Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Conceptul actual despre organizarea membranelor celulare este practic cumulul efectelor a numeroase
cercetari si descoperiri biologice si biochimice anterioare, pornind de la intuirea unei structuri menite a
asigura celulei o oarecare independenta relativa fara de mediul inconjurator in sensul desfasurii unei
activitati eficiente, si ajungand la deslusirea organizarii sistemului membranar celular, strans legata de
numele lui Singer si Nicolson.
Acestia au elaborat modelul mozaic fluid de organizare a membranelor celulare (1972), care ramane
valabil si pentru endomembrane, in fapt pentru toate tipurile de biomembrane. Baza articolului in care
au definit acest model reprezinta o alta lucrare a celor doi cercetatori, datand din noiembrie 1971, in
care s-au postulat principiile organizarii moleculare a unei membrane celulare, si anume:
structura de baza este un bistrat lipidic cu proprietati fluide manifestate bidimensional, axul
intregului edificiu molecular
bistratul lipidic este mozaicat cu proteine, care pot fi atasate fie la exterioriul bistratului, fie la
interior, fie cufundate in acesta, putandu-l strabate atat complet, cat si partial
de asemenea, trebuie mentionata si prezenta componentei glucidice
Cand vorbim despre membrana celulara, vorbim despre o ultrastructura alcatuita majoritar din lipide
polare si proteine, care separa, dar si uneste celula cu mediul. Denumim ultrastructura orice
componenta supramoleculara din structurile vii care nu paoate fi observata la MO, ci doar la ME.
Biomembranele au o grosime de 7-10 nm, adica sunt de aproximativ 20 de ori mai subtiri decat o
structura observabila la MO.
Astfel, la baza conceptului de organizare sub forma de mozaic fluid au contribuit majoritar observatiile
din preparatele de microscopie electronica obtinute prin tehnica de inghetare-fracturare, care dovedeau
prezenta in membrana a unor structuri globulare ce se repartizau fie pe o fata, fie pe cealalta a
suprafetei de fractura, cand aceasta trecea pe la nivelul membranei printre cele doua foite ale
bistratului, unde se gaseste linia de minima rezistenta la fractura.
Reziduul uscat:
1% substante minerale
99% substante organice*: lipide 40-50% / proteine 50-60% /glucide pana in 10%
*
Exceptie: la nivelul tecii de mielina, unde functia de bariera este esentiala rolului membranei celulelor
Scwann, procentul de masa pt lipide este de 80%
Desi in majoritatea sistemelor biologice apa reprezinta aproximativ 70-80%, in membrana situatia sta
exact invers, explicatia gasindu-se tocmai din rolul membranei: separarea a doua medii hidrofile, astfel
explicandu-se un procent redus de apa, precum si continutul in lipide al structurii de baza a membranei,
bistratul, asigurandu-se astfel caracterul hidrofob.
Lipidele sunt prezente exclusiv in plasmalema, proteinele sunt anexate ca un mozaic plasmalemei,
putand fi atasate atat la exterior, cat si la interiorul acesteia, dar o pot si strabate, cufundandu-se fie
complet, fie partial. Componenta glucidica este atasata exclusiv versantului extern al plasmalemei.
functie de bariera(selectiva)
functie metabolica( adica sa asigure celulei schimburi de informatie si substanta cu mediul, in ambele
sensuri)
Lipidele reprezinta 40-50% din procentul de 99% de substante organice al membranelor celulare. Sub
aspect molecular , constituie componenta structurala de baza a membranelor celulare(raportul
molecular lipide/proteine fiind de 50/1).
DEF: Lipidele membranare reprezinta o categorie larga de substante organice relativ insolubile in apa,
dar solubile in cei mai multi solventi organici, cu caracter amfifil, multe dintre ele fiind esteri ai unor
alcooli polihidroxilici cu acizi grasi.
Sunt molecule mici cu grade mari de libertate in a se misca intre ele la niveul structurii, determinand o
anume dinamicitate. Cu cat componentele sunt mai mici, cu atat miscarea este mai frenetica. Au
tendinta spontana de asociere, corectand usor eventualele defecte sau reparand leziuni ale bistratului.
