Stimulii din mediul extern și intern care acționează asupra receptorilor din

organism sunt analizați din punct de vedere calitativ și cantitativ la nivel

cortical, prin intermediul unor sisteme morfo-funcționale
denumite analizatori.
Excitațiile se propagă pe calea nervoasă senzitivă și determină formarea de
senzații în ariile corticale.
Ca alcătuire, fiecare analizator poate fi divizat în 3 segmente:
 segment periferic
 segment intermediar
 segment central
Segmentul periferic mai este numit și receptor. Această formațiune este
specializată în percepția sub formă de stimuli a unei forme de energie fie
din mediul intern, fie din mediul extern.
Segmentul intermediar sau de conducere cumulează căile nervoase care
facilitează transmiterea impulsului nervos către scoarța cerebrală; căile de
conducere ascendente sunt: directe și indirecte.
 calea directă: prezintă sinapse mai puține → conducere rapidă a
impulsurilor, cu proiectare într-o arie specifică fiecărui analizator;
 calea indirectă (sistemul reticular ascendent activator): conducere
lentă a impulsurilor, cu proiecție corticală, nespecific și difuz.
Segmentul central reprezintă aria din scoarța cerebrală unde ajunge calea
de conducere. Impulsurile ajunse la acest nivel sunt transformate în senzații
specifice.
9.2. Analizatorul cutanat
Pielea – câmp receptor de dimensiuni mari. Justificarea reiese din faptul că
la nivelul acesteia sunt prezente numeroase și variate terminații nervoase
libere sau încapsulate care trimit informații către centri nervoși superiori cu
privire la proprietățile și fenomenele cu care intră în contact organismul. Din
structura analizatorului cutanat, receptorii reprezintă segmentul periferic.
Receptorii prezenți la nivelul pielii sunt:
 tactili
 termici
 dureroși
 de presiune (presionali)
 pentru vibrații (vibraționali)
Totodată, pielea reprezintă și un înveliș protector, sensibil al organismului,
în prelungirea căreia, la nivelul orificiilor naturale ale organismului, se
continuă cu mucoasele.

Figura 9.1 Pielea și receptorii cutanați (a - epiderm; b - derm; c - hipoderm).

Privind de la suprafața ei, în profunzime, pielea este alcătuită din 3
straturi și anume:
 Epiderm – stratul aflat în contact direct cu mediul extern.
Este un epiteliu pluristratificat pavimentos, keratinizat, lipsit de vase de
sânge, dar prezintă terminații nervoase libere; Hrana este asigurată pe
cale osmotică de la nivelul lichidului intercelular. Superficial, prezintă stratul
cornos, iar în profunzime, stratul germinativ.
 Derm – zonă conjunctivă densă la nivelul căreia se remarcă vase de
sânge, vase limfatice, terminații nervoase, anexe cutanate (fire de păr,
precum și canale ale glandelor exocrine).
Se împarte în: derm papilar (un strat spre epiderm) și derm reticular (un
strat spre hipoderm).
În dermul papilar se remarcă papilele dermice, care sunt ridicături
tronconice. La nivelul degetelor acestea sunt mai evidente și contribuie la
formarea unor proeminențe denumite creste papilare. Prin întipărire, se
obțin amprentele utilizate pentru identificări în criminalistică și medicina
legală.
La nivelul stratului reticular, elementele celulare sunt relativ rare, dar sunt
prezente fibre de colagen, precum și fibre elastice care contribuie la
formarea fasciculelor groase.
 Hipoderm (denumit și țesut subcutanat) – este constituit din țesut
conjunctiv lax, la nivelul căruia se află un număr variabil de celule
adipoase.
La acest nivel se întâlnesc bulbii firului de păr, glomerulii glandelor
sudoripare și corpusculii Vater-Pacini.
Receptorii cutanați sunt reprezentați de către terminațiile nervoase libere
și încapsulate de la nivelul pielii.
 Terminațiile nervoase libere sunt localizate printre celulele
epidermului. Acestea sunt ramificări dendritice ale neuronilor senzitivi
din ganglionii spinali. Unele dintre aceste fibre nervoase au
terminațiile în formă de coșuleț distribuite în jurul unor celule
epiteliale. Ele reprezintă discurile tactile Merkel cu rol în recepționarea
stimulilor tactili.
 Terminațiile încapsulate sunt prezente în hipoderm și sunt
reprezentate de corpusculi pentru sensibilitate tactilă, precum și
de corpusculii Vater-Pacini (corpusculii cu dimensiunea cea mai
mare).
Și la nivelul dermului sunt prezenți receptori pentru sensibilitatea tactilă.
Aceștia sunt: corpusculii Meissner, Krause, Ruffini. Unii au și rol în
perceperea variațiilor de temperatură: corpusculii Krause sunt receptori
pentru rece, iar Ruffini sunt receptori pentru cald.
Receptorii tactili
Segmentul periferic al analizatorului tactil este reprezentat de receptorii
tactili. Aceștia sunt mecanoreceptori, iar stimulul îl reprezintă deformarea
mecanică. Receptorii tactili sunt responsabili de generarea senzațiilor tactile,
presionale, vibratorii.
Localizare: derm, tegumente fără păr.
În funcție de dispunere, aceștia percep senzații diferite. De
exemplu, corpusculii Meissner și discurile Merkel, dispuși în partea
superioară a dermului înregistrează atingerea. Distribuiți mai profund în
derm, corpusculii Ruffini, recepționează presiunea, iar corpusculii Pacini,
vibrațiile.
În plus, terminațiile nervoase libere intervin și ele în perceperea atingerii și
presiunii.
Hipodermul pulpei degetelor prezintă un tip de corpusculi Vater-Pacini de
dimensiuni mai mici, denumiți corpusculi Golgi-Mazzoni cu implicare în
generarea senzației tactile.
Receptorii termici
Segmentul periferic al analizatorului termic este reprezentat de receptorii
termici. Aceștia sunt terminații nervoase libere, fără mielină, cu diametru
mic și se împart în:
 receptori pentru rece
 receptori pentru cald
Receptorii pentru rece sunt mai numeroși comparativ cu cei pentru cald. În
cazul unor temperaturi extreme, sunt stimulați totodată și algoreceptorii
(receptori pentru durere).
Receptorii pentru durere
Segmentul periferic al analizatorului dureros este reprezentat de receptorii
pentru durere care, în principal, sunt terminații nervoase libere. Pe de altă
parte, în cazul unor stimulări excesive, toți receptorii cutanați au capacitatea
de a transmite aceste impulsuri care sunt ulterior percepute ca durere.
Stimulii receptorilor pentru durere sunt de natură:
 chimică
 mecanică
 termică
Cu cât stimulul persistă mai mult, intensitatea senzației crește.
Câmpul receptor și acuitatea senzorială
Câmpul receptor al unui neuron cu implicare în sensibilitatea cutanată
reprezintă regiunea de tegument în care stimulul odată aplicat va determina
variații în rata de descărcare a neuronului respectiv.
Între suprafața câmpului receptor și densitatea receptorilor din regiunea
respectivă există un raport de inversă proporționalitate.
Acuitatea tactilă
Distanța minimă dintre două puncte apropiate, stimulate, la care un subiect
poate percepe atingerea fiecăreia dintre ele, se numește acuitate tactilă. Cu
alte cuvinte, aceasta descrie pragul de percepție distinctă a două puncte
diferite.
Variații: 2 mm (vârful limbii) – 50 mm (anumite regiuni la nivelul toracelui
superior).
9.3. Analizatorul kinestezic
Conform DEX, termenul de chinestezie descrie totalitatea senzațiilor de
mișcare pe care ni le transmite corpul omenesc. În acest fel, funcționarea
normală a proceselor motorii implică informarea continuă a SNC cu privire
la poziția spațială a corpului, precum și a altor segmente ale sale și a
gradului de contracție a mușchilor. Furnizarea acestor informații se atribuie
receptorilor vestibulari, vizuali, cutanați și unor receptori specifici din
aparatul locomotor (proprioceptori).
Impulsurile primite de la proprioceptori (impulsuri aferente) sunt conduse
prin:
 fascicule spinobulbare – pentru sensibilitatea kinestezică (simțul
poziției și al mișcării în spațiu);
 fascicule spinocerebeloase ventrale (încrucișat) Gowers și
dorsale (direct) Flechsig – pentru sensibilitatea proprioceptivă de
reglare a mișcării (simțul tonusului muscular).
Relaxarea musculară este prevenită de întinderea și activarea fusurilor, care,
la rândul lor declanșează o contracție reflexă. Acest mecanism produce o
întindere și o tensiune musculară de relaxare denumită tonus muscular.
Din punct de vedere al localizării, receptorii analizatorului kinestezic se află
în:
 tendoane;
 mușchi;
 articulații;
 periost;
 ligamente.
Corpusculii Vater-Pacini, receptori întâlniți la nivelul pielii (receptori
cutanați), sunt prezenți și în periost și articulații (receptori kinestezici). În
acest caz, prezintă sensibilitate la mișcări și variații de presiune.
Corpusculii neurotendinoși Golgi sunt dispuși la joncțiunea dintre
mușchi și tendon. Fibrele nervoase care pătrund în corpuscul (1 – 3) au ca
stimul întinderea puternică a tendonului.
Rolul acestor corpusculi este de a:
 controla tensiunea la nivelul tendonului;
 preveni o contracție musculară excesivă;
 preveni o alungire musculară exagerată.
Terminațiile nervoase libere își distribuie ramificațiile în întreaga grosime
a capsulei articulare. Acestea intervin în transmiterea sensibilității
dureroase de la nivel articular.
Corpusculii Ruffini sunt dispuși la nivelul capsulei articulare, în stratul
superficial. Aceștia au rolul de a recepționa poziția și mișcările articulare.
Fusurile neuromusculare (unicii proprioreceptori de la nivel muscular) sunt
dispuse printre fibrele musculare striate.
Stimulul: tensiunea dezvoltată în timpul contracției musculare.
Fusurile neuromusculare sunt alcătuite din 5 – 10 fibre musculare
modificate (fibre intrafusale), înconjurate de o capsulă conjunctivă.
Acestea sunt paralele cu fibrele extrafusale (nu sunt componente ale fusului
neuromuscular). Fibrele intrafusale pot fi: fibre intrafusale cu lanț
nuclear distribuite către periferie (prezintă nuclei alungiți, ovalari, dispuși în
lanț) și fibre intrafusale cu sac nuclear distribuite central (prezintă nuclei
rotunzi, dispuși în sac). Spre deosebire de zona centrală, zonele periferice
ale fusurilor neuromusculare au caracter contractil. Porțiunea centrală a
fusurilor neuromusculare conține nuclei.

