Funcţionarea organismului depinde de funcţiile izolate ale diferitelor organe,

coordonate, controlate şi conduse de sistemul nervos. Acesta coordonează activitatea

tuturor organelor, precum şi relaţiile organismului, ca întreg, cu mediul extern. Datorită
coordonării şi reglării nervoase menţionate, organismul se comportă ca o unitate
funcţională. Proprietatea sistemului nervos de a realiza această coordonare se numeşte
funcţie integrativă. Integrarea este o proprietate a tuturor etajelor sistemului nervos, dar
organul de integrare propriu-zisă, care subordonează şi funcţiile celorlalte etaje, este
scoarţa cerebrală.

Căile sensibilităţii
Informarea sistemului nervos asupra variaţiilor mediului extern şi intern se
realizează prin existenţa la periferie a unor receptori specializaţi pentru toate tipurile de
sensibilitate. În mare se disting o sensibilitate elementară şi una sintetică. Sensibilitatea
elementară cuprinde:

-sensibilitatea superficială sau cutanata, pentru tact, căldura şi durere (termică,

tactila şi dureroasă);
-sensibilitatea profundă sau propriceptiva, care provine din muşchi, tendoane,
ligamente, oase şi articulaţii;
-sensibilitatea viscerala (interoceptiva), sub controlul sistemului nervos vegetativ.
Sensibilitatea sintetică cuprinde: senzaţii complexe, rezultate din diferenţierea şi
c< binarea senzaţiilor elementare.

Căile sensibilităţii printr-o înlănţuire de trei neuroni, alcătuiesc calea sensibilităţii

termo-algice, a sensibilităţii tactile, profundă conştientă (mioartrokinetioa, vibratorie şi
barestezica), profundă inconştienta (relaţii despre tonus şi echilibru).

Căile senzitive cuprind trei neuroni. Primul neuron se găseşte pe traiectul

rădăcinii posterioare a nervului rahidian, în ganglionul spinal şi în ganglionii anexaţi
nervilor cra-nieni. El are o prelungire cu rol de dendrita, care alcătuieşte fibră senzitivă a
nervului periferic, şi o prelungire cu rol de axon care pătrunde în măduva. Aceasta
prelungire poate fi scurtă, pentru sensibilitatea superficială (care se termină în celulele
coarnelor posterioare ale măduvei), mijlocie, pentru sensibilitatea profundă inconştienta
(care se termină 2-3 segmente medulare mai sus) şi lungă, pentru sensibilitatea profundă
conştientă (care se termină în nucleii Goli şi Burdach din bulb).

Al doilea neuron transmite excitaţia senzitivă la talamus – pentru sensibilitatea

superficială: prin fasciculul spino-talamic anterior, pentru sensibilitatea tactilă, prin
fasciculul spino-talamic posterior, pentru sensibilitatea termoalgica, iar pentru
sensibilitatea profundă, fibrele care pornesc din nucleii Goli şi Burdach – se încrucişează
în bulb, pe linia mediană şi se termină în talamus.

Al treilea neuron este porţiunea cailor senzitive cuprine între talamus şi

circumvoluţia parietală ascendentă.

Reflectivitatea
Se înţelege prin reflex un răspuns motor, secretor sau vasomotor, obţinut prin
intermediul sistemului nervos. Pentru ca să se producă un reflex este necesară
continuitatea arcului reflex între nervul aferent şi cel eferent, cu alte cuvinte, o suprafaţă
receptoare (piele, muşchi, tendoane), un nerv senzitiv, care constituie fibră aferenta, o
celulă intermediară situată în ganglionul spinal posterior, o celulă motorie (în cornul
anterior al măduvei) şi o terminaţie motorie în muşchii.

Se cunosc mai multe tipuri de reflexe.

Reflexele osteotendinoase sunt reflexe spinale, formate din doi neuroni – unul
senzitiv, care recepţionează excitaţia de la nivelul tendo-nului, excitat prin întindere, şi
unul motor (neuronul motor periferic), care execută răspunsul motor. Impulsurile
corticale prin calea piramidala au acţiune inhibitorie asupra acestor reflexe.

Reflexele superficiale (cutanate şi mucoase) sunt formate din înlănţuirea mai

multor neuroni. Excitaţia unor zone cutanate mucoase determina contracţia muşchilor
corespunzători. Ele devin patologice prin exagerarea lor, care apare în leziunea
fasciculului piramidal.
 Reflexele de postura au tot un arc reflex alcătuit din doi neuroni, dar sunt reglate
în special de sistemul extrapiramidal, care exercita asupra lor o influenţă moderatoare. La
subiectul normal, modificarea pasivă a poziţiei unei articulaţii determina o stare de
contracţie a muşchilor interesaţi. În leziunile extrapiramidale, aceste contracţii sunt
exagerate, în afara acestor reflexe pot apărea şi alte reflexe patologice, care se ivesc
numai în leziunile neuronului motor central (calea piramidală).

În afară reflexelor somatice, măduva este şi sediul unor reflexe vegetative

(defecaţie, micţiune, erecţie, ejaculaţie, vasomotricitate).

