Analizatorii

Introducere

Stimulii din mediul extern și intern care acționează asupra receptorilor din organism sunt analizați din
punct de vedere calitativ și cantitativ la nivel cortical, prin intermediul unor sisteme morfo-funcționale
denumite analizatori.

Excitațiile se propagă pe calea nervoasă senzitivă și determină formarea de senzații în ariile corticale.

Ca alcătuire, fiecare analizator poate fi divizat în 3 segmente:

1. segment periferic - Segmentul periferic mai este numit și receptor. Această formațiune este
specializată în percepția sub formă de stimuli a unei forme de energie fie din mediul intern, fie
din mediul extern.
2. segment intermediar - Segmentul intermediar sau de conducere cumulează căile nervoase care
facilitează transmiterea impulsului nervos către scoarța cerebrală; căile de conducere
ascendente sunt: directe și indirecte.
a. calea directă: prezintă sinapse mai puține → conducere rapidă a impulsurilor, cu
proiectare într-o arie specifică fiecărui analizator;
b. calea indirectă (sistemul reticular ascendent activator): conducere lentă a impulsurilor,
cu proiecție corticală, nespecific și difuz.
3. segment central - Segmentul central reprezintă aria din scoarța cerebrală unde ajunge calea de
conducere. Impulsurile ajunse la acest nivel sunt transformate în senzații specifice.

ANALIZATORUL CUTANAT

Pielea – câmp receptor de dimensiuni mari. Justificarea reiese din faptul că la nivelul acesteia sunt
prezente numeroase și variate terminații nervoase libere sau încapsulate care trimit informații către
centri nervoși superiori cu privire la proprietățile și fenomenele cu care intră în contact organismul. Din
structura analizatorului cutanat, receptorii reprezintă segmentul periferic.

Receptorii prezenți la nivelul pielii sunt:

 tactili
 termici
 dureroși
 de presiune (presionali)
 pentru vibrații (vibraționali)
 Pielea și receptorii cutanați (a - epiderm; b - derm; c - hipoderm)

Privind de la suprafața ei, în profunzime, pielea este alcătuită din 3 straturi și anume:

Epiderm – stratul aflat în contact direct cu mediul extern. Este un epiteliu pluristratificat
pavimentos, keratinizat, lipsit de vase de sânge, dar prezintă terminații nervoase libere; Hrana este
asigurată pe cale osmotică de la nivelul lichidului intercelular. Superficial, prezintă stratul cornos, iar în
profunzime, stratul germinativ.

Derm – zonă conjunctivă densă la nivelul căreia se remarcă vase de sânge, vase limfatice,
terminații nervoase, anexe cutanate (fire de păr, precum și canale ale glandelor exocrine). Se împarte în:
derm papilar (un strat spre epiderm) și derm reticular (un strat spre hipoderm).
În dermul papilar se remarcă papilele dermice, care sunt ridicături tronconice. La nivelul
degetelor acestea sunt mai evidente și contribuie la formarea unor proeminențe denumite creste
papilare. Prin întipărire, se obțin amprentele utilizate pentru identificări în criminalistică și medicina
legală.

La nivelul stratului reticular, elementele celulare sunt relativ rare, dar sunt prezente fibre de
colagen, precum și fibre elastice care contribuie la formarea fasciculelor groase.

Hipoderm (denumit și țesut subcutanat) – este constituit din țesut conjunctiv lax, la nivelul
căruia se află un număr variabil de celule adipoase. La acest nivel se întâlnesc bulbii firului de păr,
glomerulii glandelor sudoripare și corpusculii Vater-Pacini.
 Receptorii cutanați sunt reprezentați de către terminațiile nervoase libere și încapsulate de la
nivelul pielii.