Figura 9.2 Fibre intrafusale și extrafusale.

Fusurile sunt inervate senzitiv și motor. Inervația senzitivă se
atribuie dendritelor neuronilor senzitivi din ganglionul spinal.
La nivelul măduvei spinării se află două tipuri de motoneuroni care
inervează mușchii scheletici:
 motoneuroni α – inervează fibrele extrafusale;
 motoneuroni ɣ – inervează fibrele intrafusale.
Axonii neuronilor ɣ din cornul anterior al măduvei spinării asigură inervația
motorie. Aceștia se întind până la zona periferică a fibrelor cu sac nuclear și
lanț nuclear unde declanșează contracția acestora cu întinderea zonei
centrale. În acest fel se produce stimularea fibrelor senzitive
anulospirale (distribuite la nivelul sacului fibrelor intrafusale cu sac nuclear)
și a celor „în floare” (distribuite spre periferia fibrelor intrafusale cu lanț
nuclear).
Contracția fibrelor extrafusale, cu declanșarea contracției mușchiului apare
ca urmare a transmiterii impulsului nervos motoneuronului α. Întinderea
fibrelor extrafusale declanșează totodată și întinderea fibrelor intrafusale ca
urmare a dispunerii în paralel a acestora. În acest fel sensibilitatea
kinestezică intervine în informarea centrilor nervoși (pe calea fibrelor
nervoase senzitive intrafusale) cu privire la contracția musculară.

Figura 9.3 Calea sensibilității cutanate și kinestezice.

De pe imaginea de mai sus care marchează calea sensibilității cutanate și
kinestezice, se remarcă cum înainte de pătrunde în bulb, tractul
spinotalamic lateral și cel ventral (anterior) se unesc. De asemenea,
receptorii pentru durere, cald și rece, reprezentate în principal prin
terminații nervoase libere se află în partea superificială a dermului și în
profunzimea epidermului. Sunt terminații nervoase libere și în jurul bulbului
firului de păr implicate în detectarea presiunii și atingerii. Totodată, pe
desenul de mai sus, cu roșu este reprezentată calea sensibilității kinestezice,
unde porțiunea îngroșată ce începe și de încrucișează de la nivelul bulbului
este de fapt lemniscul medial.
9.4. Analizatorul olfactiv
Față de unele animale, olfacția (simțul mirosului) este un simț mai puțin
dezvoltat la om. Acesta poate distinge aproximativ 10.000 de mirosuri. Însă,
din combinarea în cantități diferite a circa 50 de mirosuri primare, se
poate obține o diversitate de senzații olfactive.
Rolul principal al olfacției este de a identifica substanțele mirositoare sau
nocive din aer. În plus, alături de simțul gustului intervine în identificarea
calității alimentelor precum și în stimularea eliberării secrețiilor digestive.
Pentru ca o substanță să poată fi mirosită, aceasta trebuie să îndeplinească
anumite caracteristici:
 să fie volatilă;
 să ajungă în nări;
 să fie solubilă;
 să poată traversa mucusul;
 să poată atinge celulele olfactive.

