FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ MEDICALĂ

NURSING

CURS

SL.DR. CONSTANTINIDE PAULA

 NURSING GENERAL

CURSUL 2

1. Modele conceptuale în nursing

2. Componentele esenţiale ale unui model conceptual
3. Clasificarea nevoilor fundamentale
4. Clasificarea nevoilor umane după teoria lui Maslow
5. Nevoia şi homeostazia
6.Independenţa şi dependenţa în satisfacerea nevoilor fundamentale
7. Surse de dificultate
1. Modele conceptuale în nursing
Nursingul trebuie să–şi bazeze practica pe un bagaj de cunostinţe
teoretice.
Factorul decisiv pentru elaborarea unui cadru conceptual privind
îngrijirile a fost ideea îngrijirilor centrate nu pe sarcini, ci pe persoana
îngrijită.
Până la jumatatea sec. XX, îngrijirile au fost tributare mai ales
concepţiei religioase.
Florance Nightingale a încercat sa elibereze îngrijirile de
impregnarea religioasă, insistând pe faptul ca îngrijirile nu pot să
demonstreze doar simpla caritate care trebuie să cedeze locul unei
înţelegeri a problemelor, bazata pe gândire.
Astfel, pentru prima dată, practica acordarii îngrijirilor devine
obiectul gândirii (“Note despre nursing”, 1859).
Cu toate că bazele profesiei erau puse, compeţentele erau
limitate.
Incepând cu 1930, progresele medicinei (chirurgiei) au modificat
conţinutul profesiei.
Modele conceptuale în nursing
Medicii au delegat o parte din atribuţiile lor, asistentelor.
Pentru a face faţă solicitărilor crescute, îngrijirile au fost
reorganizate după principiul taylorismului, adică realizate în serie.
Din această cauză, bolnavul care până atunci era în centrul
preocupărilor a trecut pe un plan secund, activitatea fiind centrată pe
sarcinile ce trebuiau îndeplinite.
Acest lucru s-a accentuat odată cu dezvoltarea ştiinţelor
medicale, a tehnicii medicale care începea să aibă prioritate.
Astfel îngrijirile sunt: devalorizate, trecute pe un plan secund,
lăsate adesea în sarcina persoanelor necalificate.
S-a ajuns abia mai târziu la revalorizarea relaţiei între cel îngrijit
şi cel ce îngrijeşte.
Către sfârşitul anilor ’70, curentul reconsiderării relaţiei
pacient–asistent capătă o mare amploare datorită influenţei surorilor
belgiene axate pe concepţia Virginiei Henderson care a descris cele 14
necesităţi (nevoi) fundamentale ale omului ca bază de îngrijire.
Modele conceptuale în nursing
Insă, pentru descoperirea acestor necesităţi trebuie să intri în
relaţie cu persoana îngrijită.
Este imposibil să cunoaştem fiecare pacient atâta timp cât
îngrijirile acordate se efectuează în serie.
Acestei concepţii (îngrijiri centrate pe necesităţile personale ale
individului) i s-a acordat o mare importanţă, ceea ca a făcut ca
asistentele să-şi organizeze activitatea, repartizând pacienţi şi nu
sarcini, centrând–o pe persoană.
Astfel, asistentul medical să fie: “conştiinţa celui lipsit de
conştiinţă, ochiul pentru cel care şi-a pierdut vederea, mâna pentru cel
căruia i-a fost amputată, dragostea de viaţă pentru cel ce incearcă să se
sinucidă, să posede cunoştinţele necesare pentru o tânară mamă”
(“Principii de bază”, Virginia Henderson).
Modele conceptuale în nursing
Multe din conceptele care au fost utilizate în practica nursingului
includ:
1. Interrelaţia perpetua dintre sănătate şi boală, atenţia fiind
focalizată asupra aspectelor pozitive de sănătate şi asupra identificării
dimensiunilor bolii prezente sau potenţiale. Individul este recunoscut ca
o fiinţa complexă în interacţiune cu mediul său intern şi extern.
Pacientul este încurajat să–şi utilizeze propriile resurse în scopul
menţinerii şi celui mai înalt nivel de sănătate posibil în cadrul propriilor
limite fizice şi psiho–sociale.
2. Procesele dezvoltării, cu stadii specifice, distincte în ciclul
vieţii, contribuind la complexitatea şi multiplele variabile de care trebuie
să ţină seama asistentul.
3. Adaptarea la stres – nursingul trebuie să aprecieze răspunsurile
(reacţiile) comportamentale ale pacientului la solicitările mediului intern
sau extern.
Sindromul de adaptare, aşa cum este descris Selye, sau sindromul
de luptă – fuga descris de Cannon, creează bazele adaptării la stres.
Modele conceptuale în nursing
1.Modelul proceselor vitale
În acest concept îngrijirile se centrează asupra întregului
organism uman pentru ca persoana deservită să accepte ca asistentul
medical să descrie, să explice şi să facă recomandări asupra tipului uman
considerat bio–social.
Rogers identifică atributele umane fundamentale ce constituie
baza ştiinţifică a nursingului:
- omul este un întreg (unicat) posedând propria sa integritate şi
manifestări, caracteristici care sunt mai mult decât suma diferitelor părţi
componente;
- omul şi mediul înconjurător schimbă continuu materie şi energie;
- procesul vieţii evoluează ireversibil şi unidirecţional în spaţiu şi
timp;
- organizarea socială identifică omul şi reflectă întregul său potenţial
autoreglator;
- fiinţa umană este caracterizată prin capacitatea sa de abstactizare,
imaginaţie, limbaj (exprimare) şi gândire, prin senzaţii şi emoţii.
Modele conceptuale în nursing

