Document

„
Cursuri – Biologie Corint – 9. Analizatorii

9. Analizatorii

Urmărește cursul integral pe YouTube
Cuprins:
9.1. Introducere
9.2. Analizatorul cutanat
9.3. Analizatorul kinestezic
9.4. Analizatorul olfactiv
9.5. Analizatorul gustativ
9.6. Analizatorul vizual
9.7. Analizatorul acustico-vestibular
9.8. Noțiuni elementare de igienă și patologie
9.1. Introducere
Stimulii din mediul extern și intern care acționează asupra receptorilor din organism sunt
analizați din punct de vedere calitativ și cantitativ la nivel cortical, prin intermediul unor
sisteme morfo-funcționale denumite analizatori.
Excitațiile se propagă pe calea nervoasă senzitivă și determină formarea de senzații în ariile

corticale.
Ca alcătuire, fiecare analizator poate fi divizat în 3 segmente:
Segment periferic
Segment intermediar
Segment central
Segmentul periferic mai este numit și receptor. Această formațiune este specializată în
percepția sub formă de stimuli a unei forme de energie fie din mediul intern, fie din mediul
extern.
Segmentul intermediar sau de conducere cumulează căile nervoase care facilitează
transmiterea impulsului nervos către scoarța cerebrală; căile de conducere ascendente sunt:
directe și indirecte.
Calea directă: prezintă sinapse mai puține → conducere rapidă a impulsurilor, cu proiectare
într-o arie specifică fiecărui analizator;
Calea indirectă (sistemul reticular ascendent activator): conducere lentă a impulsurilor, cu
proiecție corticală, nespecific și difuz.
Segmentul central reprezintă aria din scoarța cerebrală unde ajunge calea de conducere.
Impulsurile ajunse la acest nivel sunt transformate în senzații specifice.

Pielea – câmp receptor de dimensiuni mari. Justificarea reiese din faptul că la nivelul acesteia
sunt prezente numeroase și variate terminații nervoase libere sau încapsulate care trimit
informații către centri nervoși superiori cu privire la proprietățile și fenomenele cu care intră
în contact organismul. Din structura analizatorului cutanat, receptorii reprezintă segmentul
periferic.
Receptorii prezenți la nivelul pielii sunt:
Tactili
Termici
Dureroși
De presiune (presionali)
Pentru vibrații (vibraționali)
Totodată, pielea reprezintă și un înveliș protector, sensibil al organismului, în prelungirea
căreia, la nivelul orificiilor naturale ale organismului, se continuă cu mucoasele.

Figura 9.1 Pielea și receptorii cutanați (a – epiderm; b – derm; c – hipoderm).
Privind de la suprafața ei, în profunzime, pielea este alcătuită din 3 straturi și anume:
Epiderm – stratul aflat în contact direct cu mediul extern.

Este un epiteliu pluristratificat pavimentos, keratinizat, lipsit de vase de sânge, dar prezintă
terminații nervoase libere; Hrana este asigurată pe cale osmotică de la nivelul lichidului
intercelular. Superficial, prezintă stratul cornos, iar în profunzime, stratul germinativ.
Derm – zonă conjunctivă densă la nivelul căreia se remarcă vase de sânge, vase limfatice,
terminații nervoase, anexe cutanate (fire de păr, precum și canale ale glandelor exocrine).
Se împarte în: derm papilar (un strat spre epiderm) și derm reticular (un strat spre hipoderm).
În dermul papilar se remarcă papilele dermice, care sunt ridicături tronconice. La nivelul
degetelor acestea sunt mai evidente și contribuie la formarea unor proeminențe denumite
creste papilare. Prin întipărire, se obțin amprentele utilizate pentru identificări în
criminalistică și medicina legală.
La nivelul stratului reticular, elementele celulare sunt relativ rare, dar sunt prezente fibre de
colagen, precum și fibre elastice care contribuie la formarea fasciculelor groase.
Hipoderm (denumit și țesut subcutanat) – este constituit din țesut conjunctiv lax, la nivelul
căruia se află un număr variabil de celule adipoase.
La acest nivel se întâlnesc bulbii firului de păr, glomerulii glandelor sudoripare și corpusculii
Vater-Pacini.
Receptorii cutanați sunt reprezentați de către terminațiile nervoase libere și încapsulate de la

nivelul pielii.
Terminațiile nervoase libere sunt localizate printre celulele epidermului. Acestea sunt
ramificări dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionii spinali. Unele dintre aceste fibre
nervoase au terminațiile în formă de coșuleț distribuite în jurul unor celule epiteliale. Ele
reprezintă discurile tactile Merkel cu rol în recepționarea stimulilor tactili.
Terminațiile încapsulate sunt prezente în hipoderm și sunt reprezentate de corpusculi pentru
sensibilitate tactilă, precum și de corpusculii Vater-Pacini (corpusculii cu dimensiunea cea mai
mare).
Și la nivelul dermului sunt prezenți receptori pentru sensibilitatea tactilă. Aceștia sunt:
corpusculii Meissner, Krause, Ruffini. Unii au și rol în perceperea variațiilor de temperatură:
corpusculii Krause sunt receptori pentru rece, iar Ruffini sunt receptori pentru cald.
Receptorii tactili
Segmentul periferic al analizatorului tactil este reprezentat de receptorii tactili. Aceștia sunt
mecanoreceptori, iar stimulul îl reprezintă deformarea mecanică. Receptorii tactili sunt
responsabili de generarea senzațiilor tactile, presionale, vibratorii.
Localizare: derm, tegumente fără păr.
În funcție de dispunere, aceștia percep senzații diferite. De exemplu, corpusculii Meissner și

discurile Merkel, dispuși în partea superioară a dermului înregistrează atingerea. Distribuiți
mai profund în derm, corpusculii Ruffini, recepționează presiunea, iar corpusculii Pacini,
vibrațiile.
În plus, terminațiile nervoase libere intervin și ele în perceperea atingerii și presiunii.
Hipodermul pulpei degetelor prezintă un tip de corpusculi Vater-Pacini de dimensiuni mai

mici, denumiți corpusculi Golgi-Mazzoni cu implicare în generarea senzației tactile.
Receptorii termici
Segmentul periferic al analizatorului termic este reprezentat de receptorii termici. Aceștia sunt
terminații nervoase libere, fără mielină, cu diametru mic și se împart în:
Receptori pentru rece

Receptori pentru cald
Receptorii pentru rece sunt mai numeroși comparativ cu cei pentru cald. În cazul unor
temperaturi extreme, sunt stimulați totodată și algoreceptorii (receptori pentru durere).
Receptorii pentru durere
Segmentul periferic al analizatorului dureros este reprezentat de receptorii pentru durere care,
în principal, sunt terminații nervoase libere. Pe de altă parte, în cazul unor stimulări excesive,
toți receptorii cutanați au capacitatea de a transmite aceste impulsuri care sunt ulterior
percepute ca durere.
Stimulii receptorilor pentru durere sunt de natură:
Chimică
Mecanică
Termică
Cu cât stimulul persistă mai mult, intensitatea senzației crește.
Câmpul receptor și acuitatea senzorială
Câmpul receptor al unui neuron cu implicare în sensibilitatea cutanată reprezintă regiunea de

tegument în care stimulul odată aplicat va determina variații în rata de descărcare a neuronului
respectiv.
Între suprafața câmpului receptor și densitatea receptorilor din regiunea respectivă există un
raport de inversă proporționalitate.
Acuitatea tactilă
Distanța minimă dintre două puncte apropiate, stimulate, la care un subiect poate percepe
atingerea fiecăreia dintre ele, se numește acuitate tactilă. Cu alte cuvinte, aceasta descrie
pragul de percepție distinctă a două puncte diferite.
Variații: 2 mm (vârful limbii) – 50 mm (anumite regiuni la nivelul toracelui superior).

Conform DEX, termenul de chinestezie descrie totalitatea senzațiilor de mișcare pe care ni le
transmite corpul omenesc. În acest fel, funcționarea normală a proceselor motorii implică
informarea continuă a SNC cu privire la poziția spațială a corpului, precum și a altor
segmente ale sale și a gradului de contracție a mușchilor. Furnizarea acestor informații se
atribuie receptorilor vestibulari, vizuali, cutanați și unor receptori specifici din aparatul
locomotor (proprioceptori).
Impulsurile primite de la proprioceptori (impulsuri aferente) sunt conduse prin:
Fascicule spinobulbare – pentru sensibilitatea kinestezică (simțul poziției și al mișcării în

spațiu);
Fascicule spinocerebeloase ventrale (încrucișat) Gowers și dorsale (direct) Flechsig – pentru
sensibilitatea proprioceptivă de reglare a mișcării (simțul tonusului muscular).
Relaxarea musculară este prevenită de întinderea și activarea fusurilor, care, la rândul lor
declanșează o contracție reflexă. Acest mecanism produce o întindere și o tensiune musculară
de relaxare denumită tonus muscular.
Din punct de vedere al localizării, receptorii analizatorului kinestezic se află în:
Tendoane;
Mușchi;
Articulații;
Periost;
Ligamente.
Corpusculii Vater-Pacini, receptori întâlniți la nivelul pielii (receptori cutanați), sunt prezenți
și în periost și articulații (receptori kinestezici). În acest caz, prezintă sensibilitate la mișcări și
variații de presiune.
Corpusculii neurotendinoși Golgi sunt dispuși la joncțiunea dintre mușchi și tendon. Fibrele
nervoase care pătrund în corpuscul (1 – 3) au ca stimul întinderea puternică a tendonului.
Rolul acestor corpusculi este de a:
Controla tensiunea la nivelul tendonului;

Preveni o contracție musculară excesivă;
Preveni o alungire musculară exagerată.
Terminațiile nervoase libere își distribuie ramificațiile în întreaga grosime a capsulei
articulare. Acestea intervin în transmiterea sensibilității dureroase de la nivel articular.
Corpusculii Ruffini sunt dispuși la nivelul capsulei articulare, în stratul superficial. Aceștia au
rolul de a recepționa poziția și mișcările articulare.
Fusurile neuromusculare (unicii proprioreceptori de la nivel muscular) sunt dispuse printre

fibrele musculare striate.
Stimulul: tensiunea dezvoltată în timpul contracției musculare.
Fusurile neuromusculare sunt alcătuite din 5 – 10 fibre musculare modificate (fibre

intrafusale), înconjurate de o capsulă conjunctivă. Acestea sunt paralele cu fibrele extrafusale
(nu sunt componente ale fusului neuromuscular). Fibrele intrafusale pot fi: fibre intrafusale cu
lanț nuclear distribuite către periferie (prezintă nuclei alungiți, ovalari, dispuși în lanț) și fibre
intrafusale cu sac nuclear distribuite central (prezintă nuclei rotunzi, dispuși în sac). Spre
deosebire de zona centrală, zonele periferice ale fusurilor neuromusculare au caracter
contractil. Porțiunea centrală a fusurilor neuromusculare conține nuclei.

Figura 9.2 Fibre intrafusale și extrafusale.
Fusurile sunt inervate senzitiv și motor. Inervația senzitivă se atribuie dendritelor neuronilor
senzitivi din ganglionul spinal.
La nivelul măduvei spinării se află două tipuri de motoneuroni care inervează mușchii
scheletici:
Motoneuroni α – inervează fibrele extrafusale;

Motoneuroni ɣ – inervează fibrele intrafusale.
Axonii neuronilor ɣ din cornul anterior al măduvei spinării asigură inervația motorie. Aceștia
se întind până la zona periferică a fibrelor cu sac nuclear și lanț nuclear unde declanșează
contracția acestora cu întinderea zonei centrale. În acest fel se produce stimularea fibrelor
senzitive anulospirale (distribuite la nivelul sacului fibrelor intrafusale cu sac nuclear) și a
celor „în floare” (distribuite spre periferia fibrelor intrafusale cu lanț nuclear).
Contracția fibrelor extrafusale, cu declanșarea contracției mușchiului apare ca urmare a
transmiterii impulsului nervos motoneuronului α. Întinderea fibrelor extrafusale declanșează
totodată și întinderea fibrelor intrafusale ca urmare a dispunerii în paralel a acestora. În acest
fel sensibilitatea kinestezică intervine în informarea centrilor nervoși (pe calea fibrelor
nervoase senzitive intrafusale) cu privire la contracția musculară.

Figura 9.3 Calea sensibilității cutanate și kinestezice.
De pe imaginea de mai sus care marchează calea sensibilității cutanate și kinestezice, se
remarcă cum înainte de pătrunde în bulb, tractul spinotalamic lateral și cel ventral (anterior) se
unesc. De asemenea, receptorii pentru durere, cald și rece, reprezentate în principal prin
terminații nervoase libere se află în partea superificială a dermului și în profunzimea
epidermului. Sunt terminații nervoase libere și în jurul bulbului firului de păr implicate în
detectarea presiunii și atingerii. Totodată, pe desenul de mai sus, cu roșu este reprezentată
calea sensibilității kinestezice, unde porțiunea îngroșată ce începe și de încrucișează de la
nivelul bulbului este de fapt lemniscul medial.

Față de unele animale, olfacția (simțul mirosului) este un simț mai puțin dezvoltat la om.
Acesta poate distinge aproximativ 10.000 de mirosuri. Însă, din combinarea în cantități
diferite a circa 50 de mirosuri primare, se poate obține o diversitate de senzații olfactive.
Rolul principal al olfacției este de a identifica substanțele mirositoare sau nocive din aer. În
plus, alături de simțul gustului intervine în identificarea calității alimentelor precum și în
stimularea eliberării secrețiilor digestive.
Pentru ca o substanță să poată fi mirosită, aceasta trebuie să îndeplinească anumite

caracteristici:
Să fie volatilă;
Să ajungă în nări;
Să fie solubilă;
Să poată traversa mucusul;
Să poată atinge celulele olfactive.

Figura 9.4 Receptorul olfactiv.
Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori și anume, celule bipolare de la nivelul
mucoasei olfactive (neuronul I al căii olfactive). Aceștia sunt dispuși în partea postero-
superioară a foselor nazale.
Caracterele celulei bipolare:
Sunt neuroni fusiformi.

