SISTEMUL NERVOS

Sistemul nervos îndeplineşte două funcţii esenţiale: integrarea organismului în mediul

înconjurător şi coordonarea activităţii tuturor ţesuturilor, organelor şi sistemelor care
constituie organismul.
Sistemul nervos al vieţi de relaţie – SN – somatic care asigură legătura dintre
organism şi mediu extern, transformând excitaţiile, în funcţie de natura şi intensitatea
stimulilor, în reacţii de apărare sau de adaptare.
Sistemul nervos al vieţii vegetative – SNV – care reglează şi coordonează activitatea
organelor interne: nutriţia, respiraţia, circulaţia etc. În componenţa lui intră SNV simpatic şi
SNV parasimpatic. Ambele au o porţie centrală constituită din centrii vegetativi şi una
periferică, cuprinzând ganglioni şi nervi vegetativi.
Cele două componente ale sistemului nervos, în permanentă conexiune morfo-
funcţională, realizată unitatea organismului şi legătura sa cu mediul ambiant.
Meningele Encefalul şi măduva spinări sunt învelite cu membrane conjunctive numite
meninge: duramater, arahnoida şi piamater.
Duramater este constituită din ţesut conjunctiv dens, slab vascularizat. Aderă la
formaţiile osoase ce protejează organele nervoase.
Arahnoida este ţesut conjunctiv, vascular, aderent la duramater. Între ea şi piamater
există lichid cefalorahidian (LRC).
Piamater este un ţesut conjunctiv care aderă la organele nervoase. Are vascularizaţie
nutritivă.
Lichidul cefalorahidian îndeplineşte rol de protecţie a ţesutului nervos împotriva
traumatismelor şi de transport al unor hormoni. El constituie o barieră în calea pătrunderi în
ţesutul nervos a unor substanţe dăunătoare din sângele circulant.

Compartimentele funcţionale ale sistemului nervos

Reglarea nervoasă a funcţiilor corpului se bazează pe activitatea centrilor nervoşi care
prelucrează informaţiile primite şi apoi elaborează comenzi ce sunt transmise efectorilor. Din
acest punct de vedere, fiecare centru nervos poate fi separat în două compartimente
funcţionale:
 Compartimentul senzitiv, unde sosesc informaţiile culese la nivelul receptorilor;
 Compartimentul motor, care transmite comenzile la efectori.
Aşadar, fiecare organ nervos are două funcţii fundamentale: funcţia senzitivă şi funcţia
motorie.
La nivelul emisferelor cerebrale mai apare şi funcţia psihică. Separarea funcţiilor
sistemului nervos în funcţii senzitive, motorii şi psihice este artificială şi schematică.
În realitate, nu există activitatea senzitivă fără manifestări motorii, şi viceversa, iar stările
psihice rezultă din integritatea primelor două. Toată activitatea sistemului nervos se
desfăşoară într-o unitate, în diversitatea ei extraordinară.

Reflexul
Mecanismul fundamental de funcţionare a sistemului nervos este actul reflex (sau
simplu, reflexul). Reflexul reprezintă reacţia de răspuns a centrilor nervoşi la stimularea unei
zone receptoare. Termenul de reflex a fost introdus de către matematicianul şi filozoful
francez Rene Descartes (1596 – 1650). Răspunsul reflex poate fi excitator sau inhibitor.
Baza anatomică a actului reflex este arcul reflex, alcătuit din cinci componente
anatomice:
1
1. Receptorul – este o structură excitabilă care răspunde de la stimuli prin variaţii de
potenţial gradate proporţional cu intensitatea stimulului.
Majoritatea receptorilor sunt celule epiteliale diferenţiate şi specializate în celule
senzoriale (gustative, auditive, vestibulare). Alţi receptori din organism sunt
corpusculii senzitivi – mici organe pluricelulare alcătuite din celule, fibre
conjunctive şi terminaţii nervoase dendritice (receptorii tegumentari,
proprioceptorii).
Uneori, rolul de receptori îl îndeplinesc chiar terminaţiile butonate ale dendritelor
(neuronul receptorului olfactiv, receptorii dureroşi).
La nivelul receptorului are loc transformarea energiei stimulului în impuls nervos.
În funcţie de tipul excitantului, se deosebesc cinci tipuri principale de receptori, şi
anume:
 Mecanoreceptorii – care detectează deformările mecanice ale receptorului
sau ale celulelor vecine acestuia;
 Termoreceptorii – care sesizează schimbările de temperatură, unii receptori
fiind specializaţi pentru senzaţia de cald şi alţii pentru senzaţia de rece;
 Nociceptori – (sau receptorii ai durerii) care detectează leziuni tisulare,
indiferent dacă acestea sunt de natură fizică sau chimică;
 Receptorii electromagnetici – care detectează lumina la nivelul retinei;
 Chemoreceptorii – care detectează gustul (situaţi în cavitatea bucală),
mirosul (situaţi în cavitatea nazală), la nivelul oxigenului în sângele arterial,
concentraţia dioxidului de carbon şi a altor substanţe importante în
biochimia organismului.
La nivelul receptorului are loc traducerea informaţiei purtate de stimul în
informaţie nervoasă specifică (impuls nervos).

Alte clasificări ale receptorilor

 În funcţie de provenienţa stimulului:
- Exteroreceptori – primesc stimuli din afara organismului.
- Interoreceptivi – (visceroreceptori) primesc stimuli din interiorul
organismului (baroreceptori, chemoreceptori).
 În funcţie de tipul de senzaţie:
- Proprioreceptori – informează despre poziţia corpului şi permit controlul
mişcării;
- Receptorii cutanaţi – includ receptorii pentru presiune, tact, vibraţii, vald,
rece şi durere.
- Receptorii simţurilor speciale – văz, auz, echilibru.
 În funcţie de tipul de energie pe care o prelucrează:
- Chemoreceptori – stimulaţi chimic; muguri gustativi, epiteliul olfactiv,
corpii carotidieni şi aortici; nociceptorii sunt consideraţi ca făcând parte din
această categorie, deoarece sunt stimulaţi de substanţe chimice eliberate de
celulele distruse.
- Fotoreceptorii – sunt stimulaţi de lumină; celule cu conuri şi bastonaşe.
- Termoreceptorii – răspund la variaţiile de temperatură.
- Mecanoreceptorii – stimulaţi de deformarea membranei celulare; receptorii
pentru tact, vibraţii şi presiune.
 În funcţie de viteza de adaptare:
2
 - Fazici – răspund cu o creştere a activităţii la aplicarea stimulului, dar, în
ciuda menţinerii acestuia activitatea lor scade ulterior: receptorul olfactiv.
- Tonici – prezintă activitatea relativ constantă pe toată durata aplicării
stimulului: receptorul vizual.

2. Calea aferentă – receptorii vin în contact sinaptic cu terminaţiile dendritice ale

neuronilor senzitivi din ganglionii spinali sau de pe traiectul unor nervi cranieni.
Distribuţia căii aferente în centri nervoşi se face în două moduri:
- Convergenţa – este un mod de distribuţie în care un singur neuron central
primeşte contacte sinaptice de la mai multe fibre aferente.
- Divergenţa – constă în ramificarea unei singure fibre aferente la mai mulţi
neuroni centrali.

3. Centrii – potenţialele de acţiune dendritice ajunse la neuronul senzitiv se propagă

mai departe celulifug de-a lungul axonului acestuia, până la prima sinapsă. În
cazul unui reflex elementar, format din doi neuroni, unul senzitiv şi unul motor,
centru nervos al refluxului este reprezentat chiar de sinapsa dintre axonul
neuronului senzitiv şi corpul celular al neuronului motor (reflexe monosinaptice).
În cazul unor activităţi reflexe mai complexe, calea aferentă este formată dintr-un
lanţ de trei sau mai mulţi neuroni senzitivi, iar centrii reflecşi sunt reprezentaţi de
totalitatea sinapselor care se realizează în ariile corticale sau în nucleii subcorticali
ce primesc şi prelucrează informaţia primită de la periferie şi elaborează răspunsul
efectelor (reflexe polisinaptice).
Prin centrii unui reflex se înţelege totalitatea structurilor din sistemul nervos
central care participă la actul reflex respectiv.
Sistemul nervos central are trei nivele majore, cu atribute funcţionale specifice:
nivelul măduvei spinării, nivelul subcortical şi nivelul cortical.

4. Calea eferentă – reprezintă axonii neuronilor motori somatici şi vegetativi prin

care se transmite comanda către organul efector. Cea mai simplă cale eferentă se
întâlneşte la reflexele somatice; ea este formată din axonul motoneuronului α din
coarnele anterioare ale măduvei spinării. În cazul sistemului nervos vegetativ,
calea eferentă este formată dintr-un lanţ de doi neuroni motori: un neuron
preganglionar, situat în coarnele laterale ale măduvei spinării sau într-un nucleu
vegetativ din trunchiul cerebral, şi un neuron poastganglionar, situat în ganglionii
vegetativi periferici (extravraxali).

5. Efectorii – principalii efectori sunt muşchii striaţi, muşchii netezi şi glande

exocrine.