Figura 9.4 Receptorul olfactiv.

Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori și anume, celule
bipolare de la nivelul mucoasei olfactive (neuronul I al căii olfactive). Aceștia
sunt dispuși în partea postero-superioară a foselor nazale.
Caracterele celulei bipolare:
  sunt neuroni fusiformi.
 prezintă o dendrită scurtă și groasă, la finalul căreia (la polul apical) se
află o veziculă (butonul olfactiv) cu cili.
 din polul bazal, axonii (10-20) se adună într-un mănunchi (formează
nervii olfactivi) și traversează lama ciuruită a osului etmoid (osul
etmoid prezintă la interior țesut spongios).
Axonii celulei bipolare fac sinapsă cu neuronii multipolari (celulele
mitrale) din bulbul olfactiv. Neuronul II al căii olfactive: neuronii multipolari.
Axonii neuronilor multipolari de formă stelată formează tractul olfactiv.
Acesta este proiectat în lobul temporal, de aceeași parte, pe fața medială și
reprezintă aria olfactivă formată din girul hipocampic și nucleul
amigdalian. Calea olfactivă NU prezintă legături directe cu talamusul.
Epiteliul columnar (celulele de susținere), printre care se află neuronii
bipolari, este un epiteliu pseudostratificat având nucleii dispuși la înălțimi
variate și dau impresia de țesut multistratificat. Alături de neuronii bipolari,
epiteliul intră în alcătuirea mucoasei olfactive. Aceasta este diferită
de mucoasa nazală în alcătuirea căreia intră stratul de mucus.
9.5. Analizatorul gustativ
Alături de simțul mirosului, simțul gustului are și el rol în a oferi informații
cu privire la calitatea alimentelor introduse la nivelul cavității bucale.
Totodată, simțul gustului declanșează reflexul necondiționat de secreție a
glandelor digestive.
Și receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori. Aceștia sunt
reprezentați de către mugurii gustativi dispuși la nivelul papilelor gustative
din mucoasa linguală.
Papilele gustative pot fi:
 calciforme (circumvalate);
 fungiforme;
 foliate;
 filiforme (NU au muguri gustativi).
Caracteristici ale mugurilor gustativi:
 au formă ovoidală;
 au în structura lor celulele senzoriale, care au un microvil la polul
apical;
 la polul bazal al celulelor senzoriale: ajung terminațiile nervoase ale
nervilor: faciali, glosofaringieni și vagi.
 Figura 9.5 Receptorul gustativ.
Protoneutronul căii gustative: se află în ganglionii anexați nervilor faciali,
glosofaringieni și vagi.
Al II-lea neuron al căii gustative (deutoneuronul): se află în nucleul
solitar din bulb.
Axonii deutoneuronilor se încrucișează, apoi se îndreaptă spre talamus, de
unde impulsurile ajung în aria gustativă din lobul parietal. Aceasta se află
în girul postcentral, partea inferioară (al III-lea neuron).
 Figura 9.6 Calea gustativă.
Senzația primară de gust
Pe toată suprafața limbii sunt distribuiți mugurii gustativi unde se pot
delimita anumite zone specializate în percepția unui anumit timp de gust
fundamental. În prezent, nu este complet elucidată identitatea substanțelor
chimice specifice care stimulează receptorii pentru gust. Se cunosc cel
puțin 13 receptori chimici (posibili sau probabili) la nivelul celulelor
gustative. Practic, pentru a putea facilita analiza gustului, calitățile de
percepție ale gustului au fost divizate în 4 categorii generale. Acestea au
fost denumite senzații gustative primare și sunt:
  acru;
 sărat;
 dulce;
 amar.

Figura 9.7 Zonele de percepție a gustului.

Majoritatea mugurilor gustativi pot fi stimulați de doi sau mai mulți stimuli
gustativi. Aceștia se încadrează de obicei în senzațiile gustative primare, dar
pot fi și stimuli din afara lor.
În urma contactului dintre substanțele sapide (substanțe cu gust) și celulele
receptoare ale mugurelui gustativ, se produce depolarizarea acestora cu
apariția potențialului de receptor. Acest proces are loc ca urmare a legării
substanțelor chimice de moleculele proteice receptoare, care pătrund în
membrana microvililor de la polul apical și vor deschide canale ionice.
Astfel, acestea vor permite pătrunderea ionilor de sodiu care vor depolariza
celula.
9.6. Analizatorul vizual
Mai mult de 90% din informațiile despre mediul înconjurător sunt furnizate
prin vedere. Acest simț intervine totodată și în:
 perceperea luminozității, a formei și a culorilor obiectelor (funcția
principală a analizatorului vizual);
 orientarea în spațiu;
 menținerea echilibrului;
 menținerea tonusului cortical (atenția).
Globul ocular – alcătuire
Globul ocular, aflat în orbită, prezintă o formă aproximativ sferică.
Peretele acestuia este alcătuit din 3 tunici concentrice (internă, medie,
externă) și 4 medii refringente. Completare de pe imaginea de mai jos: La
nivelul globului ocular se află două camere: anterioară și
posterioară. Camera anterioară este o regiune cuprinsă între cornee și iris,
iar camera posterioară este o regiune cuprinsă între iris și cristalin. Ambele
conțin umoare apoasă.

Figura 9.8 Anatomia ochiului uman.