 Terminațiile nervoase libere sunt localizate printre celulele epidermului. Acestea sunt ramificări
dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionii spinali. Unele dintre aceste fibre nervoase au
terminațiile în formă de coșuleț distribuite în jurul unor celule epiteliale. Ele reprezintă discurile
tactile Merkel cu rol în recepționarea stimulilor tactili.
 Terminațiile încapsulate sunt prezente în hipoderm și sunt reprezentate de corpusculi pentru
sensibilitate tactilă, precum și de corpusculii Vater-Pacini (corpusculii cu dimensiunea cea mai
mare).

Și la nivelul dermului sunt prezenți receptori pentru sensibilitatea tactilă. Aceștia sunt:
corpusculii Meissner, Krause, Ruffini. Unii au și rol în perceperea variațiilor de temperatură: corpusculii
Krause sunt receptori pentru rece, iar Ruffini sunt receptori pentru cald.

Receptorii tactili

Segmentul periferic al analizatorului tactil este reprezentat de receptorii tactili. Aceștia sunt
mecanoreceptori, iar stimulul îl reprezintă deformarea mecanică. Receptorii tactili sunt responsabili de
generarea senzațiilor tactile, presionale, vibratorii.

Localizare: derm, tegumente fără păr.

În funcție de dispunere, aceștia percep senzații diferite. De exemplu, corpusculii Meissner și

discurile Merkel, dispuși în partea superioară a dermului înregistrează atingerea. Distribuiți mai profund
în derm, corpusculii Ruffini, recepționează presiunea, iar corpusculii Pacini, vibrațiile. În plus,
terminațiile nervoase libere intervin și ele în perceperea atingerii și presiunii.

Hipodermul pulpei degetelor prezintă un tip de corpusculi Vater-Pacini de dimensiuni mai mici,
denumiți corpusculi Golgi-Mazzoni cu implicare în generarea senzației tactile.

Receptorii termici

Segmentul periferic al analizatorului termic este reprezentat de receptorii termici. Aceștia

sunt terminații nervoase libere, fără mielină, cu diametru mic și se împart în:

 receptori pentru rece

 receptori pentru cald

Receptorii pentru rece sunt mai numeroși comparativ cu cei pentru cald. În cazul unor
temperaturi extreme, sunt stimulați totodată și algoreceptorii (receptori pentru durere).
 Receptorii pentru durere

Segmentul periferic al analizatorului dureros este reprezentat de receptorii pentru durere care,
în principal, sunt terminații nervoase libere. Pe de altă parte, în cazul unor stimulări excesive, toți
receptorii cutanați au capacitatea de a transmite aceste impulsuri care sunt ulterior percepute ca
durere.

Stimulii receptorilor pentru durere sunt de natură: chimică, mecanică, termică.

Cu cât stimulul persistă mai mult, intensitatea senzației crește.

Câmpul receptor și acuitatea senzorială

Câmpul receptor al unui neuron cu implicare în sensibilitatea cutanată reprezintă regiunea de

tegument în care stimulul odată aplicat va determina variații în rata de descărcare a neuronului
respectiv.

Între suprafața câmpului receptor și densitatea receptorilor din regiunea respectivă există un
raport de inversă proporționalitate.

Acuitatea tactilă

Distanța minimă dintre două puncte apropiate, stimulate, la care un subiect poate percepe
atingerea fiecăreia dintre ele, se numește acuitate tactilă. Cu alte cuvinte, aceasta descrie pragul de
percepție distinctă a două puncte diferite.

Variații: 2 mm (vârful limbii) – 50 mm (anumite regiuni la nivelul toracelui superior).

ANALIZATORUL OLFACTIV

Față de unele animale, olfacția (simțul mirosului) este un simț mai puțin dezvoltat la om. Acesta
poate distinge aproximativ 10.000 de mirosuri. Însă, din combinarea în cantități diferite a circa 50 de
mirosuri primare, se poate obține o diversitate de senzații olfactive.

Rolul principal al olfacției este de a identifica substanțele mirositoare sau nocive din aer. În plus,
alături de simțul gustului intervine în identificarea calității alimentelor precum și în stimularea eliberării
secrețiilor digestive.

