Emisferele cerebrale

Emisferele cerebrale reprezintă partea cea mai voluminoasă a SNC.

Emisferele cerebrale sunt în număr de două, separate prin fisura interemisferică și legate în
partea bazală prin formațiuni de substanță albă: corpul calos, trigonul cerebral, comisurile albe,
anterioară și posterioară. Fiecare emisferă cerebrală are trei fețe: convexă sau externă (în raport
cu bolta craniului), medială sau internă și bazală.
Fețele emisferelor cerebrale sunt brăzdate de numeroase șanțuri. Unele mai adânci
(lateral-Sylvius; central – Rolando) delimitează lobi: frontal, parietal, temporal, occipital; iar
altele superficiale delimitează girusuri sau circumvoluții cerebrale (precentral, postcentral,
hipocampic). De asemenea se descriu diferite arii corticale, fără o delimitare prea netă, utile
pentru identificarea localizarilor corticale.
Structural, emisferele cerebrale sunt alcătuite din substanța cenusie dispusă la exterior,
formând scoarța cerebrală și la baza emisferelor, formand nucleii bazali sau corpii striați.
Scoarța cerebrală este segmental cel mai dezvoltat al SNC la om. La nivel cortical ajung
toate informatiile și de aici pornesc comenzile pentru activitatea motorie. Scoarța cerebrală
reprezintă segmental superior de integrare a organismului ca un tot unitar in echilibru dinamic cu
mediul înconjurător. Substanța albă este dispusă la interior, alcatuiă din fibre de asociație,
comisurale și de proiectie: fibrele de proiecție (ajung sau pleaca de la scoarța cerebrală, stabilind
legături între aceasta și diencefal, cerebel, trunchi cerebral și măduva spinarii),fibrele comisurale
(care leaga cele două emisfere cerebrale asigurând funcționarea lor simultană) și fibrele de
asociere care pleacă din diferite regiuni ale aceleași emisfere cerebrale.
Vascularizatia encefalului este asigurată de arterele vertebrale și carotidele interne.
Arterele vertebrale după ce pătrund în craniu se unesc pe linia mediană și formează artera
bazilară, din care pleacă ramuri pentru trunchiul cerebral și cerebel. Arterele carotide interne dau
artera oftalmică care merge în orbita, iar pentru encefal arterele cerebrale anterioare. Se formează
astfel pe fața bazală a encefalului un poligon arterial numit poligonul Willis.
Sângele venos este colectat de sinusurile durei mater: sinusul sagital superior și inferior,
sinusurile cavernoase, occipitale. În final ajung în vena jugulară internă.

Lobii. Creierul se compune din patru părţi externe ale emisferelor, numite lobi : frontal, parietal,
temporal şi occipital.
 Astfel lobul occipital deserveşte funcţia vizuală, permiţând recunoaşterea formelor, culorilor şi
altor semnale vizuale. Lobul parietal este implicat în limbaj (citit, scris, vorbit), calcul şi analiza
informaţiilor senzoriale.

Lobul temporal este responsabil de asemenea cu limbajul (sensul cuvintelor) şi memorie,

predominant vizuală în lobul drept şi verbală pentru lobul stâng.

Lobul frontal, dezvoltat în special la specia umană, controlează mişcările voluntare, voinţa,
limbajul, conştiinţa de sine, rezolvarea problemelor şi planificarea. Acest lob se dezvoltă continuu de-a
lungul vieţii adultului.

Pe baza dezvoltarii filogenetice și a organizarii structurale scoarța cerebral prezintă:

Paleocortexul (sistemul limbic), porțiunea cea mai veche, constituit doar din două straturi
celulare (recceptor si efector) și neocortexul de 12 ori mai dezvoltat la om și cu structura mult mai
compexă, în cea mai mare parte constituit din 6 straturi celulare.

