. Circumvoluţiile de faţă externă a emisferei cerebrale acestei feţe, până în vecinătatea şanţului
lateral. Acest şanţ separă lobul frontal de
lobul parietal.
➢ Şanţul lateral (Sylvius) începe de pe faţa inferioară, înconjoară marginea laterală şi se orientează oblic în sus şi
posterior. Acest şanţ separă lobul temporal de lobul frontal şi parietal. Îndepărtând buzele şanţului lateral, pe fundul
său, se observă lobul insulei mărginit de un şanţ circular.

56
 ➢ Şanţul parietooccipital extern se găseşte în partea posterioară a feţei convexe, are traseu oblic spre partea
posterioară şi se continuă pe faţa mediană cu şanţul parietooccipital intern. Acest şanţ separă lobul occipital de lobul
parietal.
❖ Lobul frontal, situat anterior de şanţul central, prezintă două şanţuri orizontale bifurcate posterior care
delimitează patru girusuri: frontal superior, frontal mijlociu, frontal inferior şi frontal ascendent (precentral).
❖ Lobul parietal, limitat anterior de şanţul central, inferior de şanţul lateral şi posterior de şanţul parietooccipital
extern, prezintă un şanţ orizontal bifurcat anterior care delimitează trei girusuri: parietal superior, parietal
inferior şi parietal ascendent (postcentral). Girul parietal inferior este separat în girul supramarginal - anterior
şi girul angular - posterior.
❖ Lobul temporal, situat sub şanţul lateral prezintă două şanţuri orizontale care delimitează trei girusuri: temporal
superior, temporal mijlociu şi temporal inferior.
❖ Lobul occipital, situat sub şanţul parietooccipital extern prezintă două şanţuri orientate oblic care separă trei
girusuri: occipital superior, occipital mijlociu şi occipital inferior.
Faţa medială se poate observa după secţionarea structurilor ce leagă cele două emisfere între ele (Fig. 19).
Prezintă mai multe şanţuri: şanţul corpului calos delimitează superior corpul calos secţionat, care este aşezat central; şanţul
cingului situat superior şi paralel cu şanţul corpului calos; şanţul subparietal situat pe faţa mediană a lobului parietal; şanţul
parietooccipital intern, situat posterior de şanţul subparietal; şanţul calcarin, situat la nivelul lobului occipital.
Aceste şanţuri de pe faţa mediană separă următoarele girusuri: girusul cingului delimitat între şanţul corpului calos
şi şanţul cingului, se continuă posterior cu o regiune îngustă (istm), iar apoi în partea inferioară se continuă cu girusul
parahipocampal cu traseu anterior, care se termină anterior cu un cârlig numit uncus. De o parte şi de alta a şanţului
parietooccipital se găsesc două girusuri: precuneus - superior şi cuneus - inferior.

Fig. 19. Faţa internă a emisferei cerebrale (stângi) Fig. 20. Faţa inferioară a emisferelor cerebrale

Faţa bazală a emisferelor cerebrale este formată din faţa inferioară a lobilor: frontal, temporal şi occipital (Fig.
20). La nivelul lobului frontal se găseşte şanţul olfactiv, care adăposteşte bulbul şi tractul olfactiv, iar median se află
şanţurile orbitale, de forma literei "H", care delimitează girusurile orbitale. În regiunea temporooccipitală se găsesc şanţul
hipocampului şi şanţul colateral, care delimitează patru girusuri: lingual, parahipocampal, occipitotemporal medial şi
occipitotemporal lateral.
4.4.5.2. Structura emisferelor cerebrale
Substanţa cenuşie se dispune la acest nivel sub forma scoarţei cerebrale (cortexul cerebral), cât şi sub forma
nucleilor bazali (corpii striaţi).
S c o a r ţ a c e r e b r a l ă (p a l l i u m) este organul superior de integrare a funcţiilor întregului organism. Este
situată la suprafaţa emisferelor, urmărind cu fidelitate toate şanţurile mai adânci sau mai puţin adânci, ceea ce îi asigură o
suprafaţă totală de 1200 - 2200 cm2. Numărul total de celule din scoarţa cerebrală a fost evaluat la circa 14 miliarde.
Cortexul cerebral reprezintă o zonă spre care converg informaţiile venite direct sau indirect din diferite sectoare
ale organsimului. Ajunse la nivelul unei structuri unitare, aceste informaţii se vor concretiza în secţiuni de răspuns
(reflectoare) – numai dacă vor avea o intensitate optimă sau o semnificaţie fiziologică de moment sufiecient de puternică.
Astfel, una din deciziile scorţei va fi rezultatul firesc al interacţiunii şi interinfluenţei realizate între diversele sale zone
intrate în funcţiune – deoarece la nivel cerebral nu se realizează niciodată un singur arc reflex funcţional.
“Logicul” acţiunilor cerebrale rezidă din faptul că va avea de câştigat – informaţia ce poartă cea mai înaltă
semnificaţie momentană pentru organism. Deci, integrarea este rezultatul interacţiunii proceselor corticale – ca apariţie a
stimulilor din mediul intern şi extern – posibilă doar la nivelul structurii spre care converg.
Din punct de vedere filogenetic, cortexul cerebral prezintă o regiune mai veche - paleocortex - care corespunde
rinencefalului şi o parte mai nouă - neocortex - cu suprafaţă mare şi grad de complexitate ridicat.
Structural, scoarţa cerebrală este alcătuită din neuroni dispuşi în mai multe straturi cu repartizare neuniformă, ceea
ce a dus la împărţirea sa în două zone: allocortex şi izocortex.

57
 Allocortexul, care reprezintă aproximativ 1/12 din suprafaţa
scoarţei este constituită din arhicortex - reprezentată de hipocamp şi
paleocortex - reprezentată de lobul olfactiv (rinencefal).
Substanţa nervoasă a allocortexului este dispusă în 2 straturi
celulare: granular (extern) cu celule receptoare şi piramidal (intern) cu
celule motorii şi de asociere.
Izocortexul reprezintă cea mai mare parte a scoarţei cerebrale
şi este constituit din 6 straturi celulare (Fig. 21):
➢ stratul molecular (extern) cu celule mici prevăzute cu numeroase
prelungiri dispuse în reţea;
➢ stratul granular extern are celule mici poligonale, cu nucleu mare,
care dau aspectul granulat;
➢ stratul piramidal extern are celule piramidale mici, a căror axoni
părăsesc scoarţa formând substanţa albă;
➢ stratul granular intern are celule mici poligonale, cu nucleu mare,
care dau aspectul granulat;
➢ stratul piramidal extern are celule piramidale mari (neuronii Betz),
a căror axoni părăsesc scoarţa formând substanţa albă;
➢ stratul polimorf, format din cecule cu aspect variat.
Celulele granulare au rol receptor, primind impulsuri
senzitive, iar cele piramidale au rol efector, conducând impulsuri
motorii prin intermediul axonilor care intră în constituţia substanţei
albe, unde formează fasciculele motorii descendente şi cele de
asociaţie.
Unele zone de izocortex au straturile dezvoltate proporţional
- izocortex homotipic, în timp ce alte zone ale izocortexului prezintă
Fig. 21. Structura cortexului cerebral straturile celulare inegal dezvoltate - izocortex heterotipic. Zonele în a
care sunt mai dezvoltate straturile granulare constituie izocortezul heterotipic granular (senzitiv) şi constituie ariile
corticale senzitive, la nivelul cărora proiectează diferitele sensibilităţi (exteroceptivă, proprioceptivă, interoceptivă, vizuală,
acustică, gustativă, olfactivă şi vestibulară). Zonele în care sunt mai dezvoltate straturile piramidale constituie izocortezul
heterotipic piramidal (efector) şi constituie ariile corticale motorii, de la nivelul cărora pleacă fibrele fasciculelor
coticospinale şi corticonucleare, care conduc impulsuri cu rol de integrare a motilităţii generale a organismului.

Localizarea ariilor corticale (Fig. 22)

Fig. 22. Cortexul feţei externe a emisferei stângi (Brodmann)

58
 ❑ Lobul frontal conţine ariile corticale: 4, 6, 8, 9, 10, 11, 13, 14, 24, 25, 32, 44, 45, 46 etc.
▪ A r i a 4, localizată în girul precentral, reprezintă zona de integrare a motilităţii corpului, iar distrugerea
sa dă paralizii musculare. Reprezentarea grafică a centrilor în această arie reprezintă un fel de om -
homunculus motor - care prezintă componentele deformate deoarece reprezentarea diferitelor regiuni ale
corpului nu este proporţionale cu suprafaţa lor ci cu fineţea mişcărilor. Astfel musculatura implicată în
efectuarea unor mişcări mai fine (musculatura mâinii, obrajilor, limbii etc.) este mult mai larg
reprezentată comparativ cu musculatura altor regiuni (musculatura trunchiului, membrelor inferioare etc.).
▪ A r i i l e 6 şi 8, situate anterior de aria 4, sunt arii motorii de asociere ce coordonează mişcări complexe:
oculocefalogire (mişcarea conjugată a capului şi ochilor), masticaţia, deglutiţia, mişcările automate
(mersul, înotul, mersul pe bicicletă etc.) etc. Distrugerea lor duce la lipsa de coordonare a mişcărilor
complexe, fără paralizii.
▪ A r i i l e 9, 10, 11, situate în partea anterioară a lobului frontal, reprezintă sediul integrării sentimentelor,
emoţiilor etc. Lezarea lor duce la tulburări de comportament.
▪ A r i i l e 13, 14, 24, 25, 32, situate pe feţele inferioare ale lobilor frontali, reglează funcţiile vegetative,
fiind în strânsă legătură cu hipotalamusul.
▪ A r i a 44, situat în partea inferioară a girusului poscentral stâng reprezintă centrul vorbirii (Broca).
Lezarea sa dă tulburări de vorbire.
❑ Lobul parietal conţine ariile corticale: 1, 2, 3, 5, 7, 39, 40, 43 etc.
▪ A r i i l e 3, 1, 2 (aria somestezică I), situate în girul postcentral reprezintă centrii de integrare a
sensibilităţii generale a corpului la care ajung fibrele ce conduc impulsuri senzitive exteroceptive (tactile
termice şi dureroase) şi ale sensibilităţii proprioceptive conştiente. Reprezentarea grafică a centrilor în
această arie reprezintă un fel de om - homunculus senzitiv - care prezintă componentele deformate
deoarece reprezentarea diferitelor regiuni ale corpului nu este proporţionale cu suprafaţa lor ci cu
sensibilitatea lor. Astfel, zonele cu sensibilitatea cea mai mare (buzele, obrajii, limba, mânaetc.) sunt mult
mai larg reprezentate comparativ cu alte regiuni (trunchiul, membrele inferioare etc.).
▪ A r i i l e 5 şi 7, sunt arii de asociaţie.
▪ A r i i l e 39 şi 40, sunt zone de asociere psihosenzitivă.
▪ A r i a 43, situat în partea inferioară a girusului postcentral, este centrul gustativ.
❑ Lobul temporal conţine ariile corticale: 22, 41, 42 etc.
▪ A r i a 22, este centrul înţelegerii limbajului vorbit, a muzicii. Lezarea sa dă surditate verbală (aude ce se
vorbeşte, dar nu înţelege).
▪ A r i i l e 41 şi 42, sunt centrii auditivi, ce percep şi integrează mesajele acustice. Lezarea lor dă tulburări
de auz.
❑ Lobul occipital conţine ariile corticale: 17, 18, 19.
▪ A r i i l e 17, 18 şi 19, sunt centrii vizuali, ce percep şi integrează mesajele vizuale. Lezarea lor dă
tulburări de vedere.
N u c l e i i b a z a l i, sunt mase de substanţă cenuşie dispuse în substanţa albă, supero-lateral faţă de talamus.
Funcţional aceştia răspund de motricitatea automată, eferenţele lor alcătuind căile extrapiramidale.
Fiecare corp striat este alcătuit din câte un nucleu caudat şi unul lenticular (care este format la rândul său din
putamen şi globus pallidus). Aceştia stabilesc legături multiple reciproce, cu nucleii diencefallici, mezencefalici precum şi
cu substanţa reticulată. Legăturile cortico-striate realizează integrarea acestor nuclei în cadrul sistemului nervos.
Substanţa albă. Fasciculele de substanţă albă extraaxiale sunt reprezentate la nivel telencefalic prin nervii
olfactivi I şi optici II – senzitivi. Ei poartă spre scoarţă informaţiile despre ambianţă, recepţionate la nivelul segmentului
periferic al analizatorului olfactiv şi vizual. Condiţiile funcţionale ce se impun la nivel cortical – reprezentarea corticală a
arcurilor reflexe şi larga lor posibilitate de interconectare sunt satisfăcute structural prin dezvoltarea căilor de conducere –
substanţei albe intraemisferice. Fibrele acestei regiuni sunt: fibre de proiecţie şi fibre locale. Cele de proiecţie, leagă
regiunea telencefalică cu toate celelalte regiuni ale axei cerebrospinale. Prin acestea se realizează reprezentarea corticală a
arcurilor reflexe (fibrele ascendente şi descendente). Fibrele locale stabilesc legături între cele 2 emisfere (fibre
comisurale), fie între acestea şi nulceii bazali (fibrele corticostriate) sau între diversele regiunii ale aceleiaşi emisfere (fibre
de asociaţie). Prin acestea se realizează interconectarea diferitelor reprezentări corticale – ceea ce conferă un caracter unitar
întregii scoarţe cerebrale.
4.4.6. Nervii cranieni
După cum nervii rahidieni reprezintă partea periferică a măduvei, nervii cranieni reprezintă partea periferică a
encefalului (Fig. 23). Aceştia sunt în număr de 12 perechi şi îşi au originea sau se termină în cea mai mare partea în nucleii
trunchiului cerebral.
Din punct de vedere funcţional pot fi:
▪ senzitivi: n. olfactiv (I), n. optic (II), n. acustico- vestibular (VIII);
▪ motori: n. oculomotor (III), n. trohlear (IV), n. abducens (VI), n. accesor (XI), n. hipoglos (XII);
▪ micşti: n. trigemen (V), n. facial (VII), n. glosofaringian (IX), n. vag sau pneumogastric (X).
I. Nervul olfactiv (n. mirosului), senzitiv, este format din axoni ai celulelor senzitive (protoneuroni) din mucoasa
olfactivă, care fac sinapsă cu celulele mitrale (deutoneuroni) din bulbul olfactiv. Astfel se formează tracturile olfactive, ce
prelungesc bulbii olfactici spre encefal.
II. Nervul optic (n. văzului), senzitiv, este alcătuit din axonii neuronilor multipolari ai retinei şi conduc spre

59
cortex impulsuri senzitive declanşate de stimulii luminoşi. Nervii optici se încrucişează parţial la baza diencefalului
formând chiasma optică. În chiasmă fibrele provenite din partea nazală a retinei se încrucişează, în timp ce fibrele din
partea laterală a retinei îşi continuă traseul de aceiaşi parte (omolateral). În continuarea chiasmei optice fibrele formează
tracturile optice, care conţin fibre laterale de aceiaşi parte şi fibre nazale de parte opusă.

Fig. 23. Schema distribuţiei nervilor cranieni

III. Nervul oculomotor, motor, conţine fibre somatomotorii şi visceromotorii parasimpatice. -

Fibrele somatomotorii au origine în nucleul oculomotorului din mezencefal şi inervează cea mai mare parte din muşchii
extrinseci ai globului ocular: m. drept superior, m. ridicător al pleoapei superioare, m. drept medial, m. drept inferior şi m.
oblic inferior.
- Fibrele visceromotorii îşi au originea în nucleul accesor al oculomotorului şi asigură inervaţia muşchilor netezi
(intrinseci) ai globului ocular (m. ciliari şi m. irisului).
IV. Nervul trohlear, motor, cu origine în nucleul trohlearului din mezencefal, inervează muşchiul extrinsec al
globului ocular - m. oblic superior.
V. Nervul trigemen, mixt, este constituit din trei ramuri: oftalmică, maxilară şi mandibulară. Primele două
ramuri sunt senzitive, iar cea de-a treia este mixtă.
- Fibrele senzitive îşi au origine în ganglionii semilunari Gasser. Dendritele acestor neuroni deservesc
sensibilitatea feţei, iar axonii formează rădăcina senzitivă a trigemenului, străbat puntea şi ajung la nucleul senzitiv al
trigemenului din bulb, punte şi mezencefal. Aceste fibre constituie totodată şi căile aferente a numeroase reflexe cu centrii
în trunchiul cerebral: reflexe salivare, reflexul lacrimal, reflexul cornean, reflexul de vomă etc.

60
 - Fibrele motorii îşi au originea în nucleul motor din punte, asigurând inervaţia muşchilor masticatori.
VI. Nervul abducens, motor, îşi are originea în nucleul abducensului din punte. Fibrele acestui nerv inervează
muşchiul extrinsec al globului ocular: m. drept lateral (extern).
VII. Nervul facial, mixt, conţine fibre somatosenzitive, somatomotorii şi visceromotorii parasinpatice.
- Fibrele senzitive, cu originea în ganglionul geniculat, deservesc sensibilitatea gustativă din cele 2/3 anterioare
ale limbii. Axonii acestor neuroni fac sinapsă în nucleul tractului solitar din bulb cu deutoneuronii căii, de la care
impulsurile senzitive ajung la scoarţa cerebrală după ce fac sinapsă în talamus.
- Fibrele motorii, cu origine în nucleul facialului din punte, inervează musculatura mimicii (se mai numeşte şi
nervul fizionomiei). Leziunea acestor filete motorii atrage paralizia muşchilor feţei.
- Fibrele vegetative parasimpatice, cu origine în nucleul salivator superior, inervează secretor glandele
submandibulară şi sublinguală.
VIII. Nervul acustico - vestibular (vestibulo - conhlear), senzitiv, prezintă 2 ramuri cu funcţii diferite: cohleară
(acustică) şi vestibulară.
- Ramura cohleară, cu origine în ganglionul spiral Corti de la nivelul melcului osos, culege informaţii auditive de
la celulele senzoriale ale organului Corti, iar axonii ajung la nucleii cohleari din trunchiul cerebral unde fac sinapsă cu
deutoneuronii căii. Impulsurile auditive sunt conduse în continuare spre scoarţa cerebrală (lobul temporal) după ce fac
sinapsă cu al treilea neuron în corpii geniculaţi din metatalamus.
- Ramura vestibulară, cu origine în ganglionul vestibular Scarpa, recepţionează excitaţiile de echilibru de la
nivelul receptorilor vestibulari din canalele semicirculare, saculă şi utriculă. Axonii acestor neuroni ajung la nucleii
vestibulari din trunchiul cerebral unde fac sinapsă cu deutoneuronul căii. Impulsurile vestibulare sunt conduse în continuare
spre scoarţa cerebrală (lobul temporal). după ce fac sinapsă cu al treilea neuron în talamus.
IX. Nervul glosofaringian, mixt, conţine fibre somatosenzitive, somatomotorii şi visceromotorii parasinpatice.
- Fibrele senzitive, cu origine în ganglionii glosofaringieni superior şi inferior, inervează mucoasa urechii medii,
mucoasa tubei auditive, amigdala palatină, mucoasa faringiană şi mucoasa gustativă din 1/3 posterioară a limbii.
- Fibrele motorii, cu origine în nucleul ambiguu din bulb, inervează muşchii constrictori ai faringelui şi ridicători
ai vălului palatin.
- Fibrele vegetative parasimpatice, cu origine în nucleul salivator inferior, inervează secretor glandele parotide şi
o parte din glandele salivare mici.
X. Nervul vag (pneumogastric), mixt, conţine fibre somatosenzitive, somatomotorii, viscerosenzitive şi
visceromotorii parasimpatice.
- Fibrele senzitive, cu origine în ganglionii superior şi inferior ai vagului, inervează mucoasa gustativă din 1/3
posterioară a limbii, mucoasa laringelui, pavilionul urechii, conductul auditiv extern şi arcul aortic.
- Fibrele motorii, cu origine în nucleul ambiguu din bulb, inervează musculatura laringelui.
- Fibrele vegetative parasimpatice, cu origine în nucleul dorsal al vagului, asigură inervaţia parasimpatică a
viscerelor toracice precum şi a viscerelor din cele 2/3 superioare ale abdomenului, prin participarea la formarea plexurilor:
esofagian, pulmonar, cardiac, gastric, celiac.
XI. Nervul accesor, motor, cu origine în nucleul ambiguu din bulb, inervează musculatura spatelui (m. trapez) şi a
gâtului (m. sternocleidomastoidian).
XII. Nervul hipoglos, motor, cu origine nucleul hipoglosului din bulb, inervează musculatura limbii şi o parte din
muşchii hioidieni.

61
 Unitatea de curs 5.

ANALIZATORII

Coordonarea funcţională a unui organism, precum şi integrarea acestuia în mediu poate fi realizată de sistemul
nervos numai când acesta primeşte informaţii atât din mediu extern cât şi din cel intern. Aceste informaţii sunt aduse la
sistemul nervos central prin intermediul organelor receptoare.
Analizatorii sunt sisteme complexe şi unitare, morfofuncţionale, care au rolul de a recepţiona, conduce şi
transforma excitaţiile, primite din mediul intern şi extern, în senzaţii specifice.
Din punct de vedere anatomic analizatorii sunt constituiţi din trei părţi principale: segmentul periferic (receptor),
segmentul intermediar (de conducere) şi segmentul central (cortical).
Segmentul periferic. Receptorii sunt structuri la nivelul cărora sunt recepţionaţi stimulii fizici şi chimici din
mediul extern şi intern. În acest fel, interpuşi între mediu extern şi structurile nervoase, receptorii sunt consideraţi a fi, nişte
“traductori” ai diferitelor tipuri de energie – în energie nervoasă. Rolul funcţional al receptorilor este de a realiza conversia
anumitor forme de energie în energie nervoasă.
Se disting trei categorii de receptori: exteroceptori, proprioceptori, visceroceptori.
Exteroceptorii sunt specializaţi în culegerea informaţiilor din mediul extern. Aceştia se împart în receptori cutanaţi
(tactili, termici şi dureroşi) şi receptori ai organelor de simţ (vizuali, acustici, vestibulari, olfactivi, gustativi).
Proprioceptorii culeg, de la nivelul structurilor aparatului locomotor (muşchi, tendoane, aponevroze, oase,
ligamente, capsule articulare etc.), informaţii legate de poziţia şi mişcarea corpului şi ale segmentelor sale.
Visceroceptorii (interoceptorii) sunt receptori care percep excitaţiile ce vin de la nivelul viscerelor (aparatul
digestiv, aparatul respirator, aparatul cardiovascular, aparatul excretor şi aparatul genital).
După natura stimulilor pe care îi percep, receptorii pot fi clasificaţi în: mecanoreceptori (tactili, de presiune,
kinestezici, acustici, vestibulari şi de presiune), termoreceptori, chemoreceptori (gustativi, olfactivi, chemoreceptorii de la
nivelul sinusului carotidian şi a arcului aortic), receptori electromagnetici (retina). Mecanoreceptorii înregistrează gradul de
extensie a unor organe cavitare, chemoreceptorii sesizează variaţiile chimice ale unor compuşi, osmoreceptorii percep
variaţiile osmotice din sânge şi ţesuturi, termoreceptorii sesizează variaţiile de temperatură în raport cu temperatura
corpului.
Majoritatea acestor interoceptori sunt reprezentaţi de fibrele nervoase mielinice ai ganglionilor spinali, care fie că
se termină liber la nivelul viscerelor şi al vaselor sanguine, fie că se termină incapsulat – corpusculii din masa
mezenterului.
Nocireceptori – specifici şi nespecifici, percep stimulii de natură diferită, veniţi fie din mediul extern, fin din cel
intern. Stimulii care acţionează asupra acestor receptori au o acţiune ce depăşeşete o anumită intensitate, putând deveni
nocivi.
Segmentul intermediar este alcătuit din căile nervoase, prin care impulsurile declanşate de la nivelul receptorilor
ajung până la centrii nervoşi superiori. Pe căile ascendente directe (fasciculul spinotalamic) impulsurile sunt conduse rapid
şi proiectate într-o arie corticală specifică. Pe căile nespecifice (sitemul reticulat activator) impulsurile sunt conduse lent şi
proiectate cortical, difuz şi nespecific.
Segmentul central este reprezentat de zona corticală în care se fac analiza şi sinteza informaţiilor primite de la
nivelul receptorilor, rezultând senzaţii specifice (vizuale, auditive etc.) şi conştiente.

5.1. ANALIZATORUL CUTANAT

5.1.1. Pielea
Pielea este un imens câmp receptor datorită numeroaselor şi variatelor terminaţii ale analizatorului cutanat care
informează centrii nervoşi superiori asupra proprietăţilor şi fenomenelor cu care organismul vine în contact. În piele se
găsesc receptorii tactili, termici, dureroşi, de presiune şi vibratori. Pielea sau tegumentul acoperă organismul la exterior şi
se continuă la nivelul orificiilor naturale ale organismului cu mucoasele. Este alcătuită, de la suprafaţă spre profunzime, din
trei straturi: epidermul aflat în contact direct cu mediul extern, dermul şi hipodermul sau ţesutul subcutanat.
❑ Epidermul este un epiteliu pluristratificat cheratinizat alcătuit din două pături: pătura germinativă, profundă şi
pătura cornoasă, superficială (Fig. 24).
o Pătura germinativă are în structura sa două straturi:
▪ stratul bazal, situat pe o membrană bazală care-l desparte de derm, format dintr-un singur strat de
celule cilindrice;
▪ stratul spinos, format din 6-20 de rânduri de celule poliedrice care trimit unele spre celelalte prelungiri
în formă de spini.