FIZIOPATOLOGIA SISTEMULUI NERVOS

Sistemul nervos recepţionează transmite şi integrează informaţiile din mediul

extern şi intern, pe baza cărora elaborează răspunsuri adecvate, motorii şi secretorii .

Prin funcţia reflexă, care stă la baza activităţii sale, S.N contribuie la realizarea
unităţii funcţionale a organismului şi a echilibrului dinamic dintre organism şi mediu.

* Neuroni generează şi conduc impulsurile nervoase.

Excitabilitatea - capacitatea materiei vii de a răspunde prin manifestări specifice

(fizice, chimice, electrice) la acţiunea unor stimuli.

Conductibilitatea - este proprietatea de autoprobagare a impulsurilor nervoase

Datorită funcţiei reflexa se realizează legătura dintre diferitele părţi ale

organismului şi dintre organism şi mediul înconjurător .

Activitatea sistemului nervos se realizează prin actul reflex.

- procesul fiziologic de răspuns la un sistem care acţionează asupra

unui cîmp receptor şi are ca substrat arcul reflex constituit din calea aferenta
, un centru şi calea eferenta.

Trunchiul cerebral îndeplineşte funcţia de organ de conducere şi de legătură între

centri superiori şi măduva.
 Această funcţie poate fi reflexa şi de conducere. Funcţia reflexă se realizează prin
substanţă cenuşie la acest nivel închizîndu-se o serie de reflexe de importanţă vitală

- în bulb- deglutiţie , voma, salivar, secretorii şi motorii, digestive,

respiratorii şi adaptative cardiovasculare.

- În punte -salivar, masticator, lacrimal, de clipire, reflexe respiratorii

şi cardiovasculare.

- În mezencefal - pupilar fotomotor şi de acomodare la distanţă,

reflexe statice şi statochinetice legate de menţinerea poziţiei corpului.

Funcţia de conducere se realizează prin substanţă albă

* Cerebelul este organul care coordonează activitatea motorie, voluntară şi

reflexele, menţine tonusul muscular şi echilibrul static sau în mişcare a organismului

* Diencefalul este un centru important pentru unele reflexe complexe

comportamentale şi emoţionale apărute ca răspuns la stimuli neobişnuiţi şi este un "punct
nodal" intervenind în reglarea funcţiilor vegetative ale organelor .

În hipotalamus se realizează integrarea unor reacţii mai complexe de adaptare a

organismului la anumite condiţii de mediu, intervenind în termoreglare, aportul de
alimente şi lichide, diureza, funcţiile sexuale, somnul şi anumite stări emoţionale (frică şi
furia). Prin legătura dintre thalamus şi glanda hipofiza se realizează controlul sistemului
nervos asupra activităţii multor glande endocrine.

Controlînd activitatea sistemului endocrin, hipotalamusul intervine energetic,

echilibrul hidro-electrolitic.

* Scoarţa cerebrală reprezintă segmental cel mai dezvoltat al S.N.C unde

ajung toate informaţiile şi de aici pornesc comenzile pentru activitatea motorie.

Viaţa umană este considerat a fi rezultatul a trei compartimente :

- cunoaşterea (gîndirea, atenţia, orientarea, învăţarea, memoria) ;

- afectiv (trăiri, emoţii, sentimente, pasiuni) ;

- voliţional (hotărîri, decizii, perseverenta îndeplinirilor).

 Activitatea emisferelor cerebrale este reflexa şi diversele funcţii corticale, de la
mişcările voluntare la gîndirea abstractă reprezentînd răspunsuri ale organismului la
acţiunea unor stimuli externi.

La baza activităţii corticale stau reflexele condiţionate( ex. secreţia salivara )

FIZIOPATOLOGIA SISTEMULUI NERVOS VEGETATIV

Funcţia de bază a sistemului nervos vegetativ este aceea de coordonator al

activităţii cerebrale inconştiente. Activitatea funcţională a sistemului nervos vegetativ are
la baza mecanismul reflex asigurînd funcţionalitatea organelor interne- de nutriţie, de
reproducere.

Impulsurile provenite de la nivelul viscerelor sunt transmise ascendent prin

măduva pe aceleaşi căi ca şi cele ale sensibilităţii somatice, prin tracturile spinotalamice
ajungînd la nivelul hipotalamusului, talamusului şi de aici la sistemul limbic şi chiar în
anumite arii corticale. Centrii care coordonează activitatea viscerală se afla la diferite
niveluri ale nevraxului, de la măduva pînă la scoarţa cerebrală.

Hipotalamusul este considerat ce centru superior de integrare a stimulilor

viscerali.

FIZIOPATOLOGIA SISTEMULUI NERVOS PERIFERIC

Funcţia sistemului nervos periferic este de a vehicula stimuluri nervoase-

biocurenţi: nervii cranieni şi nervii spinali .

Împreună cu sitemul nervos central realizează sistemul nervos al vieţii de

relaţie( ecotrop) asigurînd astfel legătură cu mediul înconjurător.