EMISFERELE CEREBRALE

Reprezinta partea cea mai voluminoasa a sistemului nervos central. Alaturi de dinecefal,
alcatuieste creierul propriu-zis. El provine din vezicula telencefalica si este alcatuit din doua
emisfere cerebrale separate prin fisura interemisferica sau longitudinala si care prezinta in
interior cate un ventricul cerebral. Cele doua emisfere sunt legate prin formatiuni de substanta
alba: corpul calos, trigonul cerebral, comisurile albe anterioara si posterioara, gratie carora ele
functioneaza simultan.
Trecerea la statiunea bipeda si activitatea mai mare a membrului superior drept la
dreptaci (93%) , precum si asimetria lor functionala, determina asimetria de volum, in sensul ca
emisfera stanga este mai dezvoltata la dreptaci.
Fiecare emisfera prezinta 3 fete: convexa (externa), mediala (interna) si bazala.
Cu exceptia unei parti considerata cea mai veche a emisferelor (cea responsabila de
simtul mirosului) si care este neteda, in rest suprafata emisferelor este brazdata de numeroase
santuri. Acestea pot fi adanci care delimiteaza lobi ,iar altele superficiale care delimiteaza
girusuri sau circumvolutiuni. De asemenea se descriu diferite arii corticale, nu foarte bine
delimitate intre ele.

Structural, emisferele cerebrale sunt alcatuite din substanta cenusie la exterior, formand
scoarta cerebrala, si substanta alba la interior.
Scoarta cerebrala reprezinta partea cea mai dezvoltata a sistemului nervos central. La
nivelul sau se realizeaza integrarea organismului ca un tot unitar in echilibru dinamic cu mediu.
 Din punct de vedere filogenetic si al structurii, scoarta cerebrala este alcatuira din
paleocortex si neocortex.
1. Paleocortexul este considerat a fi cel mai vechi si este alcatuit doar din doua straturi
celulare: unul receptor si altul efector. El este alcatuit dintr-un inel de tesut nervos care
inconjoara hilul fiecarei emisfere si in care se gasesc preponderent formatiuni nervoase
responsabile cu simtul mirosului. El are, insa, si alte roluri. Astfel, datorita faptului ca este in
stransa corelatie cu hipotalamusul, sistemul limbic reprezinta centrul unor miscari somatice
legate de alimentatie ,in reglarea aportului alimentar prin controlul centrilor hipotalamici ai
foamei si satietatii, reglarea activitatii sexuale, mentinerea atentiei, coordonarea emotiilor si
comportamentului instinctiv sau reprezinta centrul unor reflexe conditionate mai simple.
2. Neocortexul este de 12 ori mai dezvoltat la om si este alcatuit din 6 straturi. Unele
zone corticale din neocortex au functie senzitiva, receptionand informatii aferente senzitivo-
senzoriale, altele au functie motorie controland motilitatea voluntara, iar altele au functii de
asociatie.
Neocortexul receptor este reprezentat de zona de proiectie corticala a diferitelor
sensibilitati specifice. In girusul postcentral din lobul parietal (aria somestezica 1) se afla zona in
care se proiecteaza fibrele talamice care conduc impulsurile sensibilitatii cutanate si
proprioceptive constiente, fiecare avand o proiectie corticala. Proiectia corticala senzitiva
reprezinta un fel de om, numit homunculus senzitiv, avand componente deformate, deoarece
dimensiunile fiecarei componente ale „omului proiectat” au marime proportional cu importanta
lor si nu cu suprafata lor. De aceea, cele mai intinse reprezentari corticale vizeaza zonele cu cea
mai mare sensibilitate (mana, limba, buzele).
Aria somestezica I este interconectata cu aria motorie invecinata, astfel incat, in 20% din
cazuri stimularea sa produce raspunsuri motorii, in timp ce stimularea zonei motorii produce
reactii senzitive. De aceea, aceste arii interconectata se considera a forma o unitate functionala,
numita arie senzitivo-motorie.
Sensibilitatile speciale sunt proiectate in diferite arii senzoriale. Astfel, sensibilitatea
vizuala are aria de proiectie primara in lobul occipital, cele auditive in lobul temporal, aria
gustativa se afla in vecinatatea ariei somestezice a fetei, aria olfactiva este situata pe fata mediala
a emisferelor, aria echilibrului in partea posterioara a primei circumvolutii temporale, iar cea
viscerala se proiecteaza in zona toata somestezica.
