Cursul nr 3.

REFLEXE SOMATICE
ACTUL REFLEX

ACTUL REFLEX reprezintă reacţia de răspuns involuntară şi

inconştientă apărută în urma aplicării unui stimul pe o suprafaţă receptoare,
reacţie realizată cu participarea sistemului nervos.
De exemplu, la o persoană având ochii închişi atingerea cu mâna a
unei suprafeţe fierbinţi provoacă retragerea involuntară a mâinii înainte de
apariţia senzaţiei conştiente de durere, ceea ce explică caracterul involuntar
al reflexului.
Reflexele respiratorii, circulatorii, secretorii şi motorii gastrice,
reflexele de echilibru şi postură, etc. se realizează fără un control conştient.

1. Clasificarea reflexelor

Există mai multe criterii de clasificare ale reflexelor, câteva vor fi

prezentate după cum urmează.

I. Clasificarea reflexelor după momentul apariţiei filogenetice

După momentul apariţiei filogenetice sunt două tipuri de reflexe:
a) înnăscute şi b) dobândite prin condiţionare sau câştigate.

a) Reflexele înnăscute sunt caracteristice speciei şi invariabile.

Pot fi la rândul lor de două categorii:
• monosinaptice (reflexele miotatice);
• polisinaptice (reflexele de flexiune).

b) Reflexele dobândite (câştigate) prin condiţionare se obţin prin

asocierea repetată a unui stimul absolut (fundamental sau necondiţionat) cu
un stimul indiferent (condiţionat). După un număr de asocieri, stimulul
indiferent (condiţionat) determină acelaşi răspuns reflex ca şi excitantul
absolut (necondiţionat), datorită conexiunii temporare realizate între focarele
de excitaţie ale celor două căi aferente. Producerea lor necesită participarea
etajelor superioare ale sistemului nervos central, şi, mai ales, a scoarţei
cerebrale.

1
II. Clasificarea reflexelor după tipul receptorilor implicaţi în
declanşarea reflexului

După tipul receptorilor implicaţi în declanşarea reflexului sunt reflexe:

1) exteroceptive, 2) proprioceptive şi 3) interoceptive.
1) Reflexele exteroceptive pleacă de la nivelul exteroceptorilor şi sunt
de mai multe tipuri: a) reflexe tactile, b) reflexe termice, c) reflexe
dureroase, d) reflexe vizuale, e) reflexe auditive, etc.
2) Reflexele proprioceptive pleacă de la nivelul proprioceptorilor şi se
mai cunosc şi sub denumirea de reflexe miotatice sau osteo-tendinoase.
3) Reflexele interoceptive pleacă de la nivelul interoroceptorilor
(visceroceptorilor) şi sunt de mai multe tipuri: a) reflexe baroceptoare, b)
reflexe chemoceptoare, c) reflexe respiratorii, d) reflexe gastro-intestinale,
etc.

III. Clasificarea reflexelor din punct de vedere funcţional

Reflexele se clasifică din punct de vedere funcţional în două categorii:

1) reflexe somatice şi 2) reflexe vegetative.

ARCUL REFLEX

Baza anatomică a actului reflex este arcul reflex compus din cinci
elemente: 1) receptorul, 2) calea aferentă, 3) centrul nervos reflex, 4) calea
eferentă şi 5) efectorul.
Realizarea actelor reflexe necesită prezenţa şi integritatea tuturor
elementelor sale constituiente.

1. RECEPTORII

Receptorii reprezintă primul element al arcului reflex. Ei sunt

terminaţii nervoase libere sau formaţiuni specializate.
Receptorii transformă diferitele forme ale variaţiilor de energie din
mediul înconjurător (din mediul intern sau extern) în impulsuri nervoase
(îndeplinesc astfel o funcţie de traductor) şi au rol în codificarea
informaţiilor recepţionate.

2
Clasificarea receptorilor

Receptorii pot fi clasificaţi după mai multe criterii: 1) în funcţie de

localizarea lor; 2) după natura energiei care îi excită; etc.

1) Clasificarea receptorilor în funcţie de localizare

În funcţie de localizarea lor receptorii sunt clasificaţi în:

a) exteroreceptori şi b) interoreceptori.
a) Exteroceptorii răspund la stimuli care iau naştere în afara
organismului. Exteroceptorii la rândul lor sunt de două tipuri: telereceptori şi
receptori de contact.
Telereceptorii sunt numiţi şi receptori la distanţă, pentru că sursa de
energie care îi excită este situată la distanţă (exemple: receptorii vizuali,
auditivi, etc.).
Receptorii de contact vin în contact direct cu sursa de energie
(exemple: receptorii tactili, gustativi, etc.).

b)Interoceptorii răspund la stimuli din interiorul organismului.