Prezintă o dendrită scurtă și groasă, la finalul căreia (la polul apical) se află o veziculă
(butonul olfactiv) cu cili.
Din polul bazal, axonii (10-20) se adună într-un mănunchi (formează nervii olfactivi) și
traversează lama ciuruită a osului etmoid (osul etmoid prezintă la interior țesut spongios).
Axonii celulei bipolare fac sinapsă cu neuronii multipolari (celulele mitrale) din bulbul
olfactiv. Neuronul II al căii olfactive: neuronii multipolari.
Axonii neuronilor multipolari de formă stelată formează tractul olfactiv. Acesta este proiectat
în lobul temporal, de aceeași parte, pe fața medială și reprezintă aria olfactivă formată din
girul hipocampic și nucleul amigdalian. Calea olfactivă NU prezintă legături directe cu
talamusul.
Epiteliul columnar (celulele de susținere), printre care se află neuronii bipolari, este un
epiteliu pseudostratificat având nucleii dispuși la înălțimi variate și dau impresia de țesut
multistratificat. Alături de neuronii bipolari, epiteliul intră în alcătuirea mucoasei olfactive.
Aceasta este diferită de mucoasa nazală în alcătuirea căreia intră stratul de mucus.

Alături de simțul mirosului, simțul gustului are și el rol în a oferi informații cu privire la
calitatea alimentelor introduse la nivelul cavității bucale. Totodată, simțul gustului
declanșează reflexul necondiționat de secreție a glandelor digestive.
Și receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori. Aceștia sunt reprezentați de către

mugurii gustativi dispuși la nivelul papilelor gustative din mucoasa linguală.
Papilele gustative pot fi:
Calciforme (circumvalate);
Fungiforme;
Foliate;
Filiforme (NU au muguri gustativi).
Caracteristici ale mugurilor gustativi:
Au formă ovoidală;
Au în structura lor celulele senzoriale, care au un microvil la polul apical;
La polul bazal al celulelor senzoriale: ajung terminațiile nervoase ale nervilor: faciali,
glosofaringieni și vagi.

Figura 9.5 Receptorul gustativ.
Protoneutronul căii gustative: se află în ganglionii anexați nervilor faciali, glosofaringieni și
vagi.
Al II-lea neuron al căii gustative (deutoneuronul): se află în nucleul solitar din bulb.
Axonii deutoneuronilor se încrucișează, apoi se îndreaptă spre talamus, de unde impulsurile

ajung în aria gustativă din lobul parietal. Aceasta se află în girul postcentral, partea inferioară
(al III-lea neuron).

Figura 9.6 Calea gustativă.
Senzația primară de gust
Pe toată suprafața limbii sunt distribuiți mugurii gustativi unde se pot delimita anumite zone
specializate în percepția unui anumit timp de gust fundamental. În prezent, nu este complet
elucidată identitatea substanțelor chimice specifice care stimulează receptorii pentru gust. Se
cunosc cel puțin 13 receptori chimici (posibili sau probabili) la nivelul celulelor gustative.
Practic, pentru a putea facilita analiza gustului, calitățile de percepție ale gustului au fost
divizate în 4 categorii generale. Acestea au fost denumite senzații gustative primare și sunt:
Acru;
Sărat;
Dulce;
Amar.

Figura 9.7 Zonele de percepție a gustului.
Majoritatea mugurilor gustativi pot fi stimulați de doi sau mai mulți stimuli gustativi. Aceștia
se încadrează de obicei în senzațiile gustative primare, dar pot fi și stimuli din afara lor.
În urma contactului dintre substanțele sapide (substanțe cu gust) și celulele receptoare ale
mugurelui gustativ, se produce depolarizarea acestora cu apariția potențialului de receptor.
Acest proces are loc ca urmare a legării substanțelor chimice de moleculele proteice
receptoare, care pătrund în membrana microvililor de la polul apical și vor deschide canale
ionice. Astfel, acestea vor permite pătrunderea ionilor de sodiu care vor depolariza celula.

Mai mult de 90% din informațiile despre mediul înconjurător sunt furnizate prin vedere. Acest
simț intervine totodată și în:
Perceperea luminozității, a formei și a culorilor obiectelor (funcția principală a analizatorului

vizual);
Orientarea în spațiu;
Menținerea echilibrului;
Menținerea tonusului cortical (atenția).
Globul ocular – alcătuire
Globul ocular, aflat în orbită, prezintă o formă aproximativ sferică. Peretele acestuia este
alcătuit din 3 tunici concentrice (internă, medie, externă) și 4 medii refringente. Completare
de pe imaginea de mai jos: La nivelul globului ocular se află două camere: anterioară și
posterioară. Camera anterioară este o regiune cuprinsă între cornee și iris, iar camera
posterioară este o regiune cuprinsă între iris și cristalin. Ambele conțin umoare apoasă.

Figura 9.8 Anatomia ochiului uman.
Tunica externă
Denumită și tunica fibroasă;

Alcătuită din două porțiuni inegale: sclerotica (posterior) și corneea (anterior).
Corneea: transparentă, fără vase de sânge, cu numeroase fibre nervoase. În exterior este
acoperită de o foiță subțire – conjunctiva.
Sclerotica: opacă, reprezintă 5/6 din tunica externă fibroasă. La nivelul scleroticii se inseră
mușchii extrinseci ai globului ocular. În zona posterioară, sclerotica prezintă perforații date
atât de ieșirea nervului optic din globul ocular, cât și de intrarea arterei în acesta.
Tunica medie
Denumită și tunica vasculară;

Prezintă 3 segmente, de la zona posterioară spre anterioară: coroida, corpul ciliar, iris.
Coroida: localizată în zona posterioară orei serrata (porțiunea situată la limita dintre coroidă și
corpul ciliar). Posterior, coroida prezintă la rândul său un orificiu de ieșire a nervului optic.
Corpul ciliar: este situat imediat înaintea orei serrata. Prezintă procese ciliare și mușchiul
ciliar.
Mușchiul ciliar: este alcătuit din fibre musculare netede circulare (inervate de sistemul nervos
vegetativ parasimpatic) și radiare (inervate de sistemul nervos vegetativ simpatic).
Procesele ciliare: formate din aglomerări capilare; secretă umoarea apoasă.
Irisul: este o diafragmă în partea anterioară cristalinului, care intervine în reglarea cantității de
lumină ce ajunge la nivelul retinei. În mijloc se află un orificiu denumit pupilă.
Tunica internă – Retina
Membrană fotosensibilă, situată posterior orei serrata, intervine în recepția și transformarea

stimulilor de natură luminoasă în influx nervos.
Structura retinei:
Prezintă 10 straturi (primul strat este reprezentat de membrana limitantă internă (1), urmată de
– fibrele nervului optic (2) – celule multipolare (ganglionare) (3) – celule amacrine (4) –
celule bipolare (5) – celula orizontală (6) – celule fotoreceptoare cu conuri (7) – celule
fotoreceptoare cu bastonașe (8) – membrană limitantă externă (9) – strat pigmentar (10));
La nivelul cărora sunt 3 tipuri de celule funcționale, aflate în relații sinaptice: celule
fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con și de bastonaș, celule bipolare și celule
multipolare; celulele bipolare fac sinapsă cu celulele multipolare (sinapsă axodendritică);
În plus, mai sunt: celule de susținere, de asociație și amacrine. Celulele amacrine fac sinapsă
cu celulele multipolare (sinapsă axosomatică), celulele cu conuri și bastonașe fac sinapsă cu
celulele orizontale (sinapsă axodendritică).

Figura 9.9 Straturile retinei.
Celulele fotoreceptoare cu prelungiri în formă de bastonașe/ celulele cu bastonașe/
bastonașele – sunt celule nervoase modificare, adaptate pentru vederea nocturnă sau la lumină
de intensitate slabă. Sunt aproximativ 125 de milioane.
Celulele fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con/ celulele cu conuri – sunt tot celule
nervoase modificate, adaptate pentru vederea diurnă, colorată, la lumină intensă. Sunt
aproximativ 6 – 7 milioane.
Cele două regiuni importante ale retinei sunt:
Pata galbenă (macula lutea) – în dreptul axului vizual. La acest nivel se află mai multe celule
fotoreceptoare cu conuri, comparativ cu cele cu bastonașe. În zona centrală a petei galbene se
află o concavitate exclusiv cu celule fotoreceptoare cu conuri, denumită fovea centralis.
(Completare: Axul vizual este o linie imaginară care unește obiectul din spațiu care este privit
cu centrul pupilei și foveea centrală).
Pata oarbă – dispusă medial și inferior de pata galbenă, la acest nivel nu sunt prezinte
elemente fotosensibile. Această zonă este locul de ieșire a nervului optic din globul ocular și
de intrare a arterelor în globul ocular.
Mediile refringente:
Corneea transparentă;
Umoarea apoasă;
Cristalinul;
Corpul vitros.
Umoarea apoasă: lichid incolor, format ca urmare a activității secretorii a proceselor ciliare.
Cristalinul – caracteristici:
Este de forma unei lentile biconvexe, transparente;

Nu prezintă vase de sânge;
Nutriția sa se face prin difuziune, de la nivelul vaselor de sânge ale proceselor ciliare;
Este situat între iris și corpul vitros;
Învelit de o capsulă elastică (cristaloida);
Este susținut la locul său de către ligamentul suspensor (un sistem de fibre).
Corpul vitros – caracteristici:
Formă sferoidală;
Transparent;
Consistență gelatinoasă;
Ocupă camera vitroasă (înapoia cristalinului);
Aparatul dioptric ocular – este format din:
Cornee – putere de refracție de aprox. 40 de dioptrii;

Cristalin – putere de refracție de aprox. 20 de dioptrii.
Mai simplu, aparatul dioptric al ochiului poate fi echivalentul unei singure lentile convergente
cu o putere totală de aprox. 60 de dioptrii și cu centrul optic la 17 mm în fața retinei.
Razele luminoase paralele care pornesc de la o distanță mai mare de 6 m, se vor focaliza la 17
mm în spatele centrului optic. În acest fel, pe retină va apărea o imagine reală, răsturnată și
mai mică.
Fața anterioară a corneei prezintă cea mai mare parte a puterii de refracție a aparatului dioptric
ocular. Cristalinul, prin creșterea razei lui de curbură intervine în realizarea procesului de
acomodare.
Acomodarea redă variația puterii de refracție a cristalinului în raport cu distanța la care este
privit un obiect.
Procesul de acomodare este susținut de:
Elasticitatea cristalinului;
Aparatul suspensor al cristalinului;
Mușchiul ciliar – reprezintă organul activ al acomodării;
Atunci când ochiul privește la o distanță mai mare de 6 m:
Mușchiul ciliar este relaxat;

Ligamentul suspensor este în tensiune;
Cristaloida este pusă în tensiune și comprimă cristalinul;
Astfel, raza de curbură a cristalinului crește;
Puterea de convergență scade la valoarea minimă de 20 de dioptrii.
Atunci când ochiul privește la o distanță mai mică de 6 m:
Mușchiul ciliar se contractă;

Fibrele ligamentare se relaxează;
Tensiunea din cristaloidă scade;
Cristalinul se bombează (datorită elasticității sale);
Puterea de convergență crește la valoarea sa maximă.
În timp, odată cu înaintarea în vârstă, cristalinul se îngroașă, scade elasticitatea și astfel scade
puterea de convergență, fenomen denumit prezbiopie (prezbiție).
Punct proxim – punctul aflat cel mai aproape de ochi la care vedem clar un obiect cu efort de
acomodare maximal.
La tineri, valoarea sa este de 25 cm.
Punct remotum – punctul aflat cel mai îndepărtat de ochi la care vedem clar un obiect fără un
efort de acomodare.
La tineri, valoarea sa este de 6 m.
Acomodarea reprezintă un ACT reflex.
Aceste proces este reglat de către: centrii corticali și coliculii cvadrigemeni superiori, care
prin intermediul nucleului vegetativ parasimpatic anexat nervului cranian oculomotor (III) din
mezencefal, comandă contracția mușchiului ciliar.
Centrii corticali din ariile vizuale primare și secundare sau asociative, participă și ei la
reflexul de acomodare vizuală.
La răspunsul efector participă și mușchii irisului și mușchii extrinseci ai globului ocular.
Reflexul pupilar fotomotor – reflex mult mai simplu. Centrii nervoși ai acestuia sunt în
mezencefal. Acest reflex se traduce prin contracția mușchilor circulari ai irisului (mușchiul
sfincter al irisului = mușchiul circular al irisului = mușchiul constrictor pupilar al irisului),
urmată de mioză, ca urmare a stimulării retinei cu lumină puternică. Relaxarea mușchilor
circulari și contracția mușchilor radiari ai irisului (mușchiul radiar al irisului = mușchiul
dilatator pupilar al irisului), urmat de midriază, apare ca răspuns la o intensitate scăzută a
stimulului luminos sau întuneric.
În funcție de distanța la care se află retina față de centrul optic, se disting:
Ochi emetrop – retina se află la 17 mm în spatele centrului optic. În acest fel imaginea
obiectelor plasate la infinit este clară, fără acomodare.
Ochi hipermetrop – retina se află la o distanță mai mică de 17 mm de centrul optic. Persoana
în cauză tinde să depărteze obiectele pentru a le vedea clar. Corecția în hipermetropie se face
cu lentile convergente.
Ochi miop (hipometrop) – retina se află la o distanță mai mare de 17 mm. Persoana în cauză
tinde să apropie obiectele de ochi pentru a le vedea clar. Corecția în miopie se face cu lentile
divergente.
Astigmatismul – viciu de refracție care apare ca urmare a prezenței de numeroase denivelări
(raze de curbură) pe suprafața corneei. Datorită meridianului cu putere de convergență
anormală a corneei, aceasta va determina formarea de imagini retiniene neclare pentru acele
puncte situate în meridianul spațial corespunzător. Corecția în astigmatism se face cu lentile
cilindrice.

