Arcul reflex-definiţie şi exemple

Pentru a înțelege ceea ce este un arc reflex, trebuie să ne referim mai întâi la conceptul de
acțiune reflexă. O acțiune reflexă este o mișcare pe care o persoană o realizează involuntar, ca răspuns
la un anumit stimul. Structura nervoasă care este responsabilă pentru controlul acestei mișcări se
numește arc reflex.

În timpul unui arc reflex, mușchii se mișcă involuntar înainte ca informaţia să ajungă la creier.
Acest lucru se întâmplă atunci când calea neuronală se conectează direct la măduva spinării. Nu trebuie
să te gândești la asta. Nervii senzoriali transportă semnale către măduva spinării, se conectează adesea
la interneuroni în coloana vertebrală și apoi transmit imediat semnale pe neuronii motori către mușchii
care au declanșat reflexul. Arcurile reflexe care afectează organele se numesc arcuri reflexe autonome,
iar cele care afectează mușchii se numesc arcuri reflexe somatice.

Câteva exemple de arce reflexe includ mișcarea mâinilor după ce ați atins accidental o oală
fierbinte sau o scuturare involuntară a genunchiului atunci când medicul vă atinge genunchiul(rotulian).

Alte exemple de arce reflexe :

Arc reflex bicipital – se execută pe braţul pacientului care este uşor flectat, cu palma în jos, iar
medicul îşi plasează policele sau indexul la nivelul bicepsului, executând percuţia cu ciocănelul. Se
urmăreşte flexia cotului şi contracţia bicepsului.

Arc reflex achilian – se poate efectua în 2 moduri. Cu pacient culcat în decubit, se pune
membrul de examinat flectat pe genunchi rotat exterior, cu piciorul flectat pe gambă la un unghi de
90%. sau cu pacient aşezat în genunchi pe un scaun sau pat cu picioarele flectate la fel. Se percută
tendonul lui Achile şi normal se produce flexia plantară din articulaţia tibio-tarsiană.

Arcul reflex este deci structura anatomică prin care se realizează actul reflex; structura şi
funcţiile acestuia sunt programate genetic. El este alcatuit din cinci componente anatomice: receptorul,
calea aferentă, centrii nervoşi, calea eferentă şi efectorii.

Receptorul
Receptorul este o structură excitabilă care răspunde la stimuli prin variaţii de potenţial gradate
proporţional cu intensitatea stimulului. Majoritatea receptorilor sunt celule epiteliale diferenţiate şi
specializate în celule senzoriale(gustative, auditive, vestibulare). Alţi receptori din organism sunt
corpusculii senzitivi – mici organe pluricelulare alcătuite din celule, fibre conjunctive şi terminaţii
nervoase dendritice (receptorii tegumentari, prioceptorii). Uneori, rolul de receptori îl îndeplinesc chiar
terminaţiile dendritelor (receptorul olfactiv, receptorii dureroşi). La nivelul receptorului are loc
transformarea energiei stimulului în impuls nervos şi, astfel, se realizează traducerea informaţiei purtate
de stimul în informaţie nervoasă specifică.
Clasificarea receptorilor
A. În funcţie de tipul excitantului se deosebesc cinci tipuri principale de receptori, şi anume:
→ mecanoreceptori, care detectează deformările mecanice ale receptorului sau ale celulelor
vecine acestuia;
→ termoreceptori, care sesizează schimbările de temperatură, unii receptori fiind specializaţi
pentru senzaţia de cald şi alţii pentru senzaţia de rece;
→ nocireceptori (sau receptori ai durerii), care detectează leziuni tisulare, indiferent dacă
acestea sunt de natură, fizică sau chimică;
→ receptori electromagnetici, care detectează lumina la nivelul retinei;
→ chemoreceptori, care detectează gustul (situaţi în cavitatea bucală), mirosul (situaţi în
cavitatea nazală), nivelul oxigenului în sângele arterial, concentraţia dioxidului de carbon şi alte
substanţe importante în biochimia organismului.
B. Alte clasificări ale receptorilor :
a. În funcţie de provenienţa stimulului:
→ exteroreceptori – primesc stimuli din afara organismului;
→ interoreceptori – primesc stimuli din interiorul organismului (baroreceptori, chemoreceptori).
b. În funcţie de tipul de senzaţie:
→ proprioreceptori – informează despre poziţia corpului şi permit controlul mişcării;
→ receptori cutanaţi – includ receptorii pentru presiune, tact, vibraţii, cald, rece şi durere;
→ receptori ai simţurilor speciale – văz, auz, echilibru.
c. În funcţie de tipul de energie pe care o prelucrează:
→ chemoreceptori – stimulaţi chimic; muguri gustativi, epiteliul olfactiv, corpii carotidieni şi
aortici;nocireceptorii sunt consideraţi ca făcând parte din această categorie deoarece sunt
stimulaţi de substanţechimice eliberate de celulele distruse;
→ fotoreceptori – stimulaţi de lumină (celulele cu conuri şi celulele cu bastonaşe);
→ termoreceptori – răspund la variaţiile de temperatură;
 → mecanoreceptori – stimulaţi de deformarea membranei celulare; receptori pentru tact, vibraţii
şi presiune.
d. În funcţie de viteza de adaptare:
→ fazici – răspund cu o creştere a activităţii la aplicarea stimulului, dar în ciuda menţinerii
acestuia, activitatealor scadeulterior (de exemplu, receptorul olfactiv);
→ tonici – prezintă o activitate relativ constantă pe toată durata aplicării stimulului: receptorul
vizual.

