CURS 2

IGIENA APEI

Apa are rol biologic, fiind elementul esenţial în fiziologia umană, şi rol
socio-economic, prin contribuţia activă la dezvoltarea socială.
Cantitatea totală de apă din organism reprezintă la adult 60-70% din
greutatea corporală. Din totalul volumului de apă, 50% este apa intracelulară,
15% interstiţială şi 5% circulantă. Repartiţia în ţesuturi este diferită: ţesutul
adipos 20%, osos 33%, conjunctiv 60%, muscular 77%, nervos 85%. În lichidele
biologice de la 90% (plasma) până la 99,5% (saliva).
Apa transportă în tot organismul diferitele substanţe utile proceselor
vitale şi elimină produsele rezultate din metabolism. Are rol important în
hidrolizele digestive, transformând macromoleculele primite prin alimente în
molecule asimilabile. Acestea şi numeroase alte funcţii conferă apei importanţa
de lichid biologic în fiinţele vii.
În organism, apa se găseşte în echilibru stabil, în sensul ca aportul de apă
echivalează pierderile.
Cantitatea de lichide pe care o pierde organismul, în interval de 24 de
ore, este de aproximativ 2500 ml, prin mai multe căi: urinară, în medie 1500 ml
zilnic, fecale 150 ml, tegumente 600-800 ml (perspiraţie insensibilă,
transpiraţie) şi prin umidificarea aerului expirat, aproximativ 300-400 ml.
Aportul de apă zilnic trebuie să fie în cantitate egală cu pierderile, de
2500 ml. El se realizează prin băuturi - 1500 ml, restul fiind acoperit de apa care
intră în constituţia alimentelor, variabilă de la un aliment la altul, şi prin apa
endogenă, rezultată din combustiile care au loc la nivelul ţesuturilor.
Apa este un bogat izvor de energie şi constituie un bun economic cu rol
activ în dezvoltarea societăţii.

SURSE
Sursele de apă care pot fi folosite în alimentarea cu apă a populaţiei sunt
reprezentate de cele 3 faze ale circuitului apei în natură: ape subterane, ape de
suprafaţă, ape meteorice.
A. Apele subterane - Apele freatice se acumulează din precipitaţii, în cursul
procesului de infiltrare, deasupra primului strat impermeabil de sol. Marea lor
majoritate se află între 2-3 m şi 10-12 m adâncime, uneori sunt la adâncimi
mult mai mari. Au variaţii atât de debit cât şi ale proprietăţilor fizice, chimice şi
biologice. Sunt ape sărace în substanţe minerale, datorită micii lor adâncimi.
Sunt uşor contaminabile, prin reziduurile de la suprafaţa solului. De cele mai
multe ori, stratul freatic serveşte la alimentarea fântânilor rurale.
B. Apele de suprafaţă
Provin din precipitaţiile atmosferice, topirea zăpezilor şi din izvoare.
Compoziţia acestor ape variază în limite largi, în raport cu natura rocilor,
terenurilor pe care le traversează, sezon, aportul şi proprietăţile altor ape pe
care le primesc. Prin utilizarea apelor de suprafaţă în diferite scopuri
(menajere, industriale, agricole) şi, mai ales, prin deversări de ape uzate,
caracteristicile naturale ale acestor ape sunt puternic modificate. Apele de
suprafaţă se clasifică în: ape curgătoare şi ape stătătoare.
Apele curgătoare sunt constituite din râuri şi fluvii, utilizate frecvent în
aprovizionarea cu apă a centrelor poluate. Acestea prezintă variaţii foarte mari
de debit, legate de volumul precipitaţiilor. Din punct de vedere calitativ sunt
necorespunzătoare, datorită conţinutului crescut în substanţe chimice poluante
şi agenţi biologici.
Apele stătătoare sunt reprezentate de lacuri, mări şi oceane, a căror apă
se găseşte în depresiuni ale scoarţei terestre.
C. Apele meteorice
Provin din precipitaţiile atmosferice: apele de ploaie şi cele rezultate din
topirea zăpezilor. Compoziţia chimică a apei meteorice diferă de cea a
celorlalte surse de apă.
Apele meteorice, pure în momentul formării, se impurifică începând cu
trecerea lor prin atmosferă.
Obişnuit, apele meteorice nu îndeplinesc cerinţele igienice pentru a fi
utilizate de populaţie în scop potabil. Au debit foarte variabil, sunt poluate, au
gust fad, datorită lipsei de săruri minerale.