Figura 9.10 Tulburări de vedere.
Procesele fotochimice din retină
Retina prezintă sensibilitate la radiațiile electromagnetice care au lungimea de undă între 390
– 770 nm. Recepția vizuală reprezintă transformarea energiei de natură electromagnetică a
luminii în influx nervos. Acest proces este facilitat de către celulele receptoare retiniene:
Cu conuri – au 3 feluri de pigmenți vizuali – iodopsine;

Cu bastonașe – au un singur pigment vizual – rodopsină.
Pigmenții vizuali sunt macromolecule fotosensibile prezente la nivelul celulelor receptoare
retiniene.
Mecanismul fotoreceptor
Pentru cele două tipuri de celule fotoreceptoare retiniene, procesul de fotorecepție este
similar. Astfel, pigmentul vizual absoarbe energia radiației luminoase și se descompune în
cele două componente ale sale:
Retinen (derivat de vitamina A, comun tuturor pigmenților vizuali);

Opsină (variază în funcție de pigmentul vizual).
Pigmentul vizual intră în structura membranei celulelor cu conuri și bastonașe. În acest fel,
procesul de descompunere a pigmentului determină modificări ale conductanțelor ionice, cu
apariția potențialului receptor.
Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. Celulele cu bastonașe sunt mai sensibile
comparativ cu celulele cu conuri. Pentru a stimula o celulă cu bastonaș este suficientă energia
unei singure cuante de lumină.
Adaptarea receptorilor vizuali
Adaptarea la lumină
În funcție de conținutul în pigment vizual, sensibilitatea celulelor fotoreceptoare variază direct
proporțional. Astfel, sensibilitatea crește odată cu conținutul în pigment vizual.
Însă, cantitatea de pigment vizual din celulele cu conuri și bastonașe prezintă variații raportate
la expunerea lor la lumină sau întuneric. Expunerea îndelungată a acestora la lumină puternică
duce la descompunerea pigmentului vizual în retinen și opsine. Ulterior, cea mai mare parte a
retinenului de la nivelul ambelor celule fotoreceptoare se transformă în vitamina A. În acest
fel scad concentrația în pigmenți vizuali împreună cu sensibilitatea ochiului la lumină. Aceste
proces poartă numele de adaptare la lumină.
În vederea diurnă sau fotopică intervin celulele cu conuri. Timpul de adaptare la lumină: 5
minute. Reducerea vederii diurne se numește hemeralopie.
Adaptarea la întuneric
În cazul expunerii la întuneric pentru mai mult timp, retinenul și opsinele din celulele
fotoreceptoare se transformă în pigmenți vizuali. Cantitatea acestora este crescută și prin
transformarea vitaminei A în retinen. Acest proces poartă numele de adaptare la întuneric. În
cazul unei avitaminoze A, vedere la întuneric este compromisă.
În vederea nocturnă sau scotopică intervin celulele cu bastonașe care au o sensibilitate de 10
ori mai mare la întuneric comparativ cu expunerea la lumină. Reducerea vederii nocturne de
numește nictalopie.
Vederea alb-negru și vederea cromatică
Atunci când corpurile reflectă toate radiațiile luminoase, acestea apar albe, iar când le absorb,
apar negre.
Prin stimularea celulelor cu bastonașe se declanșează senzația de lumină albă, iar în absența
stimulării, senzația de negru.
În funcție de tipul de pigment vizual conținut de celulele cu conuri, stimularea lor produce
senzații variate:
Conuri cu pigment sensibil la culoarea roșie – „conuri roșii”;

Conuri cu pigment sensibil la culoarea verde – „conuri verzi”;
Conuri cu pigment sensibil la culoarea albastră – „conuri albastre”.
Stimularea individuală a fiecărei categorii declanșează senzația culorii absorbite, iar
stimularea în egală măsură a celor 3 tipuri de mai sus favorizează senzația de alb.
Roșu, verde și albastru sunt culori primare sau fundamentale. Amestecarea lor în proporții
diferite duce la obținerea tuturor celorlalte culori ale spectrului, precum și culoarea albă.
Fiecare culoare din spectru are o culoare complementară care prin amestecare cu prima se
obține alb.
Daltonism – defect de vedere cromatică. Boală care apare exclusiv la bărbați (genă recesivă X
linkată), afectează aproximativ 8% din populația masculină. Patologia se traduce prin absența
din naștere a unor celule cu conuri corespunzătoare uneia dintre cele 3 culori fundamentale și
percepția în schimb a unui ton cenușiu. În majoritatea cazurilor sunt absente conurile verzi și
conurile roșii.
Calea optică
Segmentul intermediar al analizatorului vizual este reprezentat de către calea optică.
Receptorii căii optice: celulele fotosensibile cu conuri și bastonașe.
Neuronul I: celulele bipolare din retină
Neuronul II: în retină, mai profund – celulele multipolare
Chiasma optică se formează prin încrucișarea axonilor neuronilor multipolari care provin din
câmpul intern al retinei (câmpul nazal) și apoi ajung în tractul optic opus. Axonii care provin
din câmpul extern al retinei (câmpul temporal) nu se mai încrucișează și trec în tractul optic
de aceeași parte. Nervul optic conține fibre de la un singur glob ocular. Tractul optic conține
fibre de la ambii ochi. De la nivelul tracturilor optice se desprind unele colaterale care merg
spre colicul superior din mezencefal, însă fără a constitui o stație sinaptică pentru calea optică.
Tractul optic ajunge la metatalamus, la corpul geniculat extern (neuronul III al căii optice).
Acolo, majoritatea fibrelor nervoase ale tractului optic fac sinapsă cu cel de-al III-lea neuron
(tritoneuronul). Axonul acestuia se propagă spre scoarța cerebrală și se termină în lobul
occipital, în jurul scizurii calcarine. Eferențele nervoase care pornesc din corpul geniculat
lateral (extern) se numesc radiații optice. La nivelul lobului occipital, în jurul scizurii
calcarine, se află ariile vizuale primare și secundare (asociative). Acestea reprezintă segmentul
cortical al analizatorului.
În ariile vizuale se realizează:
Senzația vizuală;
Percepția vizuală;
Transformarea stimulilor electrici porniți de la nivelul celulelor fotoreceptoare în senzație de
lumină, culoare și formă.

Figura 9.11 Căile de conducere nervoasă ale analizatorului vizual.
Segmentul cortical al analizatorului vizual
Fiecărui punct de pe retină îi corespunde un punct specific de proiecție corticală.
Aria vizuală primară: se întinde predominant pe fața medială a lobilor occipitali, de o parte și
de alta a scizurii calcarine. Cea mai întinsă reprezentare o are macula care ocupă regiunea
posterioară a lobului occipital.
Extirparea ariei vizuale primare duce la orbire.
Ariile vizuale secundare sau asociative: se află în jurul ariei vizuale primare.
Distrugerea ariilor vizuale secundare determină afazia vizuală: bolnavul vede literele scrise,
însă nu înțelege semnificația cuvintelor citite.
Câmpul vizual, vederea binoculară și stereoscopică

Figura 9.12 Câmp vizual monocular.
Câmpul vizual reprezintă spațiul cuprins cu privirea. Fiecărui ochi i se atribuie un câmp vizual
monocular, care se suprapune într-o mare proporție cu câmpul vizual al celuilalt ochi. Partea
vizuală comună celor două câmpuri este câmpul vizual binocular.

Figura 9.13 Relația dintre câmpurile vizuale și retină.
Din imaginea care prezintă „Relația dintre câmpurile vizuale și retină”, se observă
următoarele:
1 și 2: Jumătatea nazală a retinei (hemiretina nazală) ochiului stâng trimite obiectele din
jumătatea stângă a câmpului vizual monocular al ochiului stâng (prezentat în albastru) și
jumătatea temporală a retinei (hemiretina temporală) ochiului stâng trimite obiectele din
jumătatea dreaptă a câmpului vizual monocular al ochiului stâng (prezentat în portocaliu).
3 și 4: Jumătatea nazală a retinei (hemiretina nazală) ochiului drept trimite obiectele din
jumătatea dreaptă a câmpului vizual monocular al ochiului drept (prezentat în albastru) și
jumătatea temporală a retinei (hemiretina temporală) ochiului drept vede obiectele din
jumătatea stânga a câmpului vizual monocular al ochiului drept (prezentat în portocaliu).
5 și 6: Atunci când câmpurile vizuale ale celor 2 ochi se suprapun, jumătățile stângi ale
fiecărui ochi coincid pentru a forma jumătatea stângă a câmpului vizual binocular (prezentat
în albastru).
7 și 8: Atunci când câmpurile vizuale ale celor 2 ochi se suprapun, jumătățile drepte ale
fiecărui ochi coincid pentru a forma jumătatea dreaptă a câmpului vizual binocular (prezentat
în portocaliu).
Un obiect aflat în câmpul vizual binocular formează câte o imagine pe retina fiecărui ochi, iar
cele două imagini fuzionează la nivelul scoarței rezultând o imagine unică. Procesul de
fuziune corticală are loc cu condiția ca imaginile retiniene să se formeze în puncte
corespondente. Procesul de fuziune corticală a imaginilor începe la nivelul corpilor geniculați
laterali.
Vederea binoculară conferă abilitatea vederii în profunzime, adică perceția celor 3 dimensiuni:
lungime, lățime, adâncime (denumită vedere stereoscopică).

Urechea internă adăpostește analizatorul acustic și analizatorul vestibular (responsabil pentru
poziția corpului atât în repaus, cât și în mișcare). Pentru fiecare analizator, impulsul este
condus pe calea unui nerv:
Nervul acustic (cohlear);

Nervul vestibular.
Pe traiectul nervului cohlear (acustic) se află ganglionul spiral Corti, iar pe traiectul nervului
vestibular se află ganglionul vestibular Scarpa. Perechea VIII de nervi cranieni (vestibulo-
cohleari) este formată prin unirea celor 2 nervi.
Atât undele sonore repetate într-o anumită ordine (sunetele), cât și cele care se repetă
neregulat (zgomote), pot fi percepute de urechea umană.
Analizatorul vestibular are rolul de a oferi informații cu privire la poziția și a mișcărilor

corpului în spațiu. Pe baza acestora, declanșează reflexele posturale și gestuale. Această
funcție este completată și de informațiile colectate de la receptorii musculari kinestezici,
cutanați (tact, presiune) și optici.

Figura 9.14 Urechea.
Receptorul auditiv
Perfecționarea aparatului acustic a favorizat dezvoltarea unor anexe importante: urechea

externă și urechea medie – care nu au nicio legătură cu aparatul vestibular.
Urechea externă este compusă din:
Pavilionul;
Conductul auditiv extern.
Urechea medie este o cavitate pneumatică săpată în stânca osului temporal. Timpanul
reprezintă peretele lateral al urechii medii. Peretele medial prezintă fereastra ovală și fereastra
rotundă. La nivelul peretelui anterior se deschide trompa lui Eustachio. Aceasta reprezintă o
cale de comunicare a casei timpanului cu nazofaringele cu rolul de a egaliza presiunea pe
ambele fețe ale timpanului.
În interiorul urechii medii se află un lanț articulat de oscioare:
Ciocanul;
Nicovala;
Scărița.
Primul și ultimul oscior prezintă câte un mușchi. Mușchiul ciocanului intervine în diminuarea
vibrațiilor sonore puternice, iar mușchiul scăriței le amplifică pe cele slabe, reglând astfel
intensitatea undei sonore.
Urechea internă este alcătuită dintr-un sistem de încăperi, denumite labirint osos, săpate în
stânca osului temporal. Labirintul osos adăpostește la interior labirintul membranos. Între cele
două labirinturi se află perilimfa.
Labirintul osos este alcătuit din:

Vestibulul osos;
Canalele semicirculare osoase (3);
Melcul osos.
Sunt 3 canale semicirculare osoase dispuse în planuri perpendiculare unul pe celălalt. Fiecare
canal semicircular se deschide la o extremitate a sa printr-o dilatație mai largă denumită
ampulă. La cealaltă extremitate, canalul anterior și cel posterior se unesc într-un canal comun
înainte de a se deschide în vestibul.
Melcul osos:
Este situat anterior vestibulului;

Are formă conică;
Prezintă un ax osos central – columelă, în jurul căruia melcul osos realizează două ture și
jumătate.
La nivelul columelei se inseră lama spirală osoasă care este întregită de membrana bazilară a
labirintului membranos și membrana vestibulară Reissner. Aceste două membrane împart
lumenul osos în compartimente denumite:
Rampa vestibulară – aflată deasupra membranei vestibulare;

Rampa timpanică – situată sub membrana bazilară;
Canalul cohlear (melcul membranos) – aflat între membrana bazilară, cea vestibulară și
peretele extern al melcului osos.
Rampele vestibulară și timpanică conțin perilimfa, iar canalul cohlear (melcul membranos),
endolimfa. Aproape de vârful melcului, lama spirală lasă un spațiu liber denumit helicotrema.

Figura 9.15 Anatomia canalului cohlear (melcul membranos).
Labirintul membranos este alcătuit dintr-un sistem de camere, adăpostite de labirintul osos.
Labirintul membranos adăpostește vestibulul membranos.
Vestibulul membranos este divizat în două cavități:

Utricula – aflată în partea superioară a vestibulului;
Sacula – se află sub utriculă.
La nivelul utriculei se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase.
Din partea inferioară a saculei pornește canalul cohlear (melcul membranos) care conține
organul Corti cu receptorii acustici.
Organul Corti este așezat pe membrana bazilară. În centrul acestuia se află un spațiu
triunghiular, denumit tunelul Corti, pe laturile căruia se găsesc celule de susținere. Fibre
dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti traversează tunelul Corti.
Peste celulele de susținere se află celulele auditive. La polul bazal al acestora se găsesc
terminații dendritice care provin de la neuronii din ganglionul spiral Corti. De cealaltă parte,
la polul apical al celulelor auditive se află cilii auditivi care pătrund în membrana reticulată
secretată de către celulele de susținere. Deasupra cililor auditivi se găsește membrana tectoria.