Paleocortexul (sistemul limbic) deține numeroase funcții: zonă de proiecție primară și de

integrare a aferențelor olfactive, centru de reglare a activității vegetative în strânsă corelație cu
hipotalamusul, cu care constituie o unitate funcțională, centrul unor mișcări somatice legate de actul
alimentației (masticație, supt, deglutiție), reglarea aportului alimentar, al apei ingerate, prin controlul
centrilor hipotalamici al foamei și sațietății, reglarea activității sexuale, menținerea atenției, coordonarea
funcțiilor emoționale și a comportărilor instinctuale (frică, furie, asociate cu fenomene vegetative), centrul
unor reflexe condiționate mai simple (apărarea la un stimul dureros). Hipocampul păstrează pentru câteva
zile evenimentele şi faptele (memorie declarative, episodică), înainte de a le transfera altor zone corticale.
El acţionează ca o barieră împotriva fluxului de date care ne bombardează zilnic şi privilegiază noile date,
care ne dezvoltă atenția. Noutatea şi atenţia sunt aşadar legate. Un stres măsurat, controlat și scurt
favorizează memorizarea. Din contră, un stres intens şi continuu afectează hipocampul, în aceeaşi măsură
precum alcoolul şi canabisul. Hipocampul are un rol foarte important în învăţare.

Neocortexul, cuprinde restul tesutului cortical, în afara sistemului limbic, atingând la om o

dezvltare și o organizare incomparabile cu ale oricărui animal.

Din punct de vedere funcţional, se împarte în arii corticale.

Ariile corticale sunt anumite porţiuni ale scoarţei cerebrale ce se pot clasifica ȋn:

- Arii senzoriale sau receptoare;

 - Arii motorii sau efectoare;

- Arii de asociaţie;

- Arii vegetative.

Ariile senzoriale cuprind proiecţiile fibrelor de la diferitele organe de simţ: ariile vizuale,
auditive, gustative, vestibulare şi olfactive.

Aria vizuală – arie senzorială cu rol în formarea imaginilor (lobul occipital,pe marginile scizurii
calcarine)

Ariile auditive. Aria auditivă primară este localizată pe faţa superioară a girului, cutele (alungite
și sinuoase) de pe suprafața exterioară a creierului, mărginite de şanțuri - temporal superior, campurile 41
si 42 care primesc aferenţe de la corpul geniculat medial. Aria auditivă secundară este constituită din
câmpul 42 (parţial) şi câmpul 22. Aria de asociaţie terţiară. Aria de înţelegere a limbajului. O funcție
esențială a ariei Wernicke este de a transforma stimulii senzoriali în reprezentări neuronale sub formă de
cuante, astfel încât acestea să permită asocieri ce duc la înțelegerea sensului unui cuvânt.
 Aria gustativă este situată imediat superior de şanţul Sylvius, în regiunea inferioară a girului
postcentral, câmpul 43.

Ariile vestibulare, puţin precizate, localizate probabil în lobul temporal.

Ariile olfactive, localizate în cortexul sistemului limbic (girusul hipocampic).

Ariile motorii sunt arii corticale de unde pornesc axonii căilor piramidale și unii axoni ai căilor
extrapiramidale. Aria motorie principală se află în peretele anterior al șanțuluicentral și în porțiunea
adiacentă a girului precentral, aici având originea o parte din fiberele care constituie căile piramidale.
Neuronii din aria motorie principală controlează motilitatea voluntarp rapidă, precisă și coordonată a
musculaturii scheletice din partea opusă a corpului.

Ariile de asociație- reprezintă zone mai nou apărute filogenetic, a căror excitare nu produce
manifestări senzitive sau motorii. În creierul uman există trei asemenea zone: prefrontală, temporală și
parietoocipitală.

Zona de asociație preforntală primește proiecții de la talamus, la rândul său legat de hipotalamus,
și are în mare parte funcție vegetativă, excitarea ei producând modificări circulatorii,gastrointestinale,
renale. Dar, această zonă corticală deține și o funcție de sinteză, la om fiind legată de determinarea
personalității.

Aria de asociație temporală are legătură cu: memoria vizuală, anumite reacții emoționale și cu
controlul activității sexuale.

Aria parietooccipitală cuprinde arii de asociație auditivă și vizuală.

Ariile vegetative La nivelul scoarţei au fost identificate şi zone visceromotorii în partea frontală,
laterală şi pe faţa orbitară a lobului frontal, cuprinzând ariile 10, 11, 12, 13, 14 (aria pefrontală). Aceste
zone sunt conectate cu centrii vegetativi din hipotalamus şi cu cei din trunchiul cerebral. Prin excitarea
acestor arii se intensifică reacţiile vegetative, respiratorii, circulatorii, gastrointestinale şi excretorii.