MĂDUVA SPINĂRII
Măduva spinări este aşezată în canalul vertebral şi se întinde de la vertebra C1 la vertebra
L2, de unde se continuă cu filum terminale până la baza coccisului. Are o lungime de 43-45
cm. Are forma de cilindru uşor turtit dorso-ventral. Prezintă două umflături, cervicală şi
lombară, care corespund regiunilor măduvei din care se desprind nervii membrelor.
Faţa anterioară prezintă fisura mediană anterioară. Lateral ,se află şanţurile antero-
laterale pe unde ies rădăcinile anterioare ale nervilor spinali. Faţa posterioară prezintă şanţul
3
median posterior, şanţurile intermediare, care delimitează fasciculele Goll şi Burdach, şi
şanţurile postero-laterale pe unde pătrund rădăcinile posterioare ale nervilor spinali.
Meningele spinale – este alcătuit din trei membrane de protecţie care învelesc măduva.
La nivelul găurii occipitale, meningele spinale se continuă cu meningele cerebrale. Membrana
exterioară se numeşte dura mater. Are o structură fibroasă, rezistentă şi este separată de
pereţii canalului vertebral prin spaţiu epidural.
Arahnoida are o structură conjunctivă şi este separată de dura mater prin spaţiul
subdural şi de pia mater prin spaţiul subarahnoidian, care conţine lichidul cefalorahidian
(LCR).
Pia mater este o membrană conjunctivo-vasculară, cu rol nutritiv, care înveleşte măduva
la care aderă intim, pătrunzând în şanţuri şi fisuri. În grosimea ei se găsesc vase arteriale.
Prelungirile piei mater, împreună cu ramurile arteriale şi cu celulele gliale, formează în
substanţa nervoasă bariera hematoencefalică.

Structura internă a măduvei spinării

În secţiune transversală, măduva este constituită din substanţă cenuşie şi substanţă albă.
Substanţa cenuşie situată la interior, este formată din celule şi fibre nervoase. În
secţiune are forma literei H, este mai pronunţată la umflături şi prezintă trei perechi de coarne:
anterioare, posterioare şi laterale.
Coarnele anterioare, mai voluminoase, conţin neuroni somatomotori. Coarnele
posterioare, mai alungite, conţin neuroni somatosenzitivi. Coarnele laterale conţin neuroni
vegetativi: Viscerosenzitivi, spre partea posterioară, şi visceromotori, spre partea anterioară.
Între neuronii senzitivi şi cei motori pot exista neuroni de asociaţie.
În substanţa albă dintre coarnele laterale şi coarnele posterioare se află substanţa
reticulară medulară. Porţiunea centrală, numită comisura cenuşie, are la interior canalul
ependimar, care conţine lichid cefalorahidian. Acest canal se continuă în partea lui superioară
cu ventriculii cerebrali, la rândul lor, conţin lichid cefalorahidian cu rol în nutriţia şi protecţia
nevraxului .
Neuroni motori medulari îndeplinesc funcţii de centri nervoşi.
Substanţa albă, aflată la exterior, este formată din fibre nervoase mielinice. Coarnele
substanţei cenuşii delimitează în substanţa albă trei perechi de coroane: anterioare,
posterioare, şi laterale. În interiorul cordoanelor se delimitează fascicule (tracturi) ascendente
şi descendente. Fasciculele ascendente sunt senzitive, iar cele descendente sunt motorii.
În afara acestor fibre lungi, în substanţa albă medulară există şi fibre scurte, de asociaţie, care
fac legătura între diferitele segmente ale măduvei (fascicule intersegmentare).
 În cordoanele posterioare se află fasciculul gracilis (Goll), iar, lateral de acesta,
fasciculul cuneat (Burdach), precum şi fasciculele de asociaţie.
 În coordonatele anterioare se află trei feluri de fascicule:
1. Fasciculul de asociaţie – fasciculul fundamental – are originea în substanţe cenuşie
şi este format din ramuri ascendente şi descendente care fac legătura între diferite
segmente medulare.
2. Fascicule ascendente – reprezentate de fasciculul spinotalamic anterior, cu originea
în deutoneuronul de la nivelul cornului posterior al măduvei (protoneuronul se află
în ganglionul spinal). Axonul deutoneuronului, după ce se încrucişează cu opusul,
ajunge în cordonul anterior de cealaltă parte.
3. Fascicule descendente – de două categorii:

4
 a) – Fascicule piramidale – care controlează motilitatea voluntară şi care îşi au
originea în scoarţă – fasciculul piramidal direct sau cortico-spinal anterior,
situat în jurul fisurii mediane.
b) – Fascicule extrapiramidale – care controlează motilitatea involuntară automată
şi semiautomată, având origine subcorticală, cum ar fi:
- fasciculul tectospinal, cu originea în mezencefal;
- fasciculul vestibulospinal medial, cu originea în nucleii vestibulari medial şi
inferior din bulb.
 În cordoanele laterale se află toate cele trei tipuri de fascicule:
1. Fasciculul de asociaţie – fasciculul fundamental, care, după cum a fost descris, se
găseşte şi în cordonul anterior măduvei spinării, având aceeaşi structură.
2. Fascicule ascendente – reprezentate de fasciculul spinotalamic lateral şi de cele
două fascicule spinocerebeloase ventral (încrucişat Gowers) şi dorsal (direct
Flechsig).
Fasciculul spinotalamic lateral îşi are originea în deutoneuronul de la nivelul
cornului posterior al măduvei (protoneuronul se află în ganglionul spinal). Axonul
deutoneuronului din cornul posterior al măduvei, după ce se încrucişează cu opusul,
ajunge în cordonul lateral. Fasciculele spinocerebeloase îşi au originea în
deutoneuronii de la nivelul cornului posterior. În cazul fasciculului spinocerebelos
dorsal, axonul deutoneuronului din cornul posterior trece în cordonul lateral de
aceeaşi parte, în timp ce în cazul fasciculului spinocerebelos ventral, axonul
deutoneuronului se încrucişează şi trece în cordonul lateral de partea opusă.
3. Fascicule descendente – ca şi cordonul anterior, în cordonul lateral există două
categorii de fascicule descendente:
a) Fascicule piramidale – care controlează motilitatea voluntară şi au originea în
scoarţă – fasciculul piramidal încrucişat (corticospinal lateral), situat în cordonul
lateral.
b) Fascicule extrapiramidale – care controlează motilitatea involuntară automată
şi semiautomată, având originea subcorticală:
- Fasciculul rubrospinal – cu originea în nucleul roşu din mezencefal,
situat înaintea fasciculului piramidal încrucişat;
- Fasciculul olivospinal – cu originea în oliva bulbară şi situat în cordonul
lateral, anterior de fasciculul spinocerebelos ventral;
- Fasciculul reticulospinal – cu originea în formaţia reticulară a
trunchiului cerebral;
- Fasciculul nigrospinal – cu originea în substanţa neagră;
- Fasciculul vestibulospinal lateral – cu originea în nucleul vestibular
lateral.

Nervii spinali se desprind din măduva spinării. Sunt constituiţi din fibre nervoase, vase
sangvine şi ţesut conjunctiv. Nervii spinali prezintă rădăcini trunchi şi ramuri.
Rădăcina posterioară este senzitivă. Ea este formă din dendritele şi axonii neuronilor din
ganglionul spinal aflat pe traiectul ei. Dendritele sunt conectate cu receptorii tegumentari din
muşchi, tendoane şi articulaţi din substanţa cenuşie medulară.
Rădăcină anterioară, motorie, este constituită din axonii neuronilor motori medulari. Fibrele
somatomotorii transmit impulsuri musculaturii scheletice, iar cele visceromotorii,
musculaturii viscerale.
5
 Trunchiul nervului spinal este mixt.
Ramurile sunt: dorsală, ventrală, meningeală, comunicată albă şi comunicată cenuşie.
Există 31 de perechi de nervi spinali micşti: 8 perechi cervicali, 12 perechi toracali
(dorsali), 5 perechi lombari, 5 perechi sacrali şi o pereche coccigiană. Cu excepţia nervilor
toracali, care se distribuie metameric intercostal, ceilalţi nervi spinali formează plexuri:
cervical, brahial, lombar, sacral şi coccigian. Zonele tegumentului inervate de perechile de
nervi spinali poartă numele de dermatoame.
În funcţie de tipul de fibre, viteza de conducere a influxului nervos diferă.

Funcţiile măduvei spinării

Măduva spinări îndeplineşte două funcţii: funcţia de conducere şi funcţia de centru reflex.