POLUAREA ŞI AUTOPURIFICAREA

Prin noţiunea de poluare sau impurificare a apei se înţelege, în sens larg,

perturbarea echilibrului biologic al ecosistemului acvatic, în urma modificărilor
proprietăţilor sale naturale. Poluarea apei poate fi: naturală (modificările se
produc fără intervenţia omului) şi artificială (modificările se datoresc
activităţilor umane).

A. Poluarea naturală
Calitatea apelor poate fi modificată de unele procese naturale chimice,
fizice şi biologice. La baza acestor modificări stau reziduurile organice de
origine vegetală şi animală, care sunt descompuse prin acţiunea bacteriilor
prezente în mod normal în apă. Impurificarea naturală cea mai frecventă este
cunoscută sub denumirea de ,Înflorirea apei" şi se caracterizează prin
dezvoltarea excesivă a algelor albastre sau verzi. Impurificarea naturală,
produsă prin diferite modalităţi, nu are caracter de durată, ea constituind o
alterare pasageră a echilibrului biodinamic al diferitelor ecosisteme acvatice.
B. Poluarea artificială
Principala cauză a poluarii apelor se datorează activităţilor domestice şi
industriale efectuate de om. Sursele de poluare artificială pot fi împărţite în
două categorii: surse organizate şi surse neorganizate.
B1. Surse organizate:
• apele reziduale comunale - rezultă din utilizarea apei în locuinţe, instalaţii
publice, unităţi comerciale etc. Aceste surse au un potenţial epidemiologic
crescut.
• apele reziduale industriale - provin de la diferite Întreprinderi industriale de
pe teritoriul colectivităţilor.
• apele reziduale zootehnice sunt eliminate de unităţile de creştere a
animalelor.
Sursele de poluare organizate sunt bine cunoscute, permanente şi au avantajul
de a putea fi sub supraveghere continuă, ceea ce nu este posibil pentru sursele
neorganizate.
B2. Surse neorganizate
Sunt surse de mai mică importanţă, au un caracter temporar şi difuz,
adeseori accidental. Printre cele mai importante sunt:
• reziduurile solide depozitate de malurile râurilor;
• apele de irigaţii încărcate cu substante chimice şi suspensii;
• diversele utilizări sezoniere ale apei
• deversări de reziduuri solide.
Aceste surse de poluare, precum şi altele posibile, sunt foarte variate,
sub aspectul debitului şi compoziţiei lor, şi pot produce diferite grade de
poluare a apei bazinului natural receptor.
C. Autopurificarea apei
Sursele de apă poluată au capacitatea de a se debarasa de impurităţi
primite, parţial sau până la puritatea lor anterioară poluării. Această
proprietate este cunoscută sub denumirea de proces de autopurificare.
C1. Factori fizico-chimici
• Diluţia. După deversarea unui afluent rezidual într-un bazin natural de apă
are loc amestecul între cele doua medii lichide, rezultatul final fiind reducerea
concentraţiei poluanţilor deversaţi.
• Sedimentarea. Constă în depunerea treptată a suspensiilor din apă pe fundul
albiei râului. Sedimentarea îmbunatăţeşte transparenţa, scade conţinutul
microbian şi în materie organică.
• Radiaţiile solare, şi mai ales cele U.V., exercită o acţiune bacteriostatică sau
bactericidă, îndeosebi la suprafaţa apei.
• Temperatura. În bazinele naturale în care temperatura apei este scăzută, se
distruge în timp scurt flora microbiană patogenă şi condiţionat patogenă, dat
fiind că aceste grupări microbiene necesită temperaturi mai ridicate pentru
supravieţuire. Temperatura ridicată mai favorizează şi unele procese fizico-
chimice, cum sunt precipitarea, adsorbţia, absorbţia.
C2. Factori biologici
• Concurenţa microbiană. În biotopul acvatic, grupele de microorganisme
patogene sunt distruse de flora saprofită supraadaugată prin poluare, proces
cunoscut sub numele de antagonism microbian.
• Distrugerea de către organisme acvatice. Unele organisme acvatice, cum sunt
protozoarele, infuzorii, crustaceii, moluştele, au ca suport nutritiv bacteriile din
apă.
• Acţiunea litică a bacteriofagilor. Contribuie la reducerea florei patogene din
apă.
• Intervenţia bacteriilor în procesele biochimice din apă. Diverse grupe de
microorganisme (bacterii, fungi, protozoare etc) acţionează asupra
substanţelor chimice de origine organică sau anorganică din apă, în scopul
procurării substratului nutritiv.