Ştiaţi că? Se spune, frecvent, că omul utilizează doar 10% din capacitatea creierului şi că ideal
ar fi ca fiecare individ să apeleze la diverse metode prin care să exploateze, într-o mai mare masură, acest
uriaş potenţial şi, implicit, să işi dezvolte inteligenţa.
 Deşi există încă multe necunoscute în privinţa funcţionării sistemului nervos şi, chiar dacă, la
nivel individual, probabil, se pot face multe pentru a creşte gradul de inteligenţă şi capacitatea cognitivă,
oamenii de ştiinţă nu confirmă valabilitatea celor zece procente. Principalele lor argumente se refera la
faptul că, dacă 90% din creierul uman este neutilizat, atunci leziunile cerebrale ale zonelor respective nu
ar trebui sa afecteze funcţionarea sistemului nervos, ceea ce nu se întamplă. De asemenea, diversele
analize de imagistică medicală (RMN, tomografii), prin care s-a putut urmări activitatea cerebrală, au
arătat că fiecare parte a creierului este în activitate, într-un anumit moment (cel puţin parţial), chiar şi în
timpul somnului, singurele zone inactive fiind cele lezate, din diverse cauze. Pe de altă parte, ar fi nefiresc
ca organismul să ofere 20% din energia corporală (nutrimente, oxigen), pentru ceva ce nu ar funcţiona
decat la 10% din capacitatea sa.

Este, de asemenea, un adevăr că celulele nervoase au tendinţa să degenereze, dar cercetatorii de la

Institutul Pasteur, din Paris, au demonstrat că, pe parcursul vieţii, creierul continuă să se îmbogăţească, şi
la vârsta adultă, cu ceea ce ei au numit neoneuroni. Nu s-a putut preciza încă foarte clar, care este
“misiunea” acestora, dar se presupune că sunt legaţi de activitatea cognitivă – de învăţare şi de memorie.
Mai mult, s-a constatat că apariţia neoneuronilor este stimulată de lumina naturală şi că cele mai plăcute
momente (receptate astfel de către organism) sunt dimineaţa, la trezirea din somn, şi stările de bucurie. Pe
de altă parte, proasta dispoziţie, tensiunile, favorizează apariţia bolilor neurologice. De forma şi de
mărimea unei ,,conopide", creierul este format din peste 100 de miliarde de celule, adică aproximativ tot
atâtea câte stele sunt în galaxia noastră. Oamenii de ştiinţă nu contenesc să analizeze, să compare, să facă
supoziţii în legatură cu structura, greutatea, forma creierului, în cazul geniilor. Unele dintre cele mai
interesante observaţii sunt legate de creierul lui Albert Einstein, autorul celebrei teorii a relativităţii. Cele
mai recente studii, apărute în revista “Science et vie” (Stiinţă şi viaţă), au arătat că, în cazul lui Einstein,
creierul avea un număr ridicat de astrocite (celule ale sistemului nervos central, în formă de stea, care
asigură suport şi protecţie neuronilor, reglează fluxul sangvin, pot să elibereze o serie de
neurotransmiţători, care stimulează comunicarea neuronală, sunt sensibile la prezenţa calciului şi au
proprietăţile unor celule-sursa (celule-stem). În opinia primului medic care a fost autorizat să studieze
creierul lui Einstein, în 1980, Marian Diamond, anumite zone ale cortexului, responsabile de sarcini
complexe, aveau un număr mai mare, decât în mod normal, de celule gliale, care înconjoară neuronii şi
care au un rol semnificativ în dezvoltarea inteligenţei. De asemenea, fisura laterală a lui Sylvius, la
Einstein, prezenta o înclinaţie specială, delimitând o regiune mai mare a raţionamentelor abstracte, în
detrimentul zonei care controlează limbajul (ceea ce explică şi de ce Einstein a invăţat să vorbească mai
târziu decat alţi copii).
 Observarea atentă a comportamentului uman, asociată unor statistici diverse, i-acondus pe
specialişti la concluzia că exerciţiile fizice, mersul pe jos (în pas susţinut, timp de o jumătate de oră pe zi
etc.), împreună cu preocupările care presupun atenţie, creativitate, spirit asociativ s.c., sunt excelente
modalităţi de stimulare a aparitiei neoneuronilor, semn al unui spirit activ, spontan, dinamic, tânăr.