Funcţia de conducere a măduvei spinării

Are ca substrat anatomic substanţa albă constituită în fascicule ascendente şi descendente.
1.Căile ascendente sunt căile sensibilităţii.
a) Căile sensibilităţi exteroceptive – sunt căi specifice, lungi, cu proiecţie corticală. Ele
deservesc:
- sensibilitatea tactilă grosieră – protopatică - difuză, condusă prin fasciculele
spinotalamic anterior;
- sensibilitatea tactilă fină – epicritică - condusă la cortex prin fasciculele
spinobulbare Goll şi Burdach;
- sensibilitatea termică şi dureroasă condusă prin fasciculul spinotalamic lateral.
b) Căile sensibilităţii proprioceptive sunt căi specifice care deservesc.
- sensibilitatea propriopceptivă inconştientă condusă prin fascicolul
spinocerebelos direct Flechsig, pentru partea inferioară a corpului, şi prin
fasciculul spinocerebelos încrucişat (Gowers) pentru partea superioară a
trunchiului şi pentru membrele superioare.
- Sensibilitatea proprioceptivă conştientă condusă prin fascicule spinobulbare cu
protecţie corticală.
c) Căile sensibilităţii interoceptive – sunt căi nespecifice. Sensibilitatea interoceptivă
este condusă prin fasciculele spinotalamice, alături de sensibilitatea tactică, termică şi
dureroasă, precum şi prin substanţa reticulată medulară.
2. Căile descendente, ale motilităţi, deservesc motilitatea voluntară şi involuntară.
a) Căile motilităţi voluntare. Motilitatea voluntară este condusă prin fasciculele
piramidale (corticospinale): direct şi încrucişat.
Ambele căi pornesc din cortex şi ajung la motoneuronii somatici medulari. Prin axoni
acestora, influxul nervos se distribuie la musculatura scheletică, determinând contracţii
musculare conştiente.
b) Căile motilităţi involuntare. Motilitatea involuntară, automată, este condusă prin căile
extrapiramidale, cu origine în trunchiul cerebral.
În suprafaţa albă medulară se formeasă fasciculele.
- rubrospinale, cu originea în nucleii roşii din mezencefal;
- vestibulospinale, din nucleii vestibulari bulbari.
- tectospinale, din coliculii cvadrigemeni din mezencefal;
- olivospinale, din nucleii olivari bulbari ;
- reticulospinale, din substanţa reticulată trunchiului cerebral.
6
 Nucleii de origine ai acestor fascicule sunt subordonaţi cortexului. Controlul cortexului
asupra nucleilor de origine ai căilor extrapiramidale se realizează prin intermediu corpilor
striaţi (ganglionii bazali).
Motilitatea automată are rol în menţinerea tonusului muscular şi a echilibrului, în
activitatea reflexă medulară, în coordonarea mişcărilor şi în realizarea unor activităţi
umane complexe (mersul, scrisul, condusul maşinii, cântatul la instrumente, înotul etc.).
Atât căile ascendente, cât şi căile descendente piramidale trimit colaterale la nucleii
trunchiului cerebral şi la substanţa reticulată a acestuia.

Funcţia reflexă a măduvei spinării

Sistemul nervos îşi desfăşoară activitatea prin acte reflexe.
Actul reflex este reacţia de răspuns a organismului la acţiunea unui excitant din mediul
extern sau intern asupra unui receptor. Suportul anatomic al actului reflex este arcul
reflex. Arcul reflex medular are următoarele componente:
- receptorul (proprioceptor, exteroceptor sau visceroceptor), care poate fi o
formaţiune specializată, corpuscul sau odendrită a unui neuron senzitiv;
- calea aferentă, reprezentată de prelungirile neuronilor senzitiv din ganglionii
spinali;
- centrul reflex, neuronii motori medulari şi neuronii de asociaţie, care generează
impulsuri;
- calea eferentă, axonii neuronilor motori medulari;
- efectorul, muşchi scheletic (la reflexele somatice) şi muşchi visceral sau glandă (la
cele vegetative).
Conducerea influxului nervos prin arcul reflex se face în sens unic.
Deosebim acte reflexe medulare somatice şi acte reflexe medulare vegetative.
1. Reflexele medulare somatice care pot fi:
a)Reflexele monosinaptice – Se mai numesc reflexe miotatice osteotendioase, (de
extensie). Arcul lor de reflex este constituit din doi neuroni (reflexul rotulian, ahilian etc.).
b)Reflexele polisinaptice – Se mai numesc reflexe de reflexie nociceptive, de
răspuns la acţiunea unei stimul nociv (exemplu: o înţepătură, lovitură etc.). Arcul reflex are
cel puţin un neuron intercalar.
2. Reflexele medulare vegetative – Se închid în coarnele laterale ale substanţei cenuşii
medularei. Receptori sunt interoceptori, iar efectorii sunt glande sau muşchi viscerali.
Exemple de reflexe medulare vegetative sunt: pupilodilatator, cardioaccelerator, vasomotor,
de sudoraţie, pilomotor, de micţiunea, de defecaţiei şi sexuale.
Trunchiul cerebral
Trunchiul cerebral este constituit din bulb, puntea lui Varollo şi mezencefal. Prezintă o
faţă antero-laterală şi o faţă posterioară.
Alcătuirea externă a trunchiului cerebral.
 Faţa antero-laterală prezintă trei segmente anatomice: bulbul, puntea şi mezencefalul.
- Bulbul rahidian este cuprins între un plan imaginar care trece pe sub decusaţia
piramidală şi şanţul bulbopontin. El prezintă: fisura mediană anterioară,
piramidele bulbare, şanţurile retroolivare. Unele elemente sunt continuarea
celor medulare.
Dorsal, la nivelul bulbului se remarcă şanţul median, şanţurile intermediare şi
şanţurile laterale, care delimitează fasciculele Goll şi Burdach.

7
 - Puntea lui Varollo – are forma unei benzi transversale de substanţă nervoasă,
care leagă între ele emisferele cerebeloase. Ea este delimitată inferior de către
şanţul bulbopontin şi superior de către şanţul pontoperpendicular. Central, se
evidenţiează şanţul median şi, lateral de aceasta, piramidele pontine. Părţile
laterale ale punţii se continuă cu pedunculii cerebeloşi mijlocii.
- Mezencefalul – este reprezentat de pedunculii cerebrali, care se continuă până la
diencefal şi prin care trec căile piramidale.
B. Faţa posterioară a trunchiului cerebral prezintă: pedunculii cerebeloşi inferiori la
nivelul bulbului, pedunculii cerebeloşi mijlocii la nivelul punţii, pedunculii cerebeloşi
superiori, coliculii cvadrigemeni inferiori şi superiori la nivelul mezencefalului.
Structura internă a trunchiului cerebral.
Trunchiul cerebral are la interior substanţă cenuşie.
Substanţă albă este constituită din fibrele ascendente şi descendente descrise la măduvă,
fibrele transversale din punte şi fibrele proprii care leagă între ei diferiţi nuclei de
substanţă cenuşie.
Substanţa cenuşie – Dacă în jumătatea inferioară a bulbului dispoziţia substanţei cenuşii
este asemănătoare celei din măduvă, în jumătatea lui superioară şi în celelalte segmente
ale trunchiului cerebral, substanţa cenuşie este dispersată sub formă de nuclei. Nucleii
trunchiului cerebral se împart în senzitivi, motori, vegetativi şi proprii.
- Nucleii senzitivi sunt formaţi din deutoneuronii căile sensibilităţii generale din
zona capului şi sunt echivalenţi coarnelor posterioare medulare.
- Nucleii motori reprezintă originea reală a fibrelor motorii ale unor nervi cranieni şi
sunt echivalenţi coarnelor anterioare medulare.
- Nucleii vegetativi reprezintă originea reală a fibrelor vegetative parasimpatice ale
unor nervi cranieni şi sunt centri ai unor reflexe vegetative. Ei sunt echivalenţi
coarnelor laterale medulare.
- Nucleii proprii fiecărui segment nu a echivalenţi la nivel medular.
În structura trunchiul cerebral intră în substanţa reticulată, cu funcţii somatice şi
vegetative.

Funcţiile trunchiului cerebral

Componentele trunchiului cerebral au două funcţii: funcţia de conducere şi funcţia reflexă.
1. Funcţia de conducere. Aceasta aparţine substanţei albe, constituită din
fibre ascendente, descendente şi de asociaţie. Ele conduc impulsurile de
la măduvă la cortex şi invers, între nucleii trunchiului sau între nuclei şi
măduvă sau cortex.
2. Funcţia reflexă. În nucleii trunchiului cerebral se închid arcurile ale
unor acte reflexe somatice şi vegetative:
Reflexe somatice:
- reflexe de tuse, strănut, deglutiţie şi vomă (în bulb);
- reflexe de supt, clipire şi masticaţie (în punte);
- reflexe de regulare a mişcărilor şi a alternanţei somn-veghe (în substanţa
neagră) ;
- reflexe de diminuare a tonusului muscular (în nucleul roşu );
- reflexe de orientare a capului în funcţie de sursa de lumină (în coliculii
cvadrigemeni superiori) sau în funcţie de sursa de zgomot (în coliculii
cvadrigemeni inferiori din mezencefal).
8
 Reflexe vegetative:
- reflexe de salivaţie pentru glandele parotide
- reflexe respiratorii şi cardiovasculare (în bulb)
- reflexe lacrimale şi de salivaţie pentru glandele subliguale şi submandibulare (în
punte)
- reflexe pupilare fotomotorii şi de acomodare la distanţă (în mezencefal).