CONDIŢII DE POTABILITATE

A. Condiţii organoleptice
Aceste caracteristici pot fi determinate exclusiv cu ajutorul organelor de
simţ. Sunt determinări care au caracter de subiectivitate, dar este subiectivă şi
condiţia de apa plăcută, cuprinsă în definiţia apei potabile. Condiţiile
organoleptice sunt gustul şi mirosul.
Gustul este rezultatul prezentei în apă a elementelor minerale şi a gazelor
dizolvate, cu deosebire a oxigenului, care conferă prospeţime apei. În lipsa lor,
apa este neplăcută, şi nu satisface senzaţia de sete.
Mirosul. Apa potabilă nu trebuie să prezinte miros sesizabil de consumator.
Mirosurile particulare sunt date de substanţe poluante.

B. Condiţii fizice
Obişnuit, ele se determină cu anumite aparate, având caracter de
obiectivitate. Ele servesc atât pentru aprecierea calităţilor care asigură senzaţia
subiectivă în timpul consumului de apă cât şi ca indicatori de poluare. Condiţiile
fizice cuprind: pH, conductivitate electrică, temperatura, culoare, turbiditate.
 pH-ul este determinat de concentraţia ionilor de H din apă. Modificări
pot surveni prin pătrunderea poluanţilor. Creşterea sau scăderea concentraţiei
ionilor de H are efecte nocive asupra mucoase gastrice.
Conductivitatea electrică a apei exprimă cantitatea de săruri dizolvate în
apă.
Temperatura. Pentru a avea gust plăcut şi a satisface senzaţia de sete,
temperatura apei trebuie să fie cuprinsă între 7-15°C. Valori mai mari de 17°C
determină gust neplăcut, datorită pierderii gazelor dizolvate (mai ales a
oxigenului). Apa cu temperaturi foarte scăzute (sub 7°C) are efecte negative
asupra stării de sănătate (scade rezistenţa organismului faţă de infecţii,
determină amigdalite, faringite, laringite, determină accelerarea tranzitului
intestinal).
Culoarea. Apa potabilă trebuie să fie incoloră. Apariţia culorii în apă
limitează consumul de către populaţie, din punct de vedere organoleptic, iar
unele substanţe chimice au şi potenţial toxic. Îndeplineşte rol de indicator
igienico-sanitar de poluare.
Turbiditatea este produsă de materiile insolubile, prezente în apă sub
formă de particule în suspensie. Ele pot fi de natură minerală sau organică,
antrenate din sol sau provenite din alte surse. Prezenţa lor limitează consumul
de către populaţie şi constituie suport de dezvoltare a microorganismelor (cele
de natură organic), de captare a substanţelor radioactive sau a particulelor
minerale. Turbiditatea este indicator de poluare a apei.

C. Condiţii chimice
Substanţele chimice din apă pot fi compuşi naturali ai apei (prezenţi în
mod obişnuit) sau provin prin poluare. Atât pentru cei naturali cât şi pentru
poluanţi, este necesară fixarea unor limite de concentraţie (concentraţii
maxime admisibile - CMA), care limitează substanţele chimice la valori care nu
sunt nocive organismului uman.