Figura 9.16 Organul Corti în detaliu.
Receptorii vestibulari
Receptorii vestibulari se găsesc în labirintul membranos.
În utriculă și saculă se află câte o maculă, denumită în funcție de cavitate, respectiv:
Macula utriculară;
Macula saculară.
Maculele sunt formate din celule de susținere care sunt așezate pe o membrană bazală, peste
care sunt dispuse celule senzoriale cu cili. La polul bazal al acestor celule senzoriale ajung
terminațiile dendritice ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. Cilii sunt integrați în
membrana otolitică în care se află carbonat de calciu (CaCO3) și de magneziu (MgCO3) sub
formă de granule, denumite otolite.

Figura 9.17 Membrana otolitică și otolitele.
Segmentele intermediar și central
Calea acustică
I neuron – se află în ganglionul spiral Corti. Dendritele I neuron ajung la polul bazal al
celulelor auditive cu cili din organul Corti. Axonii formează nervul cohlear care se îndreaptă
spre cei 2 nuclei cohleari (ventral și dorsal) din punte, unde se află cel de-al II lea neuron.
Axonul acestuia se încrucișează, apoi urmează un traiect ascendent spre coliculul inferior din
mezencefal. La acest nivel se află cel de-al III lea neuron. În corpul geniculat medial din
metatalamus se află cel de-al IV-lea neuron. Axonul acestuia se proiectează bilateral în girul
temporal superior.
Aria secundară (de asociație) este înconjurată de aria primară și primește aferențe de la
aceasta.

Figura 9.18 Căile de conducere ale analizatorului auditiv.
Calea vestibulară
I neuron – se află în ganglionul vestibular Scarpa. Dendritele I neuron ajung la celulele

senzoriale cu cili din maculă și creste ampulare. Axonii acestuia formează ramura vestibulară
a perechii a VIII a de nervi cranieni (nervul vestibulo-cohlear). Ramura vestibulară se
îndreaptă spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb (superior, inferior, lateral, medial). Cel de-al II-
lea neuron (deutoneuronul) al căii vestibulare se află la acest nivel, de unde pleacă totodată
mai multe fascicule:
Fasciculul vestibulo-spinal, pleacă spre măduvă și intervine în controlul tonusului muscular.

Fasciculul vestibulo-cerebelos, pleacă spre cerebel și controlează echilibrul static și dinamic.
Fasciculul vestibulo-nuclear, pleacă spre nucleii nervilor III și IV din mezencefal și VI din
punte și controlează mișcările globilor oculari, cu punct de plecare labirintic.
Fasciculul vestibulo-talamic, pleacă spre talamus, de unde prin fibrele talamo-corticale se
proiectează pe scoarță.
Mecanismul recepției auditive
Urechea umană percepe sunete care se încadrează în următorii parametri:
Frecvența: 20 – 20.000 Hz;

Amplitudinea: 0 – 130 db (1 decibel = 1 dyne/cm2).
Undele sonore sunt un produs al rarefierii și condensării aerului. Acestea prezintă următoarele
proprietăți fundamentale:
Înălțimea – dată de frecvența undelor;

Intensitatea – dată de amplitudine;
Timbrul – dat de vibrațiile armonice superioare însoțitoare.
Energia mecanică a sunetelor este transformată de către celulele senzoriale ale organului Corti
în impuls nervos. Pavilionul urechii captează și direcționează sunetele către conductul auditiv
extern și ulterior până la organul Corti. Unda sonoră ajunsă la capătul conductului auditiv
extern pune în vibrație membrana timpanului care antrenează la rândul său lanțul de 3
oscioare (ciocan-nicovală-scăriță).
În cazul prezenței unor perforații la nivelul timpanului acuitatea auditivă a urechii respective
va scădea (Nu se instalează surditatea).
De la nivelul oscioarelor, unda se propagă mai departe, succesiv, ferestrei ovale, perilimfei și
ulterior endolimfei. Variațiile de presiune ale endolimfei produc vibrația membranei bazilare
pe care se află organul Corti. Vibrațiile membranei bazilare antrenează la rândul lor cilii
celulelor auditive care suferă deformații mecanice în urma contactului cu membrana tectoria.
Înclinarea cililor într-o direcție produce depolarizarea celulelor, însă în direcția opusă
determină hiperpolarizarea lor. Prin depolarizările celulelor senzoriale crește frecvența
potențialelor de acțiune, pe când hiperpolarizările o reduc.
Membrana bazilară prezintă o structură ce poate fi comparată cu a unui rezonator cu coarde

caracterizat de anumite particularități în ceea ce privesc elasticitatea și rezonanța:
Baza melcului intră în rezonanță cu sunetele de frecvență înaltă (15.000 Hz);

Mijlocul membranei bazilare rezonează cu frecvențe medii (5.000 Hz);
Vârful melcului rezonează cu frecvențe joase (20 – 500 Hz).
Transmiterea stimulului auditiv
Din ganglionul spiral Corti, fiecare neuron senzitiv transmite impulsuri nervoase de la o
anumită zonă a membranei bazilare. Această specializare zonală se menține și în cazul
celorlalte stații de releu ale căii acustice. Sunetele de o anumită frecvență activează anumiți
neuroni cohleari, coliculari și metatalamici. Astfel, excitațiile de natură sonoră divizate în
frecvențele componente la nivelul membranei bazilare se transmit spre neuronii corticali, prin
„fire izolate”.
Cele două mecanisme care intervin în identificarea direcției de proveniență a sunetului sunt:
Prin identificarea decalajului în timp dintre semnalele acustice care intră în cele două urechi;
Prin diferența de intensitate a sunetului care ajunge la cele două urechi.
Fiziologia analizatorului vestibular
Rolul analizatorului vestibular este de a informa creierul cu privire la poziția capului în spațiu,
precum și accelerările liniare sau circulare la care este supus. Simțul vestibular nu este un simț
al echilibrului propriu-zis. Împreună cu analizatorii kinestezic, vizual, tactic și cerebelul,
analizatorul vestibular constituie o componentă importantă a mecanismelor care intervin în
reglarea echilibrului.
Segmentul periferic
Otolitele stimulează mecanic receptorii maculari, mecanism care are loc atât în condiții
statice, cât și dinamice.
În cazul în care capul stă nemișcat, cilii celulelor senzoriale sunt apăsați de către greutatea
otolitelor, transmițând impulsuri nervoase spre centri și în felul acesta informează cu privire la
poziția capului în raport cu direcția vectorului gravitațional.
Atunci când capul și corpul sunt supuse unor accelerări de tip liniar (înainte, înapoi sau
lateral), forțele de inerție împing otolitele în sens opus deplasării. Acest mecanism este
explicat prin densitatea mai mare a otolitelor față de endolimfă. În acest fel, la nivelul
centrilor nervoși se declanșează reacții motorii corectoare ale poziției corpului și capului cu
scopul de a menține echilibrul pe toată durata mișcării.
Receptorii maculari detectează accelerația (NU viteza de deplasare) și anume:
Receptorii maculari din utriculă – apreciază accelerația orizontală;

Receptorii maculari din saculă – apreciază accelerația verticală.
Receptorii analizatorului vestibular sunt totodată și sediul unor reflexe posturale. O
modificare bruscă a poziției corpului declanșează reflexe care ajută la menținerea posturii și a
echilibrului.
În condițiile accelerărilor circulare ale capului și corpului, receptorii otolitici nu contribuie la

menținerea echilibrului.
La baza canalelor semicirculare se află crestele ampulare și cupolele gelatinoase care

reprezintă al II-lea organ receptor al analizatorului vestibular responsabil de menținerea
echilibrului în condițiile accelerațiilor circulare ale capului și corpului. Deplasarea endolimfei
excită mecanic cilii celulelor senzoriale din canalele semicirculare. Orice mișcare de rotație a
capului sau a corpului antrenează rotația simultană a canalelor semicirculare aflate în planul
rotației respective. Din cauza inerției, endolimfa din aceste canale va suferi o deplasare
relativă în sens opus rotației capului și va înclina cupola gelatinoasă în sensul acestei deplasări
(adică opus față de sensul rotației capului).
Ca urmare a orientării canalelor semicirculare în cele 3 planuri ale spațiului, respectiv frontal,
orizontal, sagital, este posibilă recepționarea mișcărilor circulare ale capului.

Micozele – infecții fungice cutanate. Cauzele pot fi: dermatofiții – infectează tegumentul
superficial și anexele cutanate (păr, unghii); sau levurile din genul Candida – afectează și
mucoasele. Transmiterea micozelor se face de la om la om sau de la animale la om.
Tratament: în general local. Răspândirea lor poate fi prevenită prin: tratarea persoanelor
bolnave și măsuri riguroase de igienă.
Acneea – Boală inflamatorie a foliculului pilosebaceu. Etiopatologie: complexă și incomplet
elucidată. Afectează în special adolescenții, situație în care capătă și o importanță psiho-
socială.
Herpesul – infecția cu virusul Herpes simplex. Manifestări: apariția unei rupții cutanate sau
mucoase cu aspect caracteristici (vezicule pe o bază eritematoasă). Infecția poate fi: primară
sau recurentă. Transmiterea se poate face de la om la om. Tratament: medicamente antivirale.
Piodermitele – infecții bacteriene cutanate. În general sunt superficiale cărora li se aplică de

regulă un tratament local cu antibiotice. Apar în mod special la copii.
Rinitele – edem și vasodilatație la nivelul mucoasei nazale, care se manifestă clinic prin
rinoree și obstrucție nazală. Poate fi acută sau cronică, având multiple etiologii.
Cataracta – opacifierea cristalinului din compoziția sistemului optic al globului ocular care
duce la pierderea graduală a acuității vizuale și care poate duce în timp la pierderea completă
a vederii. Cauza opacifierii: modificări chimice la nivelul proteinelor din structura
cristalinului. Aceste modificări apar în urma unor infecții, traumatisme sau datorită înaintării
în vârstă. Cataracta constituite principala cauză de pierdere a vederii. Tratament: îndepărtarea
chirurgicală a cristalinului afectat și implantarea unuia artificial.
Glaucomul – constituie o a doua cauză de pierdere a vederii, mai ales în țările mai puțin
dezvoltate. Pot fi afectate persoanele de orice vârstă, însă în 95% din cazuri se manifestă la
persoanele de peste 40 de ani.
Glaucomul constă în creșterea presiunii intraoculare. Umoare apoasă nu se drenează

corespunzător prin sistemul venos, comparativ cu viteza sa de producție. În acest fel se
acumulează lichid care duce la compresia vaselor de sânge ale globului oculare și a nervului
optic. Astfel, celulele retiniene sunt distruse, nervul optic se poate atrofia, putând cauza
orbirea.
Conjunctivita – inflamația mucoasei conjunctivale. Cauzele pot fi multiple: alergice,

infecțioase, traumatice.
Otita – otita externă reprezintă un termen general care definește orice infecție a urechii
externe (micotică, bacteriană, virală).
Otita medie purulentă acută – infecție a urechii medii. Calea prin care agenții patogeni ajung
la acest nivel este de regulă, trompa lui Eustachio, de cele mai multe ori ca urmare a unei
amigdalite sau răceli. Copiii sunt cei mai susceptibili să dezvolte această infecție deoarece
răcesc frecvent și au trompa lui Eustachio scurtă și plasată orizontal. Cel mai des întâlnit
simptom: durerea la nivelul urechii medii. Presiunea exercitată de inflamația de la acest nivel
poate duce la ruperea membranei timpanice.
Bibliografie:
Biologie – manual pentru clasa a XI-a; Autori: Cristescu D., Sălăvăstru C., Voiculescu B.,
Niculescu C., Cârmaciu R. Editura Corint Educațional, București, 2014
Receptorul olfactiv
Receptorul gustativ
Zonele de percepție a gustului
Anatomia ochiului uman
Straturile retinei
Tulburări de vedere
Căile de conducere nervoasă ale analizatorului vizual
Urechea
Organul Corti – în canalul cohlear și în detaliu.
Calea gustativă
Anatomia canalului cohlear (melcul membranos)
Relația dintre câmpurile vizuale și retină
Rezolvă Grile din Curs Susține GinaMed
8. Sistemul nervos vegetativ
10. Glandele endocrine

Acasă

Cursuri

Grile

Simulări

Meditații
”
https://platform.ginamed.ro/cursuri/biologie-corint/analizatorii#:~:text=Cursuri%20%2D
%20Biologie,Medita%C8%9Bii"
Cursuri - Biologie Corint - 9. Analizatorii
9. Analizatorii

Urmărește cursul integral pe YouTube
Cuprins:
9.1. Introducere
9.1. Introducere
Stimulii din mediul extern și intern care acționează asupra receptorilor din organism sunt
analizați din punct de vedere calitativ și cantitativ la nivel cortical, prin intermediul unor
sisteme morfo-funcționale denumite analizatori.
Excitațiile se propagă pe calea nervoasă senzitivă și determină formarea de senzații în ariile

corticale.
Ca alcătuire, fiecare analizator poate fi divizat în 3 segmente:

segment periferic
segment intermediar
segment central
Segmentul periferic mai este numit și receptor. Această formațiune este specializată în
percepția sub formă de stimuli a unei forme de energie fie din mediul intern, fie din mediul
extern.
Segmentul intermediar sau de conducere cumulează căile nervoase care facilitează

transmiterea impulsului nervos către scoarța cerebrală; căile de conducere ascendente sunt:
directe și indirecte.
calea directă: prezintă sinapse mai puține → conducere rapidă a impulsurilor, cu proiectare
într-o arie specifică fiecărui analizator;
calea indirectă (sistemul reticular ascendent activator): conducere lentă a impulsurilor, cu
proiecție corticală, nespecific și difuz.
Segmentul central reprezintă aria din scoarța cerebrală unde ajunge calea de conducere.
Impulsurile ajunse la acest nivel sunt transformate în senzații specifice.

