Legenda argonauţilor, Poemele homerice (Iliada şi Odiseea) atestă

practicarea exerciţiilor fizice în Grecia, atât vechimea şi practicarea acestora în

perioada războiului Troian, cât şi tradiţionalismul acestora în perioada Greciei
preelenice.
Concepţia greacă asupra educaţiei fizice originală şi superioară tuturor
concepţiilor de până atunci a adus ideea armoniei fiinţei umane. În concepţia
grecilor educaţia fizică a fost introdusă în şcoală în scopul dezvoltării şi pregătirii
fizice, cât şi ca factor educaţional care să asigure eficienţa procesului instructiv-
educativ.
Dacă în epoca preelenică educaţia se realiza mai mult instinctiv, în Epoca
Clasică educaţia a devenit una din funcţiile fundamentale ale statului. Grecii sunt
cei care au introdus în terminologia specifică conceptul de gimnastică, iar
educaţia fizică a devenit o componentă a culturii greceşti.Concepţia despre
practicarea exerciţiilor fizice a evoluat în următoarele direcţii: concepţia igienică
militară şi a idealului armonic.
Reprezentant al concepţiei igienice Herodikos a conceput, experimentat şi
recomandat normele gimnasticii igienice şi terapeutice. El recomanda îmbinarea
exerciţiilor fizice cu dieta şi masajele. Hipocrat părinte al Medicinei considera
metoda lui Herodikos empirică şi a susţinut ideea legată de supravegherea dietei,
stabilirea cauzei maladiei, înlăturarea superstiţiilor şi a prejudecăţile legate de
apariţia bolilor. Galenius în lucrările sale Jocul cu mingea şi Trasybul susţine
că jocul are importanţă igienico-socială, iar relaţiile dintre igienă şi gimnastică
sunt bine conturate. El împarte medicina în igienă şi terapeutică.
Theon din Alexandria a dezvoltat teoria masajului şi a aplicaţiilor acestuia.
În acelaşi timp el a împărţit exerciţiile fizice după caracterul şi influenţa lor
asupra organismului. Potrivit concepţiei militare fiecare cetăţean era un bun
soldat. La baza formării unei armate puternice spartanii au fost motivaţi din
următoarele considerente:
  absenţa proporţionalităţii numerice între stăpâni şi sclavi
 desele conflicte externe atât pentru apărarea cetăţii cât şi pentru
hegemonie.