Biochimia descrie o mare diversitate de clase de lipide, grupate-n doua mari categorii:
lipide complexe(ce contin in structura lor acizi grasi , ex: acilgliceroli, fosfogliceride, sfingolipide, ceruri)
lipide simple(steroizi, prostaglandine, terpene)
1. Fosfolipide(70-75%)
2. Colesterol(20-25%)
3. Glicolipide(1-10%)
Fosfolipidele ilustreaza categoria lipidelor complexe si formeaza majoritatea continutului lipidic din
endomembrane , iar in membrana celulara se gasesc in proportie de 75% din continutul lipidic. In functie
de poliolul din structura, fosfolipidele pot fi fosfogliceride sau fosfosfingozide.
Deoarece fosfolipidele concentreaza la un capat radicalii hidrofil si la celalalt capat radicalii hidrofobi,ele
sunt denumite molecule amfipate sau bimodale. Fosfolipidele au astfel tendinta de orientare in
monostrat, iar, atunci cand concentratia fosfolipidelor este mai mare decat cea necesara, ele se
organizeaza in micelii.
Alte tipuri de fosfolipide: cardiolipide (difosfatidil gliceroli), plasmalogene (reprezinta 10% dintre
fosfolipidele creierului, iar in muschiul cardiac procentul lor ajunge pana la 50%, avand rol in protectia
miocardului fata de actiuntea radicalilor liberi de oxigen).
Legat de distributia in bistrat:
o pe foita interna: PE, PS, PI (cu mentiunea ca aparitia PS in foita externa reprezinta un semn timpuriu
al fenomenului de apoptoza celulara)
o pe foita externa: PC, sfingomieline (echivalentul PC pentru fosfosfingozide)
o intre foite: colesterol
Legat de mobilitate, putem afirma ca , fosfolipidele, ca orice lipide membranare, pot executa
urmatoarele tipuri de miscari:
2. Miscari intermoleculare
-de translatie(difuzie laterala) = miscarile ale lipidelor in planul membranei, unele pe langa altele, cu o frecventa
de schimbari de directie de 107 schimbari/secunda. Prezenta colesterolului in bistrat determina o diminuare
a mobilitatii laterale !!!
-de flip flop = miscari de trecere a lipidelor dintr-o foita a bistratului in cealalta, cu o frecventa extrem de
mica, practic nula, cu exceptia cazului membranei R.E
Lipidele nu prezinta doar rolulri structurale, ci sunt implicate si in importante functii metabolice, unind
celula cu mediul inconjurator si integrand-o in ambianta biosociala. Echilibrul dintre diferitele tipuri de
lipide din membrane influenteaza comportamentul normal al celulei, iar modificarea lui poate atrage
deviatii patologice( ex: aparitia fosfatidilserinelor in foita externa a bistratului lipidic este un semn
timpuriu al fenomenului de apoptoza celulara). Astfel, lipidele membranare pot reprezenta tinte
terapeutice.
Exista mai multe tipuri de fosfolipaze, care au proprietatea de a elibera diverse molecule din complexa
structura biochimica a fosfolipidelor:
Notam de asemenea si ca fosfolipaza A2, prin actiunea sa, poate elibera acidul arahidonic, care este
precursor pentru 4 clase de substante :
1. Prostaglandine
2. Tromboxani
3. Prostacicline
4. Leucotriene
Toate aceste 4 clase de substante sunt obtinute prin complexe procese de metabolizare a acidului
arahidonic proaspat eliberat de fosfolipaza A2. Primele 3 tipuri rezulta pe calea ciclo-oxigenazei, iar cea
de-a patra pe calea lipo-oxigenazei.
Modelul mozaicului fluid de organizare a membranelor biologice ne arata ca, alaturi de lipidele
structurate sub forma de bistrat, la constructia acestor componente celulare participa si proteinele.