Aceste principii descriu omul ca o entitate dinamică,

interacţionând mutual şi simultan cu mediul său intern / extern.
Modificările care apar în cursul acestor interacţiuni sunt
ireversibile, irepetabile, crescând în complexitate şi ducând la o
remodelare a sa şi a mediului.
Nursingul promoveaza adaptarea la efectul interacţiunilor şi
ajută pacientul să le facă faţă, facând posibilă o stare de sănătate
maximală, utilizând potenţialul energetic individual.
Astfel, se fixează obiective imediate şi pe termen lung pentru
individ, familia sa şi societate.
Modele conceptuale în nursing
2. Modelul de autoîngrijire
Autoîngrijirea trebuie să includă activităţi individuale, practicate
în scopul menţinerii vieţii, sănătăţii şi stării de bine.
Autoîngrijirea se referă la:
- comportamente adoptate de toţi indivizii pentru menţinerea unei
integrităţi funcţionale acceptabile;
- comportamente adoptate cu ocazia oricarui proces de dezvoltare
sau îndepartate dacă afectează dezvoltarea umana;
- devierea de la sănătate – apare când se instalează boala sau după
aplicarea unei manevre de diagnostic sau tratament care necesită
schimbări în mediul intern sau extern al pacientului.
Activităţile de nursing care satisfac cerinţele de autoîngrijire pot
fi: complet compensatorii, parţial compensatorii sau de suport educativ.
Modele conceptuale în nursing
3. Modelul adaptării – a fost dezvoltat de Roy.
Adaptarea este definită ca un proces de schimbare. In cadrul
acestui model, omul este văzut ca o fiinta bio–psiho–socială care este în
continuă interacţiune cu mediul, deci trebuie să se adapteze continuu.
Rolul nursingului este să promoveze adaptarea atât în timpul
stării de sănătate cât şi de boală, utilizând cele 5 componente ale
procesului de nursing: apreciere, analiză şi interpretare, planificare,
implementare şi evaluare.
Este important ca răspunsul la stres să fie apreciat corespunzător,
real, împreună cu abilitatea pacientului de a face faţă stimulului, precum
şi o analiză completă a stării de sănătate bio–psihică pentru identificarea
resurselor şi a modalităţii de a le exploata în scopul sprijinirii pacientului
în procesul de adaptare.
In faza planificării, trebuie să se stabilească obiectivele pentru
modificarea comportamentului neadaptativ, iar în faza adaptativă, să se
completeze mijloacele de obţinere a efectelor dorite şi să se evalueze
eficienţa acţiunilor concrete.
Modele conceptuale în nursing
4. Modelul sistemelor comportamentale – a fost dezvoltat de
către Johnson. Nursingul era văzut ca o forţă externă reglatoare,
direcţionată spre prevenirea tulburarii în sistemul comportamental sau
spre restabilirea unei organizări şi integrări optime comportamentale a
pacientului. Obiectivul măsurilor de îngrijire este să asiste pacientul să–şi
modifice propriile modele comportamentale în aşa fel încât să fie capabil
să–şi satisfacă necesităţile în mod autonom.
Abdellah enumera 21 probleme care, dacă sunt prezente, relevă
necesitatea unui ajutor pentru obţinerea stării de sănătate.
Orem defineşte 3 categorii de abilităţi de autoîngrijire; orice
deficit sau deviaţie în îndeplinirea lor solicită intervenţia unui ajutor
depinzând de capacitatea pacientului sau a familiei de a acţiona autonom.
Maslow ierarhizează nevoile fundamentale în 5 trepte, evoluţia pe
un nivel superior fiind condiţionată de îndeplinirea celor de la baza.
Teoria lui King arată importanţa comunicării asistent–pacient în
toate aspectele de acţiune, reacţie, interacţiune, ilustrând poziţia
individului ca partener în luarea deciziilor.
Modele conceptuale în nursing