Interoceptorii în funcţie de amplasarea lor sunt de două categorii:
proprioceptori şi visceroceptori.
Proprioceptorii sunt răspândiţi în: muşchi, tendoane, articulaţii,
aparatul vestibular, etc.
Visceroceptorii se găsesc răspândiţi difuz în organele interne.

2) O clasificare mai recentă a receptorilor ţine cont de natura energiei care

îi excită.
Din punctul de vedere al energiei care îi excită receptorii se clasifică
în: mecanoreceptori, termoreceptori, receptori electromagnetici,
chemoreceptori, algoreceptori, osmoreceptori, etc.
Mecanoreceptorii sunt receptori stimulaţi de energia mecanică.
Exemple de mecanoreceptori: 1) receptorii tactili (sensibili la atingere),
2) receptorii auditivi (sensibili la vibraţii),
3) baroreceptorii (numiţi şi receptori de presiune) localizaţi: a) în
diferite zone ale aparatului cardio-vascular (în zonele reflexogene):
baroreceptorii sino-carotidieni şi cardio-aortici (receptori sensibili la
creşterile pulsatile ale presiunii arteriale), b) la nivelul arteriolelor aferente
glomerulare renale (baroreceptori sensibili la scăderile presiunii arteriale
sistemice), etc.

3
 Termoreceptorii sunt receptori sensibili la radiaţiile calorice.

Receptorii electromagnetici sunt receptori sensibili la radiaţiile

electromagnetice [exemple: receptorii vizuali (celulele cu conuri şi
bastonaşe), etc.].

Chemoreceptorii sunt receptori sensibili la modificări de compoziţie

chimică. Exemple de chemoreceptori: 1) receptorii olfactivi (stimulaţi de
substanţele odorante din aer); 2) receptorii gustativi (sensibili la substanţele
sapide din salivă); 3) chemoreceptorii, localizaţi în diferite zone ale
aparatului cardio-vascular (în zonele reflexogene) cum ar fi chemoreceptorii
aortici şi din glomusul carotidian (receptori sensibili la variaţiile de
compoziţie chimică ale sângelui); etc.

Algoreceptorii (nociceptorii) sau receptorii dureroşi sunt receptori

sensibili la stimuli dureroşi.

Osmoreceptorii sunt receptori sensibili la creşterea presiunii osmotice.

2. CALEA AFERENTĂ

Calea aferentă reprezintă cel de-al doilea element al arcului reflex şi

este constituită din fibre nervoase senzitive care îşi au neuronii de origine în
ganglionii spinali sau în ganglionii omologi ai nervilor cranieni din trunchiul
cerebral.

3. CENTRII NERVOŞI REFLECŞI

Centrii nervoşi reflecşi reprezintă cel de-al treilea element al arcului

reflex. Sunt localizaţi în măduva spinării, trunchiul cerebral sau în centrii
nervoşi superiori.
Centrii nervoşi reflecşi integrează, stochează şi prelucrează
informaţiile primite pe căi nervoase aferente şi elaborează reacţiile somato-
vegetative adecvate.

În funcţie de modul de terminare al fibrelor aferente senzitive se

disting două tipuri de reflexe: 1) reflexe monosinaptice şi 2) reflexe
polisinaptice.

4
 1) Reflexele monosinaptice. Fibrele aferente senzitive se termină (fac
sinapsă) direct pe neuronul motor (alfa, ) din coarnele anterioare medulare
sau din nucleii motori ai nervilor cranieni din trunchiul cerebral. Axonii
motoneuronilor alfa se termină pe fibrele musculare striate.
Un exemplu de reflexe monosinaptice este cel al reflexelor somatice
miotatice.

2) Reflexele polisinaptice. Fibrele aferente senzitive se termină pe

neuronii intercalari (de asociaţie).
În cazul reflexelor polisinaptice între neuronul senzitiv şi cel motor se
interpun un număr variabil de neuroni intercalari. Cu cât numărul lor este
mai mare (deci şi numărul de sinapse e mai mare) cu atât apariţia
răspunsului reflex se face după o perioadă mai mare de timp (latenţa lungă a
actului reflex polisinaptic) datorită: numărului mare de sinapse şi
fenomenului de întârziere sinaptică.
Un exemplu de reflexe polisinaptice este cel al reflexelor somatice de
flexiune.