Pielea – câmp receptor de dimensiuni mari. Justificarea reiese din faptul că la nivelul acesteia
sunt prezente numeroase și variate terminații nervoase libere sau încapsulate care trimit
informații către centri nervoși superiori cu privire la proprietățile și fenomenele cu care intră
în contact organismul. Din structura analizatorului cutanat, receptorii reprezintă segmentul
periferic.
Receptorii prezenți la nivelul pielii sunt:
tactili
termici
dureroși
de presiune (presionali)
pentru vibrații (vibraționali)
Totodată, pielea reprezintă și un înveliș protector, sensibil al organismului, în prelungirea
căreia, la nivelul orificiilor naturale ale organismului, se continuă cu mucoasele.

Figura 9.1 Pielea și receptorii cutanați (a - epiderm; b - derm; c - hipoderm).
Privind de la suprafața ei, în profunzime, pielea este alcătuită din 3 straturi și anume:
Epiderm – stratul aflat în contact direct cu mediul extern.

Este un epiteliu pluristratificat pavimentos, keratinizat, lipsit de vase de sânge, dar prezintă
terminații nervoase libere; Hrana este asigurată pe cale osmotică de la nivelul lichidului
intercelular. Superficial, prezintă stratul cornos, iar în profunzime, stratul germinativ.
Derm – zonă conjunctivă densă la nivelul căreia se remarcă vase de sânge, vase limfatice,
terminații nervoase, anexe cutanate (fire de păr, precum și canale ale glandelor exocrine).
Se împarte în: derm papilar (un strat spre epiderm) și derm reticular (un strat spre hipoderm).
În dermul papilar se remarcă papilele dermice, care sunt ridicături tronconice. La nivelul
degetelor acestea sunt mai evidente și contribuie la formarea unor proeminențe denumite
creste papilare. Prin întipărire, se obțin amprentele utilizate pentru identificări în
criminalistică și medicina legală.
La nivelul stratului reticular, elementele celulare sunt relativ rare, dar sunt prezente fibre de
colagen, precum și fibre elastice care contribuie la formarea fasciculelor groase.
Hipoderm (denumit și țesut subcutanat) – este constituit din țesut conjunctiv lax, la nivelul
căruia se află un număr variabil de celule adipoase.
La acest nivel se întâlnesc bulbii firului de păr, glomerulii glandelor sudoripare și corpusculii
Vater-Pacini.
Receptorii cutanați sunt reprezentați de către terminațiile nervoase libere și încapsulate de la

nivelul pielii.
Terminațiile nervoase libere sunt localizate printre celulele epidermului. Acestea sunt
ramificări dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionii spinali. Unele dintre aceste fibre
nervoase au terminațiile în formă de coșuleț distribuite în jurul unor celule epiteliale. Ele
reprezintă discurile tactile Merkel cu rol în recepționarea stimulilor tactili.
Terminațiile încapsulate sunt prezente în hipoderm și sunt reprezentate de corpusculi pentru
sensibilitate tactilă, precum și de corpusculii Vater-Pacini (corpusculii cu dimensiunea cea mai
mare).
Și la nivelul dermului sunt prezenți receptori pentru sensibilitatea tactilă. Aceștia sunt:
corpusculii Meissner, Krause, Ruffini. Unii au și rol în perceperea variațiilor de temperatură:
corpusculii Krause sunt receptori pentru rece, iar Ruffini sunt receptori pentru cald.
Receptorii tactili
Segmentul periferic al analizatorului tactil este reprezentat de receptorii tactili. Aceștia sunt
mecanoreceptori, iar stimulul îl reprezintă deformarea mecanică. Receptorii tactili sunt
responsabili de generarea senzațiilor tactile, presionale, vibratorii.
Localizare: derm, tegumente fără păr.
În funcție de dispunere, aceștia percep senzații diferite. De exemplu, corpusculii Meissner și

discurile Merkel, dispuși în partea superioară a dermului înregistrează atingerea. Distribuiți
mai profund în derm, corpusculii Ruffini, recepționează presiunea, iar corpusculii Pacini,
vibrațiile.
În plus, terminațiile nervoase libere intervin și ele în perceperea atingerii și presiunii.
Hipodermul pulpei degetelor prezintă un tip de corpusculi Vater-Pacini de dimensiuni mai

mici, denumiți corpusculi Golgi-Mazzoni cu implicare în generarea senzației tactile.
Receptorii termici
Segmentul periferic al analizatorului termic este reprezentat de receptorii termici. Aceștia sunt
terminații nervoase libere, fără mielină, cu diametru mic și se împart în:
receptori pentru rece
receptori pentru cald
Receptorii pentru rece sunt mai numeroși comparativ cu cei pentru cald. În cazul unor
temperaturi extreme, sunt stimulați totodată și algoreceptorii (receptori pentru durere).
Receptorii pentru durere
Segmentul periferic al analizatorului dureros este reprezentat de receptorii pentru durere care,
în principal, sunt terminații nervoase libere. Pe de altă parte, în cazul unor stimulări excesive,
toți receptorii cutanați au capacitatea de a transmite aceste impulsuri care sunt ulterior
percepute ca durere.
Stimulii receptorilor pentru durere sunt de natură:
chimică
mecanică
termică
Cu cât stimulul persistă mai mult, intensitatea senzației crește.
Câmpul receptor și acuitatea senzorială
Câmpul receptor al unui neuron cu implicare în sensibilitatea cutanată reprezintă regiunea de

tegument în care stimulul odată aplicat va determina variații în rata de descărcare a neuronului
respectiv.
Între suprafața câmpului receptor și densitatea receptorilor din regiunea respectivă există un
raport de inversă proporționalitate.
Acuitatea tactilă
Distanța minimă dintre două puncte apropiate, stimulate, la care un subiect poate percepe
atingerea fiecăreia dintre ele, se numește acuitate tactilă. Cu alte cuvinte, aceasta descrie
pragul de percepție distinctă a două puncte diferite.
Variații: 2 mm (vârful limbii) – 50 mm (anumite regiuni la nivelul toracelui superior).

Conform DEX, termenul de chinestezie descrie totalitatea senzațiilor de mișcare pe care ni le
transmite corpul omenesc. În acest fel, funcționarea normală a proceselor motorii implică
informarea continuă a SNC cu privire la poziția spațială a corpului, precum și a altor
segmente ale sale și a gradului de contracție a mușchilor. Furnizarea acestor informații se
atribuie receptorilor vestibulari, vizuali, cutanați și unor receptori specifici din aparatul
locomotor (proprioceptori).
Impulsurile primite de la proprioceptori (impulsuri aferente) sunt conduse prin:
fascicule spinobulbare – pentru sensibilitatea kinestezică (simțul poziției și al mișcării în

spațiu);
fascicule spinocerebeloase ventrale (încrucișat) Gowers și dorsale (direct) Flechsig – pentru
sensibilitatea proprioceptivă de reglare a mișcării (simțul tonusului muscular).
Relaxarea musculară este prevenită de întinderea și activarea fusurilor, care, la rândul lor
declanșează o contracție reflexă. Acest mecanism produce o întindere și o tensiune musculară
de relaxare denumită tonus muscular.
Din punct de vedere al localizării, receptorii analizatorului kinestezic se află în:
tendoane;
mușchi;
articulații;
periost;
ligamente.
Corpusculii Vater-Pacini, receptori întâlniți la nivelul pielii (receptori cutanați), sunt prezenți
și în periost și articulații (receptori kinestezici). În acest caz, prezintă sensibilitate la mișcări și
variații de presiune.
Corpusculii neurotendinoși Golgi sunt dispuși la joncțiunea dintre mușchi și tendon. Fibrele
nervoase care pătrund în corpuscul (1 – 3) au ca stimul întinderea puternică a tendonului.
Rolul acestor corpusculi este de a:
controla tensiunea la nivelul tendonului;

preveni o contracție musculară excesivă;
preveni o alungire musculară exagerată.
Terminațiile nervoase libere își distribuie ramificațiile în întreaga grosime a capsulei
articulare. Acestea intervin în transmiterea sensibilității dureroase de la nivel articular.
Corpusculii Ruffini sunt dispuși la nivelul capsulei articulare, în stratul superficial. Aceștia au
rolul de a recepționa poziția și mișcările articulare.
Fusurile neuromusculare (unicii proprioreceptori de la nivel muscular) sunt dispuse printre

fibrele musculare striate.
Stimulul: tensiunea dezvoltată în timpul contracției musculare.
Fusurile neuromusculare sunt alcătuite din 5 – 10 fibre musculare modificate (fibre

intrafusale), înconjurate de o capsulă conjunctivă. Acestea sunt paralele cu fibrele extrafusale
(nu sunt componente ale fusului neuromuscular). Fibrele intrafusale pot fi: fibre intrafusale cu
lanț nuclear distribuite către periferie (prezintă nuclei alungiți, ovalari, dispuși în lanț) și fibre
intrafusale cu sac nuclear distribuite central (prezintă nuclei rotunzi, dispuși în sac). Spre
deosebire de zona centrală, zonele periferice ale fusurilor neuromusculare au caracter
contractil. Porțiunea centrală a fusurilor neuromusculare conține nuclei.

Figura 9.2 Fibre intrafusale și extrafusale.
Fusurile sunt inervate senzitiv și motor. Inervația senzitivă se atribuie dendritelor neuronilor
senzitivi din ganglionul spinal.
La nivelul măduvei spinării se află două tipuri de motoneuroni care inervează mușchii
scheletici:
motoneuroni α – inervează fibrele extrafusale;

motoneuroni ɣ – inervează fibrele intrafusale.
Axonii neuronilor ɣ din cornul anterior al măduvei spinării asigură inervația motorie. Aceștia
se întind până la zona periferică a fibrelor cu sac nuclear și lanț nuclear unde declanșează
contracția acestora cu întinderea zonei centrale. În acest fel se produce stimularea fibrelor
senzitive anulospirale (distribuite la nivelul sacului fibrelor intrafusale cu sac nuclear) și a
celor „în floare” (distribuite spre periferia fibrelor intrafusale cu lanț nuclear).
Contracția fibrelor extrafusale, cu declanșarea contracției mușchiului apare ca urmare a

transmiterii impulsului nervos motoneuronului α. Întinderea fibrelor extrafusale declanșează
totodată și întinderea fibrelor intrafusale ca urmare a dispunerii în paralel a acestora. În acest
fel sensibilitatea kinestezică intervine în informarea centrilor nervoși (pe calea fibrelor
nervoase senzitive intrafusale) cu privire la contracția musculară.

Figura 9.3 Calea sensibilității cutanate și kinestezice.
De pe imaginea de mai sus care marchează calea sensibilității cutanate și kinestezice, se
remarcă cum înainte de pătrunde în bulb, tractul spinotalamic lateral și cel ventral (anterior) se
unesc. De asemenea, receptorii pentru durere, cald și rece, reprezentate în principal prin
terminații nervoase libere se află în partea superificială a dermului și în profunzimea
epidermului. Sunt terminații nervoase libere și în jurul bulbului firului de păr implicate în
detectarea presiunii și atingerii. Totodată, pe desenul de mai sus, cu roșu este reprezentată
calea sensibilității kinestezice, unde porțiunea îngroșată ce începe și de încrucișează de la
nivelul bulbului este de fapt lemniscul medial.

Față de unele animale, olfacția (simțul mirosului) este un simț mai puțin dezvoltat la om.
Acesta poate distinge aproximativ 10.000 de mirosuri. Însă, din combinarea în cantități
diferite a circa 50 de mirosuri primare, se poate obține o diversitate de senzații olfactive.
Rolul principal al olfacției este de a identifica substanțele mirositoare sau nocive din aer. În
plus, alături de simțul gustului intervine în identificarea calității alimentelor precum și în
stimularea eliberării secrețiilor digestive.
Pentru ca o substanță să poată fi mirosită, aceasta trebuie să îndeplinească anumite
caracteristici:
să fie volatilă;
să ajungă în nări;
să fie solubilă;
să poată traversa mucusul;
să poată atinge celulele olfactive.

Figura 9.4 Receptorul olfactiv.
Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori și anume, celule bipolare de la nivelul
mucoasei olfactive (neuronul I al căii olfactive). Aceștia sunt dispuși în partea postero-
superioară a foselor nazale.
Caracterele celulei bipolare:
sunt neuroni fusiformi.

prezintă o dendrită scurtă și groasă, la finalul căreia (la polul apical) se află o veziculă
(butonul olfactiv) cu cili.
din polul bazal, axonii (10-20) se adună într-un mănunchi (formează nervii olfactivi) și
traversează lama ciuruită a osului etmoid (osul etmoid prezintă la interior țesut spongios).
Axonii celulei bipolare fac sinapsă cu neuronii multipolari (celulele mitrale) din bulbul
olfactiv. Neuronul II al căii olfactive: neuronii multipolari.
Axonii neuronilor multipolari de formă stelată formează tractul olfactiv. Acesta este proiectat
în lobul temporal, de aceeași parte, pe fața medială și reprezintă aria olfactivă formată din
girul hipocampic și nucleul amigdalian. Calea olfactivă NU prezintă legături directe cu
talamusul.
Epiteliul columnar (celulele de susținere), printre care se află neuronii bipolari, este un
epiteliu pseudostratificat având nucleii dispuși la înălțimi variate și dau impresia de țesut
multistratificat. Alături de neuronii bipolari, epiteliul intră în alcătuirea mucoasei olfactive.
Aceasta este diferită de mucoasa nazală în alcătuirea căreia intră stratul de mucus.

Alături de simțul mirosului, simțul gustului are și el rol în a oferi informații cu privire la
calitatea alimentelor introduse la nivelul cavității bucale. Totodată, simțul gustului
declanșează reflexul necondiționat de secreție a glandelor digestive.
Și receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori. Aceștia sunt reprezentați de către

mugurii gustativi dispuși la nivelul papilelor gustative din mucoasa linguală.
Papilele gustative pot fi:
calciforme (circumvalate);
fungiforme;
foliate;
filiforme (NU au muguri gustativi).
Caracteristici ale mugurilor gustativi:
au formă ovoidală;
au în structura lor celulele senzoriale, care au un microvil la polul apical;
la polul bazal al celulelor senzoriale: ajung terminațiile nervoase ale nervilor: faciali,
glosofaringieni și vagi.