Aceste modele de nursing descrise servesc drept simplu cadru de

desfăşurare a practicii, asistentul medical însuşi fiind nevoit să le
adapteze la fiecare pacient în parte şi la fiecare aspect al activităţii sale în
parte, la particularităţile locului de muncă şi la condiţiile în care îşi
desfăşoară activitatea de îngrijire, şi nu în ultimul rând, să creeze altele
pe baza experienţei proprii, nursingul ca stiinţă fiind într-o permanentă
evoluţie.
Este necesară dezvoltarea mult mai complexă a concepţiilor de
nursing şi crearea de modele noi care să reflecte interrelaţiile dintre
aspectele procesului de îngrijire pornind de la exemple de valoare:
modelul procesual al vieţii al lui Rogers (1970), modelul autoîngrijirii al
lui Durin (1971, 1980, 1989), modelul adaptării al lui Roy (1980),
modelul sistemelor comportamentale al lui Johnson (1980).
Modele conceptuale în nursing

Toate aceste teorii converg spre întrebarea cum poate furniza

servicii de îngrijire, asistentul medical.
Răspunsul se centrează pe natura interpersonală a relaţiei
terapeutice asistent – pacient – familie şi capacitatea reciprocă de a lua
decizii în cadrul planului de îngrijire, conform abilitatilor pacientului de
a-şi folosi resursele de adaptare la schimbările survenite în mediul sau
intern sau extern cu care interacţionează, ca sistem biologic, în
permanenţă.
Dar, mai presus de teorii, asistentul medical trebuie să ştie că
răspunde în primul rând în faţa propriei conştiinţe pentru un om care îşi
pune toată speranţa, încrederea şi viaţa în mâinile sale.
2. Componentele esenţiale ale unui model conceptual

Componentele esenţiale ale unui model conceptual sunt:

postulate; valori; elemente.
1. Postulate
Postulatele sunt suportul teoretic şi ştiinţific al modelului
conceptual. Enunţuri pentru susţinerea altor enunţuri. Ele sunt
recunoscute şi acceptate (nu trebuie demonstrate).
Postulatele pe care se bazează modelul Virginiei Henderson sunt :
orice fiinţă umană tinde spre independenţă şi o doreşte; individul
formează un tot caracterizat prin nevoi fundamentale ; când una din
nevoi rămâne nesatisfăcută individul nu este ”complet”, ”întreg” ,
”independent”.
2. Valori
Modelul Virginiei Henderson este susţinut de trei valori: asistenta
posedă funcţii care sunt proprii; când asistenta preia din rolul medicului,
ea cedează o parte din funcţiile sale unui personal necalificat; societatea
aşteaptă un serviciu din partea asistentelor, pe care nu poate să-l
primească de la nici un alt personal.
Componentele esenţiale ale unui model conceptual