Pentru ca o substanță să poată fi mirosită, aceasta trebuie să îndeplinească anumite

caracteristici:

 să fie volatilă;
 să ajungă în nări;
 să fie solubilă;
 să poată traversa mucusul;
 să poată atinge celulele olfactive.
 Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori și anume, celule bipolare de la nivelul
mucoasei olfactive (neuronul I al căii olfactive). Aceștia sunt dispuși în partea postero-superioară a
foselor nazale.

Caracterele celulei bipolare:

 sunt neuroni fusiformi.
 prezintă o dendrită scurtă și groasă, la finalul căreia (la polul apical) se află o veziculă (butonul
olfactiv) cu cili.
 din polul bazal, axonii (10-20) se adună într-un mănunchi (formează nervii olfactivi) și
traversează lama ciuruită a osului etmoid (osul etmoid prezintă la interior țesut spongios).

Axonii celulei bipolare fac sinapsă cu neuronii multipolari (celulele mitrale) din bulbul olfactiv.
Neuronul II al căii olfactive: neuronii multipolari.

Axonii neuronilor multipolari de formă stelată formează tractul olfactiv. Acesta este proiectat în
lobul temporal, de aceeași parte, pe fața medială și reprezintă aria olfactivă formată din girul
hipocampic și nucleul amigdalian. Calea olfactivă NU prezintă legături directe cu talamusul.

Epiteliul columnar (celulele de susținere), printre care se află neuronii bipolari, este un epiteliu
pseudostratificat având nucleii dispuși la înălțimi variate și dau impresia de țesut multistratificat. Alături
de neuronii bipolari, epiteliul intră în alcătuirea mucoasei olfactive. Aceasta este diferită de mucoasa
nazală în alcătuirea căreia intră stratul de mucus.

ANALIZATORUL GUSTATIV

Alături de simțul mirosului, simțul gustului are și el rol în a oferi informații cu privire la calitatea
alimentelor introduse la nivelul cavității bucale. Totodată, simțul gustului declanșează reflexul
necondiționat de secreție a glandelor digestive.
 Și receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori. Aceștia sunt reprezentați de către mugurii
gustativi dispuși la nivelul papilelor gustative din mucoasa linguală.

Papilele gustative pot fi:

 calciforme (circumvalate);
 fungiforme;
 foliate;
 filiforme (NU au muguri gustativi).

Caracteristici ale mugurilor gustativi:

 au formă ovoidală;
 au în structura lor celulele senzoriale, care au un microvil la polul apical;
 la polul bazal al celulelor senzoriale: ajung terminațiile nervoase ale nervilor: faciali,
glosofaringieni și vagi.

Protoneutronul căii gustative: se află în ganglionii anexați nervilor faciali, glosofaringieni și vagi.

Al II-lea neuron al căii gustative (deutoneuronul): se află în nucleul solitar din bulb.

Axonii deutoneuronilor se încrucișează, apoi se îndreaptă spre talamus, de unde impulsurile ajung în aria
gustativă din lobul parietal. Aceasta se află în girul postcentral, partea inferioară (al III-lea neuron).
 Senzația primară de gust

Pe toată suprafața limbii sunt distribuiți mugurii

gustativi unde se pot delimita anumite zone
specializate în percepția unui anumit timp de gust
fundamental. În prezent, nu este complet
elucidată identitatea substanțelor chimice
specifice care stimulează receptorii pentru gust.
Se cunosc cel puțin 13 receptori chimici (posibili
sau probabili) la nivelul celulelor gustative.
Practic, pentru a putea facilita analiza gustului,
calitățile de percepție ale gustului au fost divizate
în 4 categorii generale. Acestea au fost
denumite senzații gustative primare și sunt:

 acru;

 sărat;

 dulce;

 amar.

Majoritatea mugurilor gustativi pot fi stimulați de doi sau mai mulți stimuli gustativi. Aceștia se
încadrează de obicei în senzațiile gustative primare, dar pot fi și stimuli din afara lor.