62
 Procesul de cheratinizare începe în regiunile superficiale ale acestui strat. Pătura germinativă se caracterizează prin
faptul că celulele ei se divid activ, asigurând reînnoirea straturilor superficiale. Cele două straturi ale păturii germinative
conţin pigment melanic, care este produs de celule speciale numite melanocite, localizate în derm.
o Pătura cornoasă este alcătuită din 3
straturi:
▪ stratul granular este format din
celule turtite care conţin granulaţii de
cheratină. La nivelul acestui strat
nucleii se fragmentează, iar celulele
epidermice încep să moară;
▪ stratul lucid este format din celule
turtite, clare cu nucleu degenerat şi
umeroase granulaţii de cheratină în
citoplasmă;
▪ stratul cornos conţine celule foarte
turtite, cu citoplasma încărcată de
cheratină, a căror nuclei au degenarat
şi a căror metabolism a încetat.
Legăturile dintre celule slăbesc, încât
acestea se desprind de e suprafaţa
pielii şi cad prin procesul de
descuamare (exfoliere). Ele sunt
permanent înlocuite cu celule
provenite din straturile profunde ale
epidermului.
În epiderm nu pătrund vase, astfel
încât hrănirea sa se realizează prin osmoză
pe seama lichidului intercelular. Epidermul
este străbătut de fire de păr, canale de
excreţie ale glandelor sudoripare şi sebacee, Fig. 24. Structura pielii (ansamblu)
precum şi de terminaţii nervoase receptoare:
terminaţii nervoase libere, discuri Merkel.
❑ Dermul este o pătură conjunctivă densă în care se găsesc vase de sânge, vase limfatice, terminaţii nervoase şi
anexe cutanate. Este constituit din două straturi: stratul papilar spre epiderm şi stratul reticular spre hipoderm.
o Stratul papilar formează nişte ridicături în formă de trunchi de con numite papilele dermice. Pe suprafaţa
degetelor, palmei şi plantei (talpa piciorului) papilele sunt mai evidente şi formează crestele papilare, a
căror întipărire dă amprentele, cu importanţă în medicina legală.
o Stratul reticular este format din ţesut conjunctiv dens.
În derm se găsesc canalele de excreţie ale glandelor sudoripare, adenomerii glandelor sebacee, foliculi piloşi,
muşchii firelor de păr, reţeaua vasculară şi numeroşi receptori nervoşi: terminaţii nervoase libere, corpusculi Meissner,
corpusculi Krause.
❑ Hipodermul, stratul profund al pielii, este alcătuit din ţesut conjunctiv lax, cu un număr variabil de celule
adipoase (adipocite). Când celulele adipoase sunt în număr mare constituie paniculi adipoşi. În hipoderm se găsesc
glomerulii glandelor sudoripare, reţeaua vasculară subcutanată, nervii cutanaţi şi receptori nervoşi: corpusculi Vater Pacini,
corpusculi Ruffini, corpusculi Golgi – Mazzoni.
Anexele pielii sunt anexe cornoase (firele de păr şi unghiile) şi anexe glandulare (glandele sudoripare, sebacee şi
mamare).
Firul de păr este constituit din rădăcină (folicul pilos) şi tulpină care are o parte înfiptă oblic în piele şi o parte
liberă vizibilă. La rădăcina firului de păr se află câte o glandă sebacee a cărei secreţie unge firul de păr şi un muşchi
erector al firului de păr, format din ţesut muscular neted, cu inervaţie vegetativă. Partea inferioară a rădăcinii este îngroşată
(bulbul firului de păr) şi prezintă în interior ţesut conjunctiv, vase de sânge şi nervi care alcătuiesc împreună papila firului
de păr. Celulele firului de păr sunt cheratinizate, dispuse în straturi concentrice şi conţin în citoplasma lor pigment melanic
care este răspunzător de culoarea firului de păr.
Unghiile sunt lamele cornoase alcătuite din celule cheratinizate. Sunt situate pe faţele dorsale ale degetelor, în
dreptul ultimei falange. Înconjurate de şanţul unghiei ele prezintă o parte vizibilă de culoare roz corpul unghiei şi o regiune
ascunsă sub piele, rădăcina unghiei. Între corpul unghiei şi rădăcină se află o zonă semilunară, albicioasă, numită lunula.
Părţile moi pe care sunt aşezate unghiile alcătuiesc patul unghiei.
Glandele sudoripare, de tip tubular, sunt foarte numeroase (2-3 milioane) şi au rol în a elabora sudoarea, lichid cu
o compoziţie asemănătoare cu a urinei, în ceea ce priveşte compuşii organici şi anorganici. Glandele sudoripare sunt în
general mai numeroase pe frunte, buze, axilă, palmă şi plantă. Extremitatea profundă secretorie a glandei, numită glomerul,
este încolăcită, situată în hipoderm şi înconjurată de numeroase capilare. Glomerulul se continuă cu un canal excretor care
străbate dermul şi epidermul, unde capătă traiect spiralat, şi se deschide la suprafaţa pielii printr-un por excretor.

63
 Glandele sebacee, de tip acinos, sunt anexate rădăcinii firului de păr. Au rolul de a secreta o substanţă grasă
numită sebum, care unge pielea şi firul de păr.
Glandele mamare sunt glande sebacee modificate şi dezvoltarea lor este corelată cu dezvoltarea organelor genitale
feminine (vezi aparatul genital feminin).
❖ Segmentul receptor al analizatorului cutanat este reprezentat fie de terminaţiile nervoase libere ramificate la
nivelul epidermului, fie prin terminaţiile incapsulate – de la nivelul dermului şi hipodermului – cum sunt corpusculii tactili,
termici, de durere (Fig. 25). Terminaţiile periferice sunt dendrite ale neuronilor pseudounipolari din ganglionul spinal sau a
ganglionilor nervilor cranieni.
Terminaţiile nervoase libere, răspândite atât în
epiderm cât şi în derm, sunt reprezentate prin ramificaţii
nervoase libere amielince pentru recepţia durerii, tactului şi
presiunii. Ele se termină pe suprafaţa celulelor sub forma
unor butoni.
Discurile Merkel, se găsesc în regiunile
tegumentare prevăzute cu peri scurţi şi au rol în recepţia
stimulilor tactili. Sunt reprezentaţi prin fibre mielinice
provenite din plexul nervos din derm, care se termină sub
forma unui coşuleţ în jurul unor celule epiteliale.
Corpusculii Meissner, receptori tactili, se găsesc în
papilele dermice de pe degetele din palmă, plantă, buze şi
limbă. Sub o capsulă conjunctivo-lamelară se găsesc o serie
de celule nevroglice aşezate serial, printre care se ramifică
filetele nervoase dendritice aparţinând neuronilor din
ganglionii spinali. Au formă ovoidă şi cuprind în centru
celule şi fibre nervoase.
Corpusculii Vater – Paccini, baroreceptori, sunt
formaţiuni mari ovoide (pot fi văzute cu ochiul liber)
Fig. 25. Receptorii cutanaţi alcătuite dintr-un număr mare (20-60) de învelişuri
concentrice, conjunctivo-lamelare, dispuse în jurul unei
substanţe granulare. În partea centrală primeşte 2 terminaţiuni nervoase: una centripetă, somatică şi alta simpatică
centrifugă. Fibra nervoasă, după intrarea în corpuscul, pierde teaca de mielină, străbate porţiunea centrală a corpusculului şi
se termină printr-o umflătură în contact cu celulele lamelare centrale. Aceşti corpusculi se găsesc deopotrivă în hipoderm,
ca şi în peritoneu, capsulele articulare, viscere, periost, perimisiumul muşchilor şi în adventicea vaselor.
Corpusculii Golgi – Mazzoni sunt o varietate a corpusculilor Vater-Pacini, având dimensiuni mai mici, localizaţi
în special în hipodermul pulpei degetelor.
Corpusculii Ruffini sunt localizaţi în hipoderm şi dermul profund. Capsula lor este alcătuită din 4-5 lamele
concentrice, constituite din celule turtite, iar fibra nervoasă din centrul ţesutului conjunctiv se divide, formând numeroase
prelungiri terminate în butoni. Înregistrează variaţiile de temperatură mai mari decât temperatura corpului (receptori pentru
cald).
Corpusculii Krause, localizaţi în derm, au formă globuloasă şi la exterior prezintă o capsulă sub care se găseşte
substanţă centrală care conţine o fibră nervoasă care terminal se ramifică în reţea. Această fibră nervoasă este înconjurată
de 1-2 straturi de celule turtite. Înregistrează variaţiile de temperatură mai mici decât temperatura corpului (receptori
pentru rece).
În ceea ce priveşte sensibilitatea dureroasă nu prezintă formaţiuni specializate, deoarece un excitant tactil sau
termic – poate deveni oricând un excitant dureros. În acest sens, excitanţii dureroşi pot fi foarte variaţi: mecanici, electrici,
chimici. Ei poartă denumirea de excitanţi nociceptivi, acţiunea lor asupra pielii – provocând întotdeauna mişcări reflexe de
apărare. Aceşti excitanţi sunt recepţionaţi de terminaţiile nervoase libere intraepiteliale şi intradermice. Repartizarea
punctelor dureroase pe suprafaţa corpului este destul de diferită. Astfel, regiunea buzelor, a degetelor, vârful limbii, în dinţi
sau în cornee, aceasta este foarte mare, în timp ce în regiunea palmară sau a spatelui sensibilitatea dureroasă este mai mică.
❖ Segmentul de conducere al analizatorului cutanat este reprezentat de căile spinotalamice şi spinobulbare (vezi
substanţa albă a măduvei spinării), care cuprind câte trei neuroni (protoneuronul din ganglionul spinal, deutoneuronul din
cornul posterior al măduvei spinării sau din bulb şi tritoneuronul din talamus).
❖ Segmentul central al analizatorului cutanat este localizat la nivelul scoarţei cerebrale în circumvoluţiunea
parietală ascendentă - girusul postcentral (ariile 3, 1, 2), unde este realizată analiza şi sinteza sensibilităţii tactile, termice,
dureroase şi de presiune.

5.2. ANALIZATORUL VIZUAL

Vederea furnizează peste 90% din informaţiile asupra mediului înconjurător, de aceea are importanţă fiziologică
deosebită, nu numai în diferenţierea luminozităţii, formei şi culorii obiectelor, dar şi în orientarea în spaţiu, menţinerea
echilibrului şi a tonusului cortical (atenţia). Analizatorul vizual este constituit din retină, la nivelul căreia se găsesc
receptori sensibili la radiaţiile luminoase, căile de conducere şi zonele de proiecţie corticală, unde se face analiza şi sinteza
informaţiilor. În cursul experienţei zilnice se stabilesc o serie de interrelaţii cu ceilalţi analizatori astfel încât se ajunge la o
dominaţie vizuală asupra celorlalţi analizatori imaginile elaborate convergând în ultimă instanţă către zonele optice.

64
Complexitatea structurală maximă a analizatorului vizual – caracteristică omului, atât pe direcţia sporirii acuităţii vizuale,
cât şi pe cea a multiplicării interrelaţiilor cu ceilalţi analizatori şi cu efectorii – s-a realizat numai în procesul muncii. În
acest fel, organul vederii informează permanent scoarţa cerebrală despre acţiunile voluntare desfăşurate în procesul
învăţării unor acţiuni complexe. Analizatorul vizual este o formaţiune complexă capabilă să transforme energia radiată cu
lungime de undă diferită în impulsuri nervoase.
❖ Segmentul receptor al analizatorului vizual este format din globul ocular şi din formaţiunile sale anexe:
pleoape, mucoasa conjunctivală şi glandele lacrimale.
Globul ocular reprezintă
segmentul periferic al analizatorului vizual,
având un diametru antero-posterior de 25
mm, acest diametru putând avea variaţii
pozitive sau negative care influenţează
funcţionarea ochiului. Are formă aproximativ
sferică şi este situat în orbită. Între globul
ocular şi peretele osos al orbitei se află o
capsulă adipoasă în care se găsesc muşchii
extrinseci – striaţi – ai globilor oculari. În
structura globului ocular sunt cuprinse trei
învelişuri cu roluri funcţionale diferite care
alcătuiesc peretele globular (sclerotica,
coroida, retina) şi mediile refringente
(cristalinul, umoarea apoasă şi corpul vitros)
(Fig. 26).
Tunica externă este fibroasă şi
formată din două regiuni inegale: sclerotica
situată posterior şi corneea situată anterior.
Între sclerotică şi cornee se află şanţul
sclerocorneean.
Sclerotica, tunică opacă,
reprezintă aproximativ 5/6 din tunica externă
şi este constituită din ţesut conunctiv dens. Pe
suprafaţa sa externă se inseră muşchii
extrinseci ai globului ocular (m. drept
superior, m. drept inferior, m. drept extern, Fig. 26. Tunicile globului ocular
m. drept intern, m. oblic superior, m. oblic
inferior). Prezintă orificii pentru vasele sanguine şi limfatice, iar în partea posterioară este perforată de fibrele nervului
optic, care părăseşte globul ocular şi de artera care pătrunde în globul ocular. Pe faţa internă prezintă o zonă de tranziţie
spre tunica medie, care conţine celule pigmentare.
▪ Corneea , cu suprafaţă mai redusă, este transparentă, avasculară, dar bogat inervată. Corneea este o membrană
transparentă cuprinsă în orificiul anterior al scleroticii. În cornee distingem cinci straturi suprapuse: un epiteliu anterior
stratificat pavimentos necheratinizat, o membrană bazală anterioară Bowmann, un ţesut propriu corneean sau stroma
corneeană, formată din 40-60 lamele conjunctive paralele între care se găsesc celule conjunctive stelate, o membrană
bazală posterioară şi un epiteliu posterior sau endoteliu corneean, cu o grosime de 25 µm.
Tunica medie, vasculară, prezintă 3 formaţiuni care dinspre partea posterioară sunt: coroida, corpul ciliar şi irisul.
▪ Coroida se află posterior de ora seratta (limita dintre coroidă şi corpul ciliar). În partea posterioară prezintă un
orificiu de ieşire a fibrelor nervului optic, care corespunde cu cel al scleroticii.
▪ Corpul ciliar este situat anterior de ora seratta şi este alcătuit din procesele ciliare şi muşchiul ciliar. Procesele
ciliare, în număr de 60-80, sunt aglomerări de capilare care secretă umoarea apoasă. Muşchiul ciliar este alcătuit din fibre
musculare netede cu dispoziţie diferită: unele sunt dispuse radiar şi inervate de simpatic, altele sunt dispuse circular şi
inervate de nucleul accesor al oculomotorului. Muşchiul ciliar acţionează asupra cristalinului, prin ligamentul său
suspensor, intervenind în procesele de acomodare a vederii.
▪ Irisul este o diafragmă situată în partea anterioară a cristalinului. Median prezintă un orificiu numit pupilă.
Culoarea, aspectul şi structura irisului diferă în funcţie de individ. Este constituit din mai multe straturi care din partea
anterioară sunt: stratul epitelial anterior cu celule poligonale, stroma irisului bogată în celule pigmentare o reţea de vase
sanguine şi fibre musculare netede cu dispoziţie diferită: unele sunt dispuse radiar (m. dilatator al pupilei), altele sunt
dispuse circular (m. constrictor al pupilei sau sfincterul pupilei) şi epiteliul posterior unistratificat cu celule pigmentare.
Irisul acţionează ca o diafragmă ce reglează cantitatea de lumină care pătrunde în globul ocular. Prin poziţia sa desparte
compartimentul dintre cornee şi cristalin în 2 camere: una anterioară şi alta posterioară, ambele pline cu umoare apoasă, al
doilea mediu refringent după cornee.
Tunica internă este reprezentată de retină. Ea reprezintă membrana fotosensibilă responsabilă de recepţia şi
transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Din punct de vedere morfologic şi funcţional i se disting două regiuni:
retina vizuală (partea optică) şi retina oarbă (pata oarbă şi retina irodociliară), fără rol de fotorecepţie.

65
 ▪ Pata oarbă, situată medio-iferior de pata galbenă, la polul posterior al globului ocular, la nivelul retinei
vizuale. Ea reprezintă locul de ieşire a nervului optic din globul ocular şi de intrare a arterelor globului ocular.
În această regiune nu există elemente fotosensibile.
▪ Retina iridociliară este regiunea retinei care căptuşeşte la interior corpul ciliar şi irisul.
▪ Retina vizuală se întinde posterior de ora seratta şi prezintă două regiuni importante: pata galbenă (macula
lutea), situată la polul posterior al globului ocular, în dreptul axului vizual şi foveea centralis – o adâncitură de
1,5 mm2 – situată în centrul maculei lutea.
În structura retinei se găsesc 3 categorii funcţionale de celule, legate între ele prin sinapse: celulele fotoreceptoare
cu prelungiri în formă de con (celulele cu conuri) şi cu prelungiri în formă de bastonaş (celulele cu bastonaşe), celule
bipolare (neuroni bipolari) şi celule multipolare (neuroni multipolari). Printre aceste celule se află şi celule de susţinere şi
de asociaţie. Retinei i se descriu 10 straturi, care de la exterior spre interior sunt: epiteliul pigmentar, format dintr-un rând
de celule pigmentare care emit prelungiri bazale ce îmbracă conurile şi bastonaşele; stratul conurilor şi bastonaşelor,
cuprinde prelungirile celulelor
fotoreceptoare; membrana limitantă
externă, o membrană foarte fină, cu
aspect reticulat care rezultă din
extremitatea apicală a unor celule
nevroglice, celulele Müller; stratul
granular extern, cuprinde corpul
celulelor fotoreceptoare; stratul
plexiform extern cuprinde sinapsele
dintre celulele fotoreceptoare şi
neuronii bipolari; stratul granular
intern cuprinde corpii neuronilor
bipolari; stratul plexiform intern
cuprinde sinapsele dintre neuronii
bipolari şi neuronii multipolari;
stratul ganglionar (stratul
neuronilor multipolari) format din
corpul celulelor cu acelaşi nume;
stratul fibrelor nervului optic
cuprinde axonii neuronilor
multipolari; membrana limitantă
internă. formată dintr-o membrană
fină ce delimitează retina de corpul
vitros şi care rezultă din partea
bazală a celulelor nevroglice Müller
(Fig. 27).
Celulele cu bastonaş sunt
Fig. 27. Structura retinei vizuale
celule nervoase modificate, în
număr de 125 de milioane, mai
numeroase la periferia retinei optice, mai reduse în macula lutea şi absente în foveea centralis. Celulele cu bastonaşe sunt
adaptate pentru vederea noctună şi în lumină slabă. Mai multe celule cu bastonaş fac sinapsă cu un neuron bipolar şi mai
mulţi neuroni bipolari fac sinapsă cu un neuron multipolar, realizând o amplă convergenţă. La un neuron multipolar
corespund aproxmativ 90-180 de celule cu bastonaş.
Celulele cu conuri sunt celule nervoase modificate, în număr de 6-7 de milioane, mai numeroase în macula luteea
şi prezente exclusiv în foveea centralis. Fiecare celulă cu con din foveea centralis face sinapsă cu o singură celulă bipolară,
iar aceasta cu o singură celulă multipolară. Celulele cu con sunt adaptate pentru vederea diurnă, colorată, la lumină intensă.
Mediile refringente sunt reprezentate de: cornea transparentă, umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros. Aceste
medii au rolul de a refracta razele de lumină.
Umoarea apoasă este un lichid incolor, constituit din NaCl 7-12 %, urme de glucoză, uree sau de albumină în
cazuri patologice. Ea este secretată de către procesele ciliare şi eliberată iniţial în compartimentul posterior al camerei
anterioare delimitat de iris şi cristalin, apoi trece prin pupilă în compartimentul anterior al camerei anterioare delimitate
între cornee şi iris, de unde treptat difuzează în venele scleroticii.
Cristalinul are forma unei lentile biconvexe, transparente, localizată între iris şi corpul vitros. La periferie este
învelit de o capsulă de natură elastică, numită cristaloida. Cristalinul este menţinut în locul său printr-un sistem de fibre
care alcătuiesc ligamentul suspensor (zonula ciliară a lui Zinn). Cristalinul nu este vascularizat şi inervat, nutriţia sa
realizându-se prin difuziune pe seama vaselor de la nivelul proceselor ciliare. Cristalinul prezintă două feţe: una anterioară -
puţin bombată şi netedă şi una posterioară mult mai bombată decât precedenta. Regiunea sa sau mijlocie este suspendată de
corpul ciliar printr-o formaţiune fibro-conjunctivă, denumită zonula Zinn. Cristalinul îndeplineşte în primul rând un rol de
mediu refringent, asigurând focalizarea pe pata galbenă a retinei şi în al doilea rând, un rol în acomodare, prin modificarea
convexităţii celor 2 feţe ale sale.

66
 Corpul vitros de formă sferoidală, consistenţă gelatinoasă şi transparent, ocupă camera posterioară situată înapoia
cristalinului.
Datorită celor patru medii transparente ale sale (corneea, umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros) segmentul
periferic al analizatorului vizual poate fi considerat un “aparat optic” – ce asigură formarea imaginilor pe foveea centralis.
Spre deosebite însă de un aparat optic, fizic – sistemul optic alglobului ocular – are posibilitatea de a-şi modifica în mod
activ distanţa focală (de la 18,7 – 20,7 mm). Razele de lumină pătrund prin corneea transparentă în interiorul globului
ocular unde sunt refractate, conform legilor refracţiei, de către mediile refringente ale globului ocular, astfel încât pe retină
se formează imaginea reală, mai mică şi răsturnată a obiectului privit.
Anexele ochiului se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie.
❖ Anexele de mişcare sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular, care spre deosebire de cei
intrinseci, sunt striaţi. Se descriu patru muşchi drepţi (m. drept superior, m. drept inferior, m. drept extern, m. drept intern)
şi doi muşchi oblici (m. oblic superior, m. oblic inferior). Muşchii drepţi au în ansamblul lor formă de trunchi de con cu
baza pe sclerotică şi cu vârful la nivelul unui inel fibros de la vârful orbitei. Muşchii oblici îşi au originea pe peretele
superior şi inferior al orbitei. Mişcările globilor oculari sunt conjugate prin conlucrarea bilaterală a unui număr de muşchi.
Mişcarea de lateralitate se efectuează prin contracţia dreptului intern de la un ochi, împreună cu dreptul extern de la ochiul
opus; mişcarea de convergenţă a ochilor se
realizează prin contracăia ambilor muşchi drepţi
interni, mişcarea în sus se realizează prin contracţia
muşchilor drepţi superiori şi a celor oblici inferiori,
mişcarea în jos prin contracţia drepţilor inferiori şi a
oblicilor superiori. Aceşti muşchi sunt inervaţi de
unii nervi cranieni: nervul III inervează m. drept
superior, m. drept inferior, m. drept intern şi m.
oblic inferior, nervul IV inervează m. oblic superior,
nervul VI inervează m. drept extern.
Anexele de protecţie sunt: sprâncenele,
pleoapele, conjunctiva şi aparatul lacrimal.
❖ Segmentul de conducere al analizatorului
vizual este reprezentat de calea optică (Fig. 28).
Primul neuron al căii (protoneuronul) vizuale
este reprezentat de neuronii bipolari din stratul
al 6-lea al retinei vizuale, iar deutoneuronul
este reprezentat de neuronii multipolari din
stratul al 8-lea al retinei vizuale. Axonii acestor
neuroni ies din retină la nivelul petei oarbe şi
formează nervul optic. Axonii neuronilor
multipolari proveniţi din jumătatea mediană a
retinei (câmpul nazal) se încrucişează formând
chiasma optică, după care ajung în tractul optic
opus. Axonii proveniţi din jumătatea laterală a
retinei (câmpul temporal) nu se încrucişează şi
trec în tractul optic de aceiaşi parte. Nervul
optic conţine fibre de la un singur glob ocular,
în timp ce tractul optic conţine fibre de la ambii
ochi.
Tractul optic ajunge la metatalamus (la
corpul geniculat extern), unde majoritatea fibrelor
tractului optic fac sinapsă cu cu cel de-al 3-lea
Fig. 28. Schema căii optice neuron al cărui axon ajunge la scoaţa cerebrală. Alte
fibre ale tractului optic nu fac sinapsă în corpul
geniculat extern, ci ajung la nucleii pretectali situaţi anterior de coliculii cvadrigemeni (tectum) din mezencefal. De la acest
nivel, unele fibre merg la nucleul accesor al oculomotorului (nervul cranian III), de unde pornesc fibre parasimpatice care
vor ajunge la muşchiul ce determină micşorarea pupilei (mioză), altele coboară în cornul lateral al măduvei C8 – T2, de
unde pornesc fibre simpatice care vor ajunge la muşchiul ce determină dilatarea pupilei (midriază).
❖ Segmentul central al analizatorului vizual este reprezentat de scoarţa cerebrală din jurul scizurii calcarine (lobul
occipital), unde în cadrul a trei arii, striată (17), peristriată (18) şi parastriată (19), se face analiza şi sinteza
excitaţiei vizuale şi se elaborează senzaţia vizuală conştientă.

5.3. ANALIZATORUL AUDITIV

Alături de graiul articulat, analizatorul auditiv constituie la om – o formă nouă de reflectare a realităţii şi anume,
reflectarea mijlocită a acestuia. Analizatorul auditiv îndeplineşte rolul de receptor al undelor sonore (sunete, zgomote) cu
frecvenţe cuprinse între 20 – 20000 cicli/s. Perfecţionarea aparatului acustic a determinat dezvoltarea unor anexe
importante: urechea externă şi medie.

67
 ▪ Urechea externă cuprinde: pavilionul şi conductul auditiv extern (Fig. 29).
Pavilionul urechii este situat pe faţa
laterală a capului şi prezintă două feţe (laterală
şi medială) şi o circumferinţă. Faţa laterală
prezintă în centrul ei o depresiune numită concă,
în fundul căreia se găseşte orificiul auditiv
extern. Anterior de acest orificiu se află o
proeminenţă numită tragus. În partea posterio-
superioară a pavilionului se găseşte helixul, iar
anterior de acesta este antehelixul. În partea
inferioară a antehelixului se află antitragusul.
Faţa posterioară a pavilionului prezintă un relief
mai puţin accentuat. În partea inferioară a
pavilionului se află lobul urechii şi care nu are
în structura sa ţesut cartilaginos. Pavilionul
urechii prezintă un schelet fibrocartilaginos, cu
fibre elastice, pe care se prind muşchii
auriculari, atrofiaţi la om. La exterior este
acoperit cu tegument ce se continuă la nivelul
conductului auditiv extern.
Conductul auditiv extern se întinde de
la orificiul auditiv extern până la timpan şi are o
lungime de 1,5 cm. Tegumentul conductului
auditiv extern prezintă firişoare de păr (vibrize),
la baza cărora se găsesc glande ceruminoase
care secretă o substanţă grăsoasă gălbuie,
numită cerumen. Acumularea în exces a acestei
substanţe duce la formarea dopului de ceară care
scade acuitatea auditivă (hipoacuzia).
Urechea medie (casa timpanului) este o
cavitate pneumatică săpată în stânca
temporalului, care este căptuşită cu o
mucoasă ce tapetează şi cele trei osicioare
din interiorul acestei cavităţi. Membrana
timpanică, situată la limita dintre casa
timpanului şi conductul auditiv extern, se
Fig. 29. Structura urechii prinde pe osul timpanal care are formă de
inel deschis superior.
▪ Timpanul , cu o grosime de 0,1 mm, este de natură fibroasă şi tapetat pe faţa externă de tegument, iar pe faţa
internă de mucoasa casei timpanului. La vibraţii prea puternice, membrana timpanului se poate sparge. Urechea medie, de
formă cubică, conţine în interiorul său un lanţ articulat de oscioare care o traversează de la membrana timpanică spre
fereastra ovală: ciocanul, nicovala şi scăriţa. Ciocanul se inseră pe membrana timpanică prin intermediul unei apofize
lungi, numită mânerul ciocanului, iar pe nicovală prin intermediul capului. Nicovala se articulează, în continuare, cu corpul
scăriţei. Scăriţa se articulează pe de o parte cu nicovala, iar prin talpa ei acoperă fereastra ovală. Sistemul basculant al
osicioarelor auditive este acţionat în acelaşi timp şi de muşchii intrinseci ai urechii reprezentaţi prin muşchiul ciocanului
(un tensor al timpanului care diminuează vibraţiile sonore prea puternice) şi muşchiul scăriţei (ce relaxează timpanul şi
amplifică vibraţiile sonore prea slabe).
▪ Urechea internă este formată dintr-un sistem de încăperi săpate în stânca temporalului, ce constituie labirintul
osos. În interiorul labirintului osos se află un sistem de camere membranoase ce alcătuiesc labirintul membranos. Între
labirintul osos şi labirintul membranos se află perilimfa, iar în interiorul labirintului membranos se găseşte endolimfa.
Labirintul osos este format din vestibul osos, canale semicirculare osoase şi un melc osos (cohleea osoasă).
Melcul osos (cohleea osoasă) este situat anterior de vestibul şi prezintă o formă conică, cu un ax central, denumit
columelă, în jurul căruia melcul osos realizează 21/2 ture. Pe columelă se prinde lama spirală osoasă care se întinde de la
columelă până la jumătatea lumenului cohleei şi se continuă cu membrana bazilară a labirintului membranos, care se
sprijină pe peretele extern al melcului osos. Datorită acestor membrane, lumenul melcului osos este compartimentat în:
rampa vestibulară, situată deasupra membranei vestibulare, rampa timpanică (cohleară), situată sub membrana bazilară şi
canalul cohlear (melcul membranos) situat între membrana bazilară, membrana vestibulară şi peretele extern al melcului
osos. Ambele rampe, vestibulară şi cohleară, conţin perilimfă şi comunică între ele la vârful melcului printr-un orificiu,
numit helicotremă, care apare datorită faptului că lama spirală osoasă lipseşte la acest nivel.
Labirintul membranos este format dintr-un sistem de camere, situate în interiorul labirintului osos, ai căror pereţi
sunt alcătuiţi din ţesut conjunctiv fibros (Fig. 30).