3. Elemente
Cele şase elemente care dau sens vieţii profesionale :
1. Scopul profesiei este: de a ajuta pacientul să-şi conserve sau
să-şi restabilească independenţa sa, în aşa fel ca el să poată să-şi satisfacă
nevoile prin el însuşi ; de a favoriza vindecarea ; de a asista muribundul
spre un sfârşit demn.
Membrii acestei profesii tind spre un ideal. Fiind însă realişti
neputând să-l atingă, acceptă să desfăşoare activităţi limitate care au
scopul de a conserva sau a restabili independenţa persoanelor îngrijite.
2. Obiectivul activităţii profesionale este beneficiarul – adică
persoana sau grupul de persoane spre care este îndreptată activitatea.
3. Rolul profesiei – desemnează rolul social pe care îl au membrii
profesiei.
Rolul asistentei este de suplinire a dependenţei (a ceea ce nu
poate să facă persoana), de a încerca să înlocuiască necesitatea în aşa fel
ca persoana să poată să-şi satisfacă cerinţele mai uşor şi fără handicap.
Componentele esenţiale ale unui model conceptual

4. Sursa de dificultate. Dificultăţile întâlnite la pacient, care fac

ca persoana să nu poată răspunde la una din nevoile sale, sunt cauzate de
o lipsă de: forţă ; voinţă ; cunoştinţe.
Aceste dificultăţi ţin de competenţa asistentei şi este important de
ştiut de care lipsă este dată sursa de dificultate.
5. Intervenţia aplicată persoanei. Asistenta nu trebuie să piardă
din vedere omul în globalitatea sa. Intervenţia va fi orientată asupra
”lipsei” şi constă în a spori independenţa persoanei.
6. Consecinţele sunt rezultatele obţinute – ,,ameliorarea”
dependenţei sau – ,,câştigarea” independenţei – atingerea scopului.
3. Clasificarea nevoilor fundamentale

1. Nevoia unei bune respiraţii şi circulaţii

2. Nevoia unei nutriţii şi hidratări corespunzătoare
3. Nevoia asigurării eliminărilor
4. Nevoia asigurării unei posturi şi mişcări optime
5. Nevoia de a dormi şi a se odihni
6. Nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca
7. Nevoia de a menţine temperatura corpului în limite normale
8. Nevoia asigurării stării de sănătate a tegumentelor şi mucoaselor
(nevoia de a fi curat,îngrijit, de a proteja tegumentele şi mucoasele)
9. Nevoia asigurării securităţii personale (siguranţa fizică, psihică şi
materială)
10. Nevoia de a comunica
11. Nevoia de a acţiona conform propriilor convingeri şi valori, de a
practica religia
12. Nevoia fiinţei umane de realizare personală
13. Nevoia de recreere
14. Nevoia de a învăţa
4. Clasificarea nevoilor umane după teoria lui Maslow
Abraham Maslow, psiholog şi umanist american afirmă că există
cinci categorii de nevoi umane, ierarhizate în ordinea priorităţilor, astfel:
1. nevoi fiziologice;
2. nevoi de siguranţă;
3. nevoia de apartenenţă;
4. nevoia de recunoaştere socială;
5. nevoia de realizare (depăşire).
După această teorie trebuie să fie satisfăcute întâi nevoile de bază
(toate sau cea mai mare parte) – fiziologice şi de securitate – pentru ca
persoana să poată tinde spre satisfacerea nevoilor de ordin superior –
apartenenţa, stima, realizarea, depăşirea.
Clasificarea nevoilor umane după teoria lui Maslow
Ierarhizarea nevoilor după Abraham Maslow:
5. NEVOIA DE REALIZARE
- realizarea personalităţii
- autodepăşire;
- creativitate;
4. NEVOIA DE RECUNOAŞTERE
- de iubire - de recunoştinţă,
- de stimă - de recunoaştere a statutului, a competenţei;
- de respect
3. NEVOIA DE APARTENENŢĂ
- nevoia de a stăpâni situaţiile
- de a aparţine unui grup;
- de a fi recunoscut şi acceptat de către grup;
- de a avea cui împărtăşi
- nevoia de putere
2. NEVOIA DE SIGURANŢĂ
- nevoia de siguranţă se manifestă în cazul agresiunilor externe
(pierderea locului de muncă, schimbarea mediului, oraşului);
- evenimente sociale, etc.
1. NEVOI FIZIOLOGICE
- nevoi fizice şi corporale elementare
- a mânca, a bea, a se odihni, a comunica, a se distra, a elimina, absenţa durerii,
anularea suferinţei;
- nevoia de aer, apă…
Evoluţia spre o nevoie superioară nu se poarte realiza pe deplin
decât atunci când nevoia inferioară este satisfăcută.
5. Nevoia şi homeostazia