În urma contactului dintre substanțele sapide (substanțe cu gust) și celulele receptoare ale mugurelui
gustativ, se produce depolarizarea acestora cu apariția potențialului de receptor. Acest proces are loc ca
urmare a legării substanțelor chimice de moleculele proteice receptoare, care pătrund în membrana
microvililor de la polul apical și vor deschide canale ionice. Astfel, acestea vor permite pătrunderea
ionilor de sodiu care vor depolariza celula.
ANALIZATORUL OLFACTIV

Mai mult de 90% din informațiile despre mediul înconjurător sunt furnizate prin vedere. Acest simț
intervine totodată și în:

 perceperea luminozității, a formei și a culorilor obiectelor (funcția principală a analizatorului

vizual);

 orientarea în spațiu;

 menținerea echilibrului;

 menținerea tonusului cortical (atenția).

Globul ocular – alcătuire

Globul ocular, aflat în orbită, prezintă o formă aproximativ sferică. Peretele acestuia este alcătuit din 3
tunici concentrice (internă, medie, externă) și 4 medii refringente. Completare de pe imaginea de mai
jos: La nivelul globului ocular se află două camere: anterioară și posterioară. Camera anterioară este o
regiune cuprinsă între cornee și iris, iar camera posterioară este o regiune cuprinsă între iris și cristalin.
Ambele conțin umoare apoasă.
Tunica externă

 denumită și tunica fibroasă;

 alcătuită din două porțiuni inegale: sclerotica (posterior) și corneea (anterior).

Corneea: transparentă, fără vase de sânge, cu numeroase fibre nervoase. În exterior este acoperită de o
foiță subțire – conjunctiva.

Sclerotica: opacă, reprezintă 5/6 din tunica externă fibroasă. La nivelul scleroticii se inseră mușchii
extrinseci ai globului ocular. În zona posterioară, sclerotica prezintă perforații date atât de ieșirea
nervului optic din globul ocular, cât și de intrarea arterei în acesta.

Tunica medie

 denumită și tunica vasculară;

 prezintă 3 segmente, de la zona posterioară spre anterioară: coroida, corpul ciliar, iris.

Coroida: localizată în zona posterioară orei serrata (porțiunea situată la limita dintre coroidă și corpul
ciliar). Posterior, coroida prezintă la rândul său un orificiu de ieșire a nervului optic.

Corpul ciliar: este situat imediat înaintea orei serrata. Prezintă procese ciliare și mușchiul ciliar.

 Mușchiul ciliar: este alcătuit din fibre musculare netede circulare (inervate de sistemul nervos
vegetativ parasimpatic) și radiare (inervate de sistemul nervos vegetativ simpatic).

 Procesele ciliare: formate din aglomerări capilare; secretă umoarea apoasă.

Irisul: este o diafragmă în partea anterioară cristalinului, care intervine în reglarea cantității de lumină ce
ajunge la nivelul retinei. În mijloc se află un orificiu denumit pupilă.

Tunica internă - Retina

Membrană fotosensibilă, situată posterior orei serrata, intervine în recepția și transformarea stimulilor
de natură luminoasă în influx nervos.

Structura retinei:

 prezintă 10 straturi (primul strat este reprezentat de membrana limitantă internă (1), urmată de
- fibrele nervului optic (2) - celule multipolare (ganglionare) (3) - celule amacrine (4) - celule
bipolare (5) - celula orizontală (6) - celule fotoreceptoare cu conuri (7) - celule fotoreceptoare cu
bastonașe (8) - membrană limitantă externă (9) - strat pigmentar (10));

 la nivelul cărora sunt 3 tipuri de celule funcționale, aflate în relații sinaptice: celule
fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con și de bastonaș, celule bipolare și celule multipolare;
celulele bipolare fac sinapsă cu celulele multipolare (sinapsă axodendritică);
  în plus, mai sunt: celule de susținere, de asociație și amacrine. Celulele amacrine fac sinapsă cu
celulele multipolare (sinapsă axosomatică), celulele cu conuri și bastonașe fac sinapsă cu celulele
orizontale (sinapsă axodendritică).