68

Fig. 30. Labirintul membranos
Fig. 31. Secţiune transversală prin melc
Corti, iar axonii formează nervul cohlear şi formează ramura acustică (cohleară) a nervului cranian VIII acustico-
vestibular. Aceste fibre pătrund în trunchiul cerebral şi fac sinapsă în nucleii cohleari din punte cu deutoneuronii căii.
Conformaţia labirintului membranos seamănă, în
general, cu al celui osos, dar vestibulul membranos
este format din două cavităţi membranoase:
utricula, situată în partea postero-superioară şi
sacula, situată sub utriculă. De la utriculă şi saculă
pleacă câte un canal endolimfatic, care prin unire,
formează canalul endolimfatic comun, terminat
printr-un fund de sac endolimfatic. În utriculă se
deschid cele trei canale semicirculare
membranoase, situate în interiorul celor osoase şi
care, ca şi cele osoase, sunt perpendiculare unul pe
celălalt.
Canalul cohlear, care în secţiune are
formă triunghiulară, este situat în interiorul
melcului osos, pe care-l ocupă doar parţial, în
spaţiul ce corespunde celor două membrane,
bazilară şi vestibulară Reissner (Fig. 31).
Receptorii acustici se găsesc la nivelul organului
Corti, care se întinde aproape pe toată lungimea
canalului cohlear. Organul lui Corti se află pe
membrana bazilară, acoperit de membrana tectoria
(Corti), acelulară. În centrul organului Corti se
găseşte un spaţiu triunghiular numit tunelul Corti.
Baza tunelului Corti este reprezentată de membrana
bazilară, iar laturile lui de două rânduri de celule de
susţinere mai înalte, numite stâlpii interni şi
externi, care se sprijină unul pe altul prin polul
apical. De o parte şi de alta a stâlpilor se descriu
alte celule de susţinere mai mici, celulele Deiters.
Cele interne sunt dispuse pe un singur rând , iar ele
externe pe 3-4 rânduri. Deasupra celulelor de
susţinere se găsesc celule auditive, interne dispuse
pe un singur rând şi externe dispuse pe 3-4 rânduri.
La polul bazal al celulelor auditive se găsesc
terminaţii dendritice ale neuronilor din ganglionul
spiral Corti, iar la polul apical se găsesc cilii
auditivi, care pătrund în membrana reticulată
secretată de celulele de susţinere. Deasupra cililor
auditivi se află membrana tectoria Corti, care se
inseră cu un capăt pe lama spirală osoasă, iar
celălalt capăt este liber.
❖ Segmentul receptor al
analizatorului acustic se află în organul Corti (Fig.
32) Vibraţiile sonore de la membrana timpanică se
transmit osicioarelor urechii medii şi prin
intermediul scăriţei ajung la fereastra ovală
(vestibulară). Vibraţiile acestei membrane se
transmit perilimfei din rampa vestibulară şi prin
helicotremă ajung la perilimfa din rampa
timpanică; aceste vibraţii se transmit apoi
membranei bazilare care mişcă celulele auditive;
acestea ating cu cilii apicali rigizi membrana
tectoria. Astfel, celulele auditive sunt excitate, iar
excitaţia este transformată în influx nervos şi este
transmisă neuronilor din ganglionul spiral Corti
(protoneuronul).
❖ Segmentul de conducere al
analizatorului acustic este reprezentat de 4 neuroni
(Fig. 33). Primul neuron se găseşte în ganglionul
spiral Corti. Dendritele acestui neuron se găsesc la
polul bazal al celulelor auditive cu cili din organul
69
Axonii deutoneuronilor trec de partea opusă, apoi au traseu ascendent până la coliculii cvadrigemeni inferiori unde se
găseşte cel de-al 3-lea neuron al căii. Al 4-lea neuron al căii se găseşte în corpii geniculaţi mediali, iar axonii lor au
proiecţie corticală.

❖ Segmentul central al analizatorului acustic este reprezentat de ariile 41, 42, 22 din girusul temporal
superior. S-au descris şi arii de asociaţie, localizate în special în cortexul parietal, care primewsc impulsuri de la aria
auditivă primară. În ariile de asociaţie există neuroni care nu răspund la toate sunetele recepţionate de urechea internă, ci
asociază frecvenţa diferitelor sunete cu informaţii provenite de la alte arii senzoriale.

5.4. ANALIZATORUL VESTIBULAR

Urechea internă – sau labirintul, reprezintă partea cea mai importantă a organului acustico-vestibular. Urechea
internă se compune dintr-o parte osoasă externă, labirintul osos şi dintr-o parte membranoasă internă, labirintul membranos
– ambele existente în grosimea stâncii temporalului.
Între labirintul osos şi cel membranos se găseşte un lichid denumit perilimfă, iar în interiorul celui membranos un
alt lichid numit endolimfă. În structura urechii interne se găsesc două părţi: o parte vestibulară (analizatorul statoreceptor)
şi o parte cohleară (analizatorul fonoreceptor).
Partea vestibulară – reprezintă regiunea neauditivă a urechii interne şi totodată alcătuieşte sistemul de analiză a
poziţiei organismului în spaţiu, cât şi a variaţiei de acceleraţie a mişcărilor sale. În acest sens partea vestibulară mai poate fi
numită şi analizator statoreceptor.
Dezvoltarea analizatorului vestibular la om – legat de echilibru şi de mişcările corpului – a fost determinată de
locomoţia bipedă, cât şi de formele concrete şi atât de variate ale procesului muncii.
Sistemul vestibular al urechii interne este format din organele otolitice (utricula şi sacula – două formaţiuni
cavitare membranoase, suprapuse) şi din canalele semicirculare situate pe partea postero-superioară a utriculei, orientate în
cele 3 direcţii ale spaţiului.
▪ Vestibulul membranos este format din două vezicule: una superioară, turtită numită utriculă, pe tavanul
căreia se deschid canalele semicirculare membranoase şi alta inferioară, mică, sferică, numită saculă. Aceste vezicule
comunică printr-un canal de unire care se prelungeşte în apeductul vestibulului prin canalul endolimfatic, terminat cu un
sac endolimfatic; pe de altă parte sacula comunică cu melcul membranos printr-un canal scurt, canalul Hensen. În pereţii
membranoşi ai utriculei şi saculei se găsesc nişte mici îngroşări locale de 2 - 3 mm, specializări neuroepiteliale, care poartă
denumirea de macule.
▪ Canalele semicirculare osoase (anterior, posterior şi lateral) se află în planuri perpendiculare unul faţă de
celălalt. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa printr-o dilataţie mai largă, numită ampulă. La cealaltă
extremitate canalul anterior se uneşte cu cel posterior într-un canal comun care se deschide în vestibul.
▪ Canalele semicirculare membranoase în număr de trei, sunt orientate similar cu cele osoase.
❖ Segmentul receptor. Canalele semicirculare prezintă la punctul lor de origine nişte dilataţii numite
ampule. La nivelul ampulelor peretele membranos este îngroşat pentru a forma o creastă - creasta auditivă - care ocupă o
treime din lumen (Fig. 34). Epiteliul crestelor este format din celule pseudosenzoriale, în formă de amforă, care la polul
apical prezintă cili şi din celule de suţinere. Celulele pseudosenzoriale sunt înconjurate de o reţea de fibre nervoase
(dendritele neuronilor din ganglionii vestibulari Scarpa). Epiteliul crestei este acoperit cu o masă gelatinoasă înaltă,
rotunjită, striată longitudinal, numită cupulă. Perii auditivi, lungi şi ascuţiţi, străbat această masă, pătrunzând în canalele
longitudinale ale acestei mase, pline cu endolimfă.

70
 La nivelul utriculei şi al saculei se găseşte câte o
maculă senzitivă, utriculară şi respectiv saculară, formate
din celule de susţinere, aşezate pe o membrană bazală,
peste care sunt dispuse celulele senzoriale cu cili.
(Fig. 35). Celulele senzoriale nu ajung la membrana
bazală, ele ocupând regiunea superficială a epiteliului. La
polul bazal al celulelor senzoriale sosesc dendrite ale
neuronilor din ganglionii vestibulari Scarpa. Cilii sunt
înglobaţi într-o structură gelatinoasă, numită membrana
otolitică în care se află granule de carbonat de calciu şi
magneziu, numite otolite.
❖ Segmentul de conducere. La polul bazal
al celulelor senzitive din aceste formaţiuni vestibulare se
ramifică arborizaţiile dendritice ale celulelor bipolare din
ganglionii Scarpa. Axonii neuronilor din ganglionii
Scarpa, formează nervul vestibular şi pătrund în bulb
alături de nervul acustic unde se desface în două ramuri: o
ramură cu direcţie ascendentă, spre nucleii vestibulari
pontini, de unde pornesc apoi fibre spre cerebel, spre
scoarţa cerebrală şi spre substanţa reticulată şi o ramură cu
direcţie descendentă spre măduvă.
❖ Segmentul central al acestui analizator,
cu funcţie de menţinere a echilibrului se află, deşi
neprecizat strict, în aria motorie a scoarţei cerebrale, în
ariile 4, 6.

5.5. ANALIZATORUL GUSTATIV

Fig. 34. Secţiune prin creasta ampulară (adaptare) Analizatorul gustativ este un analizator chimic de
contact, excitantul adecvat al acestuia fiind reprezentat de
gradul de solubilitate în salivă al unor substanţe. Simţul
gustului are rolul de a informa asupra calităţii alimentelor
introduse în gură, precum şi în declanşarea reflex
necondiţionată, a secreţiei glandelor digestive.
❖ Segmentul receptor al analizatorului
gustativ este reprezentat prin mugurii gustativi, cuprinşi în
grosimea epiteliului lingual la nivelul papilelor gustative
fungiforme, circumvalate şi foliate (Fig. 36).
❖ Într-o papilă linguală, numărul mugurilor
gustativi este variabil (cca. 200 muguri).
Mugurele gustativ este o formaţiune ovoidală cu
Fig. 35. Secţiune prin macula vestibulară (adaptare) bază largă şi regiunea apicală îngustă terminată cu porul
gustativ, alcătuită din celule senzitive şi de susţinere (Fig.
37). Polul apical al celulelor senzitive este prevăzut cu câte o prelungire senzitivă - cil gustativ - ce preia senzaţiile
gustative primare ale substanţelor sapide dizolvate parţial în lichidul salivar. Acestea sunt preluate mai departe de
arborizaţiile dendritice ale neuronilor ce aparţin nervilor glosofaringian şi facial. Vârful mugurelui gustativ este cuprins în
grosimea epiteliului papilelor gustative şi comunică cu cavitatea şanţului din jurul acestor papile printr-un canal strâmt,
canalul gustativ, ai cărui pereţi sunt alcătuiţi din celulele superficiale ale epiteliului mucoasei. Acest canal se deschide la
suprafaţa epiteliului, printr-un por gustativ.
Celulele gustative, fusiforme, sunt în număr de 4-20 pentru fiecare mugure gustativ. Extremitatea apicală este
prevăzută cu formaţiuni ciliare fixe denumite peri gustativi. Celulele gustative sunt în realitate celule epiteliale puternic
diferenţiate, fapt care le dă denumirea de celule pseudosenzoriale. Polul bazal al celulelor gustative este înconjurat de
terminaţii nervoase ale nervului facial (VII), glosofaringian (IX) şi vag (X).
❖ Segmentul de conducere. Nervul facial, printr-o ramură a sa, coarda timpanului “chorda timpani”, preia
excitaţiile gustative de la corpul limbii, nervul glosofaringian preia excitaţiile de la rădăcina limbii, iar nerul vag preia
excitaţiile de la mugurii gustativi din restul mucoasei bucale. Protoneuronul căii gustative se află, în cazul facialului, la
nivelul ganglionului geniculat, iar la nervii glosofaringian şi vag la nivelul ganglionului inferior al n. IX şi X. Axonii
acestor neuroni ajung în nucleul solitar bulbar unde fac sinapsă cu deutoneuronul căii. De la acest nucleu pornesc axoni
care pe calea lemniscului medial, ajung în talamus, unde sinapsează cu cel de-al treilea neuron, a căror axoni au proiecţie
corticală (Fig. 38).
❖ Segmentul central este situat la baza circumvoluţiei parietale ascendente (aria 43), impulsurile gustative
difuze fiind asociate în acelaşi timp cu aferenţele tactile şi termice, venite pe calea trigemenului sau cu aferenţe gustative
secundare, venite pe calea vagului.

71
 Fig. 36. Distribuţia papilelor gustative

5.6. ANALIZATORUL OLFACTIV

Analizatorul olfactiv este un analizator chimic
de contact, excitantul natural al acestuia fiind reprezentat
de substanţele chimice volatile şi solubile. Comparativ cu
unele animale, simţul mirosului este slab dezvoltat al om,
aproape rudimentar. Rolul său principal constă în a
depista prezenţa substanţelor mirositoare, eventual nocive
şi participă împreună cu simţul gustului la aprecierea
calităţii alimentelor, precum şi la declanşarea reflex
necondiţionată a secreţiilor digestive.
❖ Segmentul periferic al analizatorul olfactiv
este reprezentat prin mucoasa olfactivă, în care sunt
localizaţi elementele receptoare ale acestuia, sub forma
celulelor olfactive (Fig. 39). Mucoasa olfactivă din punct
de vedere structural este alcătuită din celule de susţinere,
printre care sunt dispuse celule olfactive, ce sunt nişte
neuroni bipolari modificaţi. Epiteliul acestei mucoase,
numit epiteliu olfactiv, continuă în fundul foselor nazale
epiteliul mucoasei respiratorii, de care se distinge prin
culoarea sa galben-brună (locus luteus). El este localizat
la om pe faţa inferioară a lamei ciuruite etmoidale, în
regiunea superioară a peretelui median nazal superior.
Acest epiteliu ocupă astfel, în ambele fose nazale, o
suprafaţă de 5 cm2. Epiteliul olfactiv este un
neuroepiteliu prismatic ciliat pseudostratificat; el este
alcătuit dintr-un rând de celule profunde sau bazale şi Fig. 38. Schema căii
dintr-un rând superficial, în care se deosebesc două tipuri
de celule: unele senzoriale sau olfactive şi altele de susţinere.
Celulele senzoriale (olfactive) care sunt de fapt neuroni bipolari, au o prelungire supranucleară - butonul terminal
– denumită convenţional dendrită, formată dintr-un gât şi o veziculă olfactivă cu 10-20 de cili olfactivi care vin în contact
cu substanţele odorante şi o porţiune bazală denumită axon care are traseu până la bulbul olfactiv. Celulele bazale sunt
situate pe membrana bazală, constituind elementele de înlocuire pentru celulele de susţinere. Celulele olfactive reprezintă
singurul exemplu de localizare periferică a unor celule senzoriale. Dată fiind localizarea periferică a celulelor senzitive în
mucoasa olfactivă numeroase informaţii ale mucoasei nazale – duc la distrugerea ireversibilă a neuronilor, epiteliu olfactiv
distrus fiind înlocuit cu zone de epiteliu atipic astfel se explică apariţia hiposmiei sau anosmia (reducerea sau lipsa
mirosului) ca o consecinţă a inflamaţiilor mucoasei nazale.
Pentru a veni în contact cu receptorii olfactivi, substanţele odorante trebuie să se dizolve în stratul de mucus de pe
suprafaţa mucoasei olfactive. Deşi omul poate distinge 2000-4000 de mirosuri diferite, există un număr de cca. 50 de
mirosuri primare (fundamentale) din a căror combinare, în proporţii diferite, poate rezulta întreaga gamă de senzaţii
olfactive.

72
 ❖ Segmentul de
conducere al analizatorului olfactiv
este reprezentat de axonii celulelor
olfactive (protoneuronul) din
mucoasa nazală care formează
nervul olfactiv, care străbate lama
ciuruită a etmoidului, pătrund în
bulbul olfactiv unde fac sinapsă cu
deutoneuronii, reprezentaţi de
celulele mitrale. Axonii
deutoneuronilor formează tractul
olfactiv, care au proiecţie corticală
(Fig. 40).
❖ Segmentul central
este reprezentat de trigonul cerebral,
substanţa perforată anterioară,
circumvoluţiunea hipocampică şi
circumvoluţiunile olfactive internă
Fig. 39. Structura mucoasei olfactive
şi externă.

5.7. ANALIZATORUL
KINESTEZIC
Analizatorul kinestezic (motor)
recepţionează excitaţiile legate de
gradul de contracţie al muşchilor
sau de gradul de întindere al
tendoanelor, conform cu poziţia şi
mişcările diferitelor segmente ale
corpului. În acest fel, analizatorul
kinestezic condiţionează activitatea
aparatului locomotor, prin
influenţele stimulatoare exercitate
asupra cortexului cerebral.

Fig. 40. Receptorul olfactiv şi partea periferică a căii olfactive

Fig. 41. Tipuri de receptori kinestezici: A-

corpusculul Vater-Paccini; B-fusul
neuromuscular; C-corpusculul tendinos Golgi

❖ Segmentul periferic al
analizatorului kinestezic este reprezentat
printr-o serie de formaţiuni (proprioceptori)
localizate în muşchii striaţi, tendoane,
articulaţii, periost etc. Proprioceptorii
recepţionează excitaţiile pentru senzaţiile de
mişcare şi postură ale organismului. După structura lor sunt de mai multe tipuri: fusuri neuromusculare, corpusculii
tendinoşi Golgi, corpusculii Vater - Pacini şi terminaţiile nervoase libere.

73
 Fusurile neuromusculare recepţionează gradul de întindere şi de contracţie al muşchiului. În structura unei astfel
de formaţiuni se găsesc: o teacă conjunctivă, 2-10 fibre musculare modificate (fibre intrafusale) şi elemente nervoase
motorii şi senzitive (Fig. 41 B). Fiecare fus prezintă o regiune mijlocie, necontractilă (fibrele musculare sunt lipsite de
miofibrile) mai voluminoasă, cu mai mulţi nuclei şi câte două extremităţi contractile (fibrele musculare conţin miofibrile).
În regiunea centrală, necontractilă fibrele sunt înconjurate de terminaţii nervoase senzitive (dendrite ale neuronilor din
ganglionii spinali). Capetele fibrelor intrafusale, contractile, primesc terminaţii nervoase motorii (axoni ai neuronilor
motori din coarnele anterioare ale măduvei spinării).
Fibrele senzitive, aferente, sunt de două tipuri : în zona centrală se găsesc terminaţiiile primare spiralate, cu viteză
mare de conducere a impulsurilor nervoase, iar deasupra şi dedesubtul acestora, se găsesc terminaţiile secundare « în
buchet », mai subţiri şi cu viteză de conducere mai mică. Stimulii care pornesc din fusurile neuromusculare informează
sistemul nervos central despre gradul de întindere al muşchilor.
Fibrele motorii sunt fibre gama, subţiri, care au originea în motoneuronii gama din coarnele anterioare ale
măduvei spinării. Ele se termină sub forma unor plăci motorii în regiunile periferice contractile ale fibrelor intrafusale.
Corpusculii tendinoşi Golgi sunt formaţiuni localizate la limita dintre corpul muşchiului şi tendon (Fig. 41 C). La
acest nivel unde tendonul se modifică, căpătând aspectul unui fus, se ramifică abundent o terminaţiune dendritică a unui
nerv, care-şi pierde aici teaca de mielină. Aceste arborizaţii amielinice se termină sub formă de butoni printre fasciculele
tendinoase. Corpusculii tendinoşi Golgi sunt stimulaţi de tensiunea care se exercită asupra tendonului în timpul contracţiei
musculare.
Terminaţiile nervoase libere se găsesc atât în muşchi cât şi în tendoane, dar mai ales la nivelul capsulelor
articulare. Aceste ramificaţii sunt specializate în recepţionarea gradului de întindere al muşchilor, cât şi în receptionarea
schimbării poziţiei pieselor osoase în articulaţii.
Corpusculii Vater – Pacini sunt situaţi în tendoane, capsule articulare şi periost. Excitantul specific este presiunea
exercitată asupra formaţiunilor în care se găsesc. Sunt receptori incapsulaţi, au formă ovoidă şi sunt alcătuiţi din lamele
concentrice formate din celule epiteliale aplatizate, între care se găsesc fibre colagene şi o parte axială în care pătrunde
fibra nervoasă (Fig. 41 A).
❖ Segmentul de conducere al acestui analizator este reprezentat de axonii celuelor pseudounipolare din
ganglionii spinali ai căror dendrite se ramifică la structurile receptoare, iar axonii formează rădăcina postrioară a nervilor
spinali, pătrunde în măduva spinării formând fasciculele spinobulbare Goll şi Burdach (pentru sensibilitatea proprioceptivă
conştientă) şi fasciculele spinocerebeloase Flecshig şi Gowers (oentru sensibilitatea proprioceptivă inconştientă).
❖ Segmentul central este reprezentat de ariile somestezice I şi II. Informaţiile de la nivelul articulaţiilor
proiectează, în special, în aria 2 a girului postcentral, iar cele de la fusurile neuromusculare în aria 3 a girului postcentral şi
în profunzimea şanţului central, până în aria 4 din girusul precentral. Se realizează, astfel, o arie senzitivo-motorie care
corelează informaţiile senzitive cu comenzile motorii şi modul în care acestea se execută.

74
 Unitatea de curs 6.
SPLANHNOLOGIA

6.1. SISTEMUL DIGESTIV

Efectuarea diferitelor activităţi fizice,
ca şi îndeplinirea diferitelor funcţii ale
organismului se fac pe baza unui consum de
energie. Această energie se găseşte acumulată în
moleculele substanţelor din citoplasma celulară
şi provine din transformarea energiei chimice în
energie calorică. Sursa nutritivă a organismului
este reprezentată de alimente, care odată ajunse
în tubul digestiv sunt prelucrate mecanic, fizic şi
chimic pentru ca ulterior substanţele absorbabile
rezultate să ajungă în sânge, prin barierea
entero-sanguină. Strâns legate de natura cât şi de
valoarea nutritivă a alimentelor sunt
modificările structurale adaptative ale tubului
digestiv.
Sistemul digestiv este format dintr-un
ansamblu de organe speciale a căror structură
relevă rolul lor în cadrul întregului aparat.
Făcând abstracţie de variabilitatea structurală a
sistemului digestiv, acesta are la bază o schemă
generală care cuprinde: tubul digestiv –
responsabil de procesele mecanice, fizice,
chimice şi glandele digestive, ce asigură
substanţele enzimatice caracteristice. Cum toate
aspectele funcţionale ale sistemului digestiv au
un singur obiectiv, digestia, se poate vorbi astfel
de o structură funcţională unitară a acestuia.
Tubul digestiv (canalul alimentar)
cuprinde mai multe segmente care se continuă
unele cu altele: cavitatea bucală, faringele,
esofagul, stomacul, intestinul subţire şi
intestinul gros (Fig. 42).
Glandele digestive, din punct de vedere
topografic se grupează în:
- glande situate în peretele tubului
digestiv (glandele salivare, glandele esofagiene,
glandele gastrice, glandele intestinale);
- glande anexe, care păstrează legătura
cu peretele digestiv doar prin canale de excreţie
(ficatul şi pancreasul).

Fig. 42. Schema generală a sistemului digestiv

6.1.1. STRUCTURA PERETELUI TUBULUI DIGESTIV

Peretele tubului digestiv, adaptat pentru digestie şi absorbţie, prezintă acelaşi plan de organizare dar cu elemente
structurale diferite. Unitatea planului de organizare se referă la existenţa în pereţii tubului digestiv a 4 tunici cu variabilitate
regională, care se succed astfel: tunică mucoasă, tunică submucoasă, tunică musculară şi tunică externă (Fig. 43).

75
 Mucoasa căptuşeşte interiorul tubului
digestiv. Este cea care vine în contact direct cu
conţinutul digestiv, de aceea celulele sale
dobândesc în cea mai mare parte funcţii
secretorii. Rolul produşilor de secreţie
respectivi este de a lubrefia lumenul tubului
digestiv şi de a transforma chimic alimentele
prin enzimele conţinute. Este constituită dintr-
un epiteliu stratificat pavimentos
necheratinizat, fiind adaptat funcţiei de
transport la nivelul cavităţii bucale, faringelui,
esofagului şi canalul anal, ca rezultat a
solicitărilor mecanice ale bolului alimentar şi
respectiv fecal. În schimb, de la cardia şi până
la canalul anal, fiind adaptat mai ales pentru
funcţiile de secreţie şi absorbţie, mucoasa este
constituită dintr-un epiteliu cilindric
unistratificat. În grosimea acestei tunici se
găseşte un strat subţire de fibre musculare
netede - musculoasa mucoasei - care îi conferă
un relief intern caracteristic, reprezentat de
plici de forme variate şi în acelaşi timp îi
asigură o mare plasticitate.
Fig. 43. Structura peretelui tubului digestiv (schemă) Submucoasa are rol de susţinere,
trofic şi mecanic, asigurând diferitele mişcări
de alunecare ale mucoasei. Aceasta este formată din ţesut conjunctiv lax, în care se află o bogată reţea vasculară şi un plex
nervos vegetativ (Meissner).
Musculara este alcătuită din fibre musculare striate la nivelul peretelui cavităţii bucale, faringelui şi a 1/3
superioare a esofagului, iar în rest din fibre musculare netede. Are rol mecanic, legat de triturarea, progresia cât şi
amestecul substanţelor alimentare. Fibrele tunicii musculare sunt dispuse în două straturi: unul intern, format din fibre
circulare şi altul extern, format din fibre longitudinale, care la nivelul intestinului gros se înmănunchează în benzi
longitudinale numite tenii. La nivelul stomacului se găseşte şi un al treilea strat format din fibre oblice situat la interior spre
submucoasă. În anumite zone fibrele circulare formează sfinctere anatomice. În grosimea acestei tunici se găseşte şi un plex
nervos vegetativ (Auerbach).
Tunica externă este reprezentată de adventice şi alcătuită din ţesut conjunctiv lax cu predominanţa elementelor
elastice, la nivelul faringelui, esofaguluişi a părţii inferioare a rectului, în timp ce la celelalte segmente ale tubului digestiv
(organe intraperitoneale) este reprezentată de tunica seroasă, care este de fapt foiţa viscerală a seroasei peritoneale.
Fiecare etapă digestivă se desfăşoară prin conlucrarea proceselor mecanice, fizice, chimice, procese determinând
astfel, aspectul structural specific al sectorului respectiv.