Satisfacerea în ansamblu a nevoilor unei personae permite

conservarea în stare de echilibru a diverselor sale procese fiziologice şi
psihologice.
Nevoia este o stare care cere un aport, o uşurare, lipsa unui
lucru de necesitate, de dorinţă (dorit, vrut), de utilitate.
Homeostazia este o stare de echilibru şi de autoreglare care se
instalează între diverse procese fiziologice ale persoanei.
Acest concept se extinde şi la procesele psiho-sociologice.
Astfel, azi se vorbeşte de homeostazie fiziologică şi de
homeostazie psiho-socială a individului.
6. Independenţa şi dependenţa în satisfacerea nevoilor fundamentale

Ca să-şi menţină un echilibru fiziologic şi psihologic,

pacientul trebuie să atingă un nivel minim de satisfacere al nevoilor sale.
Independenţa
Atingerea unui nivel acceptabil în satisfacerea nevoilor (un
bun echilibru fiziologic şi psihologic) prin acţiuni pe care le îndeplineşte
individul însuşi (singur) , fără ajutorul unei alte personae.
Independenţa este deci satisfacerea uneia sau mai multor
nevoi prin acţiuni proprii, îndeplinite de persoana însăşi.
Pentru copii, independenţa se consideră şi atunci când nevoile
sunt îndeplinite cu ajutorul altora (de către alţii) în funcţie de faza de
creştere şi de dezvoltare a copilului.
Independenţa şi dependenţa în satisfacerea nevoilor fundamentale
Dependenţa
Incapacitatea persoanei de a adopta comportamente sau de a
îndeplini singur, fără ajutorul unei alte persoane, acţiuni care să-i permită
un nivel acceptabil în satisfacerea nevoilor astfel încât să fie
independent.
Originea probabilă a acestei dependenţe este o lipsă de forţă
(când pacientul nu poate), lipsă de voinţă (când nu vrea), lipsă de
cunoaştere (când pacientul nu ştie cum să acţioneze pentru satisfacerea
nevoilor fundamentale).
Noţiunea de “nivel acceptabil în satisfacerea nevoilor “ înseamnă
că poate exista un oarecare grad de insatisfacţie fără ca acest lucru să
presupună o dependenţă a persoanei.
Independenţa şi dependenţa în satisfacerea nevoilor fundamentale

Manifestarea de dependenţă
Atunci când o nevoie fundamentală este nesatisfăcută din
cauza unei surse de dificultate, apar una sau mai multe manifestări de
dependenţă.
Acestea sunt semne observabile ale unei anumite incapacităţi a
persoanei de a răspunde prin el însuşi la această nevoie.
Dependenţa unei personae trebuie să fie considerată (apreciată)
nu numai în raport cu intensitatea sa, dar şi în raport cu durata sa (de la
câteva zile, la ani de zile).
Astfel ea poate fi: moderată sau totală, temporară sau
permanentă.
 Independenţa şi dependenţa în satisfacerea nevoilor fundamentale