Straturile retinei

Celulele fotoreceptoare cu prelungiri în formă de bastonașe/ celulele cu bastonașe/ bastonașele - sunt

celule nervoase modificare, adaptate pentru vederea nocturnă sau la lumină de intensitate slabă. Sunt
aproximativ 125 de milioane.

Celulele fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con/ celulele cu conuri – sunt tot celule nervoase
modificate, adaptate pentru vederea diurnă, colorată, la lumină intensă. Sunt aproximativ 6 – 7
milioane.

Cele două regiuni importante ale retinei sunt:

 pata galbenă (macula lutea) – în dreptul axului vizual. La acest nivel se află mai multe celule
fotoreceptoare cu conuri, comparativ cu cele cu bastonașe. În zona centrală a petei galbene se
află o concavitate exclusiv cu celule fotoreceptoare cu conuri, denumită fovea centralis.
(Completare: Axul vizual este o linie imaginară care unește obiectul din spațiu care este privit cu
centrul pupilei și foveea centrală).

 pata oarbă – dispusă medial și inferior de pata galbenă, la acest nivel nu sunt prezinte elemente
fotosensibile. Această zonă este locul de ieșire a nervului optic din globul ocular și de intrare a
arterelor în globul ocular.
 Mediile refringente:

 corneea transparentă;

 umoarea apoasă;

 cristalinul;

 corpul vitros.

Umoarea apoasă: lichid incolor, format ca urmare a activității secretorii a proceselor ciliare.

Cristalinul - caracteristici:

 este de forma unei lentile biconvexe, transparente;

 nu prezintă vase de sânge;

 nutriția sa se face prin difuziune, de la nivelul vaselor de sânge ale proceselor ciliare;

 este situat între iris și corpul vitros;

 învelit de o capsulă elastică (cristaloida);

 este susținut la locul său de către ligamentul suspensor (un sistem de fibre).

Corpul vitros - caracteristici:

 formă sferoidală;

 transparent;

 consistență gelatinoasă;

 ocupă camera vitroasă (înapoia cristalinului);

Aparatul dioptric ocular – este format din:

 cornee – putere de refracție de aprox. 40 de dioptrii;

 cristalin – putere de refracție de aprox. 20 de dioptrii.

Mai simplu, aparatul dioptric al ochiului poate fi echivalentul unei singure lentile convergente cu o
putere totală de aprox. 60 de dioptrii și cu centrul optic la 17 mm în fața retinei.

Razele luminoase paralele care pornesc de la o distanță mai mare de 6 m, se vor focaliza la 17 mm în
spatele centrului optic. În acest fel, pe retină va apărea o imagine reală, răsturnată și mai mică.

Fața anterioară a corneei prezintă cea mai mare parte a puterii de refracție a aparatului dioptric ocular.
Cristalinul, prin creșterea razei lui de curbură intervine în realizarea procesului de acomodare.

Acomodarea redă variația puterii de refracție a cristalinului în raport cu distanța la care este privit un
obiect.
Procesul de acomodare este susținut de:

 elasticitatea cristalinului;

 aparatul suspensor al cristalinului;

 mușchiul ciliar – reprezintă organul activ al acomodării;

Atunci când ochiul privește la o distanță mai mare de 6 m:

 mușchiul ciliar este relaxat;

 ligamentul suspensor este în tensiune;

 cristaloida este pusă în tensiune și comprimă cristalinul;

 astfel, raza de curbură a cristalinului crește;

 puterea de convergență scade la valoarea minimă de 20 de dioptrii.

Atunci când ochiul privește la o distanță mai mică de 6 m:

 mușchiul ciliar se contractă;

 fibrele ligamentare se relaxează;

 tensiunea din cristaloidă scade;

 cristalinul se bombează (datorită elasticității sale);

 puterea de convergență crește la valoarea sa maximă.

În timp, odată cu înaintarea în vârstă, cristalinul se îngroașă, scade elasticitatea și astfel scade puterea
de convergență, fenomen denumit prezbiopie (prezbiție).