Accentul în procesul educaţional de formare a cetăţeanului soldat se punea pe

rezistenţa fizică asigurată prin marşuri, luptă, călărie, înot şi mânuirea
armelor.Concepţia idealului armonic este o contribuţie originală prin care Grecia
s-a evidenţiat în întreaga istorie a educaţiei fizice. Dezvoltarea multilaterală
armonioasă a individului uman este indisolubil legată de celelalte laturi ale
educaţiei.
Din punct de vedere conceptual fiinţa umană este percepută ca fiind un
complex, o îmbinare a unor însuşiri fizice şi spirituale, mereu perfectibile şi
direcţionate spre ideal. Atenienii, urmaşii ionienilor aveau un adevărat cult
pentru frumos şi armonie. Idealul vieţii lor exprimat prin formula Calos
Kaiagatos exprima frumuseţe şi bunătate.
Conform expresiei Kalos kai agatos prin procesul educaţiei omul trebuia să
dobândească calităţi intelectuale, morale şi fizice contopite într-un ideal de
armonie şi fumuseţe.Pornind de la obiectivul întărirea sănătăţii prin exerciţiul
fizic care avea ca rezultat frumuseţea corpului evidenţiată prin proporţionalitate
şi ţinută concepţia idealului armonic exprimă desăvârşirea educaţiei spirituale.În
accepţiunea idealului armonic desăvârşirea educaţiei spirituale era posibilă prin
armonia educaţiei generale. Aceasta se realiza prin frumuseţe trupească calităţi
morale, rafinament intelectual.
Platon în lucrările sale Legile şi Republica considera că educaţia fizică este
elementul fundamental al educaţiei armonioase.
 Platon susţine că gimnastica este o ştiinţă deoarece îngrijirea corpului se
face după reguli ştiinţifice. În viziunea sa termenul de gimnastică înglobează
alimentaţia, băile, masajul şi odihna. Oponent al concepţiei lui Filostrat care
acorda gimnasticii o origine mitologică Platon afirmă că în cadrul sistemului
educaţional educaţia fizică este cel mai important element al educaţiei.Aristotel
cel mai mare gânditor, om de ştiinţe şi pedagog al lumii antice susţinea că la
educaţie trebuie să aibe acces toţi oamenii născuţi liber, şi că educaţia este cea
mai înaltă funcţie a statului .Educaţia în toate cetăţile greceşti era definită în
acord perfect cu forma de guvernare.
În Atena până la vârsta de 7 ani educaţia se realiza în familie. Între 17-18
ani adevărata instrucţie se realiza sub îndrumarea unui sclav numit pedagog. De
la 18 la 20 ani educaţia tânărului continua sub statutul de efeb. Efebia reprezenta
o instituţie de stat supravegheată de organele statului.Intrarea în efebie se
realiza cu o solemnitate prilejuită de depunerea unui jurământ prin care tinerii se
angajau să păstreze onoarea armelor, să lupte pentru credinţă şi cămin, să se
supună legilor, să apere cetatea. Palestrele sunt incinte de formă pătrată cu
latura de 96 m înconjurată de un zid. Gimnaziile erau conduse de magistraţi
pentru educaţia efebiilor. Educaţia din aceste gimnazii urmărea desăvârşirea
pregătirii intelectuale şi fizice.În construcţia unui gimnaziu se disting următoarele
părţi componente palestra, gimnaziul propriu-zis, stadionul.
Principala formă de practicare a exerciţiilor fizice în Grecia Antică era
gimnastica. Aceasta era alcătuită din exerciţii grupate în 3 categorii: exerciţii
uşoare, grele, pentatlonul, dansurile şi jocurile cu mingea. Alergarea cuprinde
următoarele probe desfăşurate pe o pistă de nisip (dimensiunea) dromos (aprox
192m); diaulos (aprox 192m ori 2); dolicos (24 de stadii, 4,5 km).
 Din probele pentatlonului lupta reprezenta cel mai greu exerciţiu. Existau
următoarele modalităţi de desfăşurare a luptei: lupta verticală, orizontală
acrocheismos. Orchestrica (arta dansului) reprezentată de îmbinarea între
exerciţiu fizic şi muzică este împărţită în funcţie de tipurile de dans în: dansuri
funebre, religioase, dansuri pirice sau războinice, dansuri dionisiace. Agonistica
(totalitatea jocurilor de întrecere) are originea legată de periodicitatea unor
evenimente.Jocurile de întrecere au primit caracter panelenic evidenţiat de
participarea reprezentanţilor tuturor popoarelor eladei. Aceste întreceri erau de
două categorii: panelenice şi locale. Cele mai importante jocuri desfăşurate în
această perioadă erau: Jocurile Olimpice (desfăşurate în Olimpia), jocurile
Delphice sau Phitice (desfăşurate la Delphi), Jocurile Corintice sau Istmice
(desfăşurate la Corint), Jocurile Nemeice (desfăşurate la Nemeea), Jocurile
Panathenee (desfăşurate la Atena).

Dar cum au început, cum au evoluat pe parcursul antichităţii jocurile olimpice

şi cine au fost cei mai vechi campioni olimpici cunoscuţi până astăzi?

Prima menţionare sigură a desfăşurării jocurilor olimpice

provine din anul 776 î.Chr., de când cunoaştem şi numele primului campion:
Corebos din Elida, învingător la proba de dromos, cursă de viteză pe distanţa de
un stadiu (192,27 m), desfăşurată pe o singură lungime a pistei stadionului.

În 724 î.Chr. a apărut în program şi proba de diaulos, cursă

dublă pe o distanţă de 384,54 m. În această probă, concurenţii trebuiau să
parcurgă întreaga pistă a stadionului, să ocolească o bornă şi apoi să revină la
linia de plecare. Primul învingător al acestei probe a fost Hipenos din Pisa.