Nervi cranieni
Nervi cranieni sunt analogi nervilor spinali, împreună cu care formează sistemul nervos
periferic. Ei sunt în număr de 12 perechi .
Nervi cranieni se pot grupa după funcţii în: senzitivi, motori şi micşti.
Nervi cranieni senzitivi ( I, II, VIII,) sunt constituiţi numai din fibre senzitive, aferente,
care conduc excitaţiile de la telereceptori – mucoasa olfactivă (I), retină (II), organul Corti şi
receptori statici din urechea internă (VIII) –la centrii nervoşi corespunzători din scoarţa
cerebrală .
Alte amănunte despre nervii cranieni senzitivi veţi afla la studiul analizatorilor ale căror
segmente intermediare le constituie aceştia.
Nervi cranieni motori (III, IV, VI, IX, X) sunt constituiţi numai din fibre motori, axoni ai
neuronilor din nuclei motori ai trunchiului cerebral. Ei determină motilitatea voluntară la
nivelul musculaturi somatice a capului sau motilitatea involuntară la nivelul musculaturi
netede, prin fibre vegetative motorii (III).
Nervi cranieni micşti(V, VII, IX, X) sunt constituiţi atât din fibre somatosenzitive şi
viscerosenzitive, cât şi din fibre somatomotorii şi visceromotorii.

Cerebelul

Este aşezat în partea posterioară a cutiei craniene, sub lobii occipitali ai emisferelor
cerebrale. Este constituit din două emisfere cerebeloase, legate prin vermis. El reprezintă 1/10
din volumul encefalului. Este conectat cu trunchiul cerebral prin trei perechi de pedunculi
cerebeloşi: inferiori, mijlocii şi superiori.
Pedunculii cerebeloşi inferiori leagă cerebelul de bulb, pedunculii cerebeloşi mijlocii
leagă cerebelul de punte, iar pedunculii cerebeloşi superiori leagă cerebelul de mezencefal. Ei
sunt constituiţi din fibre aferente şi eferente.

Structura internă a cerebelul

Substanţa albă dispusă la interior, este formată din fibre se asociaţie, comisurate şi de
protecţie (aferente şi eferente).
Substanţa cenuşie formează la exterior cortexul cerebelos şi pătrunde în interior formând
nucleii cerebeloşi.

Funcţiile cerebelului
Din punct de vedere funcţional, cerebelul prezintă trei componente cu vechime
filogenetică diferită: arhicerebelul, paleocerebelul şi neocerebelul.
1. Arhicerebelul – sau lobul flonculonodular, formaţiunea cea mai veche,
îndeplineşte funcţia de reglare a echilibrului. Primeşte aferente vestibulare şi
proprioceptive inconştiente. Lezarea acestuia determină pierderea echilibrului, dar
nu afectează precizia mişcărilor comandate de scoarţă.
9
 2. Paleocerebelul – format din nucleii cerebeloşi, are rol în menţinerea tonusului
muscular (alături de nucleul roşu, substanţă reticulară şi scoarţa cerebrale). El
acţionează prin intermediul fasciculelor vestibulospinale şi rubrospinale.
Extirparea paleocerebelului determină creşterea tonusului muscular, iar excitarea
lui determină scăderea acestuia.
3. Neocerebelul – formaţiune nouă filogenetic, este constituit din emisferele
cerebeloase şi nucleul dinţat. Este caracterizat prin prezenţa cortexului cerebelos
format din trei straturi celulare: stratul molecular, stratul ganglionar şi stratul
granular. Cel mai important este stratul mijlociu, ganglionar, format din celule
piriforme (în formă de pară) Purkinje.
Neocerebelul asigură coordonarea mişcărilor fine comandate de scoarţa cerebrală,
diminuând sau întărind aceste comenzi şi determinând astfel armonizarea
activităţii diferitelor grupe musculare.
Extirparea neocerebelului este urmată de pierderea capacităţii de execuţie
mişcărilor fine, tulburări în mers şi atonie. Extirparea totală, experimentată la
animale, determină lipsa tonusului muscular (atonie), incapacitatea de a păstra
poziţia verticală (astazie) şi diminuarea capacităţii de efort fizic (astenie).

Fibrele aferente şi eferente – realizează multiple conexiuni cu talamusul, cu cortexul,

cu nuclei ai trunchiului cerebral şi cu măduva spinării.
Fibrele eferente nu ajung direct în coarnele anterioare medulare, ci în nucleii vestibulari,
în substanţa reticulară a trunchiului cerebral sau în cortexul motor.
Extirparea totală a cerebelului este compatibilă cu viaţa, funcţiile sale fiind preluate
progresiv de către cortex.

Diencefalul – este situat în prelungirea trunchiului cerebral, între mezencefal şi

emisferele cerebrale. În alcătuirea diencefalului intră talamusul, metatalamusul, epitalamusul
şi hipotalamusul.
a) Talamusul, prin nucleii care intră în structura sa, constituie o staţie de releu
pentru fibrele ascendente provenite de la măduvă, bulb şi cerebel în drumul lor
spre cortex. Fac excepţie fibrele olfactive, vizuale şi auditive, care nu au releu
talamic.
Nucleii talamici prezintă conexiuni talamo – corticale, talamo – striate (cu corpii
striaţi), talamo – cerebeloase, talamo – bulbare şi talamo – hipotalamice.
Datorită multiplelor conexiuni, talamusul reprezintă un centru de integrale a
inpulsurilor nervoase ascendente în drumul lor spre cortex.
b) Metatalamusul, format din corpii geniculaţi, reprezintă staţie de releu pe calea
fibrelor optice (care fac staţie în corpii geniculaţi laterali) şi pe calea fibrelor
auditive (care fac staţie în corpii geniculaţi mediali).
Din corpii geniculaţi, fibrele nervoase se despart spre cortex şi spre coliculii
cvadrigemeni.
c) Epitalamusul este constituit din glanda epifiză şi nucleul habenular, legat de
centrii olfactivi de la baza emisferelor cerebrale.
Nucleul habenular intervine în orientarea capului în funcţie de sursa odorantă
(mirosului).
d) Hipotalamusul cuprinde trei grupe de nuclei:

10
  Anteriori – de integrare parasimtaică, produc hormoni: vasopresina şi
ocitocina, care se depozitează în hipofiza posterioară.
 Mijlocii – de integrare parasimpatică, secretă hormoni numiţi factori de
eliberare, care reglează secreţia lobului anterior hipofizar.
 Posteriori – de integrare simpatică, determină reacţii adaptive de
termoreglare.
Hipotalamusul, centru de integrare vegetativă, îndeplineşte următoarele funcţii:
- Menţinerea constantă a temperaturii corpului prin termogeneză (produce căldură) şi
termoliză (eliminare pierdere de căldură).
- Reglarea metabolismului intermediar şi hidric.
- Reglarea secreţiei adenohipofizare şi, prin aceasta, a sistemului endocrin.
- Reglarea aportului alimentar şi hidric (a senzaţiilor de foame şi sete, saţietate)
- Reglarea funcţiilor respiratorii şi cardiovasculare.
- Reglarea funcţiilor sexuale.
- Intervine în stările emoţionale, de comportament şi de stres;
- Coordonarea alternanţei stările de veghe şi somn.
Hipotalamusul este conectat cu trunchiul cerebral, talamusul, paleocortexul şi
neocortexul.
Hipotalamusul, cea mai importantă regiune a diencefalului, constituie împreună cu
sistemul limbic o unitate funcţională. Rolul său esenţial de control şi integrare a funcţiilor
vegetative îndreptăţeşte numele de „creier vegetativ” care i-a fost dat.
Nucleii bazali (corpii striaţi).
Nucleii bazali sunt mase de substanţă cenuşie situate deasupra şi lateral de talamus.
Sunt situaţi pe traseul căilor extrapiramidale şi conectaţi atât între ei, cât şi cu nucleii
mezencefalici, cu nucleii diencefalici şi cu cortexul.
Nucleii bazali au rol în reglarea motilităţii automate comandată de scoarţa cerebrală, în
controlul mişcărilor lor inconştiente şi al mişcărilor complexe semivoluntare (în mers, fugă,
schimbarea direcţiei etc.). O tulburare a funcţiilor acestora este boala Parkinson.

Emisferele cerebrale

Emisferele cerebrale – reprezintă partea cea mai voluminoasă a encefalului. Cele două
emisfere sunt despărţite prin fisura interemisferică şi legate între ele prin corpul calos, trigonul
cerebral şi comisuri.
Ele prezintă o faţă dorso-laterală, una mediană şi una bazală. Feţele sunt străbătute de
şanţuri adânci (scizuri), care delimitează lobii, şi şanţuri mai puţin adânci, care delimitează
girusurile (circumvoluţile).
Şanţurile cele mai importante sunt:
- Şanţul lateral Sylvius
- Şanţul central Rolando
- Şanţul parieto-occipital
- Şanţul calcarin
Lobii delimitaţi de aceste şanţuri pe fiecare emisferă sunt:
o Frontal
o Parietal
o Temporal
o Occipital
11
 Pe faţa bazală este situat girusul hipocampului, iar pe faţa mediană se observă girusul
corpului calos şi şanţul calcarin.

Substanţa albă – (60% din masa emisferelor) se află la interior şi este constituită din
fibre de asociaţie şi fibre de protecţie ascendente (senzitive) şi descendente (motorii).