Tunica externă
 denumită și tunica fibroasă;
 alcătuită din două porțiuni inegale: sclerotica (posterior) și corneea
(anterior).
Corneea: transparentă, fără vase de sânge, cu numeroase fibre nervoase. În
exterior este acoperită de o foiță subțire – conjunctiva.
Sclerotica: opacă, reprezintă 5/6 din tunica externă fibroasă. La nivelul
scleroticii se inseră mușchii extrinseci ai globului ocular. În zona
posterioară, sclerotica prezintă perforații date atât de ieșirea nervului
optic din globul ocular, cât și de intrarea arterei în acesta.
Tunica medie
 denumită și tunica vasculară;
 prezintă 3 segmente, de la zona posterioară spre anterioară: coroida,
corpul ciliar, iris.
Coroida: localizată în zona posterioară orei serrata (porțiunea situată la
limita dintre coroidă și corpul ciliar). Posterior, coroida prezintă la rândul său
un orificiu de ieșire a nervului optic.
Corpul ciliar: este situat imediat înaintea orei serrata. Prezintă procese
ciliare și mușchiul ciliar.
 Mușchiul ciliar: este alcătuit din fibre musculare
netede circulare (inervate de sistemul nervos vegetativ parasimpatic)
și radiare (inervate de sistemul nervos vegetativ simpatic).
 Procesele ciliare: formate din aglomerări capilare; secretă umoarea
apoasă.
Irisul: este o diafragmă în partea anterioară cristalinului, care intervine în
reglarea cantității de lumină ce ajunge la nivelul retinei. În mijloc se află un
orificiu denumit pupilă.
Tunica internă - Retina
Membrană fotosensibilă, situată posterior orei serrata, intervine în recepția
și transformarea stimulilor de natură luminoasă în influx nervos.
Structura retinei:
 prezintă 10 straturi (primul strat este reprezentat de membrana
limitantă internă (1), urmată de - fibrele nervului optic (2) - celule
multipolare (ganglionare) (3) - celule amacrine (4) - celule bipolare (5)
- celula orizontală (6) - celule fotoreceptoare cu conuri (7) - celule
fotoreceptoare cu bastonașe (8) - membrană limitantă externă (9) -
strat pigmentar (10));
 la nivelul cărora sunt 3 tipuri de celule funcționale, aflate în relații
sinaptice: celule fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con și de
bastonaș, celule bipolare și celule multipolare; celulele bipolare fac
sinapsă cu celulele multipolare (sinapsă axodendritică);
 în plus, mai sunt: celule de susținere, de asociație și amacrine. Celulele
amacrine fac sinapsă cu celulele multipolare (sinapsă axosomatică),
celulele cu conuri și bastonașe fac sinapsă cu celulele orizontale
(sinapsă axodendritică).
 Figura 9.9 Straturile retinei.
Celulele fotoreceptoare cu prelungiri în formă de bastonașe/ celulele
cu bastonașe/ bastonașele - sunt celule nervoase modificare, adaptate
pentru vederea nocturnă sau la lumină de intensitate slabă. Sunt
aproximativ 125 de milioane.
Celulele fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con/ celulele cu
conuri – sunt tot celule nervoase modificate, adaptate pentru vederea
diurnă, colorată, la lumină intensă. Sunt aproximativ 6 – 7 milioane.
Cele două regiuni importante ale retinei sunt:
 pata galbenă (macula lutea) – în dreptul axului vizual. La acest nivel
se află mai multe celule fotoreceptoare cu conuri, comparativ cu cele
cu bastonașe. În zona centrală a petei galbene se află o concavitate
exclusiv cu celule fotoreceptoare cu conuri, denumită fovea centralis.
(Completare: Axul vizual este o linie imaginară care unește obiectul
din spațiu care este privit cu centrul pupilei și foveea centrală).
 pata oarbă – dispusă medial și inferior de pata galbenă, la acest nivel
nu sunt prezinte elemente fotosensibile. Această zonă este locul de
ieșire a nervului optic din globul ocular și de intrare a arterelor în
globul ocular.
Mediile refringente:
 corneea transparentă;
 umoarea apoasă;
 cristalinul;
 corpul vitros.
Umoarea apoasă: lichid incolor, format ca urmare a activității secretorii a
proceselor ciliare.
Cristalinul - caracteristici:
 este de forma unei lentile biconvexe, transparente;
 nu prezintă vase de sânge;
 nutriția sa se face prin difuziune, de la nivelul vaselor de sânge ale
proceselor ciliare;
 este situat între iris și corpul vitros;
 învelit de o capsulă elastică (cristaloida);
 este susținut la locul său de către ligamentul suspensor (un sistem de
fibre).
Corpul vitros - caracteristici:
 formă sferoidală;
 transparent;
 consistență gelatinoasă;
 ocupă camera vitroasă (înapoia cristalinului);
Aparatul dioptric ocular – este format din:
 cornee – putere de refracție de aprox. 40 de dioptrii;
 cristalin – putere de refracție de aprox. 20 de dioptrii.
Mai simplu, aparatul dioptric al ochiului poate fi echivalentul unei singure
lentile convergente cu o putere totală de aprox. 60 de dioptrii și cu centrul
optic la 17 mm în fața retinei.
Razele luminoase paralele care pornesc de la o distanță mai mare de 6 m, se
vor focaliza la 17 mm în spatele centrului optic. În acest fel, pe retină va
apărea o imagine reală, răsturnată și mai mică.
Fața anterioară a corneei prezintă cea mai mare parte a puterii de refracție a
aparatului dioptric ocular. Cristalinul, prin creșterea razei lui de curbură
intervine în realizarea procesului de acomodare.
Acomodarea redă variația puterii de refracție a cristalinului în raport cu
distanța la care este privit un obiect.
Procesul de acomodare este susținut de:
 elasticitatea cristalinului;
 aparatul suspensor al cristalinului;
 mușchiul ciliar – reprezintă organul activ al acomodării;
Atunci când ochiul privește la o distanță mai mare de 6 m:
 mușchiul ciliar este relaxat;
 ligamentul suspensor este în tensiune;
  cristaloida este pusă în tensiune și comprimă cristalinul;
 astfel, raza de curbură a cristalinului crește;
 puterea de convergență scade la valoarea minimă de 20 de dioptrii.
Atunci când ochiul privește la o distanță mai mică de 6 m:
 mușchiul ciliar se contractă;
 fibrele ligamentare se relaxează;
 tensiunea din cristaloidă scade;
 cristalinul se bombează (datorită elasticității sale);
 puterea de convergență crește la valoarea sa maximă.
În timp, odată cu înaintarea în vârstă, cristalinul se îngroașă, scade
elasticitatea și astfel scade puterea de convergență, fenomen
denumit prezbiopie (prezbiție).
Punct proxim – punctul aflat cel mai aproape de ochi la care vedem clar un
obiect cu efort de acomodare maximal.
La tineri, valoarea sa este de 25 cm.
Punct remotum – punctul aflat cel mai îndepărtat de ochi la care vedem
clar un obiect fără un efort de acomodare.
La tineri, valoarea sa este de 6 m.
Acomodarea reprezintă un ACT reflex.
Aceste proces este reglat de către: centrii corticali și coliculii
cvadrigemeni superiori, care prin intermediul nucleului vegetativ
parasimpatic anexat nervului cranian oculomotor (III) din mezencefal,
comandă contracția mușchiului ciliar.
Centrii corticali din ariile vizuale primare și secundare sau asociative,
participă și ei la reflexul de acomodare vizuală.
La răspunsul efector participă și mușchii irisului și mușchii extrinseci ai
globului ocular.
Reflexul pupilar fotomotor – reflex mult mai simplu. Centrii nervoși ai
acestuia sunt în mezencefal. Acest reflex se traduce prin contracția
mușchilor circulari ai irisului (mușchiul sfincter al irisului = mușchiul circular
al irisului = mușchiul constrictor pupilar al irisului), urmată de mioză, ca
urmare a stimulării retinei cu lumină puternică. Relaxarea mușchilor circulari
și contracția mușchilor radiari ai irisului (mușchiul radiar al irisului =
mușchiul dilatator pupilar al irisului), urmat de midriază, apare ca răspuns la
o intensitate scăzută a stimulului luminos sau întuneric.
În funcție de distanța la care se află retina față de centrul optic, se disting:
  ochi emetrop – retina se află la 17 mm în spatele centrului optic. În
acest fel imaginea obiectelor plasate la infinit este clară, fără
acomodare.
 ochi hipermetrop – retina se află la o distanță mai mică de 17 mm de
centrul optic. Persoana în cauză tinde să depărteze obiectele pentru a
le vedea clar. Corecția în hipermetropie se face cu lentile convergente.
 ochi miop (hipometrop) – retina se află la o distanță mai mare de 17
mm. Persoana în cauză tinde să apropie obiectele de ochi pentru a le
vedea clar. Corecția în miopie se face cu lentile divergente.
Astigmatismul – viciu de refracție care apare ca urmare a prezenței de
numeroase denivelări (raze de curbură) pe suprafața corneei. Datorită
meridianului cu putere de convergență anormală a corneei, aceasta va
determina formarea de imagini retiniene neclare pentru acele puncte situate
în meridianul spațial corespunzător. Corecția în astigmatism se face cu
lentile cilindrice.
 Figura 9.10 Tulburări de vedere.
Procesele fotochimice din retină
Retina prezintă sensibilitate la radiațiile electromagnetice care au lungimea
de undă între 390 – 770 nm. Recepția vizuală reprezintă transformarea
energiei de natură electromagnetică a luminii în influx nervos. Acest proces
este facilitat de către celulele receptoare retiniene:
 cu conuri – au 3 feluri de pigmenți vizuali - iodopsine;
 cu bastonașe – au un singur pigment vizual - rodopsină.
Pigmenții vizuali sunt macromolecule fotosensibile prezente la nivelul
celulelor receptoare retiniene.
Mecanismul fotoreceptor
Pentru cele două tipuri de celule fotoreceptoare retiniene, procesul de
fotorecepție este similar. Astfel, pigmentul vizual absoarbe energia
radiației luminoase și se descompune în cele două componente ale sale:
 retinen (derivat de vitamina A, comun tuturor pigmenților vizuali);
 opsină (variază în funcție de pigmentul vizual).
Pigmentul vizual intră în structura membranei celulelor cu conuri și
bastonașe. În acest fel, procesul de descompunere a
pigmentului determină modificări ale conductanțelor ionice, cu apariția
potențialului receptor.
Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. Celulele cu bastonașe
sunt mai sensibile comparativ cu celulele cu conuri. Pentru a stimula o
celulă cu bastonaș este suficientă energia unei singure cuante de lumină.
Adaptarea receptorilor vizuali
 Adaptarea la lumină
În funcție de conținutul în pigment vizual, sensibilitatea celulelor
fotoreceptoare variază direct proporțional. Astfel, sensibilitatea crește odată
cu conținutul în pigment vizual.
Însă, cantitatea de pigment vizual din celulele cu conuri și bastonașe
prezintă variații raportate la expunerea lor la lumină sau întuneric.
Expunerea îndelungată a acestora la lumină puternică duce la
descompunerea pigmentului vizual în retinen și opsine. Ulterior, cea mai
mare parte a retinenului de la nivelul ambelor celule fotoreceptoare se
transformă în vitamina A. În acest fel scad concentrația în pigmenți vizuali
împreună cu sensibilitatea ochiului la lumină. Aceste proces poartă numele
de adaptare la lumină.
În vederea diurnă sau fotopică intervin celulele cu conuri. Timpul de
adaptare la lumină: 5 minute. Reducerea vederii diurne se
numește hemeralopie.
 Adaptarea la întuneric
În cazul expunerii la întuneric pentru mai mult timp, retinenul și opsinele din
celulele fotoreceptoare se transformă în pigmenți vizuali. Cantitatea
acestora este crescută și prin transformarea vitaminei A în retinen. Acest
proces poartă numele de adaptare la întuneric. În cazul unei avitaminoze
A, vedere la întuneric este compromisă.
În vederea nocturnă sau scotopică intervin celulele cu bastonașe care au o
sensibilitate de 10 ori mai mare la întuneric comparativ cu expunerea la
lumină. Reducerea vederii nocturne de numește nictalopie.
Vederea alb-negru și vederea cromatică
Atunci când corpurile reflectă toate radiațiile luminoase, acestea apar albe,
iar când le absorb, apar negre.
Prin stimularea celulelor cu bastonașe se declanșează senzația de lumină
albă, iar în absența stimulării, senzația de negru.
În funcție de tipul de pigment vizual conținut de celulele cu conuri,
stimularea lor produce senzații variate:
 conuri cu pigment sensibil la culoarea roșie – „conuri roșii”;
 conuri cu pigment sensibil la culoarea verde – „conuri verzi”;
 conuri cu pigment sensibil la culoarea albastră – „conuri albastre”.
Stimularea individuală a fiecărei categorii declanșează senzația culorii
absorbite, iar stimularea în egală măsură a celor 3 tipuri de mai sus
favorizează senzația de alb.
Roșu, verde și albastru sunt culori primare sau fundamentale. Amestecarea
lor în proporții diferite duce la obținerea tuturor celorlalte culori ale
spectrului, precum și culoarea albă. Fiecare culoare din spectru are o culoare
complementară care prin amestecare cu prima se obține alb.
Daltonism – defect de vedere cromatică. Boală care apare exclusiv la
bărbați (genă recesivă X linkată), afectează aproximativ 8% din populația
masculină. Patologia se traduce prin absența din naștere a unor celule cu
conuri corespunzătoare uneia dintre cele 3 culori fundamentale și percepția
în schimb a unui ton cenușiu. În majoritatea cazurilor sunt absente conurile
verzi și conurile roșii.
Calea optică
Segmentul intermediar al analizatorului vizual este reprezentat de
către calea optică.
Receptorii căii optice: celulele fotosensibile cu conuri și bastonașe.
Neuronul I: celulele bipolare din retină
Neuronul II: în retină, mai profund – celulele multipolare
Chiasma optică se formează prin încrucișarea axonilor neuronilor
multipolari care provin din câmpul intern al retinei (câmpul nazal) și apoi
ajung în tractul optic opus. Axonii care provin din câmpul extern al retinei
(câmpul temporal) nu se mai încrucișează și trec în tractul optic de aceeași
parte. Nervul optic conține fibre de la un singur glob ocular. Tractul optic
conține fibre de la ambii ochi. De la nivelul tracturilor optice se desprind
unele colaterale care merg spre colicul superior din mezencefal, însă fără a
constitui o stație sinaptică pentru calea optică.
Tractul optic ajunge la metatalamus, la corpul geniculat extern (neuronul
III al căii optice). Acolo, majoritatea fibrelor nervoase ale tractului optic fac
sinapsă cu cel de-al III-lea neuron (tritoneuronul). Axonul acestuia se
propagă spre scoarța cerebrală și se termină în lobul occipital, în jurul
scizurii calcarine. Eferențele nervoase care pornesc din corpul geniculat
lateral (extern) se numesc radiații optice. La nivelul lobului occipital, în jurul
scizurii calcarine, se află ariile vizuale primare și secundare (asociative).
Acestea reprezintă segmentul cortical al analizatorului.
În ariile vizuale se realizează:
 senzația vizuală;
 percepția vizuală;
 transformarea stimulilor electrici porniți de la nivelul celulelor
fotoreceptoare în senzație de lumină, culoare și formă.
 Figura 9.11 Căile de conducere nervoasă ale analizatorului vizual.
Segmentul cortical al analizatorului vizual
Fiecărui punct de pe retină îi corespunde un punct specific de proiecție
corticală.
Aria vizuală primară: se întinde predominant pe fața medială a lobilor
occipitali, de o parte și de alta a scizurii calcarine. Cea mai întinsă
reprezentare o are macula care ocupă regiunea posterioară a lobului
occipital.
Extirparea ariei vizuale primare duce la orbire.
Ariile vizuale secundare sau asociative: se află în jurul ariei vizuale
primare.
Distrugerea ariilor vizuale secundare determină afazia vizuală: bolnavul vede
literele scrise, însă nu înțelege semnificația cuvintelor citite.
Câmpul vizual, vederea binoculară și stereoscopică