6.1.2. CAVITATEA BUCALĂ

Cavitatea bucală reprezintă primul compartiment anatomo-funcţional al aparatului digestiv, care comunică anterior
cu exteriorul prin orificiul bucal, iar posterior cu faringele prin istmul bucofaringian (Fig. 44). Această incintă alungită
anteroposterior este împărţită de arcadele dentare în două compartimente, unul anterior, numit vestibul bucal şi altul
posterior, numit cavitatea bucală propriu-zisă, în care se găsesc limba şi dinţii.
Vestibulul bucal are formă de potcoavă având concavitatea orientată posterioar şi delimitată de arcadele dentare,
iar anterior este delimitată de buze şi obraji. Mucoasa vestibulară se răsfrânge pe buze, obraji şi planul osos al arcadelor
dentare, formând în vestibul două funduri de sac: unul superior situat între buza superioară şi maxilar şi unul inferior, situat
între buza inferioară şi mandibulă. Fiecare fund de sac are pe linia mediană o plică a mucoasei orientată sagital, numită
frâul buzelor.
Cavitatea bucală propriu-zisă se află înapoia vestibulului bucal, de care este separat prin arcadele dentare. Este
delimitată superior de un plafon consolidat din maxilare şi palatine, terminat posterior cu vălul palatin, care prezintă pe
linia mediană o porţiune liberă - omuşorul (lueta), iar inferior prezintă o podea consistentă, moale formată din muşchii
milohioidieni şi ţesuturi conjunctive.
Pereţii cavităţii bucale, arcadele dentare şi limba sunt tapetate cu mucoasa bucală, reprezentată de un epiteliu
stratificat pavimentos necheratinizat.
6.1.2.1. Glandele salivare. În cavitatea bucală se deschid 3 perechi de glande salivare mari tubuloacinoase
(paratiroide, submaxilare, sublinguale) şi numeroase glande salivare mici, a căror secreţie conţinând amilază, maltază şi
mucină joacă rol în transformările chimice primare ale alimentelor. Din punct de vedere structural sunt glande
tubuloacinoase.
- Glandele sublinguale, localizate în grosimea planşeului bucal, îşi au orificiile de vărsare ale canalelor (canalele
lui Rivinus) de o parte şi de alta a frâului limbii;

76
 - Glandele submaxilare, localizate
în grosimea planşeului bucal, în dreptul
unghiului mandibular, îşi au orificiile de
vărsare ale canalelor (canalele lui Warton)
împreună cu cele ale glandelor sublinguale;
- Glandele parotide, localizate în
peretele obrajilor între cotul mandibulei şi
canalul auditiv extern, prezintă orificiile de
vărsare ale canalelor (canalele lui Stenon) în
dreptul molarului 2 superior.
6.1.2.2. Limba este un organ
musculo-membranos situat în cavitatea
bucală propriu-zisă şi fixată pe planşeul bucal
(Fig. 44). Ea participă la funcţia de
masticaţie, vorbire, formarea salivei şi
constituie suportul segmentului periferic al
analizatorului gustativ.
Limba este formată dintr-o regiune
verticală, numită rădăcina limbii şi o regiune
orizontală liberă numită corpul limbii, care se
termină cu vârful limbii. Limita de separare
dintre aceste două regiuni este marcată de un
şanţ în forma literei "V " - şanţul terminal -
deschis anterior, la vârful căruia se observă o
depresiune numită gaura oarbă (foramen
caecum).
Rădăcina limbii prezintă trei cute ale
mucoasei (plicile glosoepiglotice) care
delimitează două depresiuni (fosete
glosoepiglotice), precum şi formaţiuni
limfoide care alcătuiesc amigdala linguală.
Corpul limbii este turtit prezentând o
Fig. 44. Cavitatea nazală, cavitatea bucală, faringele, laringele faţa superioară, o faţă inferioară şi două
margini laterale.
Anterior se continuă cu vârful limbii. Pe faţa superioară (dorsală), median se află şanţul median longitudinal.
Mucoasa linguală de pe faţa dorsală prezintă numeroase papile linguale: filiforme, fungiforme, foliate şi circumvalate.
Papilele filiforme au rol mecanic în timp ce papilele fungiforme, foliate şi circumvalate au rol gustativ. Pe faţa inferioară a
limbii se găseşte frâul limbii şi carunculele sublinguale.
Limba are un schelet fibros (septul limbii şi aponevroza limbii) pe care se prind muşchii extrinseci (m. genioglos,
m. hipoglos, m. stiloglos, m. faringoglos, m. palatoglos etc.) şi muşchii intrinseci (m. longitudinal superior, m. longitudinal
inferior, m. transvers al limbii, m. vertical al limbii).
Vascularizaţia limbii este asigurată de artera şi vena linguală. Inervaţia senzorială (gustativă) este realizată de
fibrele nervilor cranieni VII, IX şi X, inervaţia exteroceptivă (tactilă, termică şi dureroasă) şi proprioceptivă se realizează
prin ramura mandibulară a trigemenului, iar inervaţia motorie este asigurată de nervul cranian XII.
6.1.2.3. Dinţii. Pe arcadele dentare sunt implantaţi dinţii,
formaţiuni structurale dure, albe, a căror conformaţie reflectă rolul
lor în actul masticaţiei şi anume: incisivii sunt conformaţi pentru
tăiere, caninii pentru sfâşiere, iar premolarii şi molarii pentru
triturare. Rolul funcţional al dinţilor poate fi explicat dacă se ţine
cont de faptul că mandibula se comportă ca o pârghie de ordinul III,
cu pierdere de forţă dar cu câştig de viteză, la care forţa se aplică
aproape de punctul de sprijin ceea ce face ca valoarea ei să fie
scăzută spre extremitatea liberă. În acest fel, forţa mai mare fiind în
partea posterioară a mandibulei şi maxilarului, dinţii din această
regiune sunt mai puternici, premolarii şi molarii, astfel încât
alimentul în această zonă va fi sfărâmat mai uşor. Rezistenţa dinţilor
la solicitări este funcţie de configuraţia rădăcinilor şi de numărul
acestora.
Fiecare dinte este constituit din trei regiuni: coroana, colul
(gâtul) şi rădăcina (Fig. 45). Coroana este partea vizibilă a dintelui
Fig. 45. Structura dintelui care depăşeşte marginea alveolară. Are culoare albă sidefie şi formă
variată după grupul de dinţi din care face parte. Colul este regiunea

77
cuprinsă între coroană şi rădăcină şi este marcat prin inserţia mucoasei gingivale pe dinte fiind acoperit de gingie. Rădăcina
este segmentul dintelui cuprins în alveola dentară şi diferă după grupul de dinţi din care face parte: incisivii şi caninii au
câte o rădăcină, premolarii au 1 sau 2 rădăcini, molarii au 2 sau 3 rădăcini. Vârful rădăcinii, numit apex, prezintă un orificiu
prin care pătrund şi ies din dinte vase şi nervi.
Din punct de vedere structural, în secţiune longituninală, se observă că un dinte este alcătuit din: o cavitate
centrală (cavitatea dintelui) care se continuă în rădăcină cu canalul rădăcinii dintelui; în cavitatea dintelui se află pulpa
dintelui, formată din ţesut conjunctiv, vase şi nervi. Cavitatea dintelui şi canalul rădăcinii sunt delimitate periferic de
dentină, o varietate de ţesut osos cu fibrele colagene dispuse radiar. Dentina este acoperită la nivelul coroanei de smalţ
(email), iar la nivelul rădăcinii de cement. Smalţul este o structură cu duritate mare şi este acoperit de o membrană subţire
şi rezistentă numită cuticulă.
Totalitatea dinţilor formează dentiţia şi în dezvoltarea acesteia la om se succed două etape: dentiţia de lapte
(provizorie, temporară) şi dentiţia permanentă (definitivă). Pentru o mai uşoară înţelegere a dentiţiei şi din motive practice,
dentiţia se exprimă prin aşa-numita formulă dentară.
Dentiţia de lapte cuprinde prima generaţie de dinţi care apar la copii între 6 luni şi 2 - 3 ani. Dinţii de lapte, diferă
ca formă de cei permanenţi şi sunt în număr de 20: 8 incisivi (4 superiori, 4 inferiori), 4 canini (2 superiori, 2 inferiori) şi 8
molari (4 superiori, 4 inferiori).
2 1 2
Formula dentară provizorie este: I= C= M = .
2 1 2
Dentiţia definitivă, apare prin schimbarea dinţilor între 7 şi 13 ani, cu excepţia molarului 3, care apare mai târziu.
Dinţii permanenţi sunt în număr de 32: 8 incisivi (4 superiori, 4 inferiori), 4 canini (2 superiori, 2 inferiori), 8 premolari (4
superiori, 4 inferiori) şi 12 molari (6 superiori, 6 inferiori).
2 1 2 3
Formula dentară definitivă este: I = C= P= M = .
2 1 2 3
6.1.3. FARINGELE
Cel de-al doilea compartiment al tubului digestiv, este un conduct musculomembranos în formă de pâlnie, ce
prezintă calea de trecere din cavitatea bucală spre esofag. Faringele comunică cu cavitatea nazală prin coane, cu cavitatea
bucală prin istmul bucofaringian, cu urechea medie prin trompa lui Eustachio, cu laringele prin glotă şi cu esofagul. Acest
compartiment este de asemenea şi un important rezonator de fonaţie.
Faringele reprezintă din punct de vedere fiziologic o adevărată răscruce de drumuri, pentru cele 2 acte al înghiţirii
bolului alimentar şi al respiraţiei. Deoarece acestea nu se petrec niciodată concomitent, înghiţirea se realizează cu oprirea
temporară a respiraţiei prin închiderea glotei cu ajutorul epiglotei.
Faringele se prezintă ca un jgheab deschis anterior, mai larg în partea superioară şi mai îngust inferior. Prezintă 5
pereţi (1 superior, 1 anterior, 1 posterior şi 2 laterali) care delimitează cavitatea faringelui, numită endofaringe. Aceasta este
împărţită în trei etaje: superior (epifaringe sau nazofaringe), mijlociu (mezofaringe sau bucofaringe) şi inferior (hipofaringe
sau laringofaringe) (Fig. 44).
Structura faringelui. Structural faringele este alcătuit din cele patru tunici:
Mucoasa este constituită dintr-un epiteliu cilindric unistratificat ciliat la nivelul nazofaringelui şi dintr-un epiteliu
pavimentos stratificat necheratinizat la nivelul buco- şi laringofaringelui;
Submucoasa este constituită din ţesut conjunctiv dens, servind ca suport pentru tunica mucoasă şi musculară;
Musculara este formată din 5 perechi de muşchi striaţi, care se unesc la nivelul peretelui posterior formând un
rafeu median. Trei perechi de muşchi au fibrele dispuse circular, cu rol constrictor (superior, mijlociu şi inferior) şi două
perechi au fibrele dispuse longitudinal, cu rol ridicător (stilofaringian şi palatofaringian).
Adventicea este formată din ţesut conjunctiv lax.
Vascularizaţia faringelui. Circulaţia arterială este asigurată de ramuri ale arterei carotide externe, iar venele
formează două plexuri (submucos şi perifaringian) care se varsă în venele jugulare interne. Limfaticele conduc limfa către
ganglionii retrofaringieni şi cervicali profunzi.
Inervaţia faringelui este asigurată de fibre din plexul nervos faringian.

6.1.4. ESOFAGUL
Este un tub longitudinal, aproape vertical, de lungime 20 – 25 cm., care se întinde de la faringe la stomac
traversând diafragma (Fig. 46). Comunică superior cu faringele, iar inferior cu stomacul prin orificiul cardia. Este situat
între trahee ce trece prin faţa lui şi coloana vertebrală. Are rol important în ansamblul tubului digestiv, deoarece corectează
temperatura alimentelor la condiţiile potrivite recepţionării lor de către stomac.
Topografic în funcţie de zonele anatomice străbătute, i se descriu următoarele regiuni: cervicală, toracală,
diafragmatică şi abdominală.
Structura esofagului. Structural esofagul este alcătuit din patru tunici care, de la interior la exterior, sunt:
mucoasa, submucoasa, musculoasa şi adventicea.
Mucoasa este formată dintr-un epiteliu stratificat pavimentos moale. Corionul, alcătuit din numeroase elemente
conjunctive, formează o serie de papile înalte în care sunt cuprinse glandele cardiale tubulare ramificate de tip mucos.

78
 Submucoasa are o compoziţie conjunctivă, cuprinzând în grosimea sa
glandele esofagiene tubulare ramificate de tip mucos.
Musculara. În treimea superioară a esofagului musculoasa este formată din
fibre musculare striate, iar în treimea sa inferioară, din fibre musculare netede.
Fibrele musculare sunt orientate pe două planuri: unul intern circular, altul extern
logitudinal.
Adventicea este alcătuită dintr-o lamă de ţesut conjunctiv, infiltrată cu
numeroşi lobuli adipoşi.
Vascularizaţia esofagului. Circulaţia arterială a esofagului este asigurată
de ramuri ale arterelor: esofagiene, bronşice, frenice şi gastrică stângă. Sângele
venos este colectat în două plexuri (submucos şi periesofagian) care se varsă în
venele tiroidiene inferioare, vena cavă superioară şi vena portă. Limfaticele
drenează limfa în ganglionii esofagieni şi gastrici.
Inervaţia esofagului este asigurată de ramuri simpatice şi parasimpatice
(n. vag) provenite din plexul vegetativ esofagian.

6.1.5. STOMACUL
Este segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv, în al cărui lumen au loc
importante procese: mecanice, fizice, chimice, preliminare celor din intestin, fiind
adaptat funcţiei de depozitare temporară a alimentelor. Este situat în loja gastrică, în
cavitatea abdominală, sub diafragm, în stânga etajului supramezocolic. Se găseşte în
continuarea esofagului, cu care comunică prin orificiul cardia. Are formă de
“cimpoi”, când este plin şi de “J” sau “cârlig de undiţă” când este gol, capacitate
1500ml
Stomacul prezintă două feţe (anterioară şi posterioară), două margini
(mica curbură - concavă şi marea curbură - convexă), două orificii (cardia -
superior - prin care comunică cu esofagul şi pilor - inferior - prin care comunică cu
duodenul) şi două părţi (verticală şi orizontală) (Fig. 47).
Partea verticală (pars digestoria) cuprinde fundul stomacului (fornixul sau
camera cu aer), situat deasupra planului orizontal care trece prin cardia, segment
care nu se umple niciodată cu alimente şi corpul stomacului, segment cuprins între
planul de mai sus şi planul orizontal care trece prin incizura angulară.
Partea orizontală (canalis egestorius), alcătuită din antrul piloric, cuprins
între corpul stomacului şi canalul piloric şi canalul piloric, segment cilindric ce
comunică prin orificiul piloric cu primul segment al intestinului subţire (duodenul).
Acest orificiu prezintă o valvulă pilorică (sfincterul piloric), format din fibre
musculare netede, dispuse circular. ce se deschide spre intestin împiedicând
întoarcerea alimentelor în stomac. În partea superioară prezintă pereţi foarte
sensibili şi mişcări peristaltice scăzute, având funcţia de rezervor. Porţiunea
inferioară prezintă pereţi îngroşaţi şi puternice mişcări peristaltice, cu funcţie de
Fig. 46. Esofagul
amestecare şi triturare a alimentelor.
Structura stomacului. Structural stomacul este alcătuit din cele patru tunici:
Mucoasa gastrică prezintă o serie de cute şi şanţuri circulare superficiale care o divid în numeroase arii
gastrice, presărate cu o serie de orificii care reprezintă deschiderea în cavitatea stomacală, a unor cripte, în fundul cărora se
deschid glandele stomacului. Epiteliul mucoasei este unistratificat columnar şi se sprijină pe un corion gros. În corion se
găsesc glandele stomacale tubulare simple sau bifurcate. După regiunile stomacului glandele se numesc : cardiale, pilorice
şi fundice. Musculoasa mucoasei este subţire şi formată din două straturi de fibre musculare netede.
Submucoasa este constituită dintr-un ţesut conjunctivo-elastic.
Musculara (aparatul motor al stomacului) este compusă din trei straturi de fibre musculare netede, unul intern
oblic, unul mijlociu circular şi altul extern longitudinal.
Seroasa este formată dintr-o lamă de ţesut conjunctivo-elastic acoperit de mezoteliul peritoneului visceral.
În pereţii stomacului se găsesc plexuri nervoase: Auerbach - mezenteric, Meissner - submucos şi Vorobiov -
subseros.
În stomac continuă procesele de înmuiere şi de amestecare a bolurilor alimentare, cât şi descompunerea acestora
sub influenţa sucului gastric. În final în urma modificărilor mecanice şi chimice pe care le suferă alimentele în stomac,
rezultă o masă semifluidă, denumită chim gastric. Când acesta capătă anumite însuiri chimice, aciditate, conţinut nutritiv,
este transmis în compartimentul următor, adică în intestinul subţire.
Vascularizaţia stomacului. Vascularizaţia arterială este asigurată de artera gastrică stângă - ramură din artera
celiacă, artera gastrică dreaptă - ramură din artera hepatică, artera gastroepiploică stângă - ramură din artera splenică şi
artera gastroepiploică dreaptă - ramură din artera gastroduodenală. Sângele venos este condus prin vene care urmează
traseul arterelor, direct sau indirect în vena portă. Limfaticele drenează limfa în ganglionii limfatici regionali şi de aici în
canalul toracic.
Inervaţia stomacului este reprezentată de fibre vegetative simpatice din plexul celiac şi parasimpatice din nervii vagi.

79
 Fig. 47. Secţiune longitudinală prin stomac Fig. 48. Duoden, pancreas (faţa anterioară)

6.1.6. INTESTINUL SUBŢIRE

Reprezintă prima parte a compartimentului intestinal, fiind segmentul cel mai lung al sistemului digestiv
(aproximativ 4 m), în care se continuă digestia începută în cavitatea bucală şi stomac şi în care are loc absorbţia masivă a
substanţelor nutritive. Ansamblul aspectelor structurale ale intestinului subţire, reflectă aspectele funcţionale ale lui, el
alcătuind partea cu cea mai mare suprafaţă mucozală şi vasculocapilară.
Din punct de vedere anatomic, cuprinde 3 segmente: duoden, jejun şi ileon (Fig. 48).
Duodenul reprezintă segmentul iniţial al intestinului subţire şi se întinde de la sfincterul pilor până la unghiul pe
care acesta îl face cu jejunul, numit unghi duodenojejunal. El are o lungime de circa 30 cm formând o potcoavă care
cuprinde în concavitatea sa capul pancreasului. Prezintă 4 regiuni: bulbul duodenal, regiunea descendentă, regiunea
orizontală şi regiunea ascendentă.
La nivelul regiunii descendente a duodenului, pe peretele postero-medial se găsesc două ridicături, numite papile
duodenale unde se deschid glandele digestive anexe, ficatul şi pancreasul. Papila duodenală mare este prevăzută cu
sfincterul Oddi, are un mic diverticul (ampula Vater) şi reprezintă locul de vărsare a canalelor coledoc (hepatic) şi Wirsung
(pancreatic principal), iar papila duodenală mică, situată cu 2 cm. deasupra papilei mari, reprezintă locul de vărsare a
canalului Santorini (pancreatic accesor).
Jejuno-ileonul, cea mai întinsă parte a intestinului subţire, se întinde de la unghiul duodenojejunal până la valvula
ileocecală (valvula Bauhin). Are formă tubulară şi prezintă o margine liberă şi o margine aderentă la mezenter (intestinul
mezenterial). Pentru a se adapta la dimensiunile cavităţii abdominale jejunul şi ileonul formează 14 - 16 anse intestinale
orientate orizontal în partea stângă a cavităţii abdominale pentru jejun şi vertical în partea dreaptă a cavităţii abdominale
pentru ileon. Ultima ansă intestinală se termină pe faţa medială a colonului ascendent, formând cu cecul un unghi ascuţit,
numit unghiul ileocecal şi cu colonul ascendent un unghi obtuz, numit unghiul ileocolic.
Structura intestinului subţire. Structural, intestinul subţire este alcătuit din patru tunici: mucoasa, submucoasa,
musculara şi seroasa.
Mucoasa intestinului subţire formează 800 - 900 de cute transversale, valvulele conivente, în constituţia cărora
intră atât mucoasa, cât şi submucoasa. Suprafaţa valvulelor conivente este pevăzută cu vilozităţi intestinale în constituţia
cărora intră numai mucoasa. Densitatea vilozităţilor este de aproximativ 1000 - 4000 vilozităţi pe cm2. La baza
vilozităţilor se găsesc o serie de orificii care reprezintă deschiderile glandelor tubulare cuprinse în grosimea corionului.
Mucoasa intestinală este alcătuită dintr-un epiteliu cilindric simplu cu platou striat. Printre celulele cilindrice se
găsesc numeroase celule calciforme mucoase. Sub epiteliu se află un corion format dintr-un ţesut conjunctiv dens în
grosimea căruia sunt situaţi numeroşi foliculi sau noduli limfatici izolaţi sau sub formă de asociaţii – plăcile Peyer –
precum şi numeroase glande. La om există cca. 30 de plăci Peyer, formate fiecare din câte 10-200 noduli limfatici.
Glandele din corion sunt de două tipuri: glandele Brunner , de tip tubulo-alveolar, situate numai în corion şi în
submucoasa porţiunii duodenale a intestinului şi glandele Lieberkühn de tip tubular simplu, situate în tot lungul regiunilor
jejuno-ileale.
În componenţa mucoasei se găseşte şi musculoasa mucoasei, formată din două planuri subţiri de fibre musculare
netede.
Fiecare vilozitate intestinală este acoperită de epiteliul intestinal sub care se găseşte un corion alcătuit din fibre
colagene situate transversal, ca treptele unei scări. În axul fiecărei vilozităţi se dispun: un capilar limfatic (chilifier),
capilare arteriale, capilare venoase şi fibre musculare netede (muşchiul lui Brücke). Datorită acestor fibre musculare,
vilozităţile au mişcări de extensie, de retracţie şi oscilatorii.

80
 Submucoasa este constituită dintr-un ţesut conjunctiv lax în care se găsesc, alături de capilare limfatice şi
sanguine, plexuri nervoase.
Musculara este alcătuită din două planuri de fibre netede, unul intern circular şi altul extern longitudinal. Această
tunică determină două categorii de mişcări de-a lungul intestinului: mişcări ritmice miogene, independente de sistemul
nervos, sub formă de unde datorate fibrelor musculare circulare şi mişcări peristaltice, supuse controlului sistemului
nervos, datorate fibrelor musculare circulare şi longitudinale; datorită acestor mişcări conţinutul intestinal înaintează în
tubul digestiv.
Seroasa este formată dintr-o lamă
conjunctivă laxă, dublată de foiţa viscerală a
peritoneului.
Vascularizaţia intestinului
subţire. Duodenul primeşte sânge din
arterele gastroduodenală şi mezenterică
superioară, iar jejunoileonul primeşte sânge
din artera mezenterică superioară. Sângele
venos ajunge în vena portă. Limfaticele
conduc limfa la ganglionii mezenteriali şi
apoi la trunchiul limfatic intestinal.
Inervaţia intestinului subţire este
asigurată prin ramuri simpatice şi
parasimpatice provenite din plexurile celiac
şi mezenteric superior şi din cele două
plexuri intrinseci (Meissner şi Auerbach)
care asigură un automatism intestinal.

6.1.7. INTESTINUL GROS

Reprezintă ultimul compartiment
al tubului digestiv, are o lungime medie de
1,40 - 1,70 m şi comunică proximal cu
intestinul mediu prin valvula ileocecală şi
distal cu exteriorul prin orificiul anal (Fig.
49). Intestinul gros descrie aşa-numitul
"cadru colic", alcătuit din cec şi colon, cu
deschiderea orientată caudal, în mijlocul
căruia se află ansele intestinului
mezenterial.
Intestinul gros este alcătuit din trei
segmente: cec, colon şi rect. Colonul
prezintă la rândul său 4 regiuni: ascendent,
transvers, descendent şi sigmoid, iar rectul Fig. 49. Intestinul gros (colonul)
prezintă 2 regiuni: ampula rectală şi canalul
anal.
▪ Cecul, situat sub valvula ileocecală, comunică superior cu colonul, iar inferior cu apandicele vermiform;
▪ Colonul ascendent se întinde de la valvula ileocecală până la flexura colică dreaptă;
▪ Colonul transvers este cuprins între flexura colică dreaptă şi flexura colică stângă;
▪ Colonul descendent se întinde de la flexura colică stângă până la creasta iliacă;
▪ Colonul sigmoid este situat în fosa iliacă stângă şi micul bazin;
▪ Rectul se întinde de la nivelul vertebrei S3 până la anus.
Din punct de vedere al configuraţiei externe, intestinul gros prezintă câteva caracteristici ce îl diferenţiază de
intestinul subţire şi de restul tubului digestiv:
- tenii - benzi musculare rezultate din condensarea fibrelor din stratul longitudinal;
- plici semilunare - cute transversale rezultate din condensarea fibrelor musculare circulare;
- haustre - segmente situate între două plici semilunare;
- ciucuri epiploici - diverticuli ai seroasei peritoneale aşezaţi de-a lungul teniilor.
Structura intestinului gros.
Mucoasa nu prezintă valvule conivente, vilozităţi intestinale şi nici plăci Peyer în corion. Epiteliul mucoasei este
alcătuit din celule cilindrice cu platou striat şi celule calciforme mucoase. Corionul dens prezintă glande Lieberkühn şi
infiltraţii limfoide. Musculoasa mucoasei este formată din trei planuri de fibre musculare netede.
Submucoasa intestinală este de natură conjunctivă.
Musculara intestinală este alcătuită din două planuri de fibre netede, unul intern circular şi altul extern
longitudinal. Fibrele musculare din planul longitudinal se dispun discontinuu formând trei benzi musculare numite tenii.
Datorită acestor "tenii" se realizează mai uşor şi mai rapid înaintarea conţinutului intestinal pentru a fi apoi evacuat.

81
 Seroasa este reprezentată de un repliu al peritoneului, fiind despărţită de tunica musculoasă, printr-o lamă de ţesut
conjunctiv .
Vascularizaţia intestinului gros este asigurată de ramuri ale arterelor mezenterică superioară, mezenterică
inferioară şi iliaca internă, iar sângele venos ajunge în vena portă şi vena cavă inferioară. Limfaticele drenează limfa spre
ganglionii mezocolici şi mezenterici şi în continuare spre trunchiul intestinal.
Inervaţia intestinului gros provine din plexurile mezenterice (superior şi inferior), iar sfincterul anal este inervat
din ramuri din nervii ruşinoşi.

6.1.8. FICATUL
Ficatul, cea mai voluminoasă glandă din organism - cu o greutate medie de 1500 g, este situat în etajul abdominal
supramezocolic, în loja hepatică, delimitată de bolta diafragmatică, flexura colică dreaptă şi stomac. Prezintă două margini
(anterioară şi posterioară) şi două feţe (superioară şi inferioară) .
Marginea anterioară are o direcţie oblică, conţine fundul vezicii biliare şi prezintă două incizuri: incizura
ombilicală şi incizura cistică.
Marginea posterioară corespunde "ariei nuda" adică zonei în care ficatul nu este acoperit de peritoneu.
Faţa superioară (diafragmatică) este convexă şi prezintă superior ligamentele de fixare a ficatului de faţa
inferioară a diafragmului (Fig. 50 A).
Faţa inferioară (viscerală) prezintă şanţuri, ligamente, lobi şi impresiuni. Pe această faţă se observă 3 şanţuri
(sagital drept, sagital stâng şi transvers) care împart ficatul în 4 lobi ( drept, stâng, pătrat şi caudat). Impresiunile sunt
rezultatul contactului acestei feţe cu diferite organe (Fig. 50 B).