 Neocortexul motor cuprinde ariile corticale de unde pornesc axonii cailor motorii
piramidale si unii axoni ai cailor extrapiramidale. Aria motorie principala se afla in peretele
anterior al santului Rolando si in portiunea adiacenta a girului precentral, de aici plecand un sfert
din fibrele care constituie caile piramidale. Neuronii acestia controleaza motilitatea voluntara
rapida, precisa si coordonata a musculaturii scheletice din partea opusa a corpului. Exista un
homunculus motor, similar cu cel senzitiv.
Fibrele eferente vegetative au o reprezentare corticala asemanatoare celei somatice.
 Neocortexul de asociatie este mai tanar din punct de vedere filogenetic, iar excitarea lui
nu produce manifestari senzitive sau motorii. In creierul uman exista trei astfel de zone:
prefrontala, temporala si parietoccipitala. Cea prefrontala primeste proiectii de la talamus care
este legat de hipotalamus si are functie preponderent vegetativa (circulatorie, gastrointestinala,
renala etc). Dar aceasta zona este responsabila si de determinarea personalitatii, avand o functie
de sinteza. Aria temporala are legatura cu memoria vizuala si controleaza activitatea sexuala sau
determina reactii emotionale,
Determinarea rolului diferitelor zone corticale in functionarea organismului s-a realizat
prin stimulari si extirpari ale diferitelor zone, insa functiile superioare ale omului sunca inca,
putin lamurite.

PROCESE CORTICALE FUNDAMENTALE

Viata psihica umana este rezultatul legaturii a trei asa-numite compartimente:
compartimentul de cunoastere (gandirea, atentiam orientarea, invatarea, memoria etc) cu ajutorul
caruia omul cunoaste realitatea si-i descifreaza legile, compartimentul afectiv reprezentat de
emotiile, sentimentele, pasiunile pe care omul le are de-a lungul vietii ci compartimentul
volitional reprezentat de totalitatea hotararilor si deciziilor si perseverenta indeplinirii lor.
Activitatea emisferelor cerebrale este reflexa, diversele functii corticale fiind, de fapt,
raspunsuri ale organismului la actiunea unor stimuli externi. Pavlov a demonstrat acest lucru,
aratand ca la baza activitatii corticale stau reflexele conditionate prin care organismul se
adapteaza permanent si adecvat la conditiile schimbatoare ale mediului intern si extern.
Reflexele conditionate se elibereaza in cursul vietii individuale si reprezinta un important
mecanism de invatare. Sunt raspunsuri determinate de un excitant initial indiferent (EI) care
devine excitant conditionat (EC) dupa ce acesta a coincis de mai multe ori cu un stimul
neconditionat (EN) care produce in mod normal un raspuns innascut. De exemplu, sunetul
clopotelului dupa asocierea de mai multe ori cu alimentarea animalului ajunge sa produca
salivatie chiar in lipsa EN (alimentatia), deci a devenit un EC. Elaborarea unui reflex conditionat
(RC) are la baza stabilirea unor conexiuni functionale intre zonele de excitatatie corticala ale
celor doi stimuli care coincid (EC si EN), excitatia radiind catre focarul mai puternic.
Formarea reflexelor conditionate
 In crearea unui reflex conditionat, pentru a se forma o legatura temporara, sunt necesare
mai multe conditii:
1.Asocierea unui excitant indifferent (sunet, lumina etc.) cu unul de valoare biologica
absoluta (aliment, durere etc.);
2.Precesiunea, adica excitantul indiferent sa-l preceada in timp pe cel absolut;
3.Coincidenta, adica excitantul absolut (de exemplu hrana) trebuie administrat in timpul
actiunii celui indiferent;
4.Repetitia, adica asocierea celor doua tipuri de excitanti trebuie repetata in aceleasi
conditii de mai multe ori;
5.Izolarea. Camera in care se stabileste reflexul trebuie sa fie ferita de alti excitanti;
6. Dominanta, adica animalul sa fie intr-o conditie fiziologica favorabila declansarii
reflexului absolut. Spre exemplu in cazul stabilirii unui reflex conditionat salivar la caine, acesta
trebuie sa fie flamand.
RC, fiind rezultatul unei legaturi temporare stabilita intre actiunea unui stimul si o functie
a organismului, se mentine atata timp cat stimulul semnalizeaza scoartei o modificare la care
organismul trebuie sa se adapteze. Cand stimulul inceteaza a mai fi semnal, el nu mai este EC s
nu mai declanseaza reactia conditionata, fenomen denumit inhibitie corticala.
Inhibitia corticala poate fi interna si externa.