Substanţa cenuşie – (40% din masa emisferelor) este dispusă la exteriorul emisferelor
cerebrale (33%), unde se formează scoarţa cerebrală (cortexul) şi la baza emisferelor (7%),
formând nucleii bazali (corpi striaţi).
În fiecare emisferă se găseşte câte un ventricul lateral (I şi II), cu lichidul cefalorahidian,
care comunică cu ventriculii III şi IV din trunchiul cerebral şi canalul ependimar medular.

Scoarţa cerebrală – este segmentul cel mai evoluat al nevraxului, centrul integrator al
senzaţiilor, motricităţii, conştiinţei, voinţei, învăţăturii, memoriei, stărilor emoţionale şi
comportamentale.
Structura şi funcţional, scoarţa cuprinde două formaţiunii distincte:
a) Sistemul limbic – formaţiuni veche filogenetic, este constituit din două straturi de
celule nervoase:
 Stratul granular – senzitiv şi stratul piramidal – motor.
 Stratul funcţional, unde deosebim:
- Paleocortexul – creierul olfactiv, constituit din bulbii, tracturile şi trigonul
olfactiv, care are funcţii legate de simţul primar al mirosului (zona olfactivă
primară).
- Arhicortexul – creierul de comportament, care este constituit mai ales din
formaţiunile hipocampice.
Arhicortexul este centrul de reglare a unor reacţii vegetativă. În corelaţie cu
hipotalamusul, determină comportamentul emoţional şi instinctual, reglarea
aportului alimentar şi a unor mişcări legate de actul alimentaţiei (supt, deglutiţie,
masticaţie), reglarea activităţii sexuale şi menţinerea atenţiei.
b) Neocortexul – formaţiune nouă filogenetic, este constituit şase straturi de celule:
 Molecular
 Granular extern
 Piramidal extern
 Granular intern
 Piramidal intern
 Fusiform
Din punct de vedere fiziologic, neocortexul cuprinde zone senzitive (neocortexul
receptor), motorii (neocortexul efector) şi de asociaţie.
Zonele senzitive – sunt arii senzitive (înzestrat cu sensibilitate sau sensibil) şi senzoriale
(care este în legătură cu sistemul nervos şi cu organele de simţ) în care predomină celulele
granulare.

 Ariile senzitive – sau somestezice situate în girusul postcentral din lobul parietal, sunt
zonele unde se proiectează fibrele sensibilităţilor cutanate şi proprioceptive. Fibrele
sensibilităţii tactile, termice, dureroase şi proprioceptive proiectează amestecat.

12
 Reprezentarea grafică schematică a proiecţiei anumitor regiuni ale corpului în aria
somestezică primară, în funcţie de densitatea fibrelor senzitive, se numeşte
homunculus senzitiv.
 Ariile senzoriale – sunt arii speciale unde se proiectează fibrele vizuale (aria vizuală),
auditive (aria auditivă) şi olfactive (aria olfactivă).

Zonele motorii – cuprind arii ale motricităţii:

 Aria motricităţii voluntare – este localizată la girusul precentral al lobului frontal. De
aici iau naştere căile descendente piramidale.
 Aria premotorie – reprezintă originea fibrelor nervoase care, după sinapsa din corpii
striaţi, ajung nucleii din trunchiul cerebral de unde pornesc căile extrapiramidale.
Reprezentarea grafică schematică a proiecţiei diferitelor regiuni ale corpului pe
suprafaţa ariei motorii principale, în funcţie de densitatea fibrelor motorii şi de
mărimea suprafeţei de proiecţie, poartă numele de homunculus motor.

Zonele de asociaţie – sunt situate în:

o lobul frontal – pentru funcţii psihice şi de comportament
o lobul temporal – pentru reacţii emoţionale, memorie auditivă, activitate sexuală
o zona parieto-occipitală – de integrare superioară a activităţii somatice.
Funcţiile acestora fac parte din activitatea nervoasă superioară neocortexului.
Aferenţele şi eferenţele vegetative proiectează, de asemenea, în ariile somestezice şi în
aria premotorii.
În zonele corticale există numeroase fibre de legătură care asigură unitatea funcţională a
cortexului. Datorită acestora, stimularea zonelor senzitive determină răspunsuri motorii sau
vegetative adecvate, realizând o unitate senzitivo-motorie.

Fiziologia scoarţei cerebrale

La baza sistemului nervos stau actele reflexe. Se descriu două categorii de reflexe:
1. Reflexe necondiţionate – înnăscute şi comune tuturor indivizilor, sunt constante
şi invariabile. Arcurile lor reflexe există de la naştere şi se închid la nivele
inferioare ale nevraxului. Unele reflexe necondiţionate sunt simple (clipit, tuse,
strănut, secreţie salivară etc.), altele sunt complexe (lanţuri de reflexe) şi stau la
baza formării instinctelor (alimentar, de reproducere, de apărare, matern etc.).
2. Reflexe condiţionate – dobândite în cursurile vieţii, sunt temporare şi individuale.
Arcurile lor reflexe se închid la nivelul cortexului. Reflexele condiţionate se
formează pe baza celor necondiţionate, prin coincidenţa repetată în timp a doi
excitanţi, unul necondiţionat (EN) şi unul condiţionat (EC).
Mecanismul formării unui reflex condiţionat constă în stabilirea unei legături funcţionale
temporare între focarele de excitaţie corticală ale celor doi excitanţi care coincid, EN şi EC.
Excitaţia – este procesul cortical, activ, care provoacă, menţine sau intensifică
activitatea nervoasă. Are un efect pozitiv asupra organismului.
Inhibiţia – este, de asemenea, un proces activ care se manifestă prin diminuarea sau
încetarea unor activităţi corticale:
 Inhibiţia externă – necondiţionată sau înnăscută, este caracteristică reflexelor
necondiţionate şi apare sub acţiunea unui excitant extern, fără o pregătire prealabilă a
scoarţei;
13
  Inhibiţia internă – condiţionată sau dobândită, este caracteristică scoarţei cerebrale şi
apare numai după o pregătire a acesteia. Excitantul care o provoacă este cel care a
produs anterior reflexul condiţionat.
Funcţiile inhibiţiei interne sunt:
- De stingere – se produce atunci când EC nu mai este asociat cu EN.
- De întârziere – se produce atunci când intervalul de timp dintre aplicarea EC şi
aplicarea EN se măreşte, deci reflexul condiţionat apare după o perioadă de
latenţă.
- De diferenţiere – se produce la asocierea mai multor excitanţi condiţionaţi de
aceeaşi natură, dar de intensităţi diferite.
Excitaţia se poate transforma în inhibiţie şi invers, proces de mobilitate denumit
dinamică corticală.
În cadrul dinamicii corticale deosebim:
- Iradierea – constă în extinderea excitaţiei sau a inhibiţiei dintr-o zonă
corticală în zone vecine legate funcţional de prima. Mărimea procesului de
iradiere depinde de intensitatea stimulului.
- Concentrarea – este un proces activ, opus fenomenului de iradiere. El constă
în revenirea excitaţiei sau inhibiţiei la zona iniţială.
- Inducţia reciprocă – constă în faptul că un focar de excitaţie provoacă
inhibiţie în jurul lui, în timp ce un focar de inhibiţie provoacă în jurul lui o
zonă de excitaţie. Ea tinde să limiteze extinderea excitaţiei sau a inhibiţiei, iar
această interdependenţă rezultă un echilibru funcţional între cele două procese,
Veghea şi somnul – În reglarea alternanţei dintre veghe şi somn, un rol esenţial îl deţine
sistemul reticulat activator ascendent (SAA), constituit din formaţiunile reticulate ale
trunchiului cerebral. Acestea primesc aferenţe prin colaterale ale căilor ascendente şi
descendente. Eferenţele ascendente proiectează difuz şi nespecific în cortex, determinând,
prin impulsurile declanşate permanent, creşterea tonusului funcţional şi pregătirea lui pentru
recepţionarea informaţiilor. Se realizează astfel „reacţia de trezire” caracteristică stării de
veghe, stării de conştienţă şi procesului de învăţare. Între cortex şi formaţiunea reticulară
există un permanent circuit cortico-reticulo-cortical, de tip feed-back, de autoreglare a
activităţii corticale.
Veghea – reprezintă starea funcţională cerebrală determinată de creşterea tonusului
SAA, concomitent cu orientarea conştienţei spre o anumită activitate. Veghea începe o dată cu
stabilirea contactului conştient cu mediul înconjurător sau cu gândurile proprii şi se termină
când acest contact încetează.
Somnul – se defineşte ca o pierdere naturală, periodică şi reversibilă a relaţiilor
senzitivo-motorii cu mediul exterior. Alternanţa somn-veghe coincide la om cu ciclu noapte-
zi, constituind ritmul nictemeral. În somn se produc modificări vegetative (scăderea
frecvenţei respiratorii, a debitului ventilator, a debitului cardiac, a tensiunii arteriale, a
activităţilor digestive şi excretorii), modificări vegetative (scăderea frecvenţei respiratorii, a
debitului ventilator, a debitului cardiac, a tensiunii arteriale, a activităţilor digestive şi
excretorii), modificări somatice (scăderea tonusului muscular şi încetarea activităţii
locomotorii) şi modificări bioelectrice (ale EEG).
Somnul se datorează oboselii neuronilor care menţin starea de veghe, prin inhibarea
SAA. Somnul este influenţat de existenţa unor condiţii propice de ambianţă (linişte, întuneric,
poziţia culcat, închiderea ochilor).