4. CALEA EFERENTĂ

Calea eferentă reprezintă cel de-al patrulea element constituent al

arcului reflex. Este formată din fibre motorii, eferente de două tipuri: 1)
somatice şi 2) vegetative.
Fibrele eferente somatice asigură contracţia muşchilor scheletici, iar
fibrele eferente vegetative asigură inervaţia vegetativă a muşchilor netezi
viscerali, miocardului şi a teritoriilor glandulare.

1) Reflexul somatic are calea eferentă formată dintr-un singur neuron

cu sediul în coarnele anterioare medulare sau în nucleii motori ai nervilor
cranieni din trunchiul cerebral, iar mediatorul chimic eliberat la sinapsa cu
efectorul (fibra musculară striată), la nivelul plăcii motorii (denumită şi
placă neuro-musculară sau joncţiune neuro-musculară), este acetilcolina (la
acest nivel acetilcolina acţionează pe receptori colinergici de tip nicotinic,
subtipul muscular sau Nm).

2) Reflexul vegetativ are calea eferentă bineuronală, constituită din

doi neuroni: un neuron preganglionar şi un neuron postganglionar.

5
5. Efectorul

Efectorul sau organul efector reprezintă cel de-al cincilea element

constituent al arcului reflex.
Efectorii sunt reprezentaţi de: muşchii scheletici în cazul reflexelor
somatice şi de muşchii netezi viscerali, miocard şi celulele secretoare
glandulare în cazul reflexelor vegetative.

REFLEXELE SOMATICE

Din categoria reflexelor somatice fac parte reflexele monosinaptice şi

polisinaptice. În timp ce reflexele monosinaptice au la bază doar doi neuroni
şi o singură articulaţie sinaptică, reflexele polisinaptice prezintă în structura
lor doi sau mai mulţi neuroni intercalari.
După tipul de receptori care iniţiază răspunsul somato-motor,
reflexele somatice pot fi împărţite în două categorii:
1) reflexe proprioceptive şi 2) reflexe exteroceptive.
1) În cazul reflexelor somatice proprioceptive (reflexele miotatice)
receptorii sunt situaţi la nivel muscular (proprioceptorii musculari: fusurile
neuro-musculare şi corpusculii tendinoşi Golgi).
2) Reflexele somatice exteroceptive au teritoriul receptor în zonele
tegumentare sau mucoase şi constau în reacţii de retragere şi apărare faţă de
un agent nociv oarecare (arsură, înţepătură, etc.). De aceea, reflexele
somatice exteroceptive sunt denumite şi reflexe nociceptive (sau de apărare).

1. REFLEXELE MIOTATICE

Reflexele miotatice sunt denumite şi reflexe osteotendinoase

(denumire utilizată în clinică) sau reflexe somatice proprioceptive (pentru că
pornesc de la proprioceptori). Aceste reflexe sunt declanşate de întinderea
musculară (denumirea vine din limba greacă: mios= muşchi şi tatos=
întindere). Receptorii care iniţiază reflexele miotatice, numiţi şi
proprioceptori, sunt fusurile neuro-musculare şi corpusculii tendinoşi
Golgi.

6
Caracteristicile reflexelor miotatice
1. Reflexele miotatice sunt reflexe monosinaptice, arcul lor reflex
cuprinde doar doi neuroni (unul senzitiv şi unul motor) şi o singură sinapsă
între aceştia, sinapsă care se realizează la nivelul măduvei spinării sau în
ganglionii motori ai nervilor cranieni din trunchiul cerebral.
2. Reflexele miotatice au centrul nervos reflex situat într-un
segment medular cunoscut sau în trunchiul cerebral, de aceea explorarea
clinică a reflexelor osteotendinoase ajută la localizarea unei leziuni medulare
sau a unei leziuni la nivelul trunchiului cerebral.
Faptul că reflexele miotatice au centrul reflex într-o zonă medulară
cunoscută ajută neurologul în cazul modificării sau abolirii unuia (unora)
să precizeze sediul unei leziuni medulare.
3. Reflexele miotatice sunt iniţiate de proprioceptori: de fusurile
neuro-musculare sau de corpusculii neuro-tendinoşi Golgi şi sunt
prezentate după cum urmează.
4. Reflexele miotatice contribuie la menţinerea tonusului muscular,
esenţial pentru asigurarea posturii (poziţiei verticale) şi efectuarea diverselor
acte motorii.
În clinică reflexele miotatice sunt denumite şi reflexe osteotendinoase.
Explorarea lor constă în aprecierea componentei lor dinamice care se
face prin întinderea unui muşchi, obţinută în urma percuţiei cu ciocănelul de
reflexe a tendonului său.
Cele mai obişnuite reflexe miotatice care se explorează în clinică sunt:

7
1. reflexul maseterin, cu centrul reflex la nivelul punţii şi cu calea aferentă şi
eferentă nervul trigemen;

2. reflexul deltoidian, cu centrul reflex la nivelul segmentelor medulare C5-

C6
3. reflexul bicipital, cu centrul reflex la nivelul segmentelor medulare C5-C6;

4. reflexul stilo-radial cu centrul reflex la nivelul segmentelor medulare C 5-

C6;

8
5. reflexul tricipital cu centrul reflex la nivelul segmentelor medulare C6-C8;

9
6. reflexul rotulian, cu centrul reflex la nivelul segmentelor medulare L2-L4
şi nervul periferic crurarul;

7. reflexul ahilean, cu centrul reflex la nivelul segmentelor medulare L5-S2 şi

nervul periferic sciaticul.

10
 Reflexele miotatice sunt iniţiate de proprioceptori: 1) de fusurile
neuro-musculare sau 2) de corpusculii tendinoşi Golgi şi sunt prezentate
după cum urmează.

Contracţia musculară striată este controlată prin două tipuri de

impulsuri nervoase: 1) impulsuri provenite de la motoneuronii alfa (α) şi 2)
impulsuri provenite de la motoneuronii gama (γ) medulari.
1) Impulsurile nervoase provenite de la motoneuronii alfa (α), din
măduva spinării şi din nucleii motori ai nervilor cranieni din trunchiul
cerebral, iniţiază contracţia direct prin excitarea fibrelor musculare striate
extrafusale. Aceste impulsuri declanşează contracţii musculare nelimitate ca
amplitudine.
2) Impulsurile nervoase provenite de la motoneuronii gama (γ) din
coarnele anterioare ale măduvei spinării iniţiază contracţia indirect prin
scurtarea extremităţilor fibrelor musculare intrafusale care produce
întinderea porţiunii centrale a fibrelor musculare intrafusale şi excitarea
receptorilor intrafusali. Stimularea receptorilor intrafusali declanşează
impulsuri nervoase transmise aferent prin fibrele nervoase mielinice de tip
Aα la motoneuronuii alfa (α) şi provoacă contracţia musculaturii striate care
este limitată ca amplitudine de lungimea fusului neuro-muscular.

Reflexele miotatice iniţiate de corpusculii tendinoşi Golgi

11
 Corpusculii tendinoşi Golgi sunt proprioceptori localizaţi în tendoane
şi aşezaţi în serie cu fibrele musculare striate extrafusale. Receptorii Golgi
sunt stimulaţi de contracţia fibrelor musculare striate extrafusale.
Stimularea corpusculilor tendinoşi Golgi are un efect inhibitor asupra
contracţiei şi produce relaxarea musculaturii.
Efectul inhibitor al receptorilor Golgi asupra contracţiei musculare
constă în inhibarea motoneuronilor alfa medulari responsabili de contracţia
musculară. Această inhibiţie se realizează prin excitarea neuronilor
intercalari inhibitori de către receptorii Golgi.
Corpusculii tendinoşi Golgi fac parte din structura unui circuit feed-
back cu rol în reglarea forţei musculare.
Reflexele declanşate de stimularea receptorilor Golgi, numite şi
reflexe miotatice inversate, au un rol protector, prevenind rupturile
musculare şi smulgerile tendoanelor de la locul de inserţie osoasă.

REFLEXELE DE FLEXIUNE

12
 Reflexele de flexiune sunt reflexe de apărare ce constau în retragerea
prin flectare a segmentului de membru excitat de către un stimul nociv. Se
mai numesc şi reflexe exteroceptive pentru că au ca punct de plecare
exteroceptorii.
Sunt numite şi reflexe nociceptive sau dureroase deoarece sunt
declanşate de stimuli nocivi (dureroşi) (de exemplu: arsuri, înţepături, tăiere,
ciupiri, etc.) aplicaţi pe tegumente, ţesut subcutanat sau muşchi.