Figura 9.5 Receptorul gustativ.
Protoneutronul căii gustative: se află în ganglionii anexați nervilor faciali, glosofaringieni și
vagi.
Al II-lea neuron al căii gustative (deutoneuronul): se află în nucleul solitar din bulb.
Axonii deutoneuronilor se încrucișează, apoi se îndreaptă spre talamus, de unde impulsurile
ajung în aria gustativă din lobul parietal. Aceasta se află în girul postcentral, partea inferioară
(al III-lea neuron).

Figura 9.6 Calea gustativă.
Senzația primară de gust
Pe toată suprafața limbii sunt distribuiți mugurii gustativi unde se pot delimita anumite zone
specializate în percepția unui anumit timp de gust fundamental. În prezent, nu este complet
elucidată identitatea substanțelor chimice specifice care stimulează receptorii pentru gust. Se
cunosc cel puțin 13 receptori chimici (posibili sau probabili) la nivelul celulelor gustative.
Practic, pentru a putea facilita analiza gustului, calitățile de percepție ale gustului au fost
divizate în 4 categorii generale. Acestea au fost denumite senzații gustative primare și sunt:
acru;
sărat;
dulce;
amar.

Figura 9.7 Zonele de percepție a gustului.
Majoritatea mugurilor gustativi pot fi stimulați de doi sau mai mulți stimuli gustativi. Aceștia
se încadrează de obicei în senzațiile gustative primare, dar pot fi și stimuli din afara lor.
În urma contactului dintre substanțele sapide (substanțe cu gust) și celulele receptoare ale
mugurelui gustativ, se produce depolarizarea acestora cu apariția potențialului de receptor.
Acest proces are loc ca urmare a legării substanțelor chimice de moleculele proteice
receptoare, care pătrund în membrana microvililor de la polul apical și vor deschide canale
ionice. Astfel, acestea vor permite pătrunderea ionilor de sodiu care vor depolariza celula.

Mai mult de 90% din informațiile despre mediul înconjurător sunt furnizate prin vedere. Acest
simț intervine totodată și în:
perceperea luminozității, a formei și a culorilor obiectelor (funcția principală a analizatorului
vizual);
orientarea în spațiu;
menținerea echilibrului;
menținerea tonusului cortical (atenția).
Globul ocular – alcătuire
Globul ocular, aflat în orbită, prezintă o formă aproximativ sferică. Peretele acestuia este
alcătuit din 3 tunici concentrice (internă, medie, externă) și 4 medii refringente. Completare
de pe imaginea de mai jos: La nivelul globului ocular se află două camere: anterioară și
posterioară. Camera anterioară este o regiune cuprinsă între cornee și iris, iar camera
posterioară este o regiune cuprinsă între iris și cristalin. Ambele conțin umoare apoasă.

Figura 9.8 Anatomia ochiului uman.
Tunica externă
denumită și tunica fibroasă;

alcătuită din două porțiuni inegale: sclerotica (posterior) și corneea (anterior).
Corneea: transparentă, fără vase de sânge, cu numeroase fibre nervoase. În exterior este
acoperită de o foiță subțire – conjunctiva.
Sclerotica: opacă, reprezintă 5/6 din tunica externă fibroasă. La nivelul scleroticii se inseră
mușchii extrinseci ai globului ocular. În zona posterioară, sclerotica prezintă perforații date
atât de ieșirea nervului optic din globul ocular, cât și de intrarea arterei în acesta.
Tunica medie
denumită și tunica vasculară;

prezintă 3 segmente, de la zona posterioară spre anterioară: coroida, corpul ciliar, iris.
Coroida: localizată în zona posterioară orei serrata (porțiunea situată la limita dintre coroidă și
corpul ciliar). Posterior, coroida prezintă la rândul său un orificiu de ieșire a nervului optic.
Corpul ciliar: este situat imediat înaintea orei serrata. Prezintă procese ciliare și mușchiul
ciliar.
Mușchiul ciliar: este alcătuit din fibre musculare netede circulare (inervate de sistemul nervos
vegetativ parasimpatic) și radiare (inervate de sistemul nervos vegetativ simpatic).
Procesele ciliare: formate din aglomerări capilare; secretă umoarea apoasă.
Irisul: este o diafragmă în partea anterioară cristalinului, care intervine în reglarea cantității de
lumină ce ajunge la nivelul retinei. În mijloc se află un orificiu denumit pupilă.
Tunica internă - Retina
Membrană fotosensibilă, situată posterior orei serrata, intervine în recepția și transformarea

stimulilor de natură luminoasă în influx nervos.
Structura retinei:
prezintă 10 straturi (primul strat este reprezentat de membrana limitantă internă (1), urmată de
- fibrele nervului optic (2) - celule multipolare (ganglionare) (3) - celule amacrine (4) - celule
bipolare (5) - celula orizontală (6) - celule fotoreceptoare cu conuri (7) - celule fotoreceptoare
cu bastonașe (8) - membrană limitantă externă (9) - strat pigmentar (10));
la nivelul cărora sunt 3 tipuri de celule funcționale, aflate în relații sinaptice: celule
fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con și de bastonaș, celule bipolare și celule
multipolare; celulele bipolare fac sinapsă cu celulele multipolare (sinapsă axodendritică);
în plus, mai sunt: celule de susținere, de asociație și amacrine. Celulele amacrine fac sinapsă
cu celulele multipolare (sinapsă axosomatică), celulele cu conuri și bastonașe fac sinapsă cu
celulele orizontale (sinapsă axodendritică).

Figura 9.9 Straturile retinei.
Celulele fotoreceptoare cu prelungiri în formă de bastonașe/ celulele cu bastonașe/
bastonașele - sunt celule nervoase modificare, adaptate pentru vederea nocturnă sau la lumină
de intensitate slabă. Sunt aproximativ 125 de milioane.
Celulele fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con/ celulele cu conuri – sunt tot celule
nervoase modificate, adaptate pentru vederea diurnă, colorată, la lumină intensă. Sunt
aproximativ 6 – 7 milioane.
Cele două regiuni importante ale retinei sunt:
pata galbenă (macula lutea) – în dreptul axului vizual. La acest nivel se află mai multe celule
fotoreceptoare cu conuri, comparativ cu cele cu bastonașe. În zona centrală a petei galbene se
află o concavitate exclusiv cu celule fotoreceptoare cu conuri, denumită fovea centralis.
(Completare: Axul vizual este o linie imaginară care unește obiectul din spațiu care este privit
cu centrul pupilei și foveea centrală).
pata oarbă – dispusă medial și inferior de pata galbenă, la acest nivel nu sunt prezinte
elemente fotosensibile. Această zonă este locul de ieșire a nervului optic din globul ocular și
de intrare a arterelor în globul ocular.
Mediile refringente:
corneea transparentă;
umoarea apoasă;
cristalinul;
corpul vitros.
Umoarea apoasă: lichid incolor, format ca urmare a activității secretorii a proceselor ciliare.
Cristalinul - caracteristici:
este de forma unei lentile biconvexe, transparente;

nu prezintă vase de sânge;
nutriția sa se face prin difuziune, de la nivelul vaselor de sânge ale proceselor ciliare;
este situat între iris și corpul vitros;
învelit de o capsulă elastică (cristaloida);
este susținut la locul său de către ligamentul suspensor (un sistem de fibre).
Corpul vitros - caracteristici:
formă sferoidală;
transparent;
consistență gelatinoasă;
ocupă camera vitroasă (înapoia cristalinului);
Aparatul dioptric ocular – este format din:
cornee – putere de refracție de aprox. 40 de dioptrii;

cristalin – putere de refracție de aprox. 20 de dioptrii.
Mai simplu, aparatul dioptric al ochiului poate fi echivalentul unei singure lentile convergente
cu o putere totală de aprox. 60 de dioptrii și cu centrul optic la 17 mm în fața retinei.
Razele luminoase paralele care pornesc de la o distanță mai mare de 6 m, se vor focaliza la 17
mm în spatele centrului optic. În acest fel, pe retină va apărea o imagine reală, răsturnată și
mai mică.
Fața anterioară a corneei prezintă cea mai mare parte a puterii de refracție a aparatului dioptric
ocular. Cristalinul, prin creșterea razei lui de curbură intervine în realizarea procesului de
acomodare.
Acomodarea redă variația puterii de refracție a cristalinului în raport cu distanța la care este
privit un obiect.
Procesul de acomodare este susținut de:
elasticitatea cristalinului;
aparatul suspensor al cristalinului;
mușchiul ciliar – reprezintă organul activ al acomodării;
Atunci când ochiul privește la o distanță mai mare de 6 m:
mușchiul ciliar este relaxat;

ligamentul suspensor este în tensiune;
cristaloida este pusă în tensiune și comprimă cristalinul;
astfel, raza de curbură a cristalinului crește;
puterea de convergență scade la valoarea minimă de 20 de dioptrii.
Atunci când ochiul privește la o distanță mai mică de 6 m:
mușchiul ciliar se contractă;

fibrele ligamentare se relaxează;
tensiunea din cristaloidă scade;
cristalinul se bombează (datorită elasticității sale);
puterea de convergență crește la valoarea sa maximă.
În timp, odată cu înaintarea în vârstă, cristalinul se îngroașă, scade elasticitatea și astfel scade
puterea de convergență, fenomen denumit prezbiopie (prezbiție).
Punct proxim – punctul aflat cel mai aproape de ochi la care vedem clar un obiect cu efort de
acomodare maximal.
La tineri, valoarea sa este de 25 cm.
Punct remotum – punctul aflat cel mai îndepărtat de ochi la care vedem clar un obiect fără un
efort de acomodare.
La tineri, valoarea sa este de 6 m.
Acomodarea reprezintă un ACT reflex.
Aceste proces este reglat de către: centrii corticali și coliculii cvadrigemeni superiori, care
prin intermediul nucleului vegetativ parasimpatic anexat nervului cranian oculomotor (III) din
mezencefal, comandă contracția mușchiului ciliar.
Centrii corticali din ariile vizuale primare și secundare sau asociative, participă și ei la
reflexul de acomodare vizuală.
La răspunsul efector participă și mușchii irisului și mușchii extrinseci ai globului ocular.
Reflexul pupilar fotomotor – reflex mult mai simplu. Centrii nervoși ai acestuia sunt în
mezencefal. Acest reflex se traduce prin contracția mușchilor circulari ai irisului (mușchiul
sfincter al irisului = mușchiul circular al irisului = mușchiul constrictor pupilar al irisului),
urmată de mioză, ca urmare a stimulării retinei cu lumină puternică. Relaxarea mușchilor
circulari și contracția mușchilor radiari ai irisului (mușchiul radiar al irisului = mușchiul
dilatator pupilar al irisului), urmat de midriază, apare ca răspuns la o intensitate scăzută a
stimulului luminos sau întuneric.
În funcție de distanța la care se află retina față de centrul optic, se disting:
ochi emetrop – retina se află la 17 mm în spatele centrului optic. În acest fel imaginea
obiectelor plasate la infinit este clară, fără acomodare.
ochi hipermetrop – retina se află la o distanță mai mică de 17 mm de centrul optic. Persoana
în cauză tinde să depărteze obiectele pentru a le vedea clar. Corecția în hipermetropie se face
cu lentile convergente.
ochi miop (hipometrop) – retina se află la o distanță mai mare de 17 mm. Persoana în cauză
tinde să apropie obiectele de ochi pentru a le vedea clar. Corecția în miopie se face cu lentile
divergente.
Astigmatismul – viciu de refracție care apare ca urmare a prezenței de numeroase denivelări
(raze de curbură) pe suprafața corneei. Datorită meridianului cu putere de convergență
anormală a corneei, aceasta va determina formarea de imagini retiniene neclare pentru acele
puncte situate în meridianul spațial corespunzător. Corecția în astigmatism se face cu lentile
cilindrice.

Figura 9.10 Tulburări de vedere.
Procesele fotochimice din retină
Retina prezintă sensibilitate la radiațiile electromagnetice care au lungimea de undă între 390
– 770 nm. Recepția vizuală reprezintă transformarea energiei de natură electromagnetică a
luminii în influx nervos. Acest proces este facilitat de către celulele receptoare retiniene:
cu conuri – au 3 feluri de pigmenți vizuali - iodopsine;
cu bastonașe – au un singur pigment vizual - rodopsină.
Pigmenții vizuali sunt macromolecule fotosensibile prezente la nivelul celulelor receptoare
retiniene.
Mecanismul fotoreceptor
Pentru cele două tipuri de celule fotoreceptoare retiniene, procesul de fotorecepție este
similar. Astfel, pigmentul vizual absoarbe energia radiației luminoase și se descompune în
cele două componente ale sale:
retinen (derivat de vitamina A, comun tuturor pigmenților vizuali);

opsină (variază în funcție de pigmentul vizual).
Pigmentul vizual intră în structura membranei celulelor cu conuri și bastonașe. În acest fel,
procesul de descompunere a pigmentului determină modificări ale conductanțelor ionice, cu
apariția potențialului receptor.
Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare. Celulele cu bastonașe sunt mai sensibile
comparativ cu celulele cu conuri. Pentru a stimula o celulă cu bastonaș este suficientă energia
unei singure cuante de lumină.
Adaptarea receptorilor vizuali
Adaptarea la lumină
În funcție de conținutul în pigment vizual, sensibilitatea celulelor fotoreceptoare variază direct
proporțional. Astfel, sensibilitatea crește odată cu conținutul în pigment vizual.
Însă, cantitatea de pigment vizual din celulele cu conuri și bastonașe prezintă variații raportate
la expunerea lor la lumină sau întuneric. Expunerea îndelungată a acestora la lumină puternică
duce la descompunerea pigmentului vizual în retinen și opsine. Ulterior, cea mai mare parte a
retinenului de la nivelul ambelor celule fotoreceptoare se transformă în vitamina A. În acest
fel scad concentrația în pigmenți vizuali împreună cu sensibilitatea ochiului la lumină. Aceste
proces poartă numele de adaptare la lumină.
În vederea diurnă sau fotopică intervin celulele cu conuri. Timpul de adaptare la lumină: 5
minute. Reducerea vederii diurne se numește hemeralopie.
Adaptarea la întuneric
În cazul expunerii la întuneric pentru mai mult timp, retinenul și opsinele din celulele
fotoreceptoare se transformă în pigmenți vizuali. Cantitatea acestora este crescută și prin
transformarea vitaminei A în retinen. Acest proces poartă numele de adaptare la întuneric. În
cazul unei avitaminoze A, vedere la întuneric este compromisă.
În vederea nocturnă sau scotopică intervin celulele cu bastonașe care au o sensibilitate de 10