D. Condiţii bacteriologice
Apa potabilă, din punct de vedere bacteriologic, este cea în care
bacteriile patogene sunt total absente. Identificarea acestora în apă nu este
posibilă totdeauna, datorită timpului lor de supravieţuire (uneori scurt),
sensibilităţi mari la clor, densităţii lor reduse în apă şi lipsei metodologiei de
determinare adecvată. Prezenţa bacteriilor patogene în apă poate fi pusă în
evidenţă prin alte grupări bacteriene, care sunt prezente în apă totdeauna în
condiţii de poluare cu bacterii patogene, şi a căror determinare este simplu de
executat. Ele constituie indicatorii igienico-sanitari bacteriologici.
E. Condiţii biologice
Organismele vegetale şi animale din apă sunt grupate în asociaţii
(biocenoze), a căror componenţă depinde de fondul fizic, chimic şi biologic al
apei în care trăiesc. Analiza biologică este rapidă, nu necesită tehnici deosebite
şi prezintă specificitate. Indicatorii biologici prevăzuţi ‚în standardele de apă
potabilă cuprind organisme vizibile cu ochiul liber sau microscopic, organisme
indicatoare de poluare, indicatori de modificare a proprietăţilor organoleptice
ale apei etc.

F. Condiţii de radioactivitate
Apa potabilă prezintă un grad redus de radioactivitate, datorită
substanţelor radioactive componente ale solului care delimitează sursele de
apă, denumită radioactivitate naturală. La aceasta se poate adauga
radioactivitatea artificială, provenită în principal din deversările de ape uzate cu
conţinut radioactiv. Determinarea radioactivităţii se face prin măsurarea
radioactivităţii globale (emiţători de radiaţie α şi β), care se raportează la
dozele limită admise, prevăzute în standarde. Emiţătorii de radiaţii nu sunt
normaţi, nivelul lor fiind stabilit de organele sanitare locale, conform fondului
radioactiv.

PATOLOGIA HIDRICA

Forme de manifestare clinică a bolilor hidrice

1. Epidemice (epidemii)
2. Endemice (endemii)
3. Cazuri izolate(sporadice)
Apar prin consum de apă contaminată, prin folosirea acesteia în pregătirea
hranei, în timpul îmbăierii sau înotului sau, în lipsa apei, prin neasigurarea unor
condiţii minime de igienă.

1.EPIDEMII HIDRICE
Sunt afecţiuni cu poartă de intrare digestivă.
Epidemia - caracteristici:
 Principale (generale)
 Debut exploziv, cu număr mare de cazuri, care apar într-un interval
scurt de timp, mai mic decât perioada de incubaţie a bolii.
 Aparitia cazurilor de boală in jurul unei surse de apa( peste
sistemul de distribuţie a apei) (criteriul topografic).
  Sezonalitatea (în principiu sezonul cald, dar pot apare oricând,
chiar în sezonul rece, deoarece rezistenţa bacteriilor creşte cu
scăderea temperaturii).
 Populaţia receptivă la boală: fac boala toate persoanele receptive,
fără imunitate specifică indiferent de sex, varsta, profesiune.
 Sfârşitul epidemiei se caracterizează prin scăderea bruscă a
numărului de cazuri de boală, după ce procesul de contaminare
a apei a fost întrerupt. Se păstrează “coada epidemică” , un
număr redus de cazuri de boală, cu transmitere prin contact
direct interuman.
 Secundare
 Creşterea frecvenţei bolilor diareice acute şi a cazurilor de
dizenterie într-o colectivitate arată că poate izbucni o epidemie
hidrică..
 Identificarea germenilor patogeni în apă nu este obligatorie, totuşi
se modifică indicatorii bacteriologici de calitate a apei.
 Se constata deficiente tehnice-conducte sparte, fantani cu
defectiuni de constructie.
2.ENDEMIA HIDRICĂ
Se caracterizează printr-un număr mai mic de cazuri de boală, care apar
permanent într-o zonă geografică, unde sunt probleme în alimentarea cu
apă.(ex.Delta Dunarii)

3.CAZURI IZOLATE (SPORADICA)