Punct proxim – punctul aflat cel mai aproape de ochi la care vedem clar un obiect cu un efort de
acomodare maximal.

La tineri, valoarea sa este de 25 cm.

Punct remotum – punctul aflat cel mai îndepărtat de ochi la care vedem clar un obiect fără un efort de
acomodare.

La tineri, valoarea sa este de 6 m.

Acomodarea reprezintă un ACT reflex.

Aceste proces este reglat de către: centrii corticali și coliculii cvadrigemeni superiori, care prin
intermediul nucleului vegetativ parasimpatic anexat nervului cranian oculomotor (III) din mezencefal,
comandă contracția mușchiului ciliar.

Centrii corticali din ariile vizuale primare și secundare sau asociative, participă și ei la reflexul de
acomodare vizuală.
La răspunsul efector participă și mușchii irisului și mușchii extrinseci ai globului ocular.

Reflexul pupilar fotomotor – reflex mult mai simplu. Centrii nervoși ai acestuia sunt în mezencefal.
Acest reflex se traduce prin contracția mușchilor circulari ai irisului (mușchiul sfincter al irisului =
mușchiul circular al irisului = mușchiul constrictor pupilar al irisului), urmată de mioză, ca urmare a
stimulării retinei cu lumină puternică. Relaxarea mușchilor circulari și contracția mușchilor radiari ai
irisului (mușchiul radiar al irisului = mușchiul dilatator pupilar al irisului), urmat de midriază, apare ca
răspuns la o intensitate scăzută a stimulului luminos sau întuneric.

În funcție de distanța la care se află retina față de centrul optic, se disting:

 ochi emetrop – retina se află la 17 mm în spatele centrului optic. În acest fel imaginea obiectelor
plasate la infinit este clară, fără acomodare.

 ochi hipermetrop – retina se află la o distanță mai mică de 17 mm de centrul optic. Persoana în
cauză tinde să depărteze obiectele pentru a le vedea clar. Corecția în hipermetropie se face cu
lentile convergente.

 ochi miop (hipometrop) – retina se află la o distanță mai mare de 17 mm. Persoana în cauză
tinde să apropie obiectele de ochi pentru a le vedea clar. Corecția în miopie se face cu lentile
divergente.

Astigmatismul – viciu de refracție care apare ca urmare a prezenței de numeroase denivelări (raze de
curbură) pe suprafața corneei. Datorită meridianului cu putere de convergență anormală a corneei,
aceasta va determina formarea de imagini retiniene neclare pentru acele puncte situate în meridianul
spațial corespunzător. Corecția în astigmatism se face cu lentile cilindrice.

Procesele fotochimice din retină

Retina prezintă sensibilitate la radiațiile

electromagnetice care au lungimea de undă
între 390 – 770 nm. Recepția vizuală reprezintă
transformarea energiei de natură
electromagnetică a luminii în influx nervos. Acest
proces este facilitat de către celulele receptoare
retiniene:

 cu conuri – au 3 feluri de pigmenți vizuali

- iodopsine;

 cu bastonașe – au un singur pigment

vizual - rodopsină.

Pigmenții vizuali sunt macromolecule

fotosensibile prezente la nivelul celulelor
receptoare retiniene.

Mecanismul fotoreceptor
Pentru cele două tipuri de celule fotoreceptoare retiniene, procesul de fotorecepție este similar.
Astfel, pigmentul vizual absoarbe energia radiației luminoase și se descompune în cele două
componente ale sale:

 retinen (derivat de vitamina A, comun tuturor pigmenților vizuali);

 opsină (variază în funcție de pigmentul vizual).

Pigmentul vizual intră în structura membranei celulelor cu conuri și bastonașe. În acest fel, procesul de
descompunere a pigmentului determină modificări ale conductanțelor ionice, cu apariția potențialului
receptor.

Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. Celulele cu bastonașe sunt mai sensibile comparativ
cu celulele cu conuri. Pentru a stimula o celulă cu bastonaș este suficientă energia unei singure cuante
de lumină.