Figura 9.12 Câmp vizual monocular.

Câmpul vizual reprezintă spațiul cuprins cu privirea. Fiecărui ochi i se
atribuie un câmp vizual monocular, care se suprapune într-o mare
proporție cu câmpul vizual al celuilalt ochi. Partea vizuală comună celor
două câmpuri este câmpul vizual binocular.
 Figura 9.13 Relația dintre câmpurile vizuale și retină.
Din imaginea care prezintă "Relația dintre câmpurile vizuale și retină", se
observă următoarele:
 1 și 2: Jumătatea nazală a retinei (hemiretina nazală) ochiului stâng
trimite obiectele din jumătatea stângă a câmpului vizual monocular al
ochiului stâng (prezentat în albastru) și jumătatea temporală a retinei
 (hemiretina temporală) ochiului stâng trimite obiectele din jumătatea
dreaptă a câmpului vizual monocular al ochiului stâng (prezentat în
portocaliu).
 3 și 4: Jumătatea nazală a retinei (hemiretina nazală) ochiului drept
trimite obiectele din jumătatea dreaptă a câmpului vizual monocular
al ochiului drept (prezentat în albastru) și jumătatea temporală a
retinei (hemiretina temporală) ochiului drept vede obiectele din
jumătatea stânga a câmpului vizual monocular al ochiului drept
(prezentat în portocaliu).
 5 și 6: Atunci când câmpurile vizuale ale celor 2 ochi se suprapun,
jumătățile stângi ale fiecărui ochi coincid pentru a forma jumătatea
stângă a câmpului vizual binocular (prezentat în albastru).
 7 și 8: Atunci când câmpurile vizuale ale celor 2 ochi se suprapun,
jumătățile drepte ale fiecărui ochi coincid pentru a forma jumătatea
dreaptă a câmpului vizual binocular (prezentat în portocaliu).
Un obiect aflat în câmpul vizual binocular formează câte o imagine pe retina
fiecărui ochi, iar cele două imagini fuzionează la nivelul scoarței rezultând o
imagine unică. Procesul de fuziune corticală are loc cu condiția ca imaginile
retiniene să se formeze în puncte corespondente. Procesul de fuziune
corticală a imaginilor începe la nivelul corpilor geniculați laterali.
Vederea binoculară conferă abilitatea vederii în profunzime, adică perceția
celor 3 dimensiuni: lungime, lățime, adâncime (denumită vedere
stereoscopică).
9.7. Analizatorul acustico-vestibular
Urechea internă adăpostește analizatorul acustic și analizatorul vestibular
(responsabil pentru poziția corpului atât în repaus, cât și în mișcare). Pentru
fiecare analizator, impulsul este condus pe calea unui nerv:
 nervul acustic (cohlear);
 nervul vestibular.
Pe traiectul nervului cohlear (acustic) se află ganglionul spiral Corti, iar pe
traiectul nervului vestibular se află ganglionul vestibular Scarpa. Perechea
VIII de nervi cranieni (vestibulo-cohleari) este formată prin unirea celor 2
nervi.
Atât undele sonore repetate într-o anumită ordine (sunetele), cât și cele care
se repetă neregulat (zgomote), pot fi percepute de urechea umană.
Analizatorul vestibular are rolul de a oferi informații cu privire la poziția și
a mișcărilor corpului în spațiu. Pe baza acestora, declanșează reflexele
posturale și gestuale. Această funcție este completată și de informațiile
colectate de la receptorii musculari kinestezici, cutanați (tact, presiune) și
optici.

Figura 9.14 Urechea.