Nu se poate stabili o relatie intre cazurile aparute fiecare fiind o entitate
individuala. Apar când gradul de contaminare a apei este scăzut, nu se atinge
doza infectantă, dar există persoane cu receptivitate crescută, care fac boala
(tare digestive: anaciditate gastrică; copii, vârstnici).
1.PATOLOGIA HIDRICA INFECTIOASA

Bacterioze transmise prin apa

A.Bacterioze (forme epidemice):

1.Holera
Este produsă de vibrionul holeric (Eltor), care în apă rezistă săptămâni, luni.
Este sensibil la clor, rezistă în apa rece şi nepoluată (apa de izvor). Doza
infectantă este 105-6. Există persoane cu risc crescut, care pot face boala la doze
inferioare dozei infectante: hipoaciditate / hiperaciditate cu tratament antiacid.
Sursa de contaminare este doar omul.

2.Febra tifoidă şi paratifoidă

Sunt produse de Samonella Tiphy şi Paratipy A şi B. Acestea rezistă 21 zile în
apa râurilor, 30 zile în apa de profunzime, 2-3 luni în gheaţă. E sensibil la clor.
Doza infectantă este 103-5. Sursa de contaminare: omul bolnav şi purtătorul
cronic. Salmonelele de la animale produc gastroenterite.

3.Dizenteria bacilară
Shigella rezistă 4-5 zile în apă şi 2 luni în gheaţă, este mai rezistentă la clor
decât colibacilii. Doza infectantă = 102. Boala are frecvenţă crescută datorită
dozei infectante foarte mici şi fenomenului de variabilitate microbiană.
Manifestările clinice sunt uşoare.

4.Boli diareice acute

Sunt produse de E. coli, Campylobacter, Pseudomonas, Yersinia enterocolitica,
Aeromonas, vibrioni parahemolitici. Aceştia rezistă în apă 21 zile, sunt sensibili
la clor. Doza infectantă este mare. Dau manifestări la sugari şi copii mici.

B.Bacterioze(forme sporadice):

1.Leptospiroza
Sunt produse de Leptospira icterohemoragică. Acestea sunt antropozoonoze
(de la şobolan, câine, pisică, porc). Pătrund transcutanat, rezistă 2-3 săptămâni,
rezistă la clor. Există şi tulpini saprofite în apele de suprafaţă, care produc boli
diareice acute. Au frecvenţă mai mare la marinari, pescari, practicanţii
sporturilor nautice.
2.Bruceloza
Este produsă de Brucella abortus sau suis eliminata de bovine si porcine. Boala
are caracter profesional, se transmite de la animale care avortează: oi, capre,
porci. Germenii pătrund digestiv şi respirator sau transtegumentar. Rezistă 1-2
luni în apă şi la clor.

3.Tularemia
Este produsă de Pasteurella tularensis. Sursa o reprezintă: şoareci, câini, pisici.
Rezervorul natural îl reprezintă căpuşe. Pătrund prin tegumente, mucoase,
digestiv, respirator. Rezistă în apă 2-3 luni.

4.Antrax
Este produs de Bacilus antracis, germene sporulat, care rezistă luni în apă şi la
clor. Contaminare: în industria pielăriei.

5.Febra Q
Este produsă de Coxiella burnetti, care rezistă 160 zile în apă. Se transmite prin
contaminarea apei de suprafaţă de către animale.

6.TBC
Este produs de b.Koch, care rezistă în apă 100-150 zile şi la doze uzuale de clor.
Cel mai mare risc îl reprezintă consumul de lapte nefiert de la animalul bolnav,
preventorii de tuberculoza, ape reziduale ale colectivitatilor.

Viroze transmise prin apa

Virusurile au o rezistenţă mult mai mare decât bacteriile, rezistă la clor, iar doza
infectantă este foarte mică.

1.Hepatita A şi E
Este produsă de VHA şi VHE, care rezistă până la 200 zile şi la dozele uzuale de
clor. Sursa o reprezintă omul. Formele de manifestare sunt: epidemii şi cazuri
izolate.