Fig. 50. Ficatul A-faţa diafragmatică (superioară); B-faţa viscerală (inferioară)

Ficatul este acoperit la exterior de două învelişuri suprapuse: unul superficial, peritoneul şi altul profund, propriu,
fibros şi semitransparent numit capsula Glisson. Faţa exterioară a acestei capsule aderă la peritoneu, iar faţa internă este în
raport cu lobulii hepatici şi cu ţesutul conjunctiv interlobular. La nivelul hilului, capsula Glisson se răsfrânge şi pătrunde în
ficat, formând tecile glissoniene, în jurul vaselor care pătrund şi ies din ficat, cât şi în jurul canalelor excretoare.
Structura ficatului
Într-o secţiune transversală, paralelă cu suprafaţa organului, se observă că fiecare lob hepatic este alcătuit dintr-o
serie de lobuli care apar sub forma unor teritorii poligonale de dimensiuni variabile. Lobulii hepatici sunt aparent fuzionaţi
între ei. În general, aspectul de ansamblu al unui lobul hepatic văzut în spaţiu, este acela al unui trunchi de piramidă
hexagonală situată cu baza pe capsula Glisson şi cu vârful către hilul ficatului. Spaţiile dintre 3-4 lobuli au o formă
triunghiulară şi sunt numite spaţii Kiernan. Fiecare lobul hepatic prezintă în centrul său o venă centrolobulară, ram al
venei suprahepatice. La periferie, lobulul hepatic este delimiat de câte o venă perilobulară, ram al venei porte. În ochiurile
acestei reţele capilare venoase se găsesc dispuse în reţea, cordoanele de celule hepatice, cordoanele Remak. De asemenea
între aceste cordoane se găsesc o serie de capilare biliare, care formează o reţea continuă în tot parenchimul lobului.
Acestea se deschid la periferia lobulului în căile biliare extralobulare, prin nişte canalicule scurte.
În interiorul fiecărui lobul hepatic există câte o reţea capilară sangvină dispusă radiar. Aceste capilare de tip
embrionar - sinusoidal (capilarele sinusoide), sunt foarte dilatate. Elementele endoteliale ale acestor capilare, numite
celulele Kupffer, posedă remarcabile proprietăţi fagocitare şi fac parte din sistemul reticulo-endotelial.
Căile biliare extrahepatice
Aceste căi realizează transportul bilei de la nivel hepatic la duoden. Sunt reprezentate de canalul hepatic comun
(rezultat din unirea canalelor hepatice drept şi stâng), canalul coledoc, vezicula biliară şi canalul cistic (Fig. 51). Canalul
hepatic împreună cu canalul coledoc formează canalul hepatocoledoc (canalul colector) cu rol de drenare a bilei în duoden.
Canalul cistic împreună cu vezicula biliară realizează aparatul diverticular al căilor biliare extrahepatice. Canalul hepatic
comun iese din ficat la nivelul hilului hepatic şi se întinde până la confluenţa sa cu canalul cistic. Din confluenţa lor se

82
formează canalul coledoc, care se deschide în duonen la nivelul ampulei Vater, prevăzută cu sfincterul Oddi. Acest sfincter
are rolul de a regla evacuarea bilei în duoden.
Vezicula biliară este un organ cavitar în care se depozitează şi se concentrează bila (150 ml). Este situată pe faţa
inferioară a ficatului, în regiunea anterioară a şanţului sagital drept (în fosa veziculei biliare) şi prezintă 3 regiuni: fundul,
corpul şi colul (gâtul). Sângele arterial ajunge la veziculă prin artera cistică, iar sângele venos este colectat în vena portă.
Inervaţia este dublă: simpatică (din plexul celiac) şi parasimpatică (din n. vag).
Vascularizaţia ficatului este dublă: nutritivă şi funcţională.
Vascularizaţia nutritivă este asigurată de artera hepatică, ram din trunchiul celiac. Artera hepatică pătrunde în
ficat prin hilul hepatic şi se ramifică în ramura lobară stângă şi ramura lobară dreaptă. Ramurile lobare se divid în ramuri
segmentare, care vor da naştere în spaţiile portale la capilare ce formează o bogată reţea în jurul hepatocitelor. În final
aceste capilare se varsă în capilarele sinusoide.
Vascularizaţia funcţională este asigurată de vena portă, care ia naştere din trei trunchiuri venoase principale: vena
mezenterică superioară, vena mezenterică inferioară şi vena splenică. Vena portă aduce sânge încărcat cu substanţe
nutritive din pereţii tubului digestiv, pătrunde în ficat prin hilul hepatic şi apoi se divide în două ramuri: ramura lobară
stângă şi ramura lobară dreaptă. Ramurile lobare dau naştere la ramuri segmentare şi apoi la artere interlobulare, situate în
spaţiile portale. Arterele interlobulare formează capilarele sinusoide care se varsă în venele centrolobulare. Prin confluenţa
venelor centrolobulare se formează venele sublobulare (colectoare), care se varsă în final în venele hepatice dreaptă şi
stângă. Venele hepatice se varsă în vena cavă inferioară.
Inervaţia ficatului
Ficatul are o inervaţie dublă, simpatică (plexul celiac) şi parasimpatică (n. vag).

6.1.9. PANCREASUL
Pancreasul este o glandă relativ voluminoasă fiind situat în concavitatea duodenală, unde îşi varsă secreţia
exocrină, prin cele două canale ale sale, Wirsung şi Santorini (Fig. 48). Este aşezat anterior de coloana lombară (L1 - L2),
înapoia stomacului, între duoden şi splină retroperitoneal şi are 70 g. La exterior este învelit de o capsulă fibroasă, din care
se detaşează o serie de septuri ce pătrund în parenchimul glandei delimitând lobulii pancreatici. Din punct de vedere
morfologic, pancreasul prezintă: cap, corp şi coadă. Capul pancreasului, extremitatea sa dreaptă, este cuprins în
concavitatea duodenului şi are mobilitate redusă. Corpul pancreasului prezintă 3 feţe şi 3 margini, iar coada - regiunea
mobilă - este sitută spre partea stângă.
Structura pancreasului
Din punct de vedere structural pancreasul este alcătuit din lobuli (delimitaţi de septuri), acini glandulari şi canale
excretorii mari (rezultă prin confluenţa canaliculelor acinilor). La un lobul pancreatic se deosebesc două componente: una
exocrină, cu structură tubulo-acinoasă, asemănătoare glandelor salivare şi una endocrină, cu structură în cordoane.
Pancreasul exocrin este alcătuit din acini glandulari sau segmente excretoare şi din conducte, canalicule
excretoare intralobulare. Canaliculele excretoare intralobulare se continuă cu canaliculele interlobulare, canaliculele
extralobulare, iar acestea cu canalele Wirsung şi Santorini.
Un acin glandular este delimitat la exterior de o membrană bazală pe care sunt aşezate celule seroase glandulare;
la polul apical al acestora se găsesc celulele centroacinoase, iar la polul bazal celulele mioepiteliale. Celulele
centroacinoase se continuă cu nişte canalicule scurte, pasajele Boll, care la rândul lor se continuă cu ansamblul
canaliculelor excretoare intralobulare, interlobulare şi extralobulare.

83
 6.2. SISTEMUL RESPIRATOR
Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii extrapulmonare şi plămâni. Căile respiratorii extrapulmonare
sunt alcătuite la rândul lor din: căi respiratorii superioare (cavitatea nazală şi faringele) şi căi respiratorii inferioare
(laringe, trahee şi bronhii primare).

6.2.1. NASUL
Nasul este un organ complex, cu funcţie respiratorie şi senzorială. El este alcătuit din: piramida nazală (nasul
extern), fosele nazale şi cavităţile anexate foselor nazale.

6.2.1.1. Piramida nazală. Piramida nazală este o proeminenţă situată în mijlocul feţei, pe linia mediană.
Conformaţie externă. Piramida nazală are forma unei piramide triunghiulare cu baza în jos. Ea este alcătuită din:
▪ rădăcina nasului: este zona anatomică prin care nasul se prinde de scheletul feţei, la nivelul suturii nazo-
frontale ;
▪ două feţe laterale, dreaptă şi stângă, care poartă numele de aripile nasului. Ele se unesc anterior la nivelul liniei
mediane a feţei ;
▪ trei margini, două laterale şi una mediană (dorsul nasului) care se termină la vârful nasului;
▪ baza nasului: priveşte în jos şi prezintă două orificii numite narine. Forma bazei nasului este triunghiulară.
Structura piramidei nazale. Piramida nazală este alcătuită din scheletul osteo-cartilaginos, care dă formă şi
rezistenţă piramidei nazale şi din învelişurile moi, care acoperă scheletul osteocartilaginos.
Scheletul osteocartilaginos. Oasele formează zona rezistentă a piramidei nazale care poartă denumirea de piramidă
nazală osoasă, acesta fiind situată posterior şi corespunzător rădăcinii nasului, iar cartilajele şi membranele formează zona
deformabilă a piramidei nazale, numită piramida nazală cartilaginoasă, fiind situată anterior. Oasele din structura
piramidei nazale sunt: două oase nazale, marginea anterioară a apofizei palatine şi partea nazală a maxilarului.
Cartilajele din structura piramidei nazale sunt: cartilajul septal, care se află în continuare vomerului şi a lamei
perpendiculare a etmoidului şi formează septul nazal cartilaginos, care completează anterior septul nazal osos; două
cartilaje laterale (drept şi stâng) şi două cartilaje ale aripilor nasului (drept şi stâng), care sunt situate anterior de
cartilajele laterale. Cartilajele laterale (superior) şi cartilajele aripilor nasului (inferior) formează împreună feţele laterale
ale piramidei nazale cartilaginoase. Există şi cartilaje accesorii: pătrate, sesamoide şi vomeriene. Membranele fibroase sunt
formaţiuni anatomice care au rol de a uni cartilajele nazale între ele şi cu oasele nazale.
Învelişurile moi sunt structuri anatomice care acoperă scheletul osteocartilaginos al nasului. Sunt reprezentate de:
piele, ţesut subcutanat şi muşchii nasului. Pielea este subţire, mobilă, la nivelul piramidei osoase şi groasă, aderentă la
nivelul piramidei cartilaginoase. Ţesutul celular subcutanat este prezent numai la nivelul piramidei oaoase, unde pielea este
mobilă. Muşchii nasului acţionează asupra aripii nasului şi asupra orificiilor interioare nazale.
6.2.1.2. Fosele nazale. Sunt două formaţiuni anatomice asemănătoare cu două culoare, care au direcţia antero-
posterioară şi comunică anterior cu exteriorul prin nări (narine) şi posterior cu faringele, prin două orificii numite coane
(Fig. 44). În interior, fosele nazale sunt căptuşite cu o mucoasă, numită mucoasa nazală (mucoasa pituitară). Fosele nazale
sunt împărţite în două zone: zona anterioară, numită vestibulul nazal (canalul narinar) drept şi stâng şi zona posterioară,
numită fosa nazală propriu-zisă, dreaptă şi stângă.
▪ Vestibulul nazal este situat în zona anterioară a foselor nazale, fiind căptuşit cu piele şi mucoasă. Fiecare vestibul
este alcătuit din: un perete lateral, un perete medial (septul cartilaginos), un orificiu narinar (situat la nivelul bazei nasului)
şi un orificiu superior, prin care comunică cu fosele nazale propriu-zise, numit narina internă.
Vascularizaţia şi inervaţia vestibulului nazal. Arterele provin prin artera etmoidală, artera sfenopalatină şi artera
facială. Venele se varsă în vena facială. Nervii sunt senzitivi şi pleacă de la nivelul mucoasei, îndreptându-se spre
ganglionul lui Gasser.
▪ Fosele nazale propriu-zise se găsesc între vestibul şi faringe. Fiecare fosă nazală este formată din patru pereţi:
o peretele superior (bolta fosei nazale), are aspectul unui şanţ antero-posterior şi este reprezentat de lama
ciuruită a etmoidului, prin care trec fibrele nervului olfactiv;
o peretele inferior (planşeul fosei nazale), are aspectul unui şanţ antero-posterior. Posterior se continuă cu faţa
nazală a vălului palatin (palatul moale);
o peretele intern sau medial (septul nazal), are trei regiuni: anterioară cartilaginoasă, numită septul cartilaginos,
posterioară osoasă, formată din vomer şi lama perpendiculară a etmoidului, numită septul osos şi
intermediară, membranoasă;
o peretele extern (lateral), este în întregime osos şi este format din: maxilarul superior, etmoid, palatin,
lacrimal, sfenoid şi cornetul inferior.
Vascularizaţia şi inervaţia foselor nazale
Arterele provin din sistemul arterelor carotide internă şi externă. Venele se varsă în vena facială, plexul venos
pterigoidian şi vena oftalmică. Nervii provin din nervul oftalmic şi nervul maxilar (fibre somatice trigeminale). Inervaţia
simpatică provine din simpaticul cranian, iar cea parasimpatică, din nervii anexaţi nervului facial.
▪ Cavităţile anexate foselor nazale. Sunt denumite sinusuri, poartă denumirea osului în care se află şi sunt în
număr de opt: sinus maxilar, sinus frontal, sinus sfenoidal, sinus etmoidal (toate sunt pereche). Ele sunt pline cu aer,
reprezintă prelungiri ale cavităţilor foselor nazale la nivelul oaselor feţei şi sunt căptuşite cu mucoasă sinuzală.
Dimensiunile sinusurilor sunt variabile de la individ la individ.

84
 6.2.2. FARINGELE
Faringele este organul la nivelul căruia se întâlnesc două căi: calea respiratorie şi calea digestivă (vezi 3.1.3.).

6.2.3. LARINGELE
Laringele este organul care face legătura între faringe şi trahee, fiind în acelaşi timp principalul organ al fonaţiei, dar
nu singurul, deoarece la realizarea vorbirii, cântatului, etc. intervine întregul aparat respirator.
Laringele ocupă partea anterioară a gâtului sub osul hioid, corespunzând vertebrelor C3 - C6 (Fig. 44). În general,
laringele este mai ridicat la femei decât la bărbaţi. De asemenea, este mai ridicat la nou născut, unde epiglota poate ajunge
la nivelul axisului. Mobilitatea laringelui este foarte mare. Laringele se ridică în timpul deglutiţiei, în emiterea sunetelor
înalte, în timpul respiraţiei şi coboară după trecerea bolului alimentar, în emiterea sunetelor joase şi în timpul inspiraţiei.
Mişcarea de ridicare este însoţită în mod obligatoriu de o deplasare anterioară a acestuia, iar cea de coborâre de o deplasare
posterioară. Toate aceste mişcări sunt active.
Forma exterioară a laringelui este asemănătoare unei piramide triunghiulare, cu baza orientată în sus şi cu vârful în
jos (Fig. 52). I se pot descrie : o bază, un vârf, o faţă posterioară, două feţe antero-laterale şi trei margini. La interior
laringele este tubular şi este prevăzut cu coardele vocale, care împart lumenul laringelui în trei etaje: supraglotic, glotic
mijlociu şi subglotic.

▪ etajul supraglotic este ovalar şi se

numeşte vestibul laringian. Peretele
anterior al acestei cavităţi este format
din epiglotă;
▪ etajul glotic este zona în care se găsesc
coardele vocale şi cavităţile dintre ele,
numite ventriculii laringelui. Există
două coarde vocale superioare şi două
coarde vocale inferioare. Cele
superioare se numesc coarde vocale
false, deoarece au un rol pasiv în
fonaţie. Ele au două margini: laterală şi
medială. Cea laterală este aderentă la
pereţii laringelui, iar cea medială este
liberă în cavitatea laringelui. Coardele
vocale inferioare (plicile vocale) au
forma unor prisme triunghiulare, într-o
secţiune frontală a laringelui. Ele se
numesc coarde vocale adevărate,
deoarece au un rol activ în fonaţie. Ele
prezintă trei feţe şi trei margini. Feţele
sunt: faţa superioară (orizonatală -
delimitează ventriculul faringian), faţa
inferioară (oblică în jos şi înăuntru -
Fig. 52. Secţiune frontală prin laringe priveşte spre zona subglotică) şi faţa
externă (aderentă de cartilajul tiroid).
Marginile sunt: marginea inferioară (se continuă cu zona subglotică), marginea externă (este locul unde mucoasa
laringiană se răsfrânge pe cartilajul tiroid) şi marginea internă (delimitează împreună cu cea de partea opusă comunicarea
cu traheea).
Glota reprezintă spaţiul cuprins între coardele vocale superioare şi inferioare. Glota este alcătuită din două regiuni:
glota respiratorie, care se găseşte între marginile interne ale cartilajelor aritenoide şi glota vocală, care se găseşte între
marginile interne ale corzilor vocale inferioare.
Ventriculii laringieni sunt cavităţi adânci, situate între coardele vocale superioare şi inferioare de aceeaşi parte.
▪ etajul subglotic este regiunea situată sub coardele vocale inferioare, care se deschide în trahee. În porţiunea
superioară are formă de pâlnie, iar în cea inferioară de cilindru.
Structura laringelui. Laringele este alcătuit din următoarele structuri:
▪ scheletul cartilaginos, compus din nouă cartilaje: trei neperechi (epiglota, tiroid, cricoid) şi şase perechi
(aritenoide, corniculate, cuneiforme);
▪ articulaţiile şi ligamentele care unesc piesele cartilaginoase;
▪ muşchi motori: dilatatori, constrictori, ridicatori şi coboratori ;
▪ corpul grăsos laringian (periepiglotic);
▪ mucoasa laringiana şi glandele anexe.
Vascularizaţia laringelui. Arterele provin din artera carotida externă şi artera subclaviculară (artera laringiană
superioară, artera laringiană inferioară şi artera laringiană posterioară). Venele urmează traiectul invers al arterelor,
vărsându-se în vena laringiană superioară, vena laringiană inferioară şi vena laringiană posterioară.

85
 Inervaţia laringelui este dată de nervi motori (nervul laringean superior şi inferior), nervi senzitivi (nervul
laringean superior şi inferior) şi nervi vegetativi (ramuri simpatice).

6.2.4. TRAHEEA
Traheea este un organ cavitar, ce intră în alcătuirea căilor respiratorii extrapulmonare. Se află între laringe, situat
superior şi bronhiile principale, situate inferior, pe linia mediană a gâtului. Limita superioară se găseşte în dreptul unui plan
orizontal ce trece prin corpul vertebrei C6, iar limita inferioară se găseşte în dreptul unui plan orizontal ce trece prin discul
invertebral dintre T4 şi T5. Traheea are forma unui cilindru gol pe dinăuntru, în 1/5 posterioră fiind înlocuit de o suprafaţă
plană, membranoasă, numită membrană traheală. Această formă cilindrică suferă două depresiuni: depresiunea aortică şi
depresiunea tiroidiană. Depresiunea aortică este situată pe partea stângă a traheei, deasupra locului de bifurcaţie a acesteia,
în cele două bronhii principale. Depresiunea tiroidiană este situată pe faţa anterioară a traheei, posterior de glanda tiroidă.
Traheea se mişcă împreună cu laringele, putându-se alungi sau scurta. Aceste mişcări sunt posibile datorită
extremităţii superioare a traheei, care este mobilă, în timp ce extremitatea inferioară este fixă. De asemenea, mobilitatea
traheei este favorizată şi de tunica externă a traheei, formată din ţesutul conjunctiv lax.
Traheea prezintă două regiuni: regiunea cervicală, care se găseşte la nivelul gâtului şi regiunea mediastinală
(toracală), care se găseşte în interiorul cutiei toracice, la nivelul mediastinului (Fig. 53).
Structura traheei. Traheea este alcătuită din 15 - 20 inele cartilaginoase incomplete, numite arcuri cartilaginoase,
unite între ele printr-o membrană fibro-musculo-elastică. La exterior este acoperită de adventice, iar în interior este
căptuşită de mucoasa traheală. În partea posterioară arcurile cartilaginoase sunt deschise, în spaţiul dintre capetele arcurilor
existând o membrană plată, numită peretele membranos. În grosimea acesteia se află muşchiul traheal, alcătuit din fibre
musculare netede, longitudinale şi transversale. Prin contracţia fibrelor musculare longitudinale, traheea se scurtează în
timp ce prin contracţia fibrelor musculare transversale, îşi micşorează lumenul, prin apropierea capetelor posterioare ale
arcurilor cartilaginoase.
Mucoasa traheală este aderentă, subţire, semitransparentă, neprezentând nici o plică, continuându-se direct cu
mucoasa laringiană şi bronhială, între aceste mucoase neexistând nici o limită de demarcaţie.
Vascularizaţia traheei. Arterele care vascularizează traheea provin din arterele tiroidiene, arterele timice şi artera
bronşică dreaptă. Venele traheei se varsă în două trunchiuri venoase, care la rândul lor confluează în vena azygos.
Inervaţia traheei este simpatică şi provine
din lanţul simpatic cervical şi toracal superior şi
parasimpatică, care se realizează prin nervul recurent
sau direct din nervul vag.

6.2.5. BRONHIILE
Sunt două structuri anatomice care provin din
bifurcaţia traheei şi care se îndreaptă spre hilul
pulmonar, în care pătrund (Fig. 53). Mai poartă
denumirea şi de bronhii principale, bronhii de
ordinul I sau bronhii extrapulmonare. Bronhiile
principale, dreaptă şi stângă, prezintă două regiuni:
regiunea mediastinală şi regiunea pleuro-pulmonară.
Regiunea mediastinală se întinde de la bifurcaţia
traheei până la regiunea ce trece pe sub crosa marii
vene azygos (bronhia stângă). Regiunea pleuro-
pulmonară este cuprinsă între limitele superioare
descrise anterior şi hilul pulmonar.
Structura bronhiilor. Structura anatomică a
bronhiilor este asemănătoare cu cea a traheei.
Bronhia dreaptă are 6 - 7 arcuri cartilaginoase, în
timp ce bronhia stângă are 9 - 12 arcuri
cartilaginoase. Între cele două bronhii există câteva
deosebiri: bronhia stângă are aproximativ 5 cm
lungime, este mai lungă, mai îngustă şi oblică, în
timp ce bronhia dreaptă are aproximativ 2,5 cm
lungime şI este mai largă.
Vascularizaţia bronhiilor. Arterele care
vascularizează bronhiile sunt ramuri din arterele
bronşice, care la rândul lor provin din artera aorta
toracală. Venele care drenează sângele venos al
traheei în final în mica şi marea venă azygos.
Inervaţia bronhiilor este de natură
Fig. 53. Traheea şi bronhiile extrapulmonare simpatică, ce provin din simpaticul toracal şi de
natură parasimpatică, ce provine din nervul vag.
6.2.6. PLĂMÂNII

86
 Sunt organe perechi în care au loc schimburile gazoase dintre aer şi sânge. Sunt aşezaţi în torace, în cavităţile
pleuropulmonare, ce sunt delimitate de peretele toracic, mediastin şi diafragmă. Plămânii sunt acoperiţi la suprafaţă de
pleură. Dimensiunile plămânilor variază foarte mult cu vârsta, sexul şi constituţia individuală. Valorile medii sunt: de 16
cm (diametrul sagital), 25 cm (diametrul vertical) şi 10 cm (diametrul transversal). Plămânul este foarte bogat în fibre
elastice, având deci o mare elasticitate. Dacă se deschide pleura, în mod accidental sau chirurgical, plămânul îşi reduce
volumul său la aproximativ o treime, strângându-se în jurul hilului pulmonar. Această mare elasticitate permite plămânului
să urmeze excursiile peretelui toracic, în timpul respiraţiei. Consistenţa plămânului este moale. Strâns în mână el dă
senzaţia unui burete. Dacă este strâns energic, se pot auzi nişte zgomote caracteristice, similare unor băşicuţe care pleznesc,
zgomote numite crepitaţii pulmonare. Greutatea plămânului drept este de aproximativ 700 g. şi a celui stâng de
aproximativ 600 g. Culoarea plămânului variază cu vârsta şi cu patologia respiratorie a individului. La făt este roşu închis,
la copil roz pal şi la adult cenuşiu, cu pete negricioase şi cu un desen poligonal foarte evident.
Configuraţie externă
Privit din exterior, plămânul poate fi asemănat cu un con tăiat în jumătate, de la vârf la bază. I se pot descrie trei
feţe, trei margini, o bază şi un vârf (Fig. 54).
Feţele plămânului sunt:
▪ faţa costală se mulează pe perete toracic, este convexă, fiind în raport cu coastele şi spaţiile intercostale ;
▪ faţa mediastinală este orientată către mediastin, este concavă. Între cele două feţe mediastinale, pe linia mediană,
se delimitează regiunea topografică numită mediastin. La nivelul acestei feţe se află hilul pulmonar. Acesta este
locul pe unde intră şi ies elementele anatomice ce intră în alcătuirea plămânului. Totalitatea acestor elemente,
formează la nivelul hilului, pediculul pulmonar ;
▪ faţa diafragmatică corespunde bazei plămânului, se găseşte în raport cu faţa superioară a diafragmului, este
concavă şi are o formă triunghiulară.
Marginile plămânului sunt:
▪ marginea anterioară este reprezentată de o lamă subţire de ţesut pulmonar, care pătrunde între faţa posterioară a
sternului şi elementele anatomice ale mediastinului anterior ;
▪ marginea posterioară este groasă şi rotunjită. Intră în raport cu feţele laterale ale corpurilor vertebrelor toracale,
cu extremităţile posterioare ale coastelor şi cu spaţiile intercostale corespondente;
▪ marginea inferioară reprezintă circumferinţa bazei.
Vârful plămânului se găseşte la limita superioară a cutiei toracice depăşind cu 5 cm prima coastă şi cu 2,5 cm
clavicula.
Structura plămânului
Din punct de vedere structural,
plămânului i se pot descrie două componente:
arborele bronşic şi parenchimul pulmonar.
▪ Arborele bronşic. Bronhiile
extrapulmonare pătrund în plămân prin hilul
pulmonar şi se continuă cu bronhiile
intrapulmonare ce constituie arborele bronşic.
Schematic, arborele bronşic este alcătuit din:
bronhii principale (de ordinul I), bronhii lobare
(de ordinul II), bronhii segmentare (de ordinul
III), bronhii supralobulare, bronhii
intralobulare, bronhiole terminale şi bronhiole
respiratorii (Fig. 55).
Arborele bronşic intrapulmonar începe cu
bronhia principală (de ordinul I), care dă bronhii
lobare (de ordinul II), două pentru plămânul
stâng şi trei pentru plămânul drept. Fiecare
bronhie lobară se ramifică în bronhii segmentare
(de ordinul III), câte una pentru fiecare segment
al lobului (10 bronhii segmentare pentru
plămânul drept şi 9 pentru plăânul stâng). Fiecare
bronhie segmentară care pătrunde în lobulii
pulmonari devine bronhiolă intralobulară. Fiecare
bronhiolă intralobulară se mai ramifică de 3-4
ori, dând în final aproximativ 50 de bronhiole
terminale pentru fiecare lobul. Bronhiolele
terminale se ramifică şi ele formând bronhiole
respiratorii (bronhiole acinoase) ce se termină Fig. 54. Plămânii – faţa anterioară
fiecare cu un acin pulmonar.
Structura bronhiilor lobare este diferită, deoarece ele sunt formate din inele fibrocartilaginoase complete, care au
rolul de a menţine lumenul bronhiei în permanenţă larg deschis. În bronhiile segmentare şi subsegmentare inelele se reduc
la plăci fibrocartilaginoase, iar în bronhiolele intralobulare dispar.