14
 În timpul somnului se produc faze ciclice de activitate neuronală – somnul paradoxal
sau profund, caracterizat prin mişcări rapide ale globului ocular şi apariţia viselor, şi somnul
lent, caracterizat prin mişcări oculare lente şi sforăit. Visele atestă faptul că somnul nu este o
stare total lipsită de conştienţă, precum narcoza (anestezie generală profundă, provocată de un
narcotic) sau coma (stare patologică gravă a organismului, manifestată prin pierderea
cunoştinţei, tulburări psihomotorii şi senzoriale). Visele reprezintă o trezirea corticală spre
lumea interioară, a experienţelor proprii, ele putând fi influenţate de evenimentele anterioare,
precum şi de unii stimuli externi sau interni.
Somnul este necesar pentru refacerea unor structuri nervoase care întreţin starea de
veghe. Privarea de somn, la om şi la animale de experienţă, provoacă modificări metabolice şi
tulburări funcţionale la SNC. Durata somnului variază în funcţie de vârstă şi de starea
fiziologică a organismului. Astfel durata medie a somnului este de 20 de ore la sugar, 10 ore
la copii şi adolescenţi, 8 ore la adulţi şi de 6-7 ore la persoanele vârstnice.

Activitatea nervoasă superioară

Activităţile cerebrale se grupează în:

 Activităţi de cunoaştere (cognitive) care se grupează în:
- Învăţarea – reprezintă procesul de acumulare conştientă de informaţii şi dobândire de
experienţă. Acumulările de noi cunoştinţe ereditare. Ele se mai dobândesc în timpul
vieţii prin interacţiunea permanentă cu factorii de mediu natural şi social. Învăţarea se
desfăşoară în timpul stării de veghe şi necesită activitatea SAA, a diencefalului, a
sistemului limbic şi a neocortexului. Cortexul prelucrează datele furnizate de receptori
şi le fixează în memorie.
Formarea de reflexe condiţionale reprezintă un mecanism elementar al învăţării numit
condiţionare clasică (pavlovistă). El are la bază asociere cunoştinţelor şi
deprinderilor ce urmează a fi însuşite, cu stimularea unor centri din sistemul limbic şi
diencefal. Stimularea centrului recompensei, când animalul de experiment execută
corect actul învăţat, şi a centrului pedepsei, când animalul greşeşte sau refuză să înveţe,
grăbeşte procesul de însuşire de noi cunoştinţe. Acest mod de învăţare, bazat pe
recompensă şi pedeapsă, poartă numele de condiţionare operantă. Este valabil şi în
cazul învăţării umane,
Substratul elementar al învăţăturii este reprezentat de conexiunile sinaptice al căror
număr creşte o dată cu vârsta şi cu acumularea de noţiuni noi.
Învăţarea este influenţată de factorii ambianţi, de prezenţa unor stimuli suplimentari şi
de o motivaţie corespunzătoare. În cazul neîntinării apare inhibiţia de stingere. De aici
reiese rolul important al repetiţiei.
- Memoria – reprezintă capacitatea sistemului nervos de a reţine activ, de a recunoaşte
şi evoca selectiv informaţii şi experienţe anterioare. Ea se împarte în 3 feluri:
a) Memoria instantaneee – este capacitatea sistemului nervos de a înregistra şi reproduce
imediat evenimente, impresii sau imagini care au avut loc cu câteva secunde sau minute
mai înainte.
b) Memoria de scurtă durată – asigură conservarea informaţiei pe durata de ore sau zile.
c) Memoria de lungă durată – este permanentă şi asigură depozitarea informaţiei pe
durată îndelungată.

15
 În memorare sunt implicate ariile de asociaţie pre-frontale şi parieto-occipitale,
sistemul limbic şi structuri din diencefal şi mezencefal. Cercetările au demonstrat că în
timpul proceselor de memorare se intensifică sinteza de proteine şi ARN în neuroni.
- Inteligenţa – Capacitatea de învăţare depinde de nivelul de inteligenţă. Ea este definită
drept capacitatea intelectuală înnăscută de înţelegere, rezolvare şi adaptare la noi
probleme şi condiţii de viaţă şi implică şi factorii de mediu social-cultural. Stabilitatea
nivelului de inteligenţă are deosebită importanţă socială şi se determină prin teste
specifice (IQ).
- Gândirea umană – Reprezintă forma cea mai înaltă a cunoaşterii, care oferă
posibilitatea acţiunilor viitoare. Pe baza informaţiilor acumulate, gândirea realizează
reflectarea lumii materiale sub formă de idei, noţiuni, asocieri logice, judecăţi etc.
Gândirea implică, pe lângă integritatea morfo-funcţională a SNC, numeroase procese
nervoase, ca: excitaţia şi inhibiţia, iradierea şi concentrarea, inducţia reciprocă,
memorizarea, analiza şi sinteza, generalizarea şi abstractizarea, formarea legăturilor
temporare etc. Trăsăturilor gândirii sunt corelarea, integritatea şi prelucrarea
informaţiilor. Substratul material al gândirii este reprezentat de ariile de asociaţie
frontale, parietale şi temporale.

 Activităţi afective
- Emoţiile – sunt procese afective de durată scurtă, precum bucuria, mânia, frica,
plăcerea şi neplăcerea. Se exprimă somatic şi vegetativ. Modificările somatice se
exprimă prin: mimică, plâns, râs, gesturi, voce, tonus muscular, urmate uneori de atac
sau fugă.
Emoţiile se exprimă şi prin activităţi viscerale: tahicardie sau bradicardie, modificări de
tensiune arterială, secreţie sudorală şi endocrină, modificări în motilitatea tubului
digestiv. Expresiile emoţionale au la om o semnificaţie socială, ele reflectând starea
afectivă a persoanei, prin gesturi, mimică şi tonul vorbirii.
Substratul fiziologic al emoţiilor cuprinde lobul frontal, sistemul limbic şi
hipotalamusul.
- Motivaţia – reprezintă un proces nervos complex care stă la baza tuturor actelor de
comportament. Motivaţia activează şi direcţionează un anumit tip de comportament.
Motivaţiile de ordin biologic determină comportamentul alimentar, conservarea
individului, comportamentul sexual şi de îngrijire a urmaşilor.
La om există şi motivaţii de ordin psihic şi social. Motivarea idealului de
comportament în dezvoltarea copilului este de ordin afectiv, proiectată asupra tatălui,
mamei, educatorului sau asupra unor membri din grupul social în care copilul se
dezvoltă.

 Activităţile volitive
- Voinţa – reprezintă o formă de activitate nervoasă conştientă. La originea oricărui act
voluntar se află un impuls, o motivaţie, mai veche sau mai recentă. În elaborarea unor
activităţi voluntare un rol deosebit îl are lobul prefrontal, ca sediu de integrare
superioară a personalităţii şi comportamentului individului. Voinţa reprezintă pentru
individ puterea de a lua decizii, dar şi perseverenţa de a le duce la îndeplinire.

Funcţiile de analiză şi sinteză ale scoarţei cerebrale

16
 Aceste funcţii constau în capacitatea scoarţei de a supune unei analize fine şi de a
diferenţia excitanţii din aceeaşi categorie, care provin de la receptori. Există două tipuri de
funţii:
1. Funcţia de analiză – reflexele condiţionate faţă de care s-au format şi nu faţă de
excitanţii asemănători. Prin aceasta, scoarţa este capabilă să separe numai acei excitanţi
care sunt importanţi pentru viaţă, realizând o adaptare fină a organismului la variaţiile
mediului.
2. Funcţia de sinteză – constă în capacitatea scoarţei cerebrale de a grupa şi de a sintetiza
excitanţii care acţionează simultan sau succesiv asupra sa. Zonele de asociaţie permit
scoarţei gruparea şi sinteza excitanţilor într-un singur complex. Cele două funcţii ale
scoarţei se condiţionează reciproc şi asigură scoarţei o funcţionare unitară, prin care se
realizează integrarea organismului în mediu.

Sistemul nervos vegetativ

SNV – Coordonează şi reglează funcţiile organelor interne. Sistemul nervos vegetativ

este constituit din două componente:
1. SNV simpatic – Componenta centrală a sistemului nervos simpatic este reprezentată de
centrii nervoşi aflaţi în coarnele laterale medulare, unde ajung axonii neuronilor
aferenţi din viscere. Centrii pupilodilatatori din măduva cervico-dorsală, vasomotori,
pilomotori şi sudorali din măduva dorsală.
Componenta periferică este reprezentată de lanţurile ganglionare para-vertebrale (22-25
de perechi de ganglioni uniţi prin ramuri interganglionare), plexurile viscerale (celiac,
mezenteric superior, mezenteric inferior şi hipogastric) şi plexurile intramurale (în
interiorul peretelui unui organ). Căile eferente sunt constituite din doi neuroni. Sinapsa
dintre neuroni preganglionari şi neuronii postganglionari se face într-una din aceste
formaţiuni nervoase, de regulă cât mai aproape de măduvă.