2.Poliomielita
Sursa este doar omul, virusul rezistă 100-150 zile, este sensibil la clor.
Vaccinarea se face cu virus atenuat, tulpina vaccinală având o rezistenţă
crescută în mediu. Se manifestă sub formă de cazuri izolate.
 3.Coxsackie A şi B, ECHO, enterovirusuri noi
Produc: paralizii, nevrite, febră, meningite, encefalite, boli respiratorii, boli
digestive, miocardite, conjunctivită acută hemoragipară, exantem.

4.Virusurile Norwalk şi Rotavirusuri

Produc gastroenterite la adult.

5.Adenovirusuri
Produc conjunctivite de bazin (trăiesc în apă caldă), infecţii respiratorii,
meningite, veruci comune.

6.Parvovirusurile - Produc infecţii respiratorii la copii şi cancer de col

uterin.

Boli parazitare transmise prin apa

Apa poate să aibă un rol activ în transmiterea bolilor parazitare.

Protozoare
Disenteria amoebiana:determinata de entamoeba histolitica. Infecţia se
transmite de la omul bolnav sau purtător. În apă rezistă 100 zile, la
temperatură crescută.

Giardia intestinalis: Omul se infectează prin chişti de lamblii, care rezistă luni în
apă. Boala se numeşte lambliază, manifestare endemică.

Trichomonas intestinalis / vaginalis: rezistă foarte puţin în apă. Boala se

numeşte trichomoniază. Prin contact sexual, lenjerie, imbaierea in aceeasi apa.

Cryptosporidium parvum: Infecţia se transmite de la animal, probabil şi de la

om. Boala se numeşte cryptosporidioză, foarte frecventă la bolnavii de SIDA
(diaree gravă).

Cestode
Diphilobotrium latum şi Himenilepis nana: În apă au 2 gazde: un crustaceu şi
un peşte. Boala se numeşte teniază.

Trematode
Fasciola hepatica şi buski: infectează ovine, bovine, om (căi biliare). La
temperaturi crescute (25..300C) se produce embriogeneza, pătrund în
gasteropod sau moluscă, unde se formează cercarul, forma infectantă, care
produce fascioloza.

Schistosoma haematobium, mansoni, japonicum: gazda intermediară este în

apă, pot pătrunde şi prin tegumente, dau manifestări digestive şi urinare.
Produc schistosomioze.

Nematode
Ascaridioza, Tricocefaloza, Strongiloidoza, Ancylostomioze: Sursa o reprezintă
omul, transmiterea este indirectă, prin apă, solul având rol de activare.

2.PATOLOGIA HIDRICA NEINFECTIOASA

GUSA ENDEMICA

Iodul
Iodul provine din scoarţa terestră. Apa asigură un aport scăzut de iod în
organism (10% din necesarul în 24 ore), alimentele având un aport important.
Concentraţia iodului în apă este un indicator al aportului total de iod: dacă este
scăzută, şi alimentele au un aport scăzut de iod. Ex. Zonele montane din
România sunt zone endemice pentru guşă.

Rol în organism: sinteza hormonilor tiroidieni:

 Iodocaptarea: iodul în sânge este concentrat la nivelul foliculilor

tiroidieni de 10-100 ori.
 Iodoconversia: iodul anorganic este transformat în iod organic.
 Hormonosinteza: se sintetizează triiodotironina şi tetraiodotironina.
În funcţie de nivelul din sânge al hormonilor tiroidieni, activitatea tiroidei este
controlată pe cale hipotalamo-hipofizară, cu hipertrofie tiroidiană, prin sinteză
de coloid, dacă iodul este insuficient. Ulterior apar dezechilibre hormonale,
inclusiv forme neurologice: cretinism, surditate. Climatul excitant montan
stimulează funcţia tiroidiană.

Nevoia zilnică de iod al omului in 24 de ore este de 1µg/kg. În zone guşogene,

concentraţia iodului în apă este sub 5g / l.