Caracteristicile reflexelor de flexiune

Reflexele flexiune sunt reflexe somatice polisinaptice, deoarece în

alcătuirea arcului lor reflex intră mai mulţi neuroni intercalari. Structura
arcului reflex polisinaptic explică şi caracteristicile reflexelor de flexiune
care sunt prezentate după cum urmează.
1) Reflexele flexiune au o perioadă de latenţă lungă (8-12 ms)
explicată prin viteza de conducere mai redusă în aferenţele senzitive (prin
fibre nervoase mielinice de tip Aβ şi prin fibre nervoase amielinice de tip C)
şi prin numărul de sinapse mare între neuronii intercalari care intră în
structura arcurilor reflexe.
2) Stimulii nociceptivi care declanşează reflexul flexor, difuzează în
măduva spinării şi la alţi motoneuroni din afara regiunii excitate. Cu cât
excitantul nociceptiv aplicat e mai puternic cu atât excitaţia aferentă va
difuza mai mult în măduva spinării cuprinzând un număr crescut de
segmente medulare. Pe această bază Pflüger a descris legile reflexelor
medulare (legile lui Pflüger) care sunt valabile numai pentru reflexele
exteroceptive sau nociceptive de flexiune. Acestea au fost demonstrate pe o
broască spinală (cu măduva spinării păstrată) şi demonstrează răspândirea
excitaţiei în măduvă în funcţie de intensitatea stimulilor nociceptivi aplicaţi
pe exteroceptori.
3) Reflexul de flexiune constă în contracţia muşchilor flexori şi
inhibiţia muşchilor extensori antagonişti (inhibiţie realizată pe calea
neuronilor intercalari).
4) Reflexele de flexiune prezintă fenomenul de postdescărcare, adică
reflexele de flexiune durează mai mult decât timpul de aplicare al stimulului
nociv. Astfel după ce stimulul nociv a încetat să acţioneze sau a fost
îndepărtat, segmentul de corp flectat se menţine în această poziţie încă 2-5
secunde, timp suficient ca prin alte reflexe, organismul să fie retras din faţa
pericolului. Postdescărcarea se explică prin existenţa circuitelor reverberante
în care informaţia circulă şi recirculă până îşi pierde semnificaţia.

13
 5) Reflexele de flexiune sunt foarte puternice, angajând şi căile
spinale implicate în alte activităţii reflexe care au loc în acelaşi moment.
6) Reflexele de flexiune se exacerbează în somn.
7) Reflexul de flexiune se însoţeste de extensia membrului opus
stimulării, reflex de extensie încrucişată. Acest reflex apare după
aproximativ 200-500 ms (0,2-0,5 s) de la acţiunea stimulului nociv şi face
parte din reflexul de flexiune. Latenţa atât de mare se explică prin existenţa
în circuit a unui număr mare de neuroni intercalari şi prezintă o
postdescărcare prelungită ce permite retragerea organismului din calea
agentului nociv.
Reflexul de extensie încrucişată constituie un model spinal al
reflexelor locomotorii. În cazul aplicării unui stimul nociv pe unul dintre
membrele inferioare, membrul afectat se flectează şi se ridică de pe sol în
timp ce membrul inferior contralateral suferă o extensie încrucişată şi
contrabalansează greutatea corpului (suportă pe el toată greutatea
organismului).
În clinică reflexele de flexiune se explorează prin excitarea
tegumentelor cu ajutorul unui ac, reacţia de răspuns care se obţine fiind
contracţia musculară regională.
Reflexele de flexiune cele mai explorate în clinică sunt următoarele:
reflexele cutanate abdominale, reflexul cremaseterian şi reflexul cutanat
plantar.
Reflexele cutanate abdominale (reflexul abdominal superior- cu
centrul reflex în segmentele medulare T6-T7; reflexul abdominal mijlociu- cu
centrul reflex în segmentele medulare T8-T9 şi reflexul abdominal inferior-
cu centrul reflex în segmentele medulare T10-T12) constau în contracţia
segmentară a musculaturii abdominale în urma excitării tegumentelor sub
rebordul costal, în dreptul ombilicului şi respectiv în dreptul plicii inghinale.

14
 Reflexul cremasterian (cu centrul reflex în segmentele medulare L1-
L2) constă în contracţia cremasterului la excitaţia suprafeţei intrne a coapsei.
Reflexul cutanat plantar (cu centrul reflex în segmentele medulare
L4-S2) constă în flexia plantară şi adducţia degetelor de la picior după
excitarea marginii externe a plantei.

15
 Reflexul cutanat plantar inversat, cunoscut sub denumirea de semnul
lui Babinski, este fiziologic până la vârsta de doi ani şi apare patologic în
leziuni ale fasciculului piramidal (leziunile căii cortico-spinale de la scoarţa
cerebrală până în segmentul medular S2) şi constă în extensia şi abducţia
degetului mare şi a celorlaltor degete de la picior după excitarea marginii
externe a plantei.

16