87
 Arborele bronşic este căptuşit cu o mucoasă respiratorie ciliată care-şi pierde cilii în bronhiolele terminale. Sub
mucoasă se găseşte o pătură musculară formată din fibre circulare (la bronhiile mari) sau oblice (la bronhiole). La exterior
arborele bronşic este învelit de adventice, formată din ţesut conjunctiv lax.
Vascularizaţia arborelui bronşic este asigurată de arterele bronşice, iar sângele venos este colectat în venele
bronşice, care se deschid în vena mare azygos.
▪ Parenchimul pulmonar este împărţit de şanţuri în lobi: trei pentru plămânul drept (superior, mijlociu şi inferior)
şi doi pentru plămânul stâng (superior şi inferior). Fiecare lob este constituit din unităţi mai mici numite segmente: 10
pentru plămânul drept şi 9 pentru plămânul stâng. Fiecare segment este format din mai mulţi lobuli. Aceştia au formă de
piramide poligonale, aşezate cu baza către suprafaţa plămânilor. Lobulii pulmonari sunt constituiţi din acini pulmonari. Un
acin începe cu o dilataţie mică a bronhiolelor respiratorii numită vestibul. De la vestibul pornesc 3-5 canale alveolare care
se termină în cavităţi spaţioase închise, numite saci alveolari. Pereţii canalelor alveolare şi ai sacilor alveolari sunt formaţi
din alveole pulmonare. Alveola pulmonară este unitatea anatomică şi funcţională caracteristică plămânului. Ea are o formă
aproximativ hemisferică. Peretele alveolei pulmonare este alcătuit dintr-un epiteliu alveolar unistratificat, cu celule mari şi
mici, înconjurat de ţesut conjunctiv bogat vascularizat, are diametru 150 microni.
Vascularizaţia plămânului
La nivelul plămânului se pot descrie două tipuri de circulaţie: funcţională şi de nutriţie.
➢ Circulaţia funcţională asigură funcţia
respiratorie a plămânului. Mai este numită
şi mica circulaţie. În cadrul ei, circuitul
sanguin este următorul: ventriculul drept,
artera pulmonară, reţeaua arterială
pulmonară, capilare pulmonare, reţeaua
venoasă pulmonară, venele pulmonare (4)
şi atriul stâng.
➢ Circulaţia nutritivă este cea care aduce
parenchimului pulmonar, oxigen şi
substanţe nutritive. Ea provine din marea
circulaţie, sângele având următorul circuit:
ventriculul stâng, artera aortă, arterele
bronşice (dreapta, stânga), capilare, venele
bronşice, venele azygos (mare şi mică),
vena cavă superioară şi atriul drept.
Inervaţia plămânului se realizează
prin plexurile nervoase situate în jurul bronhiei
principale, câte două pentru fiecare plămân.
Aceste plexuri conţin fibre nervoase simpatice
şi fibre nervoase parasimpatice.
PLEURA
Plămânii sunt înveliţi la exterior de o
membrană, numită pleură. Aceasta este
formată din două foiţe:
▪ foiţa externă (parietală) vine în contact cu
faţa internă a peretelui toracic ;
▪ foiţa internă (viscerală) vine în contact
intim cu suprafaţa externă a plămânului;
Între cele două foiţe ale pleurei, se
găseşte un spaţiu virtual, care poartă
denumirea de cavitate pleurală. În interiorul ei
există un strat subţire de lichid pleural care
asigură o presiune negativă şi care favorizează
Fig. 55. Acinul pulmonar alunecarea lor, una faţă de alta, în timpul
mişcărilor respiratorii.

88

Fig. 56. Faţa anterioară a inimii
În condiţii fiziologice, acest lichid se găseşte în
cantitate mică. În cazuri patologice, această cavitate se
poate umple cu puroi (piotorax), sânge (hemotorax),
aer (pneumotorax), lichid seros (hidrotorax), etc.
6.3. SISTEMUL CARDIO - VASCULAR
Aparatul cardio-vascular este alcătuit din: inima
(cord), sistemul arterial, sistemul capilar, sistemul
venos şi sistemul limfatic.
6.3.1. INIMA
Inima este un organ cavitar situat în cavitatea
toracică, care are rolul de a aspira sângele venos şi de a
pompa spre organe, sângele arterial. Inima se găseşte
în mediastinul mijlociu, având baza situată la nivelul
vertebrelor T4-T8, iar vârful la nivelul spaţiului
intercostal V. Axul său este orientat oblic de sus în jos,
de la dreapta la stânga şi dinapoi înainte. Acest ax este
înclinat la 450 faţă de cele trei planuri ale spaţiului.
Capacitatea cordului este de 500 - 700 cm3. Cordul are
o greutate medie de aproximativ 250 - 300 g. La
exterior inima este învelită de pericard, format din
două membrane : pericardul fibros la exterior şi
pricardul seros care este format din două foiţe
(viscerală - în contact cu miocardul şi parietală -
căptuşeşte pericardul fibros).
89
 Fig. 57. Compartimentele inimii

Între foiţele pericardului seros se delimiteează cavitatea pericardică, care conţine lichid pericardic.
Configuraţie externă. Privită din exterior inima prezintă: 2 feţe (sterno-costală, diafragmatică), 2 margini (dreaptă,
stângă), o bază, un vârf (Fig. 56). Cele 2/3 inferioare corespund ventriculilor, iar 1/3 superioară corespunde atriilor. Cele
două atrii se prelungesc lateral cu câte un auricul (drept, stâng).
▪ faţa sterno-costală este convexă, orientată antero-superior şi vine în raport, prin intermediul pericardului, cu
peretele anterior al toracelui;
▪ faţa diafragmatică, plană, este aşezată pe diafragmă în zona centrală a acesteia, numită centrul tendinos;
▪ baza cordului este situată superior, posterior şi la dreapta. Corespunde feţei posterioare a atriilor şi se găseşte în
poziţie ortostatică între vertebrele T4 - T8;
▪ vârful inimii este orientat, inferior şi la stânga ; se află în dreptul spaţiului V intercostal pe linia medio-claviculară
stângă, în clinostatism şi în condiţii fiziologice ;
La exteriorul inimii se găsesc două şanţuri:
▪ şanţul interventricular anterior indică limita superficială dintre cei doi ventriculi ; conţine o ramură anterioară a
arterei coronare stângi şi vena mare a inimii;
▪ şantul coronar, este împărţit de locul de ieşire din cord al arterei aorte şi al trunchiului arterei pulmonare, în două
segmente, drept şi stâng; în segmentul drept se găseşte artera coronară dreaptă şi vena coronară mică, iar în
segmentul stâng se găseşte o ramură a arterei coronare stângi. Şanţul coronar indică limita externă dintre atrii şi
ventricule;
▪ şanţul interventricular posterior este continuarea posterioară a şanţului interventricular anterior; conţine artera şi
vena cu acelaşi nume;
Configuraţie internă. Cordul esre alcătuit din două atrii (drept - stâng) şi două ventricule (drept - stâng) (Fig. 57).
Între cele două atrii se găseşte septul interatrial. Între cele două ventricule se găseşte septul interventricular, continuarea

90
inferioară a septului interatrial. Atriile au pereţi mai subţiri, ventriculele au pereţii mai groşi. Atriile sunt separate de
ventriculele de aceiaşi parte prin septurile atrioventriculare (drept şi stâng).
▪ Atriul drept comunică cu auriculul drept, cu sinusul venos prevăzut cu valvula Thebesius şi cu ventriculul drept
prin orificiul atrioventricular drept, prevăzut cu valvula tricuspidă care se deschide către ventricul. La nivelul atriului drept
se găsesc şi orificiile venei cave superioare şi venei cave inferioare.
▪ Ventriculul drept prezintă două zone: una inferioară către vârf, cu muşchi papilari şi una superioară, netedă,
numită con arterial ce reprezintă originea arterei pulmonare, prevăzut cu trei valvule semilunare (sigmoide). De muşchii
papilari se prind corzile tendinoase care se fixează cu capătul opus de valvula tricuspidă, împiedicând deschiderea ei spre
atriu.
▪ Atriul stâng comunică cu auriculul stâng, cu cele 4 vene pulmonare şi cu ventriculul stâng prin orificiul
atrioventricular stâng, prevăzut cu valvula bicuspidă (mitrală).
▪ Ventriculul stâng prezintă două zone : una inferioară către vârf, cu muşchi papilari, de care se prind corzile
tendinoase şi una superioară, netedă, numită con arterial ce reprezintă originea arterei aorte, prevăzut cu trei valvule
semilunare (sigmoide). Pereţii atriilor şi ventriculilor sunt căptuşiţi de o tunică internă numită endocard.
Structura inimii. Peretele inimii este alcătuit dinspre exterior spre interior din: epicard, miocard şi endocard.
❑ Epicardul reprezintă foiţa viscerală a pericardului.
❑ Miocardul este muşchiul inimii. Este mai bine dezvoltat la nivelul ventriculilor, care pompează sângele, decât la
nivelul atriilor. De asemenea, miocardul ventriculului stâng este de trei ori mai gros decât cel al ventriculului drept. La
nivelul ventriculilor miocardul este alcătuit din trei straturi: stratul superficial, stratul mijlociu şi stratul profund. Din punct
de vedere funcţional miocardul este format din ţesutul propriu-zis de tip adult şi din ţesut excito-conductor (ţesut nodal) de
tip embrionar.
o Miocardul adult este format din celule (fibre) musculare separate între ele prin membrane
scalariforme, care pot fi observate doar la microscopul electronic. Fibrele musculare cardiace sunt cilindrice, prevăzute cu
un nucleu mare central, au miofibrile organizate în sarcomere, ceea ce le conferă aspect striat asemănător cu al fibrelort
musculare scheletice, dar spre deosebire de acestea, fibrele cardiace au contracţie ritmică involuntară asigurată de inervaţia
vegetativă. Are rol în realizarea sistolei atriale şi sistolei ventriculare.
o Ţesutul nodal (miocardul embrionar) este format din fibre musculare embrionare, cu multă
sarcoplasmă şi puţine miofibrile. El asigură automatismul cardiac, fiind autoexcitabil. Este alcătuit din:
• nodulul sino-atrial (Keith - Flack) se
găseşte în peretele atriul drept la locul de
vărsare al venei cave superioare în acesta.
El este “peace makerul” activ al
contracţiilor cardiace. Generează
impulsuri cu o frecvenţă de 60 - 80
bătăi/min.;
• nodulul atrio-ventricular (Aschoff -
Tawara) se găseşte în partea inferioară a
septului interatrial şi generează impulsuri
cu frecvenţa de 40 bătăi/min.;
• fasciculul lui Hiss pleacă de la nodul
atrio-ventricular intră în grosimea septului
interventricular şi se termină inferior cu
două ramuri, ramura dreaptă şi ramura
stângă;
• reţeaua lui Purkinje continuă cele două
ramuri ale fasciculului lui Hiss,
Fig. 58. Ţesutul nodal (embrionar) - schemă conducând impulsul nervos de la vârful
cordului spre bază şi dinspre endocard
spre miocard. Excitaţia ia naştere la nivelul nodului sinoatrial îndreptându-se prin nodul atrio-ventricular, fasciculul lui
Hiss, ramura dreaptă şi ramura stângă, către reţeaua lui Purkinje, ajungând la miocard şi producând contracţia acestuia (Fig.
58).
❑ Endocardul este o membrană fină, transparentă, alcătuită dintr-un endoteliu situat pe o membrană bazală.
Endocardul trece fără întrerupere de la atrii la ventricule, acoperind şi valvulele, cordajele tendinoase şi muşchii papilari. El
se continuă cu endoteliul marilor vase de sânge care pornesc de la inimă. Endocardul din jumătatea dreaptă a inimii este
independent de cel din jumătatea stângă.
Vascularizaţia inimii
Inima este vascularizată de cele două artere coronare care pleacă din bulbul arterei aorte. Acestea sunt artere de tip
terminal şi se numesc artera coronară dreaptă şi artera coronară stângă. Artera coronară dreaptă porneşte din bulbul arterei
aorte, trece prin şanţul coronar de pe faţa anterioară a inimii, trece în şanţul coronar de pe faţa posterioară a inimii şi se
termină aproape de vârful cordului. Ea dă ramuri care vascularizează cea mai mare parte a inimii drepte, o parte a septului
interventricular şi o mică parte din ventriculul stâng. Artera coronară stângă pleacă din partea stângă a bulbului arterei
aorte şi după un scurt traiect se bifurcă dând naştere arterei interventriculare anterioare şi arterei circumflexe. Artera

91
interventriculară anterioară merge prin şanţul longitudinal anterior şi se termină pe faţa diafragmatică a inimii. Artera
circumflexă merge prin partea stângă a şanţului coronar ajungând pe faţa posterioară a inimii.
Sângele venos ce provine de la nivelul inimii se varsă în venele cardiace accesorii. Venele coronare sunt în număr de
trei: marea venă coronară, vena interventriculară posterioară şi mica venă coronară. Toate se varsă în atriul drept.
Inervaţia inimii
Inervaţia inimii este de două tipuri: intrinsecă şi extrinsecă. Inervaţia intrinsecă este dată de nodulul sino-atrial,
atrio-ventricular, fasciculul Hiss şi cele două ramuri ale sale, reţeaua lui Purkinje. Inervaţia extrinsecă este de natură
simpatică şi parasimpatică şi are rolul de a modela activitatea cardiacă.

6.3.2. ARTERELE
Arterele sunt vase de sânge prin care sângele circulă de la inimă spre diferite organe. În funcţie de calibru, arterele
pot fi: mari, mijlocii şi mici (arteriole). Ramurile care pleacă dintr-o arteră mare poartă numele de colaterale arteriale, iar
ramurile prin care se termină poartă numele de artere terminale.
6.3.2.1. Structura arterelor. Peretele unei artere este alcătuit din trei tunici: tunica internă (intima), tunica mijlocie
(media) şi tunica externă (adventicea).
Tunica internă este alcătuită din endoteliu, stratul subendotelial şi limitanta elastică internă. Endoteliul se găseşte
spre lumenul vascular. Este un strat subţire format din celule endoteliate vasculare, celule turtite, aplatizate. Stratul
subendotelial (membrană bazală) este alcătuit din fibre elastice, colagene şi de reticulină. Limitanta elastică internă
(periteliu) este reprezentată de o membrană groasă, elastică.
Tunica mijlocie este alcătuită din fibre musculare
netede şi din fibre elastice, dispuse circular. În structura
peretelui arterelor, ţesutul elastic se subţiază cu cât ne
depărtăm de cord, iar ţesutul muscular se îngroaşă. Rezultă
de aici că arterele mari, apropiate de cord, sunt artere de tip
elastic, în timp ce arterele mici sunt artere de tip muscular.
La periferia tunicii mijlocii se găseşte limitanta elastică
externă.
Tunica externă este alcătuită din fibre elastice, fibre
de colagen şi fibre musculare. Este subţire şi în grosimea ei
se găsesc capilarele sanguine (vasa vasorum) prin care sunt
hrăniţi pereţii vaselor. Tot în grosimea tunicii externe se mai
găsesc şi terminaţii nervoase vegetative.
6.3.2.2. Sistemul arterial. Toate arterele din
organismul uman au originea în cele două trunchiuri
principale: artera aortă şi artera pulmonară (Fig. 59).
A r t e r a p u l m o n a r ă pleacă din ventriculul
drept, cu sânge neoxigenat, are un scurt traiect ascendent şi
se împarte în două ramuri terminale: artera pulmonară
dreaptă şi artera pulmonară stângă. Fiecare din aceste două
ramuri terminale se îndreaptă către plămânul omonim,
ducând sângele spre a fi oxigenat. Artera pulmonară dreaptă
dă trei ramuri lobare pentru cei trei lobi pulmonari drepţi.
Artera pulmonară stângă dă două ramuri lobare pentru cei
doi lobi pulmonari stângi. Arterele lobare se ramifică în
ramuri arteriale din ce în ce mai mici, ajungându-se în final
la capilarele arteriolare alveolare a căror perete se află în
raport intim cu peretele alveolei pulmonare. Atât peretele
Fig. 59. Sistemul arterial - schemă capilarului arteriolar cât şi al alveolei pulmonare sunt foarte
subţiri, formând împreună membrana alveo-capilară, care
reprezintă zona prin care se fac schimburile gazoase propriu-zise.
A r t e r a a o r t ă este cea mai voluminoasă arteră din organism. Ea are mai multe segmente:
▪ Bulbul aortei este o regiune îngroşată aflată imediat deasupra locului de ieşire al arterei aorte din ventriculul
stâng. Din bulbul aortei se desprind artera coronară dreaptă şi artera coronară stângă care vascularizează inima.
▪ Aorta ascendentă are o porţiune inferioară intrapericardică şi o porţiune superioară extrapericardică.
▪ Arcul aortei (crosa sau cârja aortei) continuă aorta ascendentă şi poartă aceste denumiri deoarece reprezintă
acel segment al arterei aorte care curbează spre stânga. Din arcul aortei se desprind trunchiul arterial brahiocefalic, artera
carotidă comună stângă şi artera subclaviculară stângă. Trunchiul arterial brahiocefalic are un scurt traiect ascendent şi
apoi se bifurcă în artera carotidă comună dreaptă şi artera subclaviculară dreaptă.
Cele două artere carotide vascularizează capul şi gâtul în timp ce arterele subclaviculare vascularizează prin
ramurile lor membrele superioare.
Arterele carotide comune urcă pe laturile traheei şi esofagului, iar în dreptul cartilajului tiroid se ramifică într-o
arteră carotidă internă şi o arteră carotidă extrnă. Cea internă pătrunde în craniu unde irigă encefalul, globul ocular cu
anexele sale, iar cea externă irigă gâtul şi regiunea feţei.

92
 Artera subclaviculară se continuă la nivelul axilei cu artera axilară. Din aceasta pleacă, de la nivelul marginii
inferioare a muşchiului pectoral mare, artera brahială. La nivelul plicii cotului din artera brahială iau naştere artera
radială, artera cubitală şi apoi artera interosoasă anterioară şi posterioară. La nivelul pumnului atât artera radială cât şi
artera cubitală dau naştere unui ram arterial superficial, ram arterial profund şi un ram arterial dorsal. Ramurile arteriale
terminale se anastomozează între ele formând arcada arterială palmară profundă şi arcada arterială dorsală a mâinii. Din
arcada arterială palmară profundă iau naştere arterele metacarpiene palmare, iar din arcada arterială dorsală a mâinii iau
naştere arterele metacarpiene dorsale. Din arterele metacarpiene se desprind arterele digitale. Artera brahială
vascularizează structurile anatomice de la nivelul braţului, artera radială, artera cubitală şi arterele interosoase
vascularizează structurile anatomice ale anterbraţului, arcadele arteriale palmare şi dorsală împreună cu ramurile lor
vascularizează structurile anatomice ale mâinii.
▪ Aorta descendentă este situată între arcul aortei (superior) şi arterele iliace comune (inferior). Este împărţită de
diafragm în două porţiuni: aorta toracală, situată în cavitatea toracică deasupra diafragmului şi aorta abdominală, situată în
cavitatea abdominală inferior de diafragm.
Din aorta toracală se desprind ramuri arteriale viscerale toracale, care vascularizează viscerele ce se găsesc în
cavitatea toracală şi ramuri arteriale toracale parietale care vascularizează pereţii cutiei toracice. Din ramurile viscerale se
desprind arterele esofagiene, arterele pericardice şi arterele bronşice. Din ramurile parietale se desprind arterele
intercostale şi arterele diafragmatice superioare (care vascularizează faţa superioară a diafragmului).
Din aorta abdominală pleacă trei tipuri de ramuri: viscerale, parietale şi terminale. Aorta abdominală se află
retroperitoneal, între orificiul aortic al diafragmei şi vertebra L4.
Ramurile viscerale sunt: trunchiul celiac (din care pleacă artera gastrică stângă - irgă stomacul, artera hepatică -
irigă ficatulşi artera splenică - irigă splina), artera mezenterică superioară (care dă ramuri ce vascularizează pancreasul,
intestinul subţire şi jumătatea dreaptă a intestinului gros), artera mezenterică inferioară (care dă ramuri ce vascularizează
jumătatea stângă a intestinului gros şi rectul), arterele renale şi arterele genitale – irigă sistemul excretor şi genital.
Ramurile parietale sunt: arterele diafragmatice inferioare (care vascularizează faţa inferioară a diafragmei) şi
arterele lombare (care vascularizează muşchii jgheaburilor vertebrale, meningele, măduva spinării şi pereţii antero-laterali
ai cavităţii abdominale).
Ramurile terminale sunt: artera sacrală medie (care vascularizează muşchii din zona sacrală şi rectul) şi arterele
iliace comune (dreaptă şi stânga).
Artera iliacă comună (dreaptă, stângă), la nivelul articulaţiei sacroiliace dă naştere la artera iliacă internă
(hipogastrică) şi artera iliacă externă.
Artera iliacă internă vascularizează vezica urinară (arteră vezicală), organele genitale, muşchii regiunii perineale,
rectul, muşchii regiunii fesiere şi partea superioară şi medială a coapsei.
Artera iliacă externă dă naştere la ramuri ascendente şi la artera femurală. Ramurile ascendente vascularizează
muşchii peretelui abdominal şi organele genitale.
Artera femurală vascularizează prin armurile sale (artera epigastrică superficială, artera circumflexă iliacă
superficială şi artera femurală profundă) pielea regiunii antero-inferioare a abdomenului, pielea peretelui lateral abdominal
şi muşchii din regiunea coapsei. Artera femurală străbate toată coapsa continuându-se la nivelul fosei poplitee cu artera
poplitee. Artera poplitee străbate întreaga fosă poplitee ajungând până la nivelul inelului tendinos al muşchiului solear unde
se bifurcă în artera tibială anterioară şi artera tibială posterioară, din care se desprinde artera peronieră. Artera tibială
anterioară dă naştere la nivelul feţei dorsale a piciorului, la artera pedioasă. Artera peronieră se bifurcă în artera plantară
medială şi artera plantară laterală care se găsesc profund la nivelul plantei.
Artera femurală vascularizează prin ramurile sale cea mai mare parte a părţilor moi ale coapsei, artera poplitee şi
ramurile sale vascularizează părţile moi de pe faţa posterioară a genunchiului, artera tibială anterioară, artera peronieră şi
artera tibială posterioară vascularizează părţile moi ale gambei, artera pedioasă vascularizează prin ramurile ei moi de pe
faţa dorsală a piciorului iar arterele plantare vascularizează prin ramurile lor părţile moi ale plantei.

6.3.3. CAPILARELE SANGUINE

La nivelul organelor, arterele dau naştere la arteriole, iar acestea la metaarteriole. Caracteristica acestora este că au
pereţii mai subţiri şi lumenul mai mic decât al arteriolelor. Peretele mataarteriolelor este alcătuit cu predominanţă din
ţesutul muscular. La rândul lor metaarteriolele se divid în ramuri foarte fine numite capilare arteriale. Sângele care ajunge
la capilarele arteriale este sângele arterial. Odată efectuate schimburile între sângele arterial şi ţesuturi, devine sânge venos.
Sângele venos este preluat de capilarele venoase
care se varsă în venule. Mai multe venule confluează într-o
venă. Capilarele formează o reţea foarte fină şi ramificată
care vascularizează fiecare ţesut din organism şi poartă
numele de reţea capilară. Diametrul lumenului unui
capilar este în medie de 4 - 30µ, el variind cu ţesut în care
se află, precum şi cu starea lui funcţională (vasoconstricţie
- vasodilataţie). Grosimea peretelui unui capilar este de
aproximativ 1µ.
Structura capilarelor. Peretele unui capilar este alcătuit
din trei straturi: endoteliu, membrana bazală şi periteliu
Fig. 60. Structura capilarului sanguin (Fig. 60).

93
 Endoteliu este stratul (tunica) situat spre lumenul capilarului. Este alcătuit dintr-un singur strat de celule endoteliale,
turtite. Caracteristic endoteliului capilar este faptul ca între celulele endoteliale există pori. Prin aceştia trec în mod pasiv,
din capilar în ţesut, oxigenul şi substanţele nutritive necesare metabolismului celular. În citoplasma celulelor endoliale
capilare există vezicule de pinocitoză, prin care anumite substanţe trec în mod activ din lumenul capilar în ţesuturi.
Membrana bazală este structura pe care se află celulele endoteliale. Este alcătuită din fibre elastice, colagene şi de
reticulină. Ca şi endoteliul capilar şi membrana bazală capilară prezintă pori cu acelaşi rol ca şi în cazul endoteliului.
Periteliu este stratul (tunica) extern al peretelui capilar. El este alcătuit din nişte celule caracteristice numite pericite,
între care se află pori.
În funcţie de structură capilarele se pot împărţi în două tipuri: capilare tipice, care au structura descrisă anterior şi
capilare atipice, care prezintă anumite particularităţi (capilarele sinusoide din ficat şi capilarele fenestrate din mucoasa
intestinală).