ori mai mare la întuneric comparativ cu expunerea la lumină. Reducerea vederii nocturne de
numește nictalopie.
Vederea alb-negru și vederea cromatică
Atunci când corpurile reflectă toate radiațiile luminoase, acestea apar albe, iar când le absorb,
apar negre.
Prin stimularea celulelor cu bastonașe se declanșează senzația de lumină albă, iar în absența
stimulării, senzația de negru.
În funcție de tipul de pigment vizual conținut de celulele cu conuri, stimularea lor produce
senzații variate:
conuri cu pigment sensibil la culoarea roșie – „conuri roșii”;

conuri cu pigment sensibil la culoarea verde – „conuri verzi”;
conuri cu pigment sensibil la culoarea albastră – „conuri albastre”.
Stimularea individuală a fiecărei categorii declanșează senzația culorii absorbite, iar
stimularea în egală măsură a celor 3 tipuri de mai sus favorizează senzația de alb.
Roșu, verde și albastru sunt culori primare sau fundamentale. Amestecarea lor în proporții
diferite duce la obținerea tuturor celorlalte culori ale spectrului, precum și culoarea albă.
Fiecare culoare din spectru are o culoare complementară care prin amestecare cu prima se
obține alb.
Daltonism – defect de vedere cromatică. Boală care apare exclusiv la bărbați (genă recesivă X
linkată), afectează aproximativ 8% din populația masculină. Patologia se traduce prin absența
din naștere a unor celule cu conuri corespunzătoare uneia dintre cele 3 culori fundamentale și
percepția în schimb a unui ton cenușiu. În majoritatea cazurilor sunt absente conurile verzi și
conurile roșii.
Calea optică
Segmentul intermediar al analizatorului vizual este reprezentat de către calea optică.
Receptorii căii optice: celulele fotosensibile cu conuri și bastonașe.
Neuronul I: celulele bipolare din retină
Neuronul II: în retină, mai profund – celulele multipolare
Chiasma optică se formează prin încrucișarea axonilor neuronilor multipolari care provin din
câmpul intern al retinei (câmpul nazal) și apoi ajung în tractul optic opus. Axonii care provin
din câmpul extern al retinei (câmpul temporal) nu se mai încrucișează și trec în tractul optic
de aceeași parte. Nervul optic conține fibre de la un singur glob ocular. Tractul optic conține
fibre de la ambii ochi. De la nivelul tracturilor optice se desprind unele colaterale care merg
spre colicul superior din mezencefal, însă fără a constitui o stație sinaptică pentru calea optică.
Tractul optic ajunge la metatalamus, la corpul geniculat extern (neuronul III al căii optice).
Acolo, majoritatea fibrelor nervoase ale tractului optic fac sinapsă cu cel de-al III-lea neuron
(tritoneuronul). Axonul acestuia se propagă spre scoarța cerebrală și se termină în lobul
occipital, în jurul scizurii calcarine. Eferențele nervoase care pornesc din corpul geniculat
lateral (extern) se numesc radiații optice. La nivelul lobului occipital, în jurul scizurii
calcarine, se află ariile vizuale primare și secundare (asociative). Acestea reprezintă segmentul
cortical al analizatorului.
În ariile vizuale se realizează:

senzația vizuală;
percepția vizuală;
transformarea stimulilor electrici porniți de la nivelul celulelor fotoreceptoare în senzație de
lumină, culoare și formă.

Figura 9.11 Căile de conducere nervoasă ale analizatorului vizual.
Segmentul cortical al analizatorului vizual
Fiecărui punct de pe retină îi corespunde un punct specific de proiecție corticală.
Aria vizuală primară: se întinde predominant pe fața medială a lobilor occipitali, de o parte și
de alta a scizurii calcarine. Cea mai întinsă reprezentare o are macula care ocupă regiunea
posterioară a lobului occipital.
Extirparea ariei vizuale primare duce la orbire.
Ariile vizuale secundare sau asociative: se află în jurul ariei vizuale primare.
Distrugerea ariilor vizuale secundare determină afazia vizuală: bolnavul vede literele scrise,
însă nu înțelege semnificația cuvintelor citite.
Câmpul vizual, vederea binoculară și stereoscopică

Figura 9.12 Câmp vizual monocular.
Câmpul vizual reprezintă spațiul cuprins cu privirea. Fiecărui ochi i se atribuie un câmp vizual
monocular, care se suprapune într-o mare proporție cu câmpul vizual al celuilalt ochi. Partea
vizuală comună celor două câmpuri este câmpul vizual binocular.

Figura 9.13 Relația dintre câmpurile vizuale și retină.
Din imaginea care prezintă "Relația dintre câmpurile vizuale și retină", se observă
următoarele:
1 și 2: Jumătatea nazală a retinei (hemiretina nazală) ochiului stâng trimite obiectele din
jumătatea stângă a câmpului vizual monocular al ochiului stâng (prezentat în albastru) și
jumătatea temporală a retinei (hemiretina temporală) ochiului stâng trimite obiectele din
jumătatea dreaptă a câmpului vizual monocular al ochiului stâng (prezentat în portocaliu).
3 și 4: Jumătatea nazală a retinei (hemiretina nazală) ochiului drept trimite obiectele din
jumătatea dreaptă a câmpului vizual monocular al ochiului drept (prezentat în albastru) și
jumătatea temporală a retinei (hemiretina temporală) ochiului drept vede obiectele din
jumătatea stânga a câmpului vizual monocular al ochiului drept (prezentat în portocaliu).
5 și 6: Atunci când câmpurile vizuale ale celor 2 ochi se suprapun, jumătățile stângi ale
fiecărui ochi coincid pentru a forma jumătatea stângă a câmpului vizual binocular (prezentat
în albastru).
7 și 8: Atunci când câmpurile vizuale ale celor 2 ochi se suprapun, jumătățile drepte ale
fiecărui ochi coincid pentru a forma jumătatea dreaptă a câmpului vizual binocular (prezentat
în portocaliu).
Un obiect aflat în câmpul vizual binocular formează câte o imagine pe retina fiecărui ochi, iar
cele două imagini fuzionează la nivelul scoarței rezultând o imagine unică. Procesul de
fuziune corticală are loc cu condiția ca imaginile retiniene să se formeze în puncte
corespondente. Procesul de fuziune corticală a imaginilor începe la nivelul corpilor geniculați
laterali.
Vederea binoculară conferă abilitatea vederii în profunzime, adică perceția celor 3 dimensiuni:
lungime, lățime, adâncime (denumită vedere stereoscopică).

Urechea internă adăpostește analizatorul acustic și analizatorul vestibular (responsabil pentru
poziția corpului atât în repaus, cât și în mișcare). Pentru fiecare analizator, impulsul este
condus pe calea unui nerv:
nervul acustic (cohlear);

nervul vestibular.
Pe traiectul nervului cohlear (acustic) se află ganglionul spiral Corti, iar pe traiectul nervului
vestibular se află ganglionul vestibular Scarpa. Perechea VIII de nervi cranieni (vestibulo-
cohleari) este formată prin unirea celor 2 nervi.
Atât undele sonore repetate într-o anumită ordine (sunetele), cât și cele care se repetă
neregulat (zgomote), pot fi percepute de urechea umană.
Analizatorul vestibular are rolul de a oferi informații cu privire la poziția și a mișcărilor

corpului în spațiu. Pe baza acestora, declanșează reflexele posturale și gestuale. Această
funcție este completată și de informațiile colectate de la receptorii musculari kinestezici,
cutanați (tact, presiune) și optici.

Figura 9.14 Urechea.
Receptorul auditiv
Perfecționarea aparatului acustic a favorizat dezvoltarea unor anexe importante: urechea

externă și urechea medie – care nu au nicio legătură cu aparatul vestibular.
Urechea externă este compusă din:
pavilionul;
conductul auditiv extern.
Urechea medie este o cavitate pneumatică săpată în stânca osului temporal. Timpanul
reprezintă peretele lateral al urechii medii. Peretele medial prezintă fereastra ovală și fereastra
rotundă. La nivelul peretelui anterior se deschide trompa lui Eustachio. Aceasta reprezintă o
cale de comunicare a casei timpanului cu nazofaringele cu rolul de a egaliza presiunea pe
ambele fețe ale timpanului.
În interiorul urechii medii se află un lanț articulat de oscioare:
ciocanul;
nicovala;
scărița.
Primul și ultimul oscior prezintă câte un mușchi. Mușchiul ciocanului intervine în diminuarea
vibrațiilor sonore puternice, iar mușchiul scăriței le amplifică pe cele slabe, reglând astfel
intensitatea undei sonore.
Urechea internă este alcătuită dintr-un sistem de încăperi, denumite labirint osos, săpate în
stânca osului temporal. Labirintul osos adăpostește la interior labirintul membranos. Între cele
două labirinturi se află perilimfa.
Labirintul osos este alcătuit din:
vestibulul osos;
canalele semicirculare osoase (3);
melcul osos.
Sunt 3 canale semicirculare osoase dispuse în planuri perpendiculare unul pe celălalt. Fiecare
canal semicircular se deschide la o extremitate a sa printr-o dilatație mai largă denumită
ampulă. La cealaltă extremitate, canalul anterior și cel posterior se unesc într-un canal comun
înainte de a se deschide în vestibul.
Melcul osos:
este situat anterior vestibulului;

are formă conică;
prezintă un ax osos central – columelă, în jurul căruia melcul osos realizează două ture și
jumătate.
La nivelul columelei se inseră lama spirală osoasă care este întregită de membrana bazilară a
labirintului membranos și membrana vestibulară Reissner. Aceste două membrane împart
lumenul osos în compartimente denumite:
rampa vestibulară – aflată deasupra membranei vestibulare;

rampa timpanică – situată sub membrana bazilară;
canalul cohlear (melcul membranos) – aflat între membrana bazilară, cea vestibulară și
peretele extern al melcului osos.
Rampele vestibulară și timpanică conțin perilimfa, iar canalul cohlear (melcul membranos),
endolimfa. Aproape de vârful melcului, lama spirală lasă un spațiu liber denumit helicotrema.

Figura 9.15 Anatomia canalului cohlear (melcul membranos).
Labirintul membranos este alcătuit dintr-un sistem de camere, adăpostite de labirintul osos.
Labirintul membranos adăpostește vestibulul membranos.
Vestibulul membranos este divizat în două cavități:
utricula – aflată în partea superioară a vestibulului;

sacula – se află sub utriculă.
La nivelul utriculei se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase.
Din partea inferioară a saculei pornește canalul cohlear (melcul membranos) care conține
organul Corti cu receptorii acustici.
Organul Corti este așezat pe membrana bazilară. În centrul acestuia se află un spațiu
triunghiular, denumit tunelul Corti, pe laturile căruia se găsesc celule de susținere. Fibre
dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti traversează tunelul Corti.
Peste celulele de susținere se află celulele auditive. La polul bazal al acestora se găsesc
terminații dendritice care provin de la neuronii din ganglionul spiral Corti. De cealaltă parte,
la polul apical al celulelor auditive se află cilii auditivi care pătrund în membrana reticulată
secretată de către celulele de susținere. Deasupra cililor auditivi se găsește membrana tectoria.

Figura 9.16 Organul Corti în detaliu.
Receptorii vestibulari
Receptorii vestibulari se găsesc în labirintul membranos.

În utriculă și saculă se află câte o maculă, denumită în funcție de cavitate, respectiv:
macula utriculară;
macula saculară.
Maculele sunt formate din celule de susținere care sunt așezate pe o membrană bazală, peste
care sunt dispuse celule senzoriale cu cili. La polul bazal al acestor celule senzoriale ajung
terminațiile dendritice ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. Cilii sunt integrați în
membrana otolitică în care se află carbonat de calciu (CaCO3) și de magneziu (MgCO3) sub
formă de granule, denumite otolite.

Figura 9.17 Membrana otolitică și otolitele.
Segmentele intermediar și central
Calea acustică
I neuron - se află în ganglionul spiral Corti. Dendritele I neuron ajung la polul bazal al
celulelor auditive cu cili din organul Corti. Axonii formează nervul cohlear care se îndreaptă
spre cei 2 nuclei cohleari (ventral și dorsal) din punte, unde se află cel de-al II lea neuron.
Axonul acestuia se încrucișează, apoi urmează un traiect ascendent spre coliculul inferior din
mezencefal. La acest nivel se află cel de-al III lea neuron. În corpul geniculat medial din
metatalamus se află cel de-al IV-lea neuron. Axonul acestuia se proiectează bilateral în girul
temporal superior.
Aria secundară (de asociație) este înconjurată de aria primară și primește aferențe de la
aceasta.

Figura 9.18 Căile de conducere ale analizatorului auditiv.
Calea vestibulară
I neuron – se află în ganglionul vestibular Scarpa. Dendritele I neuron ajung la celulele

senzoriale cu cili din maculă și creste ampulare. Axonii acestuia formează ramura vestibulară
a perechii a VIII a de nervi cranieni (nervul vestibulo-cohlear). Ramura vestibulară se
îndreaptă spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb (superior, inferior, lateral, medial). Cel de-al II-
lea neuron (deutoneuronul) al căii vestibulare se află la acest nivel, de unde pleacă totodată
mai multe fascicule:
Fasciculul vestibulo-spinal, pleacă spre măduvă și intervine în controlul tonusului muscular.