Adaptarea receptorilor vizuali

 Adaptarea la lumină

În funcție de conținutul în pigment vizual, sensibilitatea celulelor fotoreceptoare variază direct

proporțional. Astfel, sensibilitatea crește odată cu conținutul în pigment vizual.

Însă, cantitatea de pigment vizual din celulele cu conuri și bastonașe prezintă variații raportate la
expunerea lor la lumină sau întuneric. Expunerea îndelungată a acestora la lumină puternică duce la
descompunerea pigmentului vizual în retinen și opsine. Ulterior, cea mai mare parte a retinenului de la
nivelul ambelor celule fotoreceptoare se transformă în vitamina A. În acest fel scad concentrația în
pigmenți vizuali împreună cu sensibilitatea ochiului la lumină. Aceste proces poartă numele de adaptare
la lumină.

În vederea diurnă sau fotopică intervin celulele cu conuri. Timpul de adaptare la lumină: 5 minute.
Reducerea vederii diurne se numește hemeralopie.

 Adaptarea la întuneric

În cazul expunerii la întuneric pentru mai mult timp, retinenul și opsinele din celulele fotoreceptoare se
transformă în pigmenți vizuali. Cantitatea acestora este crescută și prin transformarea vitaminei A în
retinen. Acest proces poartă numele de adaptare la întuneric. În cazul unei avitaminoze A, vedere la
întuneric este compromisă.

În vederea nocturnă sau scotopică intervin celulele cu bastonașe care au o sensibilitate de 10 ori mai
mare la întuneric comparativ cu expunerea la lumină. Reducerea vederii nocturne de
numește nictalopie.

Vederea alb-negru și vederea cromatică

Atunci când corpurile reflectă toate radiațiile luminoase, acestea apar albe, iar când le absorb, apar
negre.

Prin stimularea celulelor cu bastonașe se declanșează senzația de lumină albă, iar în absența stimulării,
senzația de negru.
În funcție de tipul de pigment vizual conținut de celulele cu conuri, stimularea lor produce senzații
variate:

 conuri cu pigment sensibil la culoarea roșie – „conuri roșii”;

 conuri cu pigment sensibil la culoarea verde – „conuri verzi”;

 conuri cu pigment sensibil la culoarea albastră – „conuri albastre”.

Stimularea individuală a fiecărei categorii declanșează senzația culorii absorbite, iar stimularea în egală
măsură a celor 3 tipuri de mai sus favorizează senzația de alb.

Roșu, verde și albastru sunt culori primare sau fundamentale. Amestecarea lor în proporții diferite duce
la obținerea tuturor celorlalte culori ale spectrului, precum și culoarea albă. Fiecare culoare din spectru
are o culoare complementară care prin amestecare cu prima se obține alb.

Daltonism – defect de vedere cromatică. Boală care apare exclusiv la bărbați (genă recesivă X
linkată), afectează aproximativ 8% din populația masculină. Patologia se traduce prin absența din
naștere a unor celule cu conuri corespunzătoare uneia dintre cele 3 culori fundamentale și percepția în
schimb a unui ton cenușiu. În majoritatea cazurilor sunt absente conurile verzi și conurile roșii.

Calea optică

Segmentul intermediar al analizatorului vizual este reprezentat de către calea optică.

Receptorii căii optice: celulele fotosensibile cu conuri și bastonașe.

Neuronul I: celulele bipolare din retină

Neuronul II: în retină, mai profund – celulele multipolare

Chiasma optică se formează prin încrucișarea axonilor neuronilor

multipolari care provin din câmpul intern al retinei (câmpul nazal)
și apoi ajung în tractul optic opus. Axonii care provin din câmpul
extern al retinei (câmpul temporal) nu se mai încrucișează și trec în
tractul optic de aceeași parte. Nervul optic conține fibre de la un
singur glob ocular. Tractul optic conține fibre de la ambii ochi. De la
nivelul tracturilor optice se desprind unele colaterale care merg
spre colicul superior din mezencefal, însă fără a constitui o stație
sinaptică pentru calea optică.