6.3.4. VENELE
Venele sunt vase convergente care au rolul de a strânge sângele venos din capilarele venoase şi de al transporta spre
inimă. În mod obişnuit venele au o formă cilindrică. În comparaţie cu arterele care rămân mereu cilindrice, indiferent dacă
sunt pline cu sânge sau nu, venele îşi schimbă forma în funcţie de cantitatea de sânge pe care îl conţin. Din punct de vedere
topografic venele pot fi clasificate în: vene superficiale, vene profunde, vene viscerale, vene parietale.
Venele superficiale (vene subcutanate) se află situate în ţesutul celular subcutanat. Fiind situate imediat sub
tegument sunt frecvent expuse traumatismelor, dar sunt şi uşor de inspectat şi de palpat, în cadrul unui examen clinic
general. Forma şi calibrul acestor vene sunt foarte variabile, de la individ la individ. În general, indivizii care au o activitate
fizică intensă, prelungită în timp, au o reţea venoasă superficială foarte dezvoltată.
Venele profunde (vene subaponevrotice) se găsesc situate profund de aponevroza superficială. De cele mai multe ori
venele însoţesc arterele profunde, luând denumirea de vene satelite ale arterei respective. Ele prezintă aceeaşi localizare,
aceleaşi raporturi, aceeaşi origine şi acelaşi mod de a se ramifica cu artera pe care o însoţesc.
Venele parietale sunt venele care se află în pereţii celor trei cavităţi: cavitatea craniană, cavitatea toracică şi
cavitatea abdominală.
Venele viscerale sunt venele care provin de la nivelul viscerelor.
Din punct de vedere funcţional venele se împart în: vene propulsive şivene receptive.
Venele propulsive sunt foarte bogate în fibre musculare netede, din această cauză putând fi asemănate în oarecare
măsură cu arterele de tip muscular, având un rol activ în circulaţia sângelui venos.
Venele receptive au un perete subţire în care nu există fibre musculare sau acestea sunt foarte slab reprezentate.
Aceste vene au rolul unor simple rezervoare de sânge venos deci au un rol complet pasiv în circulaţia sângelui venos.
6.3.4.1. Structura venelor. Peretele unei vene este alcătuit din trei tunici: tunica internă (intima), tunica mijlocie
(media) şi tunica externă (adventicea).
Tunica internă este alcătuită din endoteliu venos, care căptuşeşte lumenul venei şi dintr-un strat conjunctiv elastic,
aşezat în jurul endoteliului venos. La nivelul acestei tunici pot exista nişte pliuri semilunare care poartă denumirea de
valvule venoase. Venele care au asemenea valvule se numesc vene valvulare, în timp ce venele care nu prezintă aceste
valvule se numesc vene avalvulare. Aceste valvule apar acolo unde sângele venos circulă de jos în sus împotriva gravitaţiei
(venele membrelor inferioare, vena cavă inferioară). Ele au o formă de cuib de rândunică cu concavitatea orientată în sus.
Rolul acestor valvule venoase este foarte important, ele împiedicând sângele venos să se acumuleze în zonele declive
(inferioare) segmentând coloana de sânge venos.
Tunica mijlocie este mai subţire decât tunica mijlocie a arterelor. Este formată din ţesut conjunctiv lax şi din fibre
musculare netede. Proporţia fibrelor musculare netede în acestă tunică este foarte variată, de la zonă la zonă şi de la individ
la individ. În funcţie de structura tunicii mijlocii venele se împart în: vene fibroase (predomină fibrele de colagen), vene
fibro-elastice (predomină fibrele conjuctive dispuse circular şi fibre elastice dispuse longitudinal, iar fibrele musculare sunt
foarte puţine) şi vene musculare (predomină fibrele musculare).
Tunica externă este mai groasă decât tunica mijlocie şi este alcătuită din ţesut conjunctiv lax. Între tunica mijlocie şi
tunica externă a venelor nu există o limită precisă.
6.3.4.2. Sistemul venos. Toate venele din organismul uman constituie sistemul venos (Fig. 61).
Sistemul venos este alcătuit din: sistemul venelor pulmonare care intră în alcătuirea sistemului micii circulaţii şi
sistemul venelor cave şi venelor cardiace care intră în alcătuirea sistemului marii circulaţii.
S i s t e m u l v e n e l o r p u l m o n a r e. Originea venelor pulmonare se află la nivelul peretelui alveolelor
pulmonare. De aici pleacă capilare venoase alveolare care se unesc formând venule pulmonare care se varsă în vena
lobulară. Aceasta se varsă mai departe în vena lobară pentru ca toate venele lobare să conflueze în final în venele
pulmonare. Există două vene pulmonare drepte şi două vene pulmonare stângi. Toate cele patru vene pulmonare se varsă
în atriul stâng.
S i s t e m u l v e n e l o r c a v e. Sângele venos din organism se întoarce în atriul drept prin două sisteme
venoase: sistemul venei cave superioare (VCS) şi sistemul venei cave inferioare (VCI). Sângele venos al cordului se
întoarce în atriul drept prin venele proprii numite vene cardiace. (vezi vascularizaţia inimii).
❑ Sistemul VCS. Vena cavă superioară este o venă mare care colectează sângele venos din partea
supradiafragmatică a corpului şi anume: cap, gât, membre superioare, peretele cutiei toracice şi organele din cavitatea
toracică. Are un traiect vertical, descendent, înapoia marginii drepte a sternului.

94
 Vena cavă superioară (VCS) se formează din
unirea celor două vene brahiocefalice dreaptă şi stângă şi
se varsă în atriul drept.
Venele brahiocefalice, dreaptă şi stângă se
formează la baza gâtului (în dreptul articulaţiei strerno-
claviculare), prin unirea venei jugulare interne cu vena
subclaviculară formând unghiul venos drept şi stâng. În
unghiul venos stâng se varsă canlul toracic (limfatic), iar
în cel drept se varsă ductul limfatic drept.
Vena jugulară internă adună sângele venos din
interiorul craniului, orbită, unele regiuni profunde ale
feţei şi unele organe cervicale. Afluenţii v. jugulare
interne sunt :v. encefalului, v. oftalmice, v. extracraniene
(v. frontale, v. temporale, v. occipitale etc.), plexul
faringian, v. facială, sinusurile venoase (vase situate în
grosimea septurilor durei mater encefalice). Dintre
sinusurile durei mater menţionăm : sinusul sagital
superior, sinusul sagital inferior, sinusul transvers,
sinusul cavernos etc.
Vena jugulară externă ia naştere din v.
occipitală, v. retromandibulară şi v. auriculară şi se varsă
în unghiul venos dintre v. jugulară internă şi v.
subclaviculară.
Vena jugulară anterioară colectează sângele din
partea anterioară a gâtului şi se varsă în v. jugulară
externă.
Venele membrului superior se împart în: vene
superficiale şi vene profunde. Sângele venos de la
nivelul membrului superior este colectat în final în vena
subclaviculară.
Venele superficiale poartă această denumire
Fig. 61. Sistemul venos deoarece sunt aşezate imediat sub tegument. La nivelul
mâinii ele sunt reprezentate de: reţeaua dorsală digitală,
arcul venos digital (la baza degetului), venele metacarpiene dorsale, reţeaua venoasă dorsală a mâinii.
La nivelul antebraţului sângele venos este colectat de trei vene superficiale numite vena radială superficială a
antebraţului, vena ulnară superficială a antebraţului şi vena mediană a antebraţului (se găseşte între cele două vene
enunţate anterior). Aceste trei vene dau naştere la nivelul plicii de flexie a cotului unei formaţiuni venoase superficiale
numite "M - ul venos". Din această formaţiune pleacă lateral la nivelul braţului vena cefalică, iar medial vena bazilică.
Aceste două vene străbat pe toată lungimea sa braţul, vena cefalică vărsându-se în final în vena subclaviculară, iar vena
bazilică în vena brahială. Importanţa "M -ului venos" este dată de faptul că între el şi reţeaua venoasă profundă a
membrului superior se găseşte un ram venos perpendicular ce realizează legătura între cele două sisteme venoase ale
membrului superior (superficial şi profund).
Venele profunde urmează acelaşi traiect cu arterele, au aceeaşi denumire şi aceleaşi raporturi. În general sunt în
număr de două pentru fiecare arteră, purtând numele de vene satelite ale arterei respective. De la nivelul arterei axilare în
sus nu mai există decât o venă satelită.
Vena azygos este un trunchi venos situat în mediastinul posterior, la dreapta de canalul toracic şi a. aortă. Îşi are
originea în abdomen, în v. lombară ascendentă dreaptă, care străbate m. diafragm, devine v. azygos şi se varsă în v. cavă
superioară. Corespunzător ei pe flancul stâng al coloanei vertebrale se află vena hemiazygos, cu aceiaşi origine şi traiect şi
care se varsă în vena azygos
❑ Sistemul VCI. Vena cavă inferioară este trunchiul venos care colectează sângele din etajul subdiafragmatic al
organismului, de la nivelul organelor abdominale, pereţilor cavităţii abdominale şi membrelor inferioare. Se află pe
marginea dreaptă a coloanei lombare, la dreapta arterei aorte.
Vena cavă inferioară (VCI) se formează din unirea celor două vene iliace comune, dreaptă şi stângă. şi se varsă în
atriul drept. Afluenţii cavei inferioare sunt : v. frenice inferioare, v. lombare, v. renale, v. suprarenale, v. testiculară (la
bărbat), v. ovariană (la femeie), v. hepatice.
Venele hepatice sunt 2-3 trunchiuri venoase scurte, de calibru mare care aduc sângele din ficat, unde continuă de
fapt v. portă.
Vena porta este un trunchi venos important situat în cavitatea abdominală. Ia naştere prin unirea venei splenice,
venei mezenterice superioare şi venei mezenterice inferioare, care colectează sângele venos de la nivelul splinei,
întestinului subţire şi intestinului gros. Ea aduce sânge funcţional la nivelul ficatului, în care intră, ramificându-se până la
nivelul capilarelor sinusoide, (asigură vascularizaţia funcţională a ficatului). Mai departe sângele venos provenit din ficat
este colectat în venele centrolobulare şi apoi în venele hepatice care se varsă în VCI. Vena portă începe deci cu o reţea de

95
capilare în peretele tubului digestiv şi anexelor sale şi se termină cu reţeaua de capilare sinusoide în lobulul hepatic,
formând ceea ce se numeşte un sistem port venos (o dublă capilarizare pe traseul unei vene).
Vena iliacă comună, dreaptă şi stângă, ia naştere în dreptul articulaţiei sacroiliace, prin unirea v. iliacă internă cu v.
iliacă externă şi după un traseu scurt, de 3-4 cm., se uneşte cu cea de partea opusă, formând vena cavă inferioară.
Vena iliacă internă (hipogastrică) adună sângele venos din pelvis, prin ramuri parietale şi viscerale.
Ramurile parietale însoţesc arterele cu acelaşi nume şi sunt : v. fesiere, v. obturatoare, v. sacrale, v. iliolombare.
Ramurile viscerale formează plexuri venoase, cu traiect independent de artere şi sunt: plexul venos ruşinos, plexul
venos vezical, plexul venos uterovaginal (la femeie), plexul venos prostatic (la bărbat), plexul venos rectal (hemoroidal).
Vena iliacă externă este continuarea venei femurale de la nivelul copsei.
Venele membrului inferior sunt grupate în două sisteme: sistemul venelor superficiale şi sistemul venelor
profunde.
Venele superficiale este format din vene situate imediat sub tegument. Acest sistem este reprezentat de: venele
digitale dorsale, venele matatarsiene dorsale, arcada venoasă dorsală a piciorului. Din această arcadă pornesc două vene:
vena safena mică care străbate faţa posterioară a genunchiului în vena poplitee şi vena safena mare care străbate faţa
medială a gleznei, gambei, genunchiului şi coapsei şi se varsă în vena femurală.
Venele profunde au acelaşi traiect, origini şi ramuri cu arterele profunde ale membrului inferior. Sunt în număr de
două pentru fiecare artera. Toate venele sistemului profund sunt vene valvulare. Între sistemul superficial şi sistemul
profund există vene comunicante perpendiculare pe cele două sisteme, în care datorită modului de orientare al valvulelor
sângele circulă numai într-un singur sens, dinspre sistemul superficial spre sistemul profund.

6.3.5. SISTEMUL LIMFATIC

Sistemul limfatic este reprezentat printr-un
sistem de vase adiacente vaselor sanguine, prin care
limfa circulă în sens centripet (Fig. 62). Sistemul
vascular limfatic începe la nivelul ţesuturilor printr-o
serie de capilare asemănătoare celor sanguine.
Capilarele limfatice confluează dând vasele limfatice
mai mari. Acestea însoţesc venele şi merg către
diverse grupe de ganglioni limfatici (occipitali,
cervicali, axilari). De la ganglionii parietali şi
viscerali, ai toracelui şi abdomenului, limfa este
colectată în trunchiurile colectoare limfatice. Sunt 7
trunchiuri, mai importamte fiind: marea venă limfatică
şi canalul toracic.
Marea venă limfatică adună limfa din
regiunea capului, braţului drept şi jumătatea dreaptă
superioară a toracelui şi se varsă în v. jugulară internă
dreaptă.
Canalul toracic adună limfa din restul
corpului. Are originea în cisterna lui Chyli, situată în
dreptul celei de-a doua vertebre lombare. Lungimea
este de 20-30 c., iar diametrul de 2-3 mm. Urcă în
torace şi se varsă în v. subclaviculară stângă.
Ganglionii limfatici au rolul de a îmbogăţi
limfa cu elemente limfatice. Aceştia prezintă la
exterior o capsulă conjunctivă sub care se dispun cele
2 zone ale ganglionului: zona corticală şi zona
medulară. Ambele zone sunt fixate pe o stromă
reticulată, la nivelul căreia vascularizaţia limfatică
este bine reprezentată (Fig. 63). În anumite regiuni ale
corpului, ganglionii formează asociaţii înlănţuite, Fig. 62. Sistemul limfatic
jucând rolul în procesele de apărare.
Limfa se prezintă ca un lichid de culoare alb – gălbuie ce asemănătoare plasmei sanguine, dar apropiat din punct de
vedere chimic de lichidul interstiţial, din care provine. Este alcătuită din plasmă limfatică şi din leucocite, elemente
figurate, în concentraţie de 8000 / mm3. Numărul leucocitelor variază, de-a lungul vaselor în funcţie de calibrul acestora. În
capilare lipsesc, aproape complet, pe când în cavitatea toracică se găsesc până la 20.000 / mm3. Dintre leucocite ce-a mai
mare pondere o au agranulocitele mononucleare. Acest lucru se explică prin faptul că elementele respective se formează în
ţesutul limfatic.
Limfa se formează la nivelul ţesuturilor din lichidul interstiţial care circulând printre celule pătrunde în capilarele
limfatice şi constituie plasma limfatică. Capilarele străbat ganglionii limfatici şi se transformă în limfă, apoi se unesc şi
formează vase limfatice. Acestea confluează alcătuind trunchiurile limfatice. Plasma limfatică la niveul ganglionilor, se
îmbogăţeşte cu limfocite şi devine limfă propriu-zisă.

96
 Ansamblul format din limfă, lichid interstiţial şi
sânge formează mediul intern al organismului, cu rol în
mecanismele de autoreglare şi des chimb dintre organism şi
mediu. De asemenea, are rol în menţinerea echilibrului
dinamic al organismuluicât şi în menţinerea integrităţii
acestuia.

6.4. SISTEMUL EXCRETOR

Schimbul de substanţe realizat între organism şi
mediul extern se realizează:
-prin oxigenul preluat din mediu, de sistemul
respirator şi prin eliminarea CO2 la acelaşi nivel;
-prin substanţele nutritive preluate din mediu şi
eliminarea resturilor nedigerabile sub forma bolului fecal la
nivelul sistemului digestiv;
-prin substanţele de dezasimilaţie, eliminate în
mediu de aparatul excretor.
Fig. 63. Secţiune prin ganglionul limfatic Sistemul excretor îndeplineşte astfel funcţia de
epurare a sângelui de substanţele rezultate în urma
proceselor catabolice din organism ca şi de o parte din sărurile în exces şi de apă.
Sistemul excretor este alcătuit din cei doi rinichi, ce conţin ansamblul formaţiunilor structurale pentru filtrarea
sângelui, secreţia şi excreţia urinei, precum şi din ansamblul conductelor urinare intrarenale (canalele drepte - Bellini şi
canalele papilare) şi al conductelor urinare extrarenale (calicii, bazinete, uretere, vezica urinară şi uretra) (Fig. 64).
6.4.1. RINICHII
Rinichiul, organ pereche, retroperitoneal,
este situat în loja renală de o parte şi de alta a
coloanei vertebrale, proiectându-se într-o zonă
cuprinsă între vertebrele T11 şi L3. Rinichiul stâng
este situat cu o jumătate de corp de vertebră mai sus
decât rinichiul drept. Loja renală este delimitată de o
formaţiune fibroconjunctivă numită fascia renală.
Între fascia renală şi peretele posterior al
abdomenului se află un strat de grăsime - capsula
adipoasă perirenală, greutate 150 grame.
Forma rinichiului este de bob de fasole, cu
două feţe, anterioară şi posterioară două extremităţi,
pol superior şi pol inferior şi două margini: o
margine medială concavă, la nivelul căreia se
găseşte hilul şi o margine laterală convexă. Hilul
renal reprezintă locul de intrare şi ieşire al
elementelor pediculului renal: uretere, vase sangvine
şi nervi renali. În interiorul rinichiului, hilul se
prelungeşte cu sinusul renal, în care se găsesc: ţesut
conjunctiv adipos, ramificaţiile vaselor renale şi
segmentele iniţiale ale căilor urinare.
Polul superior al rinichiului este în raport cu
glanda suprarenală de care este separat printr-un sept
conjunctiv.
Structura rinichiului. În secţiune
longitudinală în plan frontal realizată printr-un
rinichi se observă o porţiune centrală - substanţa
medulară, cu aspect fibroid (striat), de culoare roşie
intensă, dispusă în jurul unui sinus şi alta periferică,
numită substanţă corticală, cu aspect granulos, de
culoare galbenă, presărată cu puncte roşietice (Fig.
65).
Substanţa medulară este formată dintr-o
serie de formaţiuni cu aspect piramidal - piramidele
Malpighi - în număr de 7 - 18 în cazul rinichiului
Fig. 64. Sistemul excretor la femeie - ansamblu uman. Pe secţiuni parasagitale, fiecare piramidă
apare sub forma unui teritoriu triunghiular cu vârful
proeminând în sinusul renal şi cu baza situată spre
suprafaţa rinichiului.

97
 Vârful fiecărei piramide, numit şi papilă renală, este străpuns de 10 - 20 de orificii mici - pori urinari,
reprezentând deschiderile canalelor colectoare (tubii urinari) ale urinei şi formează aria ciuruită (aria cribrosa). Baza
fiecărei piramide apare franjurată, pătrunzând în substanţa corticală prin 400 - 500 striaţiuni medulare, numite piramidele
Ferrein.
Substanţa corticală este
situată între capsula fibroasă
periferică şi substanţa
medulară. Aceasta pătrunde
atât printre piramidele Ferrein,
constituind labirintul cât şi
printre feţele laterale ale
piramidelor Malpighi, formând
o serie de prelungiri, numite
colonetele Bertin, care despart
piramidele unele de altele,
până la sinusul renal.
Tot ansamblul
structural al fiecărui rinichi
având la bază nefronul este
organizat pe baza lobilor şi
lobulilor renali. Astfel, o
piramidă Malpighi împreună
cu ansamblul piramidelor
Ferrein şi cu substanţa
corticală înconjurătoarr
alcătuiesc un lob renal. În
cadrul unui lob renal sunt
cuprinşi o serie de lobuli
renali, fiecare fiind constituit
din câte o piramidă Ferrein şi Fig. 65. Secţiune longitudinală prin rinichi
de substanţa corticală
înconjurătoare.
Rinichiul uman este un rinichi multilobat, cu lobii uniţi atât în zona corticală cât şi în cea medulară. Limitele lobilor
sunt indicate numai în zona medulară a rinichiului, prin arterele interlobare ce străbat coloanele Bertin. Fiecare lob renal
este separat în teritoriul zonei corticale, într-un număr de lobuli, corespunzător piramidelor Ferrein. Limitele acestuia sunt
indicate de arterele radiate interlobulare, care străbat labirintul. Lobulii renali sunt constituiţi dintr-un număr mare de unităţi
fiziologice numite nefroni; numărul nefronilor într-un rinichi uman este de aproximativ 1-4 milioane.
Nefronul este unitatea morfofuncţională a rinichiului. Este compus din corpusculul renal Malpighi, situat
întotdeauna în zona corticală a rinichiului şi dintr-un conduct – tubul urinifer – situat atât în zona corticală, cât şi în zona
medulară (Fig. 66). La naştere rinichiul are aproape toţi nefronii constituiţi şi doar puţini se mai formează în primul an al
copilăriei. În restul perioadei, creşterea rinichilor se realizează pe seama măririi volumului lor, fapt care poate duce în
cursul dezvoltării copilului la modificări de formă a rinichiului.
Corpusculul renal Malpighi, situat în partea incipientă a nefronului, se dispune în corticala rinichiului, în partea sa
labirintică şi în colonetele Bertin şi este alcătuit din capsula Bowmann şi glomerulul vascular.. Corpusculul Malpighi apare
rotund-ovalar, cu un diametru de 150-200 µm şi prezintă doi poli: unul vascular, pe unde pătrunde arteriola aferentă şi iese
arteriola eferentă şi altul urinar, opus primului, din care porneşte tubul contort proximal.
▪ capsula Bowmann, cuprinde două foiţe: o foiţă internă viscerală, situată pe suprafaţa glomerulului şi o foiţă
externă parietală. Aceste două foiţe se continuă una cu alta la polul vascular, iar la polul urinar foiţa perietală
se continuă cu epiteliul segmentului contort proximal;
▪ glomerulul vascular Malpighi este format dintr-o arteriolă aferentă provenită din artera interlobulară şi dintr-
o arteriolă eferentă.
Tubul urinifer continuă corpusculul renal şi cuprinde patru părţi:
▪ tubul contort proximal, cu traiect sinuos, situat în zona corticală şi care emerge din corpusculul Malpighi;
▪ ansa Henle, segment cu traiect în forma literei “U”, cu o porţiune descendentă (tubul Sahova) şi alta
ascendentă, segment plasat în zona medulară (fie în piramidele Ferrein, fie în piramidele Malpighi);
▪ tubul contort distal situat tot în zona corticală şi care reprezintă porţiunea terminală a tubului urinifer
cu traiect şi localizare similară segmentului proximal. Segmentul contort distal al fiecărui tub urinifer se
continuă prin câte o porţiune îngustă, piesa de unire, cuprinsă tot în piramida Ferrein, care se deschide într-un
segment excretor mai mare, numit tubul Bellini; acesta descinde drept, de la vârful unei piramide Ferrein
până la papila Malpighi. Într-un tub Bellini se deschid piesele de unire ale mai multor nefroni.
La nivelul papilei Malpighi mai mulţi tubi colectori Bellini converg, formând un canal scurt şi larg, canalul
papilar, care se deschide în cavitatea caliciulului printr-un por urinar.

98
 În urma proceselor de filtrare
glomerulară precum şi de reabsorbţie
tubulară se formează urina definitivă
care este eliminată prin căile
excretoare ale rinichiului: conductele
papilare, calicii, bazinet, uretere,
vezica urinară şi uretra.
Vascularizaţia rinichiului este
extrem de bogată, la acest nivel
ajungând 20-25% din debitul cardiac
de repaus. Artera renală, ramură a
arterei abdominale, pătrunde prin hil
şi apoi se împarte în artere lobare
(printre piramidele Malpighi), din
care se desprind arterele arcuate care
formează o ansă în jurul bazei
piramidelor. din arterele arcuate se
desprind arterele interlobulare, care
dau naştere arteiolelor aferente.
Arteriolele aferente pătrund în
capsula Bowmann, se capilarizează
formând glomerulul vascular, apoi
converg în arteriole eferente care se
capilarizează din nou în jurul tubului
respectiv (în medulară) şi se deschid
în venele interlobulare, apoi în venele
arcuate. Venele având traseu aproape
asemănător cu cel al arterelor, se
colectează în vena renală care se
deschide în vena cavă inferioară.
Inervaţia rinichiului este
asigurată de fibre simpatice,
provenite din segmentele toracice 10-
12 ale măduvei soinării şi de fibre
parasimpatice ale nervului vag.

6.4.2. CĂILE URINARE

Calicele renale sunt tuburi
membranoase mici în care se deschid
papilele renale. Ele se inseră pe baza
papilelor şi sunt în număr de 7-18
Fig. 66. Nefronul (tubul urinar) şi vascularizaţia lui calice mici (câte unul pentru fiecare
piramidă Malpighi). Acestea
confluează în 3 calice mari, care la rândul lor formează bazinetul (Fig. 65).
Bazinetul (pelvisul renal) reprezintă primul rezervor de acumulare al urinei şi are forma unei pâlnii. În raport cu
hilul renal, bazinetul are o regiune intrarenală (sinusală) şi una extrarenală care se îngustează şi se continuă cu ureterul
(Fig. 65).
Ureterul este un conduct lung de 25-30 cm (Fig. 64). care continuă bazinetul şi se deschide în vezica urinară. Este
situat retroperitoneal şi alcătuit din două segmente:
- segmentul abdominal care corespunde peretelui lombar şi fosei iliace, până la strâmtoarea superioară a bazinului;
- segmentul pelvian situat în bazin.
Calibrul ureterului este neuniform, prezentând regiuni mai înguste şi mai dilatate. Peretele ureterului este constituit
din 3 tunici: tunica externă (adventice) de natură conjunctivă cu rol de susţinere, tunica medie (musculara) formată din
fibre musculare netede longitudinale interne şi circulare externe şi tunica internă (mucoa2sa) care prezintă numeroase cute
longitudinale. Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu stratificat de tranziţie (uroteliu) care cuprinde: celule cubice bazale,
2-4 straturi de celule poligonale şi un rând de celule “tip rachetă”. La suprafaţa epiteliului există un strat de celule “în
umbrelă”, impregnate cu substanţe lipoide de tip cheratoid, care impermeabilizează şi protejează epiteliul respectiv.
Vezica urinară este un organ musculo-cavitar (Fig. 64), cu funcţie de rezervor: acumulează urina, care se
formează continuu în rinichi (capacitate 300ml) şi se scurge prin uretere şi o elimină ritmic în exterior, de 4-5 ori în 24 h.,
prin actul micţiunii. Urina descărcată în jeturi prin cele două orificii ureterale, nu poate reflua în uretere, deoarece acestea
au un traiec oblic în peretele vezical.
Vezica urinară este situată în loja vezicală înapoia simfizei pubiene şi peretelui abdominal. La adult când este
plină are formă globuloasă sau ovoidă, iar când este goală este turtită ca o semilună. Prezintă un vârf - superior, un corp şi

99
inferior, fundul pe care se deschid orificiile ureterale situate posterior şi orificiul uretral situat anterior. Aceste orificii
circumscriu o zonă triunghiulară netedă, numită trigonul vezical. Regiunea care corespunde orificiului intern al uretrei se
numeşte colul vezicii.
Structura vezicii urinare este asemănătoare cu cea a ureterelor, prezentând în acelaşi timp o bogată reţea
vasculară şi o serie de terminaţii nervoase senzitive şi motorii – cu rol în declanşarea micţiunii. La nivelul vezicii urinare
pătura musculară este foarte bine dezvoltată prezentând 3 planuri de fibre musculare netede: longitudinal extern, circular
mijlociu şi longitudinal intern.
Vascularizaţia vezicii este asigurată de ramuri ale arterelor ombilicală, hipogastrică, hemoroidală, ruşinoasă şi
obturatoare. Venele se grupează în plexuri care confluează în vena hipogastrică. Limfaticele drenează limfa spre ganglionii
laterovezicali şi prevezicali.
Inervaţia vezicii este dublă somatică şi vegetativă. Inervaţia somatică este asigurată de fibrele nervilor ruşinoşi
care controlează sfincterul vezical extern - striat - cu contracţie voluntară. Inervaţia vegetativă este asigurată de fibre
simpatice provenite din plexul hipogastric (L2 - L4) şi fibre parasimpatice din nervii pelvieni (S1 - S3).
Uretra
➢ Uretra la bărbat este un organ comun aparatului urinar şi genital, deservind atât micţiunea, cât şi ejacularea. Are
forma unui conduct, de 15 - 20 cm, cu traiect şi calibru neuniform, începând de la orificiul uretral al vezicii urinare şi
terminându-se prin orificiului extern (meatul uretral), la capătul penisului. În funcţie de regiunile pe care le străbate, uretra
se împarte în 3 porţiuni: uretra prostatică, uretra membranoasă, uretra spongioasă (cavernoasă). Primele două porţiuni
sunt fixe, în timp ce uretra peniană reprezintă segmentul mobil.
Uretra prostatică este regiunea care străbate glanda prostată. Are o lungime de 3-4 cm şi la nivelul său se deschid
canalele ejaculatoare şi canalele excretoare ale prostatei. Spre vezică, la orificiul de evacuare a acesteia, este înconjurată
de fibre musculare netede circulare care formează sfincterul intern al uretrei.
Uretra membranoasă este regiunea cea mai scurtă a uretrei (1-2 cm) şi este cuprinsă în grosimea perineului
(peretele inferior al trunchiului). Pe traiectul său se găseşte un sfincter muscular voluntar - sfincterul extern al uretrei -
alcătuit din fibre musculare striate.
Uretra peniană este regiunea cea mai lungă a uretrei (10-14 cm). Ea străbate penisul în toată lungimea lui şi se
deschide la exterior prin meatul uretral.
Structura uretrei. Peretele uretrei este constituit din 3 tunici: tunica mucoasă, bogată în glande, este constituită
dintr-un epiteliu cilindric stratificat şi un corion vascular, care în regiunea peniană constituie corpul spongios al uretrei,
tunica musculară, prezentă doar la nivelul uretrei prostatice şi membranoase, este formată din fibre musculare netede
dispuse într-un strat longitudinal intern şi un strat circular extern şi tunica externă de natură conjunctivă.
Vascularizaţia uretrei este asigurată de arterele prostatică, hemoroidală şi vezicală inferioară, iar sângele venos
este colectat în plexurile seminale şi în vena ruşinoasă internă. Limfa este drenată spre ganglionii iliaci, hipogastrici şi
inghinali.
Inervaţia uretrei este asigurată de fibre simpatice din plexul hipogastric şi nervul pelvian şi de fibre
parasimpatice din parasimpaticul sacral.
➢ Uretra la femeie este mai scurtă (4-5 cm) şi mai largă decât la bărbat (Fig. 64). Începe la fundul vezicii şi se
deschide în vestibulul vaginului, posterior de clitoris. De o parte şi de alta a orificiului extern se deschid canalele unor
glande asemănătoare prostatei.
Structura uretrei. Uretra feminină are structură similară cu uretra la bărbat, dar ţesutul erectil (corpul spongios)
este mult mai redus.
Vascularizaţia uretrei este asigurată de ramuri ale arterei ruşinoase şi vene care se varsă în plexul vaginal.
limfaticele drenează limfa în ganglionii iliaci şi hipogastrici.
Inervaţia uretrei este asigurată de fibre simpatice din plexul hipogastric şi nervul pelvian şi de fibre
parasimpatice din parasimpaticul sacral.