Fasciculul vestibulo-cerebelos, pleacă spre cerebel și controlează echilibrul static și dinamic.
Fasciculul vestibulo-nuclear, pleacă spre nucleii nervilor III și IV din mezencefal și VI din
punte și controlează mișcările globilor oculari, cu punct de plecare labirintic.
Fasciculul vestibulo-talamic, pleacă spre talamus, de unde prin fibrele talamo-corticale se
proiectează pe scoarță.
Mecanismul recepției auditive
Urechea umană percepe sunete care se încadrează în următorii parametri:
frecvența: 20 - 20.000 Hz;

amplitudinea: 0 - 130 db (1 decibel = 1 dyne/cm2).
Undele sonore sunt un produs al rarefierii și condensării aerului. Acestea prezintă următoarele
proprietăți fundamentale:
înălțimea – dată de frecvența undelor;

intensitatea – dată de amplitudine;
timbrul – dat de vibrațiile armonice superioare însoțitoare.
Energia mecanică a sunetelor este transformată de către celulele senzoriale ale organului Corti
în impuls nervos. Pavilionul urechii captează și direcționează sunetele către conductul auditiv
extern și ulterior până la organul Corti. Unda sonoră ajunsă la capătul conductului auditiv
extern pune în vibrație membrana timpanului care antrenează la rândul său lanțul de 3
oscioare (ciocan-nicovală-scăriță).
În cazul prezenței unor perforații la nivelul timpanului acuitatea auditivă a urechii respective
va scădea (Nu se instalează surditatea).
De la nivelul oscioarelor, unda se propagă mai departe, succesiv, ferestrei ovale, perilimfei și
ulterior endolimfei. Variațiile de presiune ale endolimfei produc vibrația membranei bazilare
pe care se află organul Corti. Vibrațiile membranei bazilare antrenează la rândul lor cilii
celulelor auditive care suferă deformații mecanice în urma contactului cu membrana tectoria.
Înclinarea cililor într-o direcție produce depolarizarea celulelor, însă în direcția opusă
determină hiperpolarizarea lor. Prin depolarizările celulelor senzoriale crește frecvența
potențialelor de acțiune, pe când hiperpolarizările o reduc.
Membrana bazilară prezintă o structură ce poate fi comparată cu a unui rezonator cu coarde

caracterizat de anumite particularități în ceea ce privesc elasticitatea și rezonanța:
baza melcului intră în rezonanță cu sunetele de frecvență înaltă (15.000 Hz);

mijlocul membranei bazilare rezonează cu frecvențe medii (5.000 Hz);
vârful melcului rezonează cu frecvențe joase (20 – 500 Hz).
Transmiterea stimulului auditiv
Din ganglionul spiral Corti, fiecare neuron senzitiv transmite impulsuri nervoase de la o
anumită zonă a membranei bazilare. Această specializare zonală se menține și în cazul
celorlalte stații de releu ale căii acustice. Sunetele de o anumită frecvență activează anumiți
neuroni cohleari, coliculari și metatalamici. Astfel, excitațiile de natură sonoră divizate în
frecvențele componente la nivelul membranei bazilare se transmit spre neuronii corticali, prin
„fire izolate”.
Cele două mecanisme care intervin în identificarea direcției de proveniență a sunetului sunt:
prin identificarea decalajului în timp dintre semnalele acustice care intră în cele două urechi;
prin diferența de intensitate a sunetului care ajunge la cele două urechi.
Fiziologia analizatorului vestibular
Rolul analizatorului vestibular este de a informa creierul cu privire la poziția capului în spațiu,
precum și accelerările liniare sau circulare la care este supus. Simțul vestibular nu este un simț
al echilibrului propriu-zis. Împreună cu analizatorii kinestezic, vizual, tactic și cerebelul,
analizatorul vestibular constituie o componentă importantă a mecanismelor care intervin în
reglarea echilibrului.
Segmentul periferic
Otolitele stimulează mecanic receptorii maculari, mecanism care are loc atât în condiții
statice, cât și dinamice.
În cazul în care capul stă nemișcat, cilii celulelor senzoriale sunt apăsați de către greutatea
otolitelor, transmițând impulsuri nervoase spre centri și în felul acesta informează cu privire la
poziția capului în raport cu direcția vectorului gravitațional.
Atunci când capul și corpul sunt supuse unor accelerări de tip liniar (înainte, înapoi sau
lateral), forțele de inerție împing otolitele în sens opus deplasării. Acest mecanism este
explicat prin densitatea mai mare a otolitelor față de endolimfă. În acest fel, la nivelul
centrilor nervoși se declanșează reacții motorii corectoare ale poziției corpului și capului cu
scopul de a menține echilibrul pe toată durata mișcării.
Receptorii maculari detectează accelerația (NU viteza de deplasare) și anume:
receptorii maculari din utriculă – apreciază accelerația orizontală;

receptorii maculari din saculă – apreciază accelerația verticală.
Receptorii analizatorului vestibular sunt totodată și sediul unor reflexe posturale. O
modificare bruscă a poziției corpului declanșează reflexe care ajută la menținerea posturii și a
echilibrului.
În condițiile accelerărilor circulare ale capului și corpului, receptorii otolitici nu contribuie la

menținerea echilibrului.
La baza canalelor semicirculare se află crestele ampulare și cupolele gelatinoase care

reprezintă al II-lea organ receptor al analizatorului vestibular responsabil de menținerea
echilibrului în condițiile accelerațiilor circulare ale capului și corpului. Deplasarea endolimfei
excită mecanic cilii celulelor senzoriale din canalele semicirculare. Orice mișcare de rotație a
capului sau a corpului antrenează rotația simultană a canalelor semicirculare aflate în planul
rotației respective. Din cauza inerției, endolimfa din aceste canale va suferi o deplasare
relativă în sens opus rotației capului și va înclina cupola gelatinoasă în sensul acestei deplasări
(adică opus față de sensul rotației capului).
Ca urmare a orientării canalelor semicirculare în cele 3 planuri ale spațiului, respectiv frontal,
orizontal, sagital, este posibilă recepționarea mișcărilor circulare ale capului.

Micozele - infecții fungice cutanate. Cauzele pot fi: dermatofiții - infectează tegumentul
superficial și anexele cutanate (păr, unghii); sau levurile din genul Candida - afectează și
mucoasele. transmiterea micozelor se face de la om la om sau de la animale la om. Tratament:
în general local. Răspândirea lor poate fi prevenită prin: tratarea persoanelor bolnave și
măsuri riguroase de igienă.
Acneea - Boală inflamatorie a foliculului pilosebaceu. Etiopatologie: complexă și incomplet

elucidată. Afectează în special adolescenții, situație în care capătă și o importanță psiho-
socială.
Herpesul - infecția cu virusul Herpes simplex. Manifestări: apariția unei rupții cutanate sau
mucoase cu aspect caracteristici (vezicule pe o bază eritematoasă). Infecția poate fi: primară
sau recurentă. Transmiterea se poate face de la om la om. Tratament: medicamente antivirale.
Piodermitele - infecții bacteriene cutanate. În general sunt superficiale cărora li se aplică de

regulă un tratament local cu antibiotice. Apar în mod special la copii.
Rinitele - edem și vasodilatație la nivelul mucoasei nazale, care se manifestă clinic prin
rinoree și obstrucție nazală. Poate fi acută sau cronică, având multiple etiologii.
Cataracta - opacifierea cristalinului din compoziția sistemului optic al globului ocular care
duce la pierderea graduală a acuității vizuale și care poate duce în timp la pierderea completă
a vederii. Cauza opacifierii: modificări chimice la nivelul proteinelor din structura
cristalinului. Aceste modificări apar în urma unor infecții, traumatisme sau datorită înaintării
în vârstă. Cataracta constituite principala cauză de pierdere a vederii. Tratament: îndepărtarea
chirurgicală a cristalinului afectat și implantarea unuia artificial.
Glaucomul - constituie o a doua cauză de pierdere a vederii, mai ales în țările mai puțin
dezvoltate. Pot fi afectate persoanele de orice vârstă, însă în 95% din cazuri se manifestă la
persoanele de peste 40 de ani.
Glaucomul constă în creșterea presiunii intraoculare. Umoare apoasă nu se drenează
corespunzător prin sistemul venos, comparativ cu viteza sa de producție. În acest fel se
acumulează lichid care duce la compresia vaselor de sânge ale globului oculare și a nervului
optic. Astfel, celulele retiniene sunt distruse, nervul optic se poate atrofia, putând cauza
orbirea.
Conjunctivita - inflamația mucoasei conjunctivale. Cauzele pot fi multiple: alergice,

infecțioase, traumatice.
Otita - otita externă reprezintă un termen general care definește orice infecție a urechii externe
(micotică, bacteriană, virală).
Otita medie purulentă acută - infecție a urechii medii. Calea prin care agenții patogeni ajung
la acest nivel este de regulă, trompa lui Eustachio, de cele mai multe ori ca urmare a unei
amigdalite sau răceli. Copiii sunt cei mai susceptibili să dezvolte această infecție deoarece
răcesc frecvent și au trompa lui Eustachio scurtă și plasată orizontal. Cel mai des întâlnit
simptom: durerea la nivelul urechii medii. Presiunea exercitată de inflamația de la acest nivel
poate duce la ruperea membranei timpanice.
Bibliografie:
Biologie - manual pentru clasa a XI-a; Autori: Cristescu D., Sălăvăstru C., Voiculescu B.,
Niculescu C., Cârmaciu R. Editura Corint Educațional, București, 2014
Receptorul olfactiv
Receptorul gustativ
Zonele de percepție a gustului
Anatomia ochiului uman
Straturile retinei
Tulburări de vedere
Căile de conducere nervoasă ale analizatorului vizual
Urechea
Organul Corti - în canalul cohlear și în detaliu.
Calea gustativă
Anatomia canalului cohlear (melcul membranos)
Relația dintre câmpurile vizuale și retină
Rezolvă Grile din Curs Susține GinaMed
8. Sistemul nervos vegetativ
10. Glandele endocrine

Acasă

Cursuri

Grile

Simulări

Meditații
"
https://platform.ginamed.ro/cursuri/biologie-corint/analizatorii#:~:text=Cursuri%20%2D
%20Biologie,Medita%C8%9Bii

Document

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Document

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

„

Cursuri – Biologie Corint – 9. Analizatorii

Excitațiile se propagă pe calea nervoasă senzitivă și determină formarea de senzații în ariile

Ca alcătuire, fiecare analizator poate fi divizat în 3 segmente:

9.2. Analizatorul cutanat

Receptorii prezenți la nivelul pielii sunt:

Epiderm – stratul aflat în contact direct cu mediul extern.

Receptorii cutanați sunt reprezentați de către terminațiile nervoase libere și încapsulate de la

Localizare: derm, tegumente fără păr.

În funcție de dispunere, aceștia percep senzații diferite. De exemplu, corpusculii Meissner și

În plus, terminațiile nervoase libere intervin și ele în perceperea atingerii și presiunii.

Hipodermul pulpei degetelor prezintă un tip de corpusculi Vater-Pacini de dimensiuni mai

Receptori pentru rece

Receptorii pentru durere

Stimulii receptorilor pentru durere sunt de natură:

Câmpul receptor și acuitatea senzorială

Câmpul receptor al unui neuron cu implicare în sensibilitatea cutanată reprezintă regiunea de

Variații: 2 mm (vârful limbii) – 50 mm (anumite regiuni la nivelul toracelui superior).

9.3. Analizatorul kinestezic

Impulsurile primite de la proprioceptori (impulsuri aferente) sunt conduse prin:

Fascicule spinobulbare – pentru sensibilitatea kinestezică (simțul poziției și al mișcării în

Din punct de vedere al localizării, receptorii analizatorului kinestezic se află în:

Rolul acestor corpusculi este de a:

Controla tensiunea la nivelul tendonului;

Fusurile neuromusculare (unicii proprioreceptori de la nivel muscular) sunt dispuse printre

Stimulul: tensiunea dezvoltată în timpul contracției musculare.

Fusurile neuromusculare sunt alcătuite din 5 – 10 fibre musculare modificate (fibre

Motoneuroni α – inervează fibrele extrafusale;

9.4. Analizatorul olfactiv

Pentru ca o substanță să poată fi mirosită, aceasta trebuie să îndeplinească anumite

Caracterele celulei bipolare:

Sunt neuroni fusiformi.

9.5. Analizatorul gustativ

Și receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori. Aceștia sunt reprezentați de către

Axonii deutoneuronilor se încrucișează, apoi se îndreaptă spre talamus, de unde impulsurile

9.6. Analizatorul vizual

Perceperea luminozității, a formei și a culorilor obiectelor (funcția principală a analizatorului

Denumită și tunica fibroasă;

Denumită și tunica vasculară;

Membrană fotosensibilă, situată posterior orei serrata, intervine în recepția și transformarea

Cele două regiuni importante ale retinei sunt:

Este de forma unei lentile biconvexe, transparente;

Cornee – putere de refracție de aprox. 40 de dioptrii;

Procesul de acomodare este susținut de:

Mușchiul ciliar este relaxat;

Mușchiul ciliar se contractă;

La tineri, valoarea sa este de 25 cm.

La tineri, valoarea sa este de 6 m.

Acomodarea reprezintă un ACT reflex.

La răspunsul efector participă și mușchii irisului și mușchii extrinseci ai globului ocular.

Cu conuri – au 3 feluri de pigmenți vizuali – iodopsine;

Retinen (derivat de vitamina A, comun tuturor pigmenților vizuali);

Adaptarea receptorilor vizuali

Vederea alb-negru și vederea cromatică

Conuri cu pigment sensibil la culoarea roșie – „conuri roșii”;

Receptorii căii optice: celulele fotosensibile cu conuri și bastonașe.

Neuronul I: celulele bipolare din retină

Neuronul II: în retină, mai profund – celulele multipolare

În ariile vizuale se realizează:

Extirparea ariei vizuale primare duce la orbire.

Câmpul vizual, vederea binoculară și stereoscopică

9.7. Analizatorul acustico-vestibular

Nervul acustic (cohlear);