In cazul inhibitiei corticale interna considerata mai nou aparuta filogenetic, agentul
determinant actioneaza direct asupra focarului de excitatie corticala. Ea poate fi de mai multe
feluri, in functie de mecanismul de producere.
a) Astfel, aplicarea unui EC, fara a fi intarit de un EN este urmata de diminuarea pana la
disparitie a RC, proces denumit inhibitie prin stingere. Acest tip de inhibitie nu se datoreaza
destramarii legaturilor temporare a RC, deoarece spontan sau prin asociere cu EN, reflexul
reapare. Stingerea este rezultatul unui proces activ, astfel incat un RC disparut poate fi facut sa
reapara daca actioneaza un nou agent care, prin inhibitie externa, dezinhiba focarul cortical
(inhibitia inhibitiei)
b) In timpul elaborarii unui RC, raspunsul reflex este determinat nu numai de EC, dar si
de stimuli asemanatori, iar intarirea numai a EC permite animalului ca dupa un timp sa faca
diferentieri extrem de fine. De exemplu, daca asociem repetat servirea hranei la un animal
infometat cu lumina, vom ajunge sa obtinem declansarea secretiei salivare (RC) doar la lumina.
Daca, insa, vom folosi culori diferite de lumina, iar asocierea cu hrana se va realiza doar pentru o
anumita culoare a luminii, animalul va fi in stare sa faca diferentiere fina, astfel incat reflexul
salivar va fi obtinut doar pentru culoarea luminii cu care s-a asociat hrana, deci doar pentru acea
varianta de stimul care devine excitant conditionat. Eliminarea raspunsurilor la alti stimuli in
afara de EC este denumita inhibitie de diferentiere. Inhibitia de diferentiere poate fi facuta, de
asemenea, sa dispara, prin actiunea unui stimul nou.
c) Pentru elaborarea unui RC, trebuie ca EC sa preceada EN, intre cei doi existand un
interval de timp. Daca se prelungeste intervalul, raspunsul la EC apare dupa o perioada de latenta
mai lunga, proces denumit inhibitie prin intarziere.
d) Daca dupa elaborarea unui RC la un anumit stimul, concomitent cu EC actioneaza
repetat un nou stimul si aceasta asociere nu este intarita, dupa un timp efectul conditionat
diminua, ca urmare a instalarii inhibitiei conditionate. De exemplu, daca se elaboreaza un RC la
lumina si apoi combinam lumina cu un sunet si nu intarim aceasta combinatie de stimuli, ci
numai lumina, dupa un anumit timp excitantul combinat (lumina-sunet) devine inhibitor, in timp
ce lumina singura isi pastreaza capacitatea de a declansa RC.
Inhibitia externa apare atunci cand in timpul elaborarii unui RC sau al desfasurarii unei
anumite reactii conditionate, intervine un alt stimul necunoscut care inhiba RC deoarece inhiba
focarul cortical al EC, prin inductie negativa. De exemplu, actiunea unui agent extern (zgomot,
lumina etc) in timpul producerii secretiei salivare reflex-conditionata diminua sau chiar opreste
secretia. Un tip special de inhibitie externa este cea supraliminara, care apare cand actioneaza un
excitant foarte puternic sau cand se repeta timp indelungat un RC si are rolul de a proteja celulele
corticale de actiunea nociva a excitantului.
Inhibitita interna a fost denumita de Pavlov conditionata sau activa, subliniindu-se ca este
un proces acriv si specific cortical. Inhibitia externa a primit denumirea de neconditionata sau
pasica, deoarece poate aparea la nivelul oricarui segment al SNC.
Iradierea, concentrarea si indictia proceselor corticale. Excitatia si inhibitia corticala
sunt in continua desfasurare si, aparute la inceput intr-o zona corticala, intai iradiaza si apoi se
concentreaza in focarul initial si influenteaza activitatea zonelor invecinate. Studii mai ample s-
au facut asupra procesului de inhibitie care, o data aparuta intr-un ficar cortical, se extinde pe o
zona variabila, in functie de intensitatea stimulului: cand stimulul nu e prea puternic, iradierea nu
depaseste proiectia corticala a analizatorului respectiv, iar cand este foarte intens, inhibitia
iradiaza larg pe scoarta, cuprinzand si etajele subcorticale.
Intre excitatie si inhibitie corticala exista relatii de interdependenta, denumite inductie
reciproca. Orice proces cortical in faza de concentrare provoaca o modificare de sens invers in
activitatea celulelor corticale din jurul sau. Deci, procesul de excitatie va induce in jurul sau
negativ, iar cel de inhibitie va determina o inductie pozitiva. Inductia limiteaza iradierea
proceselor de excitatie sau inhibitie si este proportionala cu intensitatea agentului care a provocat
procesul cortical.
Iradierea, concentrarea si inductia reciproca sunt procese care se conditioneaza reciproc
rezultand complexitatea functionala a activitatii nervoase superioare.