2. SNV parasimpatic – Are două componente centrale, care sunt localizate în trunchiul
cerebral şi în măduva sacrată.
a) Parasimpaticul cranian – În trunchiul cerebral se află: nucleul accesor al
oculomotorului (III), de unde provin fibrele parasimpatice ale oculomotorului,
nucleii salivator superior şi lacrimal, de unde iau naştere fibrele parasimpatice ale
facialului (VII), nucleul salivator inferior, de unde pornesc fibrele parasimpatice
glosofaringianului (IX) şi nucleul dorsal al vagului (X), care reprezintă originea
fibrelor parasimpatice vagale.
b) Parasimpaticul sacrat – Acesta îşi are originea în segmentele medulare sacrate
S2-S4.
Componenta periferică a SNV parasimpatic este constituită, de asemenea, din doi
neuroni, dar, spre deosebire de SNV simpatic, neuronul preganglionar face sinapsă
cu neuronul postganglionar în pereţii organelor inervate sau în apropierea
acestora.

Fiziologia sistemului nervos vegetativ

17
 Sistemul nervos vegetativ, la fel ca sistemul nervos somatic, îşi desfăşoară activitatea
prin acte de reflexe, având ca substrat anatomic arcuri reflexe vegetative. Sistemului nervos
vegetativ are şi un important rol integrator, prin armonizarea mecanismelor homeostatice.
Centrii nervoşi vegetativi realizează trei modalităţi de integrare:
- Integrarea vegetativă propriu-zisă (simpatico parasimpatică) prin acţiunea
antagonistă a celor două sisteme (Exemplu: reflexele pupilare).
- Integrarea somato-vegetativă, prin întrepătrunderea unor funcţii vegetative cu
manifestări ale vieţii de relaţie (Exemplu: contracţia musculaturii striate, manifestare
somatică, este însoţită de vasodilataţie, manifestare vegetativă).
- Integrarea neuro-endocrină (Exemplu: stimularea secreţiei hipofizare de către centrii
vegetativi hipotalamici).

Ambele inervează aceleaşi organe, având de cele mai multe ori efecte antagonice. Din
această dublă acţiune rezultă tonusul neuro-vegetativ, care asigură echilibrul dinamic al
funcţiilor vitale.
Căile ascendente (ale sensibilităţi)
Căile sensibilităţii exteroceptive
Căile sensibilităţii termice şi dureroase
Receptorii se găsesc în piele. Pentru sensibilitatea dureroasă, ca şi pentru cea termică,
receptorii sunt terminaţiile nervoase libere.
Protoneuronul se află în ganglionul spinal. Dendrita lui este lungă şi ajunge la receptori,
iar axonul pătrunde în măduvă.
Deutoneuronul se află în neuronii senzitivi din cornul posterior al măduvei. Axonul lui
trece în cordonul lateral opus, unde formează fasciculul spinotalamic lateral, care, în traiectul
său ascendent, străbate măduva şi trunchiul cerebral, îndreptându-se spre talamus.
Al III-lea neuron se află în talamus. Axonul lui se proiectează pe scoarţa cerebrală, în
aria somestezică I din lobul parietal.
Calea sensibilităţii tactile grosiere (protopatică)
În piele, receptorii sunt reprezentaţi de corpusculii Meissner şi de discurile tactile
Merkel.
Protoneuronul se află în ganglionul spinal. Dendrita acestui neuron, lungă, ajunge la
nivelul receptorilor, iar anoxul pătrunde pe calea rădăcinii posterioare în măduvă.
Deutoneuronul se află în neuronii senzitivi cornul posterior.
Axonul acestor neuroni trece în cordonul anterior opus, alcătuind fasciculul spinotalamic
anterior care, în traiectul său ascendent, străbate măduva, trunchiul cerebral şi ajunge la
talamus.
Al III-lea neuron se află în talamus. Axonul lui se proiectează în scoarţa cerebrală, în aria
somestezică I.
Calea sensibilităţii tactile fine (epicritice)
Utilizarea calea cordoanelor posterioare, împreună cu calea proprioceptivă kinestezică, o
dată cu care va fi descrisă.
Căile sensibilităţii proprioceptive
Calea sensibilităţii knestezice
Sensibilizează kinestezică (simţul poziţiei şi al mişcării în spaţiu) utilizează calea
cordoanelor posterioare, împreună cu sensibilitatea tactică epicritică.
Receptori:

18
 - pentru sensibilitatea tactilă epicritică, sunt aceiaşi ca şi pentru sensibilitatea tactilă
protopatică, însă cu câmp receptor mai mic;
- pentru sensibilitatea kinestezică, receptorii sunt corpusculii neurotendinoşi ai lui Golgi
şi corpusculii Ruffini.
Protoneuronul se face în ganglionul spinal, al cărui dendrială, lungă, ajunge la receptori.
Anoxul, de asemenea lung, pătrunde în cordonul posterior, formând la acest nivel fasciculul
gracilis şi fasciculul cuneat. Menţionăm că fasciculul cuneat apare numai în măduva toracală
superioară şi în măduva cervicală. Aceste două fascicule, numite şi fasciculele spinobulbare,
urcă spre buib.
Deutoneuronul se află în nucleii gracilis şi cuneat din bulb. Axonii celui de al II-lea
neuron se încrucişează în bulb şi formează decusaţia senzitivă, după care devin ascendenţi şi
formează lemniscul medial, care se îndreaptă spre talamus.
Al III-lea neuron se află în talamus. Axonul celui de al III-lea neuron se proiectează în aria
somesterică I.
Calea sensibilităţii proprioceptive de control al mişcării
Această cale este constituită din două tracturi:
- tractul spinocerebelos dorsal (direct);
- tractul spinocerebelos ventral (încrucişat).
Receptorii aceste căi sunt fusurile neuromusculare.
Protoneuronul este localizat în ganglionul spinal; dendrita ajunge la receptori, iar axonul,
pe calea rădăcinii posterioare, intră în măduva, în substanţa cenuşie.
Deutoneuronul se află în neuronii senzitivi din cornul posterior al măduvei. Axonul celui
de al II-lea neuron se poate compara în două moduri:
- fie se duce în cordonul lateral de aceiaşi parte, formând fasciculul spinocerebelos dorsal
(direct);
- fie ajunge în coedonul lateral de partea opusă, deci se încrucişează şi formează
fasciculul spinocerebelos ventral (încrucişat).
Ambele fascicule au un traiect ascendent, străbat măduva şi ajunge în trunchiul cerebral,
unde se comportă în mod diferit:
- fasciculul spinocerebelos dorsal străbate numai bulbul şi apoi, pe calea pedunculului
cerebelos inferior , ajunge la cerebel;
- fasciculul spinocerebelos ventral străbate bulbul, putea fi mezencefalul şi apoi, mergând
de-a lungul pedunculului cerebelos superior, ajunge la cerebel.
Căile sensibilităţii interoceptive
În condiţii normale, viscerele nu reacţionează la stimuli mecanici, termici, chimici, iar
influxurile nervoase interoceptive nu devin conştiente. Numai în condiţii anormale
viscerele pot fi punctul de plecare al senzaţiei dureroase.
Receptorii se găsesc în pereţii vaselor şi ai organelor, sub formă de terminaţii libere sau
corpusculi lamelaţi.
Protoneuronul se găseşte în ganglionul spinal, dendrita lui ajunge la receptori, iar axonul
pătrunde în măduvă.
Deutoneuronul se află în măduvă; axoni acestuia intră în alcătuirea unui fascicul şi, din
aproapr în aproape, ajunge la talamus. Această cale multisinaptică.
Al III-lea neuron se află în talamus. Zona de proiecţie corticală este difuză.
Calea descendente (ale motricităţii)
Calea sistemului piramidal
Îşi are originea în cortexul cerebral şi controlează motilitatea voluntară.
19
 Fasciculul piramidal (corticospinal) are origini corticale diferite: aria motoria, aria
premotorie, aria motorie suplimentară şi aria motorie secundară, suprapusă ariei senzitive
secundare. Dintre cele aproximativ 1000 000 de fibre ale fasciculului piramidal, circa 700 000
sunt mielinizate.
Fibrele fasciculului piramidal străbat, în direcţia lor descendentă, toate cele trei etaje ale
trunchiului cerebral şi, ajunge la nivelul bulbului, se compară diferit:
- în jur de 75% din fibre se încrucişează la nivelul bulbului (decusaţia piramidală),
formând fasciculul piramidal încrucişat sau corticospinal lateral al măduvei;
- în jur de 25% din fibrele fasciculului piramidal nu se încrucişează şi formează
fasciculul piramidal direct (corticospinal anterior), care ajunge în cordonul anterior de
aceiaşi parte, fiind situat lângă fisura mediană. În dreptul fiecăruia segment, o parte din
fibre părăsesc
- acesta fascicul, se încrucişează şi trec în cordonul anterior opus.
În trunchiul lui prin trunchiul cerebral, din fibrele fasciculului piramidal se desprind fibre
corticonucleiare, care ajung la nucleii motori ai nervilor cranieni (similari cornului anterior al
măduvei).
În concluzie, calea sistemului piramidal are doi neuroni:
- un neuron cortical, central, de comandă;
- un neuron inferior, periferic sau de execuţie, care poate fi situată în măduvă sau în
nucleii motori ai nervilor cranieni.
Calea sistemului extrapiramidal
Îşi are originea în etajele corticale şi subcorticale şi controlează motilitatea involuntară
automată şi semiautomată. Căile extrapiramidale corticale ajung la nuclei bazali (corpii
stricaţi). De la nucleii bazali, prin eferenţele acestora (fibre strionigrice, striorubice şi
strioreticulate), ajung la nucleii din mezencefal (nucleul roşu, substanţa neagră şi formaţia
reticulată), continuându-se spre măduvă prin fasciculele nigrospinale, rubrospinale şi
reticulospinale.
Toate aceste fascicule extrapiramidale ajung, în final, la neuroni din cornul anterior al
măduvei.
Prin căile descendente piramidale şi extrapiramidale, centrii encefalici exercită controlul
motor voluntar (calea piramidală) şi automat (căile extrapieamidale) asuprea musculaturii
scheletici. În acest mod sunt reglate tonusul muscular şi activitatea motorie, fiind menţinute
postura şi echilibrul corpului.
NERVII SPINALI
Nervii spinali conectează măduva cu receptorii şi efectorii (somatici şi vegetativi). Sunt în
număr de 31 de perechi. În regiunea cervicală există 8 nervi cervicali (primul iese între osul
occipital şi prima vertebră cervicală), în regiunea toracală sunt 12 nervi, apoi 5 în regiunea
lombară, 5 în sacrală şi unul în regiunea coccigiană.
Nervii spinali sunt formaţi din două rădăcini:
- anterioară (ventrală), motorie;
- posterioară (dorsală), senzitivă, care prezintă pe traiectul ei ganglionul spinali.
Rădăcina anterioară conţine axonii neuronilor somatomotori din cornul anterior al măduvei
şi axonii neuronilor visceromotoridin cornul lateral.
Rădăcina posterioară (dorsală) prezintă pe traiectul său ganglionul spinal, la nivelul căruia
sunt localizaţi atât neuronii somatosenzitivi, cât şi neuronii viscerasenzitivi.