Carenţa relativă de iod: guşa apare deşi iodul în apă este peste 5g / l:
  Consum crescut de varză, conopidă, napi: aport crescut de substante
antitiroidiene ca: cianide si cinati sau goitrine, care impiedica fixarea I
in glanda tiroida.
 Aport crescut de Ca: scade absorbţia intestinală a iodului.
 Aport crescut de Fl: creşte eliminarea urinară a iodului.
 Aport crescut de Mn: inhibă hormonosinteza hormonului tiroidian, care
se opreste in primele faze ale formarii sale.
Categorii cu risc crescut de apariţie a guşei: persoane la pubertate, lăuzie,
gravide, tulburări- endocrine.

Se folosesc tablete de KI, sare iodata.

CARIA DENTARA

Florul
Florul provine din scoarţa terestră (crioliţi, fluorosilicaţi). Apa are rolul
principal, asigură 2/3 din necesarul pe 24 ore, alimentele având rol secundar,
pentru că fluorul din sol nu e concentrat de plante, decât foarte puţin.

Aportul optim: 0,7-1,2mg / l apă.

Fluorul are rol carioprofilactic: reacţionează cu hidroxiapatita, scoţând

gruparea hidroxil rezultând fluoroapatita, care conferă dintelui rezistenţă
crescută, prin forma şi dispoziţia cristalelor. Are şi rol bacteriostatic şi
antienzimatic, inhibând enzimele de tipul enolazelor.

Excesul de fluor în apă apare la peste 2mg / l, cu risc toxic aparand fluoroza
dentara. La nivelul dinţilor apar pete de la galben deschis la brun inchis. Dinţii
sunt friabili, dinti de ferestrau, în final se ajunge la edentaţie.

La peste 5mg / l apar fenomene la nivel osos, osteofluoroza, care are 2 etape:

 Asimptomatică şi nu apar semne radiologice.

 Simptomatică (peste 10mg/l): dureri musculare, articulare, fracturi în os
patologic, osteoporoză, osificări aberante (exostoze).
 La peste 20mg/l apare osteoscleroza, apoi modificari la nivelul
articulatiilor producand anchiloze, la nivelul organelor moi, a
rinichilor se produc leziuni pana la nefroze, la nivelul ficatului
insuficienta hepatica.
 La nivelul cordului se produce ramolismentul al muschiului cardiac.
  OMS recomanda fluorizarea apei pana la 1,5 mg/l de la care poate
aparea fluoroza dentara.

BOLI CARDIOVASCULARE

Factorul hidric are şi el o oarecare pondere. Apa cu duritate crescută (Ca, Mg)
se asociază cu morbiditate şi mortalitate crescuta privind bolile
cardiovasculare.

Existenţa microelementelor din apă în concentraţii crescute are efect patogen

cardiovascular:

 Cadmiu(Cd) este implicat în formarea plăcilor de aterom (prin

mecanism enzimatic stimulează metabolismul colesterolului), ducând
la ateroscleroză şi HTA.
 Cobalt(Co) este implicat în apariţia cardiopatiei cu frecvenţă crescută la
marii consumatori de bere.
 Cupru(Cu) are efect ateromatogen.
 Sodiu(Na) este implicat în apariţia HTA prin retenţie hidrică.
Microelemente cu rol protector:

 Zinc: efect opus Cd (hipotensiv).

 Crom: prevenirea aterosclerozei.
 Magneziu: activator enzimatic, cu efect hipocolesterolemiant. Valori
crescute ale Ni şi Mn în organism permit diagnosticul de preinfarct.
 Seleniu: efect cardioprotector.

3.PATOLOGIA TOXICA CU TRANSMITERE HIDRICA

Se caracterizează printr-un aport scăzuta al toxicului în organism, dar
permanent, cu manifestări cronice, scăzut datorită diluţiei.

Intoxicatia hidrica cu nitrati

Nitratii produc manifestări acute doar la copilul mic, sugar şi nou-născut.