Receptorul auditiv
Perfecționarea aparatului acustic a favorizat dezvoltarea unor anexe
importante: urechea externă și urechea medie – care nu au nicio legătură cu
aparatul vestibular.
Urechea externă este compusă din:
 pavilionul;
 conductul auditiv extern.
Urechea medie este o cavitate pneumatică săpată în stânca osului
temporal. Timpanul reprezintă peretele lateral al urechii medii. Peretele
medial prezintă fereastra ovală și fereastra rotundă. La nivelul peretelui
anterior se deschide trompa lui Eustachio. Aceasta reprezintă o cale de
comunicare a casei timpanului cu nazofaringele cu rolul de a egaliza
presiunea pe ambele fețe ale timpanului.
În interiorul urechii medii se află un lanț articulat de oscioare:
  ciocanul;
 nicovala;
 scărița.
Primul și ultimul oscior prezintă câte un mușchi. Mușchiul ciocanului
intervine în diminuarea vibrațiilor sonore puternice, iar mușchiul scăriței le
amplifică pe cele slabe, reglând astfel intensitatea undei sonore.
Urechea internă este alcătuită dintr-un sistem de încăperi,
denumite labirint osos, săpate în stânca osului temporal. Labirintul osos
adăpostește la interior labirintul membranos. Între cele două labirinturi se
află perilimfa.
Labirintul osos este alcătuit din:
 vestibulul osos;
 canalele semicirculare osoase (3);
 melcul osos.
Sunt 3 canale semicirculare osoase dispuse în planuri perpendiculare unul
pe celălalt. Fiecare canal semicircular se deschide la o extremitate a sa
printr-o dilatație mai largă denumită ampulă. La cealaltă extremitate,
canalul anterior și cel posterior se unesc într-un canal comun înainte de a se
deschide în vestibul.
Melcul osos:
 este situat anterior vestibulului;
 are formă conică;
 prezintă un ax osos central – columelă, în jurul căruia melcul osos
realizează două ture și jumătate.
La nivelul columelei se inseră lama spirală osoasă care este întregită
de membrana bazilară a labirintului membranos și membrana vestibulară
Reissner. Aceste două membrane împart lumenul osos în compartimente
denumite:
 rampa vestibulară – aflată deasupra membranei vestibulare;
 rampa timpanică – situată sub membrana bazilară;
 canalul cohlear (melcul membranos) – aflat între membrana
bazilară, cea vestibulară și peretele extern al melcului osos.
Rampele vestibulară și timpanică conțin perilimfa, iar canalul cohlear
(melcul membranos), endolimfa. Aproape de vârful melcului, lama spirală
lasă un spațiu liber denumit helicotrema.
 Figura 9.15 Anatomia canalului cohlear (melcul membranos).
Labirintul membranos este alcătuit dintr-un sistem de camere, adăpostite
de labirintul osos. Labirintul membranos adăpostește vestibulul membranos.
Vestibulul membranos este divizat în două cavități:
 utricula – aflată în partea superioară a vestibulului;
 sacula – se află sub utriculă.
La nivelul utriculei se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase.
Din partea inferioară a saculei pornește canalul cohlear (melcul membranos)
care conține organul Corti cu receptorii acustici.
Organul Corti este așezat pe membrana bazilară. În centrul acestuia se află
un spațiu triunghiular, denumit tunelul Corti, pe laturile căruia se găsesc
celule de susținere. Fibre dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral
Corti traversează tunelul Corti.
Peste celulele de susținere se află celulele auditive. La polul bazal al acestora
se găsesc terminații dendritice care provin de la neuronii din ganglionul
spiral Corti. De cealaltă parte, la polul apical al celulelor auditive se află cilii
auditivi care pătrund în membrana reticulată secretată de către celulele
de susținere. Deasupra cililor auditivi se găsește membrana tectoria.

Figura 9.16 Organul Corti în detaliu.