Calea aferentă
Receptorii vin în contact sinaptic cu terminaţiile dendritice ale neuronilor senzitivi din
ganglionii spinali sau dincei de pe traiectul unor nervi cranieni (senzitivi şi mixti). Distribuţia căii
aferente spre centrii nervoşi se face în două moduri:
→ convergenţa este un mod de distribuţie în care un singur neuron central primeşte contacte sinaptice
de la maimulte fibre aferente;
→ divergenţa constă în ramificarea unei singure fibre aferente la mai mulţi neuroni centrali.

Centrii nervoşi
Potenţialele de acţiune dendritice, ajunse la neuronul senzitiv, se propagă mai departe centrifug
de-a lungulaxonului acestuia, până la prima sinapsă. În cazul unui reflex elementar (format din doi
neuroni, unul senzitiv şi unul motor), centrul nervos al reflexului este reprezentat de neuronul motor
(reflexe monosinaptice). În cazul unor activităţi reflexe mai complexe, calea aferentă este formată
dintr-un lanţ alcătuit din trei sau mai mulţi neuroni senzitivi, iar centrii reflecşi sunt reprezentaţi de
totalitatea sinapselor care se realizează în ariile corticale sau în nucleii subcorticali ce primesc şi
prelucrează informaţia primită de la periferie şi elaborează răspunsul efector (reflexe polisinaptice).
Prin centrul unui reflex se înţelege totalitatea structurilor din sistemul nervos central care
participă la actul reflex respectiv. Sistemul nervos central are trei nivele majore, cu roluri funcţionale
specifice:
– nivelul măduvei spinării;
– nivelul subcortical;
– nivelul cortical.
Calea eferentă
Calea eferentă reprezintă axonii neuronilor motori somatici şi vegetativi prin care se transmite
comanda cătreorganul efector. Cea mai simplă cale eferentă se întâlneşte la reflexele somatice; ea este
formată din axonul motoneuronului α din coarnele anterioare ale măduvei spinării.
În cazul sistemului nervos vegetativ, calea eferentă este formată dintr-un lanţ de doi neuroni
motori:
→ un neuron preganglionar, situat în coarnele laterale ale măduvei spinării sau într-un nucleu
vegetativ dintrunchiul cerebral;
→ un neuron postganglionar, situat în ganglionii vegetativi periferici (extranevraxiali).

Efectorii
Pentru sistemul nervos somatic, efectorii sunt muşchii striaţi, iar pentru sistemul nervos
vegetativ sunt muşchii netezi, glandele endocrine şi cele exocrine.