Tractul optic ajunge la metatalamus, la corpul geniculat

extern (neuronul III al căii optice). Acolo, majoritatea fibrelor
nervoase ale tractului optic fac sinapsă cu cel de-al III-lea neuron
(tritoneuronul). Axonul acestuia se propagă spre scoarța cerebrală
și se termină în lobul occipital, în jurul scizurii calcarine.
Eferențele nervoase care pornesc din corpul geniculat lateral
(extern) se numesc radiații optice. La nivelul lobului occipital, în
jurul scizurii calcarine, se află ariile vizuale primare și secundare (asociative). Acestea reprezintă
segmentul cortical al analizatorului.

În ariile vizuale se realizează:

 senzația vizuală;

 percepția vizuală;

 transformarea stimulilor electrici porniți de la nivelul celulelor fotoreceptoare în senzație de

lumină, culoare și formă.

Segmentul cortical al analizatorului vizual

Fiecărui punct de pe retină îi corespunde un punct specific de proiecție corticală.

Aria vizuală primară: se întinde predominant pe fața medială a lobilor occipitali, de o parte și de alta a
scizurii calcarine. Cea mai întinsă reprezentare o are macula care ocupă regiunea posterioară a lobului
occipital.

Extirparea ariei vizuale primare duce la orbire.

Ariile vizuale secundare sau asociative: se află în jurul ariei vizuale primare.

Distrugerea ariilor vizuale secundare determină afazia vizuală: bolnavul vede literele scrise, însă nu
înțelege semnificația cuvintelor citite.

Câmpul vizual, vederea binoculară și stereoscopică

Câmpul vizual reprezintă spațiul cuprins cu privirea. Fiecărui ochi i se atribuie un câmp vizual monocular,
care se suprapune într-o mare proporție cu câmpul vizual al celuilalt ochi. Partea vizuală comună celor
două câmpuri este câmpul vizual binocular.

Din imaginea care prezintă "Relația dintre câmpurile vizuale și retină", se observă următoarele:
  1 și 2: Jumătatea nazală a retinei (hemiretina
nazală) ochiului stâng trimite obiectele din
jumătatea stângă a câmpului vizual monocular al
ochiului stâng (prezentat în albastru) și
jumătatea temporală a retinei (hemiretina
temporală) ochiului stâng trimite obiectele din
jumătatea dreaptă a câmpului vizual monocular
al ochiului stâng (prezentat în portocaliu).

 3 și 4: Jumătatea nazală a retinei (hemiretina

nazală) ochiului drept trimite obiectele din
jumătatea dreaptă a câmpului vizual monocular
al ochiului drept (prezentat în albastru) și
jumătatea temporală a retinei (hemiretina
temporală) ochiului drept vede obiectele din
jumătatea stânga a câmpului vizual monocular al
ochiului drept (prezentat în portocaliu).

 5 și 6: Atunci când câmpurile vizuale ale celor 2

ochi se suprapun, jumătățile stângi ale fiecărui
ochi coincid pentru a forma jumătatea stângă a
câmpului vizual binocular (prezentat în
albastru).

 7 și 8: Atunci când câmpurile vizuale ale celor 2

ochi se suprapun, jumătățile drepte ale fiecărui ochi coincid pentru a forma jumătatea dreaptă a
câmpului vizual binocular (prezentat în portocaliu).

Un obiect aflat în câmpul vizual binocular formează câte o imagine pe retina fiecărui ochi, iar cele două
imagini fuzionează la nivelul scoarței rezultând o imagine unică. Procesul de fuziune corticală are loc cu
condiția ca imaginile retiniene să se formeze în puncte corespondente. Procesul de fuziune corticală a
imaginilor începe la nivelul corpilor geniculați laterali.

Vederea binoculară conferă abilitatea vederii în profunzime, adică perceția celor 3 dimensiuni: lungime,
lățime, adâncime (denumită vedere stereoscopică).