Receptorii vestibulari
Receptorii vestibulari se găsesc în labirintul membranos.
În utriculă și saculă se află câte o maculă, denumită în funcție de cavitate,
respectiv:
 macula utriculară;
 macula saculară.
Maculele sunt formate din celule de susținere care sunt așezate pe o
membrană bazală, peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili. La
polul bazal al acestor celule senzoriale ajung terminațiile dendritice ale
neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. Cilii sunt integrați în membrana
otolitică în care se află carbonat de calciu (CaCO3) și de magneziu (MgCO3)
sub formă de granule, denumite otolite.
 Figura 9.17 Membrana otolitică și otolitele.
Segmentele intermediar și central
Calea acustică
I neuron - se află în ganglionul spiral Corti. Dendritele I neuron ajung la
polul bazal al celulelor auditive cu cili din organul Corti. Axonii formează
nervul cohlear care se îndreaptă spre cei 2 nuclei cohleari (ventral și
dorsal) din punte, unde se află cel de-al II lea neuron. Axonul acestuia se
încrucișează, apoi urmează un traiect ascendent spre coliculul inferior din
mezencefal. La acest nivel se află cel de-al III lea neuron. În corpul
geniculat medial din metatalamus se află cel de-al IV-lea neuron. Axonul
acestuia se proiectează bilateral în girul temporal superior.
Aria secundară (de asociație) este înconjurată de aria primară și primește
aferențe de la aceasta.
 Figura 9.18 Căile de conducere ale analizatorului auditiv.
Calea vestibulară
I neuron – se află în ganglionul vestibular Scarpa. Dendritele I neuron ajung
la celulele senzoriale cu cili din maculă și creste ampulare. Axonii acestuia
formează ramura vestibulară a perechii a VIII a de nervi cranieni (nervul
vestibulo-cohlear). Ramura vestibulară se îndreaptă spre cei 4 nuclei
vestibulari din bulb (superior, inferior, lateral, medial). Cel de-al II-lea
neuron (deutoneuronul) al căii vestibulare se află la acest nivel, de unde
pleacă totodată mai multe fascicule:
 Fasciculul vestibulo-spinal, pleacă spre măduvă și intervine în
controlul tonusului muscular.
 Fasciculul vestibulo-cerebelos, pleacă spre cerebel și controlează
echilibrul static și dinamic.
 Fasciculul vestibulo-nuclear, pleacă spre nucleii nervilor III și IV din
mezencefal și VI din punte și controlează mișcările globilor oculari, cu
punct de plecare labirintic.
 Fasciculul vestibulo-talamic, pleacă spre talamus, de unde prin
fibrele talamo-corticale se proiectează pe scoarță.
Mecanismul recepției auditive
Urechea umană percepe sunete care se încadrează în următorii parametri:
 frecvența: 20 - 20.000 Hz;
 amplitudinea: 0 - 130 db (1 decibel = 1 dyne/cm2).
Undele sonore sunt un produs al rarefierii și condensării aerului. Acestea
prezintă următoarele proprietăți fundamentale:
 înălțimea – dată de frecvența undelor;
 intensitatea – dată de amplitudine;
 timbrul – dat de vibrațiile armonice superioare însoțitoare.
Energia mecanică a sunetelor este transformată de către celulele senzoriale
ale organului Corti în impuls nervos. Pavilionul urechii captează și
direcționează sunetele către conductul auditiv extern și ulterior până la
organul Corti. Unda sonoră ajunsă la capătul conductului auditiv extern
pune în vibrație membrana timpanului care antrenează la rândul său lanțul
de 3 oscioare (ciocan-nicovală-scăriță).
În cazul prezenței unor perforații la nivelul timpanului acuitatea auditivă a
urechii respective va scădea (Nu se instalează surditatea).
De la nivelul oscioarelor, unda se propagă mai departe, succesiv, ferestrei
ovale, perilimfei și ulterior endolimfei. Variațiile de presiune ale endolimfei
produc vibrația membranei bazilare pe care se află organul Corti. Vibrațiile
membranei bazilare antrenează la rândul lor cilii celulelor auditive care
suferă deformații mecanice în urma contactului cu membrana tectoria.
Înclinarea cililor într-o direcție produce depolarizarea celulelor, însă în
direcția opusă determină hiperpolarizarea lor. Prin depolarizările celulelor
senzoriale crește frecvența potențialelor de acțiune, pe când
hiperpolarizările o reduc.
Membrana bazilară prezintă o structură ce poate fi comparată cu a
unui rezonator cu coarde caracterizat de anumite particularități în ceea ce
privesc elasticitatea și rezonanța:
 baza melcului intră în rezonanță cu sunetele de frecvență înaltă
(15.000 Hz);
 mijlocul membranei bazilare rezonează cu frecvențe medii (5.000 Hz);
 vârful melcului rezonează cu frecvențe joase (20 – 500 Hz).
Transmiterea stimulului auditiv
Din ganglionul spiral Corti, fiecare neuron senzitiv transmite impulsuri
nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare. Această specializare
zonală se menține și în cazul celorlalte stații de releu ale căii
acustice. Sunetele de o anumită frecvență activează anumiți neuroni
cohleari, coliculari și metatalamici. Astfel, excitațiile de natură sonoră
divizate în frecvențele componente la nivelul membranei bazilare se
transmit spre neuronii corticali, prin „fire izolate”.
Cele două mecanisme care intervin în identificarea direcției de proveniență
a sunetului sunt:
 prin identificarea decalajului în timp dintre semnalele acustice care
intră în cele două urechi;
 prin diferența de intensitate a sunetului care ajunge la cele două
urechi.
Fiziologia analizatorului vestibular
Rolul analizatorului vestibular este de a informa creierul cu privire la poziția
capului în spațiu, precum și accelerările liniare sau circulare la care este
supus. Simțul vestibular nu este un simț al echilibrului propriu-
zis. Împreună cu analizatorii kinestezic, vizual, tactic și cerebelul,
analizatorul vestibular constituie o componentă importantă a
mecanismelor care intervin în reglarea echilibrului.
Segmentul periferic
Otolitele stimulează mecanic receptorii maculari, mecanism care are
loc atât în condiții statice, cât și dinamice.
În cazul în care capul stă nemișcat, cilii celulelor senzoriale sunt apăsați de
către greutatea otolitelor, transmițând impulsuri nervoase spre centri și în
felul acesta informează cu privire la poziția capului în raport cu direcția
vectorului gravitațional.
Atunci când capul și corpul sunt supuse unor accelerări de tip liniar (înainte,
înapoi sau lateral), forțele de inerție împing otolitele în sens opus deplasării.
Acest mecanism este explicat prin densitatea mai mare a otolitelor față de
endolimfă. În acest fel, la nivelul centrilor nervoși se declanșează reacții
motorii corectoare ale poziției corpului și capului cu scopul de a menține
echilibrul pe toată durata mișcării.
Receptorii maculari detectează accelerația (NU viteza de deplasare) și
anume:
 receptorii maculari din utriculă – apreciază accelerația orizontală;
 receptorii maculari din saculă – apreciază accelerația verticală.
Receptorii analizatorului vestibular sunt totodată și sediul unor reflexe
posturale. O modificare bruscă a poziției corpului declanșează reflexe care
ajută la menținerea posturii și a echilibrului.
În condițiile accelerărilor circulare ale capului și corpului, receptorii
otolitici nu contribuie la menținerea echilibrului.
La baza canalelor semicirculare se află crestele ampulare și cupolele
gelatinoase care reprezintă al II-lea organ receptor al analizatorului
vestibular responsabil de menținerea echilibrului în condițiile accelerațiilor
circulare ale capului și corpului. Deplasarea endolimfei excită mecanic cilii
celulelor senzoriale din canalele semicirculare. Orice mișcare de rotație a
capului sau a corpului antrenează rotația simultană a canalelor semicirculare
aflate în planul rotației respective. Din cauza inerției, endolimfa din aceste
canale va suferi o deplasare relativă în sens opus rotației capului și va înclina
cupola gelatinoasă în sensul acestei deplasări (adică opus față de sensul
rotației capului).
Ca urmare a orientării canalelor semicirculare în cele 3 planuri ale spațiului,
respectiv frontal, orizontal, sagital, este posibilă recepționarea mișcărilor
circulare ale capului.
9.8. Noțiuni elementare de igienă și patologie
Micozele - infecții fungice cutanate. Cauzele pot fi: dermatofiții -
infectează tegumentul superficial și anexele cutanate (păr, unghii);
sau levurile din genul Candida - afectează și mucoasele. transmiterea
micozelor se face de la om la om sau de la animale la om. Tratament: în
general local. Răspândirea lor poate fi prevenită prin: tratarea persoanelor
bolnave și măsuri riguroase de igienă.
Acneea - Boală inflamatorie a foliculului pilosebaceu. Etiopatologie:
complexă și incomplet elucidată. Afectează în special adolescenții, situație în
care capătă și o importanță psiho-socială.
Herpesul - infecția cu virusul Herpes simplex. Manifestări: apariția unei rupții
cutanate sau mucoase cu aspect caracteristici (vezicule pe o bază
eritematoasă). Infecția poate fi: primară sau recurentă. Transmiterea se
poate face de la om la om. Tratament: medicamente antivirale.
Piodermitele - infecții bacteriene cutanate. În general sunt superficiale
cărora li se aplică de regulă un tratament local cu antibiotice. Apar în mod
special la copii.
Rinitele - edem și vasodilatație la nivelul mucoasei nazale, care se
manifestă clinic prin rinoree și obstrucție nazală. Poate fi acută sau cronică,
având multiple etiologii.
Cataracta - opacifierea cristalinului din compoziția sistemului optic al
globului ocular care duce la pierderea graduală a acuității vizuale și care
poate duce în timp la pierderea completă a vederii. Cauza opacifierii:
modificări chimice la nivelul proteinelor din structura cristalinului. Aceste
modificări apar în urma unor infecții, traumatisme sau datorită înaintării în
vârstă. Cataracta constituite principala cauză de pierdere a vederii.
Tratament: îndepărtarea chirurgicală a cristalinului afectat și implantarea
unuia artificial.
Glaucomul - constituie o a doua cauză de pierdere a vederii, mai ales în
țările mai puțin dezvoltate. Pot fi afectate persoanele de orice vârstă, însă în
95% din cazuri se manifestă la persoanele de peste 40 de ani.
Glaucomul constă în creșterea presiunii intraoculare. Umoare apoasă nu se
drenează corespunzător prin sistemul venos, comparativ cu viteza sa de
producție. În acest fel se acumulează lichid care duce la compresia vaselor
de sânge ale globului oculare și a nervului optic. Astfel, celulele retiniene
sunt distruse, nervul optic se poate atrofia, putând cauza orbirea.
Conjunctivita - inflamația mucoasei conjunctivale. Cauzele pot fi multiple:
alergice, infecțioase, traumatice.
Otita - otita externă reprezintă un termen general care definește orice
infecție a urechii externe (micotică, bacteriană, virală).
Otita medie purulentă acută - infecție a urechii medii. Calea prin care
agenții patogeni ajung la acest nivel este de regulă, trompa lui Eustachio, de
cele mai multe ori ca urmare a unei amigdalite sau răceli. Copiii sunt cei mai
susceptibili să dezvolte această infecție deoarece răcesc frecvent și au
trompa lui Eustachio scurtă și plasată orizontal. Cel mai des întâlnit
simptom: durerea la nivelul urechii medii. Presiunea exercitată de inflamația
de la acest nivel poate duce la ruperea membranei timpanice.