Clasificarea nivelurilor de dependenţă

Nivelul de dependenţă al persoanei îngrijite se poate
determina după evaluarea funcţiei de
independenţă/dependenţă a fiecărei nevoi fundamentale, după
cum urmează:
Niveluri de dependenţă:
Nivelul 1: Persoana este independenţă şi autonomă.
Nivelul 2: Persoana prezintă o dependenţă moderată.
Nivelul 3. Persoana prezintă o dependenţă majoră.
Nivelul 4: Persoana prezintă o dependenţă totală.
Fiecare nevoie fundamentală poate fi încadrată într-una
dintre cele patru categorii.
Prin acordarea unui punct de la 1 la 4 (în funcţie de
gravitate) fiecărei nevoi şi totalizând aceste puncte, se obţine
un total care poate varia între 14 şi 56 de puncte.
Totalul de puncte permite clasificarea pacienţilor în 4
 Independenţa şi dependenţa în satisfacerea nevoilor fundamentale
Clasificarea în patru categorii de dependenţă:
persoana independentă - până la 14 = nivel 1
pacient cu dependenţa moderată - de la 15 la 28= nivel 2
pacient cu dependenţă majoră - de la 29 la 42= nivel 3
pacient cu dependenţă totală - de la 43 la 56= nivel 4
Evaluarea nivelului de dependenţă a pacientului foloseşte ca
instrument de măsură pentru a ne orienta în procesul de îngrijire.
Astfel, consemnarea şi urmărirea nivelului de dependenţă ne
permite aprecierea rezultatului obţinut în urma tratamentului şi
intervenţiilor de îngrijire.
Determinarea şi consemnarea nivelului de dependenţă se poate
face şi numai pentru una sau mai multe dintre nevoile nesatisfăcute,
acordând nevoii respective punctaj de la 1 la 4, fără să se mai facă
totalizarea punctelor.
 Independenţa şi dependenţa în satisfacerea nevoilor fundamentale
Tipuri de dependenţă şi nivelul de intervenţie
Dependenţa poate să intereseze aspectul biologic, psihologic, social,
cultural şi spiritual al fiinţei umane. Pacientul poate să prezinte patru
forme de dependenţă: potenţială; actuală; descrescândă; permanentă.
Dependenţa potenţială. Dacă problema de dependenţă este posibil să
apară din cauza anumitor predispoziţii, atunci vorbim de o stare de
dependenţă potenţială. În acest caz trebuie planificată o intervenţie.
Dependenţa actuală. În acelaşi timp, dacă problema este prezentă,
dependenţa este actuală. În acest caz acţiunile vor fi corective.
Dependenţa descrescândă. Când dependenţa pacientului este în
descreştere, rolul asistentei este de a susţine acest progres şi de a ajuta
pacientul să-şi regăsească gradul optimal de autonomie.
Dependenţa permanentă. Dacă în ciuda îngrijirilor din partea
asistentei problema nu poate fi corectată, dependenţa este permanentă
sau cronică. Rolul asistentei este în acest caz suplinirea a ceea ce el nu
poate face independent şi de a-l ajuta să se adapteze în aceste limite.
 7. Surse de dificultate

Sursele de dificultate se definesc ca fiind cauza dependenţei,

orice obstacol major care împiedică satisfacerea uneia sau mai multor
nevoi fundamentale, constituie o sursă de dificultate.
Sursele de dificultate pot fi cauzate de:
1. Factori de ordin fizic. Sursele de dificultate de ordin fizic
cuprind toate obstacolele fizice de natură intrinsecă sau extrinsecă ce
influenţează negativ satisfacerea uneia sau mai multor nevoi
fundamentale.
Sursele de dificultate intrinseci provin de la individul însuşi (o
paralizie, o infecţie, o excrescenţă care obturează trecerea aerului, etc.).
Sursele de dificultate extrinseci cuprind agenţi exteriori care în
contact cu organismul uman, împiedică funcţionarea normală.
2. Factori de ordin psihologic. Sursele de dificultate de ordin
psihologic cuprind sentimente şi emoţii (stările sufleteşti şi intelectuale
care pot influenţa satisfacerea anumitor nevoi fundamentale).
Manifestările de dependenţă la acest nivel pot afecta toate nevoile.
 7. Surse de dificultate
3. Factori de ordin social. Sursele de dificultate de ordin social
cuprind problemele generate persoanei în raport cu anturajul său, cu
partenerul de viaţă, cu familia sa, cu prietenii, cu colegii de muncă
(probleme legate de încadrarea în comunitate). Aceste surse pot fi
prezente pe planuri raţionale, culturale şi economice.
4. Factori de ordin spiritual. Sursele de dificultate de ordin
spiritual includ aspiraţiile spirituale, revolta persoanei asupra sensului
vieţii, întrebări religioase, filozofice, limite în practicarea religiei care
dau persoanei insatisfacţii.
5. Factori legaţi de insuficiente cunoştinţe. Sursele de dificultate
legate de insuficiente cunoştinţe. Asistenta poate ajuta pacientul în
câştigarea unor cunoştinţe care sunt necesare pentru a-l ajuta în
satisfacerea nevoilor (cunoaşterea de sine, cunoştinţe despre sănătate şi
boală, cunoaşterea celorlalte persoane, cunoaşterea mediului social).
Intervenţia asistentei medicale poate fi asupra unei surse de
dificultate direct sau asupra manifestărilor de dependenţă.