20
 Neuronii somatosenzitivi au o dendrită lungă, care ajunge la receptorii din piele
(exteroceptori) sau la receptorii somatici profunzi din aparatul locomotori (proprioceptori).
Axonullor intră în măduvă pe calea rădăcinii posterioare.
Neuronii viscerosenzitivi au şi ei o dendrită lungă, care ajunge la receptorii din viscere
(visceroreceptori). Axonii lor pătrund pe calea rădăcinii posterioare în măduvă şi ajung în
cordonul lateral al măduvei (zona viscerosenzitivă).
Rădăcinile anterioară şi posterioară ale nivelului spinal se unesc şi formează trunchiul
nervului spinal, care este mixt, având în structura sa fibre somatomotorii, visceromotorii,
somatosenzitive, viscerosenzitive.
Trunchiul nervului spinal iese la exteriorul canalului vertebral prin gaura intervertebrală.
După un scurt traiect de la ieşirea sa din canalul vertebral, nervul spinal se desface în
ramurile sale; ventrală, dorsală, meningeală şi comunicanta albă. Prin a cincea ramură,
comunicanta cenuşie, fibra vegetativă simpatică postganglionară intră în nervul spinal.
Ramurile ventrale, prin anastomozare între ele, formează o serie de plexuri: cervical;
brahial, lombar, sacral.
În regiunea toracală, ramurile ventrale ale nervilor se dispun sub forma nervilor
intercostali.
Ramura dorsală a nervului spinal conţine, ca şi ramura ventrală, atât fibre motorii, cît şi
fibre senzitive; se distribuie la pielea spatelui şi la muşchii jgheaburilor vertebrale.
Ramura meningeală a nervului spinal conţine fibre senzitive şi vasomotorii pentru meninge.

Ramurile comunicante, prin cea albă trece fibra preganglioană mielinică, cu originea în
neuronul viceromotor din cornul lateral al măduvei, iar prin cea cenuşie fibra postganglioană
amielinică, fiind axonul neuronului din ganglionul vegetativ simpatic laterovertebral.
FIZOLOGIA MĂDUVEI SPINĂRII
Măduva are două funcţii ; reflexă şi de conducere.
1.Funcţia reflexă este îndeplinită de către neuronii somatici şi vegetativi localizaţi în
măduvă.
a.Reflexele spinale somatice. Principalele reflexe spinale somatice sunt reflexele miotatice
şi nociceptive, dar şi reflexul de mers.
Reflexele miotatice constau în contracţia bruscă a unui muşchi, ca răspuns la întinderea
tendonului său. Reflexul se pune în evidenţă lovind cu un ciocan de cauciuc tendonul
muşchiului. În mod curent, aceste reflexe se cercetează la nivelul tendonului lui Achile
(reflexul achilean) şi la tendonul de inserţie a muşchiului cvadriceps pe gambă (reflexul
rotulian).
Reflexele miotatice sunt monosinaptice.Receptori sunt reprezentaţi de proprioceptorii
musculari-fusurile nuromusculare. Calea aferentă este asigurată de primul neuron senzitiv
proprioceptiv din ganglionul spinal şi de prelungirile acestuia. Prelungirea dendritică lungă
merge la periferie şi se termină la nivelul receptorului. Prelungirea axonală scurtă pătrunde
în măduvă prin rădăcinile posterioare şi se bifurcă. O ramificaţie face sinapsă cu neuronul
motor din coarnele anterioare de aceeaşi parte, închizând arcul reflex miotatic, iar o altă
ramificaţie face sinapsă cu el al ll-lea neuron proprioceptiv din coarnele posterioare, de unde
pleacă fasciculele spinocerebeloase.
Centrul reflexului miotatic este chiar sinapsa dintre neuronul senzitiv şi cel motor. Calea
eferentă este axonul, iar efectorul,fibra musculară striată.Reflexele miotatice au rol în
menţinerea tonusului muscular şi a poziţiei corpului.

21
 Reflexele nociceptive constau în retragerea unui membru ca răspuns la stimularea
dureroasă a acestuia. Acestea sunt reflexe de apărare. Receptorii sunt localizaţi în piele şi
sunt mai ales terminaţi nervoase libere. Căile aferente sunt dendrite ale neuronilor din
ganglionul spinal. Centrii sunt polisinaptici, formaţi din neuroni senzitivi de ordinul al
doilea, neuroni de asociaţie şi neuroni motori. Calea eferentă este reprezentantă de axonii
neuronilor motori, iar efectorul este muşchiul flexor care retrage mâna sau piciorul din faţa
agentului cauzator al durerii.
Reflexele polisinaptice prezintă proprietatea de a iradia la nivelul sistemului nervos
central, antrenând un număr crescut de neuroni la elaborarea răspunsului. Studiul legilor
care guvernează fenomenul de iradiere a fost făcut de Pfluger.
Reflexul de mers. Mişcările ritmice de păşire, caracteristice unui membru, constau în flexia
către anterior a acestuia, urmată de extensia sa către posterior. Flexia apare din nou, şi ciclul
se reia.
Aceste alternanţe se realizează prin activitatea circuitelor neuronale de inhibiţie reciprocă
create între neuronii spinali ce contractă muşchii agonişti şi cei ce contractă muşchii
antagonişti. Ori de câte ori un membru se deplasează înainte, celălalt rămâne înapoi. Aceasta
se realizează prin inervaţia reciprocă între cele două membre.
Inervaţia reciprocă – circuitul neuronal care realizează ihibiţia reciprocă.
Inhibiţia reciprocă – stimularea unei grupe de muşchii însoţită, de obicei, de inhibarea
contracţiei grupelor de muşchi antagonişti.
b. Reflexele spinale vegetative. În măduva spinării se închid reflexe de reglare a
vasomotricităţii (reflexe vasoconstrictoare şi vasodilatatoare), sudoare, pupilodilatatoare,
cardioacceleratoare, de micţiunea, de defecaţie şi sexuale.
Receptorii care declanşează aceste reflexe pot fi localizaţi la nivelul viscerelor şi vaselor
sangvine (interoreceptori), sau la nivelul pielii (exteroreceptori).
Căile aferente sunt fibre ale neuronilor senzitivi din ganglioni spinali. Centrii reflexelor
spinale vegetative sunt localizaţi în diferite etaje ale măduvei spinări: centrul pupilodilatator şi
cel cardioaccelerator în măduva toracală înaltă; centri de micţiune şi defecaţie în măduva
lombosacrată.
Aceştia sunt centri polisinaptici, reprezentaţi de neuronii vegetativi simpatici sau
parasimpatici din coarnele laterale ale măduvei spinării.
Efectorul reflexelor vegetative este o fibră musculară netedă, miocardul, sau o celulă
epitelială secretoare.
Toate reflexele spinale sunt influenţate de centrii nervoşi din etajele superioare ale SNC.
2. Funcţia de conducere a măduvei spinării este asigurată de fasciculele din substanţa albă,
prezentate anterior.
.

22