6.5. SISTEMUL GENITAL

Ansamblul organelor care contribuie la funcţia de reproducere, asigurând existenţa în timp a speciei umane
alcătuiesc sistemul genital. Organele care alcătuiesc sistemul genital se împart în: organe genitale interne şi organe
genitale externe. Organele genitale interne au rolul de a forma celulele sexuale (ovulele şi spermatozoizii) şi de a purta la
femeie fătul. Principalele organe genitale interne sunt, la ambele sexe, gonadele (glandele genitale): ovarele şi testiculele.
Organele genitale externe sunt organele de copulaţie.

6.5.1. SISTEMUL GENITAL FEMININ

Sitemul genital feminin (Fig. 67) este constituit din gonada feminină (ovar), din calea genitală (trompe uterine,
uter, vagin), organul genital extern (vulva) şi glanda mamară.
Ovarul este glanda sexuală feminină mixtă, cu funcţie exocrină - produce elementele sexuale, ovulele şi cu funcţie
endocrină - secretă hormonii sexuali feminini (estrogeni şi progesteron). Este un organ pereche aşezat în loja ovariană din
micul bazin, de o parte şi de alta a uterului şi rectului. Forma ovarului este aceea a unei migdale cu o lungime de 3-5 cm şi
o greutate de 4-8 g. Prezintă 2 feţe, medială şi laterală, 2 margini şi 2 extremităţi, tubară şi uterină. La femeia adultă
suprafaţa ovarului prezintă numeroase cicatrice, având aspectul sâmburelui de piersică.

100
 Ovarul se dezvoltă în
cavitatea abdominală la nivel
lombar, de unde migrează în micul
bazin, înainte de naştere. Este
singurul organ intraperitoneal lipsit
de seroasa viscerală a peritoneului
şi acoperit de epiteliul germinativ.
Structura ovarului
Ovarul este acoperit de un
epiteliu simplu - epiteliu ovarian,
sub care se găseşte o ţesătură
conjunctivă, albugineea ovarului.
Sub acest înveliş se găseşte ţesutul
propriu al ovarului în care se pot
distinge substanţa corticală
marginală şi substanţa medulară
centrală.
În zona corticală se găsesc
foliculii ovarieni. Aceştia sunt
înconjuraţi de o teacă conjunctivă
Fig. 67. Sistemul genital la femeie cu o zonă internă bogată în celule
cu rol secretor şi o zonă externă
bogată în vase de sânge. La naştere, foliculii ovarieni sunt în număr de 200 000 – 400 000 în ambele ovare. Dintre aceştia
ajung maturi doar 300 – 400, iar restul involuează. Foliculii sunt în stadii diferite de dezvoltare: foliculi fără cavitate sau
primordiali (primordiile foliculare) reprezentaţi de un ovocit înconjurat de un epiteliu aplatizat; aceştia evoluează în
foliculul primar fără cavitate, apoi în foliculul secundar cu cavitate şi în final se formează foliculul terţiar matur (foliculii
de Graff).
Foliculul matur prezintă o cavitate ce conţine lichid folicular şi un ovocit situat excentric şi fixat printr-un pedicul
de membrana granuloasă. Ovocitul din foliculul matur este diploid şi suferă prima diviziune de maturare din care rezultă
ovocitul secundar (ovocit II), care este haploid. După ovulaţie, foliculul matur se transformă în corp galben. Acesta se va
transformă într-o glandă a cărei secreţie va asigura fixarea oului cât şi secreţia glandelor lactate, în cazul când ovulul va fi
fecundat sau va regresa, în cazul când ovulul se elimină fără a fi fecundat. Dacă nu a avut loc fecundaţia corpul galben
involuează şi se transformă în corp alb.
La 28 zile, câte un folicul devine matur, astfel încât pune în libertate ovulul prin ruperea membranelor sale. Acesta
este condus către locul de nidare, prin trompele uterine.
Zona medulară a ovarului cuprinde o bogată reţea vasculară numeroase fibre nervoase, formaţiuni conjunctive şi
unele fibre musculare.
Vascularizaţia ovarului este asigurată de ramuri ale arterelor ovariană şi uterină. Aceste artere formează o arcadă
periovariană din care se desprind capilare pentru tecile foliculilor cavitari şi maturi. Venele urmează dispoziţia arterelor.
Vasele limfatice se varsă în ganglionii iliaci externi şi lombo-aortici.
Trompele uterine sunt 2 formaţiuni tubulare, lungi de 10-15 cm situate între ovare şi uter. Partea iniţială a
trompei se numeşte pavilion (infundibul) şi este situată în vecinătatea ovarului. Partea distală a fiecărei trompe se numeşte
istm şi este situată lângă uter. Infundibulul are pereţii adânc crestaţi formând fimbriile. Una dintre acestea se aplică pe ovar
fiind numită fimbria ovariană. Uneori ovulul fecundat nu ajunge în uter, ci în trompă, în pereţii căreia se fixează. În acest
caz, apare sarcina extrauterină (sarcina tubară). Dacă nu se intervine la timp, cam în luna II sau III de sarcină, aceasta se
poate rupe, producând hemoragii grave.
Structural trompele sunt alcătuite din trei tunici: seroasa peritoneală, tunica musculară - formată din fibre
musculare netede dinspuse într-un strat longitudinal extern, un strat circular mijlociu şi un strat longitudinal intern şi tunica
mucoasă - puternic cutată, formată dintr-un epiteliu cilindric unistratificat prevăzut cu cili şi celule secretorii mucoase.
Vascularizaţia trompelor uterine este asigurată de ramuri ale arterelor ovariană şi uterină. Venele urmează un
traseu similar arterelor. Vasele limfatice drenează limfa în ganglionii lombari şi lateroaortici.
Inervaţia trompelor este asigurată de nervi ce provin din plexul ovarian şi uterin şi de nervii mezenterici.
Uterul, organ cavitar, nepereche are pereţii groşi formaţi din numeroase fibre musculare netede. Acest organ are
posibilitatea de a-şi mări volumul, pe măsura creşterii foetusului asigurându-i totodată acestuia şi expulzarea. Este situat
median şi are aspect de pară cu baza orientată în sus. Baza formează fundul uterului, iar în continuarea sa se găseşte corpul
uterului care se sfârşeşte cu colul uterin. Uterul este aplatizat anteroposterior prezentând o faţă vezicală (anterioară) şi una
intestinală (posterioară), precum şi două margini dreaptă şi stângă. Colul uterin proemină în vagin având o porţiune
supravaginală şi una vaginală.
În interiorul uterului se află cavitatea uterină, mai largă la nivelul corpului uterin, care se îngustează progresiv spre
col unde formează canalul cervical. Canalul cervical se întinde între orificiul intern al uterului şi orificiul uterin extern. Se
crează astfel o comunicare directă între cavitatea peritoneală şi exterior prin vagin ceea ce asigură o imunitate crescută a
femeii la infecţii pelvi-peritoneale, faţă de bărbat.

101
 Axul longitudinal al colului şi al vaginului descriu în mod normal un unghi deschis anterior, numit unghi de
versiune cu o valoare de 900 - 1000. Modificarea raportului dintre corp şi colul uterin conduce la : retroversie – uter deviat
posterior, anteversie – uter deviat anterior, lateroversie – uter deviat lateral. Aceste devieri pot provoca tulburări şi
sterilitate, mai ales dacă sunt fixate.
Structura uterului. Peretele uterului este format din: seroasă (perimetru), tunica musculară (miometru) şi epiteliu
(endometru).
Perimetrul este reprezentat de seroasa peritoneului sub care se află ţesut conjunctiv lax.
Miometrul este alcătuit din fibre musculare dispuse radiar, spiralat şi longitudinal. Această dispoziţie permite
uterului să se destină în timpul sarcinii şi totodată să exercite contracţii ritmice, puternice, necesare expulziei fătului.
Endometrul diferă la nivelul corpului şi colului uterin. La nivelul corpului uterin este format dintr-un epiteliu
cilindric ciliat cu numeroase glande, iar la nivelul colului poartă numele de endocol şi este format dintr-un epiteliu
prismatic, cu puţine glande, dar mai bine dezvoltate.
Mucoassa uterină suferă transformări ciclice legate de ciclul menstrual. Dacă fecundaţia nu s-a produs,
transformările regresează, iar mucoasa se elimină împreună cu o cantitate de sânge, constituind menstruaţia. Dacă
fecundaţia s-a produs, transformările continuă, mucoasa devine aptă pentru a hrăni oul, numindu-se deciduă.
Vascularizaţia uterului este asigurată de artera uterină, ramură a arterei iliace interne. Ea formează artere inelare,
din care se desprind arterele radiare, care pătrund în grosimea miometrului urmând dispoziţia fibrelor musculare radial –
spiralate. Venele, cu un traseu similar arterelor, conduc sângele în vena iliacă internă. Limfaticele drenează limfa în
ganglionii lombari, inghinali, iliaci şi sacraţi.
Inervaţi uterului este asigurată de ramuri din plexul utero-vaginal şi ovarian.
Vaginul este organul feminin al copulaţiei. Este un canal cilindric, musculo-membranos, extensibil şi elastic, de
aproximativ 8 cm. lungime la femeia adultă. Prezintă 2 pereţi, unul anterior mai scurt şi unul posterior mai lung, care vin în
contact unul cu celălat. Vaginul se întinde de-a lungul diafragmei pelvine, formând cu orizontala un unghi de 600.
Extremitatea inferioară - orificiul vaginal – se deschide în vestibulul vaginal cuprins între labiile mici şi este acoperit parţial
de o membrană numită himen. Extremitatea superioară se inseră pe colul uterin, formând fundul de sac vaginal.
Structura vaginului. Peretele vaginului, mult mai subţire decât cel de la uter, este alcătuit din 3 tunici: tunica
externă (adventicea) este formată din ţesut conjunctiv elastic, tunica medie (musculară) este formată din fibre musculare
netede dispuse în reţea, cu un strat longitudinal extern şi un strat circular intern. Tunica internă (mucoasa) este formată
dintr-un epiteliu pavimentos stratificat. Mucoasa prezintă pe ambii pereţi nişte creste transversale care proemină în axul
longitudinal al vaginului formând columnele vaginale.
Vascularizaţia vaginului este asigurată din ramuri vaginale provenind din arterele: uterină, rectală, vezicală şi
ruşinoasă. Venele, cu un traseu similar, conduc sângele în vena iliacă internă. Limfaticele drenează lifa la gangliniii iliaci şi
inghinali.
Inervaţia vaginului este dată de plexul vegetativ hipogastric şi nervul pelvic.
Vulva este organul genital extern al femeii. În ansamblu, vulva are forma unei fante, alungite în sens sagital şi este
formată din două perechi de cute tegumentare numite labii (buze).
➢ Labiile mari sunt două pliuri cutanate externe care au feţele acoperite de tegument. Faţa externă prezintă peri şi glande
sebacee mari, iar faţa internă, vine în raport cu labiile mici. Labiile mari se unesc anterior spre simfiza pubiană,
formând comisura anterioară, situată pe muntele pubian (muntele lui Venus), iar posterior se unesc prin frâul labiilor
mari, formând comisura posterioară, situată la mică distanţă de orificiul anal.
➢ Labiile mici (nimfele) sunt două pliuri cutaneo-mucoase, care prezintă o faţă externă acoperită de tegument şi aflată în
raport cu labia mare şi o faţă internă mucoasă, în raport cu labia mică opusă. Anterior, înainte de a se uni, labiile mici
se dedublează în două pliuri: unul trece anterior de clitoris şi formează cu cel de partea opusă prepuţul (capişonul
clitoridian), iar celălalt trece posterior de clitoris şi formează cu cel de partea opusă frâul clitoridian. Posterior de
clitoris, sub frâul clitoridian, se deschide orificiul extern al uretrei.
➢ Vestibulul vaginal este spaţiul cuprins între labiile mici şi conţine orificiul extern al uretrei şi orificiul vaginal, care la
virgine este obstruat de himen.
➢ Aparatul erectil al vulvei este format din:
• Clitoris, organ erectil, nepereche, analog penisului de la bărbat, dar de dimensiuni foarte mici, este alcătuit din
corpii cavernoşi ai clitorisului, care prin rădăcina lor se prind pe ramurile ischiopubiene ale osului coxal. Aceştia
se unesc pe linia mediană fuzionându-şi albugineea şi formează corpul clitorisului. Corpul se termină cu glandul,
redus ca dimensiuni, căruia labiile labiile mici îi formează un prepuţ. În şanţul dintre gland şi prepuţ se deschid
glandele sebacee, care secretă smegma clitorisului.
• Bulbii vaginali (bulbii vestibulari) sunt formaţiuni erectile ce corespund corpului cavernos al penisului şi sunt
situaţi în partea profundă sau la baza buzelor mari. Ei se unesc cu cei de partea opusă şi cu clitorisul, descriind o
potcoavă deschisă posterior. Lateral de bulbii vaginali se află muşchiul bulbo-cavernos, iar medial şi posterior au
raporturi cu glanda Bartholin.
➢ Glandele vulvei sunt:
• Glandele vestibulare mici situate pe faţa internă a labiilor mici, care secretă mucus.
• Glande vestibulare mari (glande Bartholin), dreaptă şi stângă, situate de o parte şi de alta a vestibulului vaginal,
în regiunea posterioară a acestuia şi în grosimea labiilor mari. Lateral vin în raport cu bulbii vaginali şi muşchiul
bulbo-cavernos, iar medial cu mucoasa vaginului. Canalul excretor al acestor glande se deschide între labiile mici
şi himen. Au rol de a lubrefia vaginul în timpul actului sexual, secretând un lichid vâscos şi dens.

102
➢ Glanda mamară aparţine exclusiv mamiferelor şi are rolul de a secreta laptele, substanţă nutritivă necesară creşterii
copilului. Evoluţia glandei mamare este în strânsă legătură cu evoluţia ovarului şi dezvoltarea ei constituie unul din
caracterele sexuale secundare feminine. Este situată în peretele toracic în regiunea mamară, cuprinsă între coastele a 3-
a şi a 7-a şi este separată de torace prin şanţul submamar. Are formă hemisferică, fiind prevăzută cu un relief numit
mamelon. Volumul este redus prepubertal, după care creşte brusc, iar la menopauză se reduce din nou. Volumul se
măreşte în perioadele premenstruale şi în timpul gravidităţii. În regiunea sa mediană, glanda mamară prezintă areola şi
mamelonul. Areola este o porţiune circulară din jurul mamelonului, de culoare brună, care conţine glande sebacee şi
sudoripare voluminoase ce proemină formând tuberculii Morgagni. Mamelonul este porţiunea proeminentă situată în
mijlocul areolei, în al cărui vârf se deschid 15-20 de orificii ale canalelor galactofore.
Structura glandei mamare. Glanda mamară este alcătuită din 12-20 de lobi, separaţi prin septuri conjunctive
dense şi grăsime, fiecare având câte un canal lactifer. Lobii sunt împărţiţi în lobuli, în care se află ramificaţiile canalelor
lactifere care merg la acinii glandulari ce secretă laptele.
Vascularizaţia glandei mamare este asigurată de ramuri ale arterelor : toracică internă (din a. sbclaviculară),
toracală laterală (din a. axilară) şi arterele intercostale. Venele sunt paralele cu arterele şi au acelaşi nume. Limfaticele
drenează sângele în ganglionii axilari, subclaviculari, toracici, mediastinali.
Inervaţia glandelor mamare este asigurată de nervii intercostali 4 – 6, ramuri ale plexului cervical, brahial şi
simpaticul toracal.

6.5.2. SISTEMUL GENITAL MASCULIN

Sitemul genital masculin (Fig. 68) este constituit din gonada masculină (testiculul), calea genitală şi glandele
anexe (epididimul, canalul deferent, veziculele seminale, canalul ejaculator, prostata) şi organul genital extern (scrotul,
penisul).

Fig. 68. Schema organelor genitale bărbăteşti

103
 Testiculul este este o glandă sexuală mixtă, care produce spermatozoizii, celulele sexuale masculine şi secretă
hormonii androgeni (testosteronul) care determină caracterrele sexuale secundare. Testiculul este organ pereche şi ocupă
bursele scrotale. Din punct de vedere embriologic, testiculii se dezvoltă în cavitatea abdominală, după care trec prin canalul
inghinal şi ajung în scrot, înainte de naştere. Migrarea incompletă a testiculilor, numită ectopie testiculară (criptorhidie),
poate fi uni sau bilaterală şi necesită tratament medicamentos sau chirurgical pentru o dezvoltare normală ulterioară.
Testiculul are formă ovoidală, cu o lungime de 4-6 cm., o grosime de cca. 2cm. şi consistenţă elastică. Prezintă 2
feţe, laterală şi medială, 2 margini, anterioară şi posterioară, şi 2 poli, superior şi inferior; polul superior este acoperit de
capul epididimului.
Structura testiculului. Suprafaţa testiculului este acoperită de o membrană cojunctivă de culoare albă, sidefie,
numită albuginee, formată din fibre elastice şi colagene. În partea postro-superioară albugineea se îngroaşă formând
mediastinul (corpul Highmore), care reprezintă locul de intrare şi ieşire a vaselor de sânge şi a canalelor eferente. Din
mediastin pătrund spre interior septuri conjunctive care delimitează lobulii testiculari.
Lobulii testiculari (spermatici) au formă piramidală şi sunt orientaţi cu baza spre periferie şi vârful spre mediastin.
Fiecare testicul prezintă câte 200-300 de lobuli testiculari. Lobulii testiculari sunt alcătuiţi din 1-4 canalicule seminifere
(tubii contorţi seminiferi) anastomozate şi parenchimul testicular, reprezentat de ţesutul interstiţial Leydig. Acest ţesut
prezintă celulele Leydig care au rolul de a secreta testosteronul.
Tubii contorţi prezintă la periferie o membrană, iar în interior au celule seminale (germinative) în diferite stadii de
dezvoltare (spermatoginii, spermatocite, spermatide) care vor forma spermatozoizii şi celule de susţinere Sertoli, cu rol
trofic, ce asigură nutriţia şi evoluţia celulelor seminale.
În apropierea mediastinului, tubii contorţi se continuă cu tubii drepţi, care pătrund în mediastin şi formează
reţeaua testiculară Haller. Din această reţea pleacă 10-15 canale eferente care pătrund în capul epididimului. Acestea se
deschid într-un canal unic, canalul epididimar care formează corpul şi coada epididimului, continuându-se, fără o
demarcaţie netă, cu canalul deferent.
Epididimul, formaţiunea situată pe marginea postero-superioară a testiculului, cu o lungime de cca. 5 cm., are
aspect de virgulă. Este alcătuit din: cap, corp şi coada; aceasta îşi schimbă direcţia cu 1800 şi se continuă cu canalul
deferent. Canalul epididimar, conţinut în capul şi coada epididimului atinge o lungime de 5-6 m.
Structura epididimului. În structura epididimului intră 3 tunici: adventicea, la exterior, tunica musculară, la
mijloc şi tunica mucoasă la interior, formată din celule ciliate şi neciliate; cele din urmă secretă un lichid care intră în
compoziţia spermei.
Vascularizaţia testiculului şi epididimului. Vascularizaţia arterială este asigurată de artera testiculară, ram din
aorta abdominală, artera iliacă internă şi artera epigastrică. Venele formează 2 plexuri venoase, se continuă cu vena
testiculară, care se varsă în vena cavă inferioară. Limfaticele drenează lifa spre ganglionii lombari.
Inervaţia testiculului şi epididimului este dată de plexul testicular, provenit din plexul aortic şi plexul
deferenţial.
Scrotul. Cele două testicule sunt adăpostite într-un sistem de învelişuri concentrice care alcătuiesc scrotul (punga
scrotală, bursele scrotale) separate prin rafeul scrotal care delimitează cele 2 lojii testiculare. La exterior, scrotul apare ca
o pungă cutanată, situată în partea inferioară a peretelui abdominal, sub rădăcina penisului.
Structura scrotului. De la suprafaţă spre interior, scrotul este alcătuit din: tegument pigmentat - extensibil şi
elastic, cu numeroase cute transversale, prevăzut cu peri rari şi numeroase glande sebacee şi sudoripare, dartosul - un
muşchi pielos neted, fascia spermatică externă (fascia cremasterică Cooper), fascia spermatică internă (tunica vaginală
comună) - derivată din fascia transversală a abdomenului, tunica vaginală proprie - o dependinţă a peritoneului formată din
foiţa parietală şi viscerală, între care se delimitează un spaţiu virtual plin cu un lichid ce favorizează alunecarea testiculului.
Vascularizaţia scrotului este asigurată de ramuri ale arterelor ruşinoase (internă şi externă) şi funiculară, şi de
venele femurală şi ruşinoasă internă. Limfaticele drenează limfa în ganglionii inghinali.
Inervaţia scrotului este asigurată de ramuri ale nervilor genitofemural şi abdominogenital.
Canalul deferent continuă epididimul şi după un traiect lung de 50-60 cm., se termină printr-o parte mai dilatată,
denumită ampula canalului deferent. După regiunile pe care le străbate, are 4 regiuni:
o regiunea liberă (scrotală) care intră în alcătuirea funiculului spermatic (pediculul testiculului) şi se întinde de
la coada epididimului până la orificiul inghinal subcutanat;
o regiunea inghinală cuprinsă în traiectul canalului inghinal, se întinde până la orificiul inghinal abdominal;
o regiunea abdominală ţine de la orificiul inghinal abdominal la faţa posterioară a vezicii urinare;
o regiunea ampulară situată în spatele vezicii urinare.
Structura canalului deferent. Structural canalul deferent este alcătuit din 3 straturi: adventicea, tunica
musculară cu o pătură externă cu fibre logitudinale, o pătură mijlocie cu fibre circulare şi o pătură internă cu fibre
longitudinale şi tunica mucoasă, internă cu un epiteliu cilindric bistratificat.
Veziculele seminale (glandele veziculoase), organe pereche, situate între vezica urinară şi rect, reprezintă nişte
diverticuli glandulari ai canalului deferent. Ele secretă un lichid mucos, care participă la formarea spermei.
Glandele bulbo-uretrale (Cowper) sunt două formaţiuni glandulare, ovoide, de tip tubolo-alveolar, cuprinse în
grosimea planşeului perineal, care se deschid prin două canale în uretra spongioasă. Secretă un lichid vâscos care participă
la formarea spermei.
Canalele ejaculatoare continuă canalele deferente, după unirea cu canalul de excreţie al veziculelor seminale. Ele
străbat prostata obic şi se deschid în uretra prostatică.

104
 Prostata este un organ glandular situat în jurul regiunii iniţiale a uretrei, în loja prostatică. Produsul său de
secreţie participă la formarea spermei. Are forma şi mărimea unei castane. Prostata este străbătută de uretra prostatică, în
care se deschid orificiile canalelor ejaculatoare.
Structura prostatei. Prostata prezintă la exterior de fascia prostatică, sub care se găseşte o capsulă conjunctivo-
musculară care trimite tracturi în interiorul glandei. Fibrele musculare netede, mai bogate în partea posterioară, formează
muşchiul prostatic. Împreună cu tracturile care pătrund în interiorul glandei, el favorizează expulzarea secreţiei prostatice,
în timpul ejaculării. Parenchimul glandular este alcătuit din 30-50 de glande tubulo-alveolare, care se deschid în uretră într-
o depresiune numită sinus prostatic.
Macroscopic prostata prezintă o regiune mai subţire, numită istmul prostatei şi doi lobi laterali, drept şi stâng, care
înconjoară uretra.
Vascularizaţia prostatei este asigurată de arterele vezicale şi rectale şi de vene care se varsă în două plexuri.
Limfaticele drenează limfa în ganglionii iliaci.
Inervaţia prostatei este asigurată de fibre provenite din plexul hipogastric şi nervul pelvic.
Penisul este organul copulativ masculin, situat deasupra scrotului, înaintea simfizei pubiene. În repaus are o
lungime de cca. 10 cm, iar în erecţie aprox. 16 cm. Este alcătuit din două regiuni:
- o regiune fixă, perineală, numită rădăcina penisului;
- o regine liberă, numită corpul penisului, care se termină la extremitatea sa anterioară cu o parte mai
voluminoasă numită gland. Corpul penisului este cilindric, uşor turtit antero-posterior. În vârful glandului
se află meatul urinar.
Învelişul tegumentar al penisului se continuă la nivelul glandului cu un manşon cutanat, terminat în fund de sac,
numit prepuţ. Prepuţul aderă la gland printr-un frâu cu numeroase glande care secretă sebum. Sebumul împreună cu
celulele epiteliale descuamate formează smegma. Glandul depăşeşte prin diametrul bazei circumferinţa corpului, astfel
încât între gland şi corp se delimitează un şanţ, numit şanţ balanoprepuţial.
Structura penisului. Penisul este alcătuit dintr-un aparat erectil (corpii cavernoşi şi corpul spongios al uretrei) şi
un sistem de învelişuri.
Corpii cavernoşi, situaţi dorsal, sunt în număr de 2, drept şi stâng. Se unesc anterior pe linia mediană, iar posterior
se prind separat pe ramurile inferioare ale pubisului.
Corpul spongios al uretrei ocupă spaţiul median dintre cei 2 corpi cavernoşi, pe partea inferioară a acestora. Este
străbătut de uretră. Extremitatea posterioară începe printr-o porţiune mai dilatată numită bulb uretral, iar extremitatea sa
anterioară se continuă cu glandul.
Învelişurile penisului sunt: pielea, la exterior, o lamă musculară subţire – dartosul penian, apoi o tunică
conjunctivă laxă şi fascia penisului care înveleşte corpii cavernoşi şi spongios.
Vascularizaţia penisului este asigurată de ramuri din artera ruşinoasă internă. Venele converg în v. ruşinoasă
internă şi de aici în v. iliacă internă. Limfaticele drenează limfa în ganglionii inghinali şi iliaci.
Inervaţia penisului este asigurată pentru învelişuri de nervii ruşinoşi şi ramurile genitale ale plexului lombar, iar
pentru organele erectile de ramuri simpatice şi parasimpatice ale plexului hipogastric, cu rol dilatator.

105