La ediţia următoare a jocurilor, în 720 î.Chr., era menţionată

proba de dolicos, o cursă de fond pe 12 lungimi de stadiu (4.614,48 m). Laureatul
acestei noi probe a fost Acantos din Sparta.

În 708 î.Chr. jocurile olimpice se îmbogăţeau cu alte două probe,

existente şi astăzi. Este vorba despre lupte, câştigate atunci de Eurybate din
Argos, şi despre pentatlon, care cuprindea o alergare, o săritură în lungime,
aruncarea discului, aruncarea suliţei şi lupta. A învins la această dificilă probă
Lampis din Laconia.

După 20 de ani, în 688 î.Chr., apărea în program şi strămoşul

boxului, pugilatul. Acesta se practica fie cu pumnii goi, fie avându-i înfăşuraţi în
„ceste” (cureluşe ghintuite cu bumbi de plumb). Primul pugilist cunoscut a fost
Onomaste din Smirna.
 În 680 î.Chr. programul se îmbogăţea şi mai mult. În acel an
apărea cursa de care, desfăşurată pe un hipodrom care măsura 770 m. Această
distanţă trebuia parcursă de 12 ori. Concurenţii foloseau cvadrige, adică
platforme joase, montate pe câte două roţi scunde, având un parapet în faţă. La
ele erau înhămaţi câte patru cai (doi la oişte şi doi la ham). Conducătorul
cvadrigei stătea în picioare pe platformă. Câştigătorul probei acelui an a fost
Pagondas din Teba.

În 648 î.Chr. îşi făceau apariţia alte două probe: pancraţiul, un

amestec de lupte şi pugilat (adjudecată de Ligdamis din Siracuza), şi cursele de
cai (învingător: Crauxide din Tesalia). Menţionăm că, încă de atunci, cununa de
învingător nu era acordată călăreţului, ci calului, adică proprietarului acestuia.

Din 632 î.Chr. apăreau şi primele probe rezervate

juniorilor (adolescenţilor): cursa de o jumătate de stadiu şi luptele. Din 628
î.Chr., ei puteau concura şi la pentatlon, iar din 616 î.Chr., şi la pugilat.

În 520 î.Chr. apărea şi ultima probă a jocurilor olimpice

antice: cursa pedestră cu echipament militar, care se desfăşura pe o distanţă de
două lungimi de stadiu. Primul ei învingător s-a numit Damaretos din Heraia.

În anul 490 î.Chr. avea loc celebra bătălie dintre greci şi persani
de la Marathon. Ea a fost urmată de cursa eroică şi solitară a ostaşului Philiphide
până la Atena, unde a anunţat victoria şi a murit răpus de efort. Acum, proba de
maraton este printre cele mai importante din cadrul olimpiadelor. Trebuie să
menţionăm însă că în antichitate o asemenea probă nu a figurat niciodată în
programul jocurilor olimpice.

Abia în anul 472 î.Chr., structura acestora era definitiv stabilită.

Astfel, ele urmau să se desfăşoare pe parcursul a cinci zile, cu probe bine
consolidate. Prima zi era rezervată festivităţilor. În cea de-a doua concurau
adolescenţii. În ziua a treia erau programate alergările (în ordinea: dolicos,
dromos, diaulos), luptele, pugilatul şi pancraţiul. În următoarea zi se desfăşurau
probele de curse de care (hipodrom), pentatlon şi cursa cu arme. Ultima zi era
rezervată festivităţii de încununare cu lauri a olimpionicilor.

Ultimul învingător cunoscut în cadrul jocurilor olimpice antice a

fost armeanul Varasdat, câştigător al probei de pugilat din anul 385 d.Chr. După
câţiva ani, în 393 d.Chr., împăratul roman Teodosius a emis edictul de suprimare
a acestora, considerate drept manifestaţii păgâne. Creştinismul învinsese deja în
imperiu. Edictul a rămas valabil timp de 1503 ani.

Bibliografie :

”Istoria sportului”, Cosmin Asavei

Wikipedia.org(enciclopedia libera)

Istoria lumii-editura All Education-1999

Realizat de prof.Gorneanu Iuliana