Provenienţa este naturală (forma de mineralizare a proteinelor) sau din
îngrăşăminte pe bază de azot (în sol se ating concentraţii foarte mari, nitraţii
migrează în apă şi se concentrează în plante).
Reprezintă singura sursă de azot pentru plante. Toxicitatea apare endogen:
flora reducătoare din intestinul proximal îi transformă în nitriţi, care duc la
formarea methemoglobinei, cu hipoxie de transport (cianoză infantilă,
methemoglobinemie infantilă).

Factorii de risc:

 Deficit enzimatic în methemoglobinază

 Predominanţa hemoglobinei HbF, hemoglobina fetala este foarte
sensibilă
 Aport crescut: lichide şi alimente, cu concentaţii mari de nitraţi
(prepararea laptelui praf la copii cu apa din fantani care contin
nitrati)
 Frecventele dismicrobisme intestinale favorizează ascensiunea florei
reducătoare în partea proximală a tubului digestiv
 Infecţii amigdaliene, otice, cu diseminare limfatică
Simptome:

 tulburari cardiovasculare:tahicardie,cianoza a buzelor si narinelor, apoi

generalizata;
 tulburari respiratorii cu cresterea frecventei respiratorii: dispnee,
tulburari digestive,
 tulburari nervoase (agitatie, contractii musculare si convulsii)

Tratament cu vitamină C, albastru de metil, asociate cu o echilibrare

hidroelectrolitica.
Masuri profilactice:

-alimentatia copiilor trebuie sa se faca natural evitandu-se folosirea apei si a

laptelui praf care insuficient sterilizat poate sa contina o flora reducatoare.
-o alimentatie corecta a copilului mic, astfel incat sa nu se declanseze
fenomene dispeptice cu producere de diaree si care favorizeaza dezvoltarea
florei reducatoare.
-cunoasterea cantitatii de nitrati in apa cu care se alimenteaza copilul prin
efectuarea de teste
-reducere a poluarii apei cu nitrati prin folosirea de fertilizanti.
Intoxicatia hidrica cu mercur
Sărurile anorganice de mercur, rezultate din poluarea apelor de suprafaţă
(datorită folosirii pesticidelor), în prezenţa florei microbiene se transformă în
săruri organice (metil şi etil mercur), cu toxicitate mult mai mare. Acestea se
concentrează de sute şi mii de ori în organisme acvatice. Intoxicaţia cu mercur
se mai numeşte şi boala de la Minamata.

Forma cronică are la bază o encefalopatie difuză cerebeloasă: cefalee, tremor,

oboseală, tulburări de memorie, vizuale, de echilibru. Apar fenomene de
insuficienţă renală şi risc teratogen (prin transfer placentar).

Intoxicaţia profesională se realizează prin inhalare de vapori.

Intoxicatia hidrica cu cadmiu

Cadmiul are multiple aplicaţii industriale: anticoroziv pentru fier şi oţel, intră în
componenţa coloranţilor, maselor plastice, se foloseşte pentru acumulatori şi
în industria nucleară. Lipseşte la naştere, se acumulează pe parcursul vieţii. Mai
mult de 50% se concentrează în cortexul renal, ficat, gonade. Intoxicaţia se
manifestă prin pigmentarea galbenă a smalţului dentar, astenie, anemie
hipocromă, tulburări digestive şi respiratorii (bronşită cronică, emfizem). Apare:
proteinurie, calciurie, osteomalacie, fracturi spontane. Se mai numeşte şi boala
Itai-Itai.

Intoxicatia hidrica cu pesticide

Sunt substanţe folosite în agricultură ca: insecticide, fungicide, erbicide, dar şi

în alte domenii. În funcţie de toxicitate, pesticidele se împart în:

 Organo-clorurate: nu au grad mare de toxicitate prin compoziţia

chimică, dar, datorită degradării lente şi remanenţei îndelungate în
mediu, toxicitatea lor este crescută. Sunt interzise în foarte multe
ţări, dar încă sunt prezente, datorită remanenţei. Au efecte
hepatotoxice, gonadotoxice, cancerigene, embriotoxice. Se
acumulează în ţesutul gras şi SN.
 Organo-fosforice: au toxicitate crescută, dar se descompun repede, nu
apare risc de concentrare în factorii de mediu, intoxicaţiile apar
accidental.