Raportul molecular intre lipide si proteine este de 50/1, unul usor de inteles avand in vedere ca , de
regula, compozitia sub aspectul masei de material organic la nivelul membranelor este de aprox. 40%
lipide si 50% proteine, lipidele fiind molecule cu greutate moleculara mica, iar proteinele fiind
macromolecule.
Cu cat functiile metabolice ale unei membrane(sau anumite portiuni definite drept
domenii/microdomenii membranare) sunt mai pregnante, cu atat continutul de proteine al acelei
membrane/portiuni de membrana este mai ridicat.
Cu cat rolul de bariera al unei membrane trebuie sa se manifeste mai pregnant, cu atat continutul in
proteine este mai scazut, fiind crescut cel in lipide.
De notat de asemenea ca proteinele periferice reprezinta aprox. 25% din proteinele unei membrane, se
extrag din mb cu solutii saline sau agenti chelatori, au caracter hidrofil , iar dupa extragere, isi pastreaza
solubilitatea in apa.
Proteinele integrale reprezinta de regula 75% din proteinele unei membrane, se extrag din membrane
prin folosirea de detergenti, cu distrugerea bistratului, iar dupa extragere, raman asociate cu lipide.
Aceste proteine sunt insolubile in apa si au caracter amfifil, cu portiune hidrofoba reprezentata de zona
imersata in bistrat, si zona/zone hidrofile, reprezentata/e de domeniile lantului polipeptidic expuse in
afara bistratului.
unipas
multipas
Inainte de exemplificare, trebuie mentionat ca primele si cele mai detaliate informatii asupra proteinelor
membranare au fost obtinute din studiul membranelor eritrocitare, din urmatoarele considerente:
GLICOFORINA
Este o proteina prezenta din abundenta in membrana eritrocitului, care are caracteristic faptul ca
migreaza atipic la electroforeza( se dispune undeva la 90 kDa, desi masa ei moleculara este de numai 30
kDa) .
Prezinta 131 AA si este o proteina transmembranara unipas de tip I ( cu capatul amino in ectodomeniu).
Ectodomeniul prezinta 16 lanturi glucidice ce practic dubleaza gabaritul acestei molecule, explicandu-se
astfel migrarea electroforetica atipica. Endodomeniul este mic, domeniul transmembranar este
structurat in alfa helix si contine 23 AA. Toti AA componenti sunt cunoscuti, structura este cunoscuta.
Exista mai multe izoforme de glicoforina identificate pana in prezent: A,B,C,D,E. Functia glicoforinei NU
este cunoscuta, iar "misterul" este adancit de faptul ca exista eritrocite din a caror membrane
glicoforina lipseste , iar functionalitatea nu le este afectata.
Este proteina care structureaza canalul anionic de schimb intre bicarbonat (HCO3-) si clor( Cl-), cu rol in
fenomenul de mb Hamburger.
Prezinta 911 AA si este o proteina transmembranara multipas cu masa moleculara de 100 kDa.
Exact opus glicoforinei, in cazul AE1 , deslusirea detaliilor structurale a evoluat mai anevoios, iar functia
a fost rapid si clar stabilita.
O alta particularitate in contradictie cu glicoforina este faptul ca , in cazul AE1, endodomeniul este mare,
purtand atat partea N- terminala, act si pe cea C-terminala( 359+33 => aprox. 400 AA in endodomeniu),
ectodomeniul este mic si poarta o incarcatura glucidica mica(un singur lant), iar domeniul
transmembranar prezinta 12-14 treceri in alfa-helix prin bistratul lipidic.
In portiunea C terminala(aflata in endodomeniu), AE1 leaga anhidraza carbonica II, importanta pentru
fucntia transportorului prin furnizarea anionului bicarbonat. Au fost identificate forme mutante pentru
aceasta proteina=> patologii specifice eritrocitelor, iar glicoforina A pare a fi de ajutor in acest caz
pentru restabilirea functiei de transport.
SPECTRINA
Impreuna cu glicoforina si cu AE1 reprezinta peste 60% (in procente de masa) din proteinele membranei
eritrocitare.
Spectrian este o proteina periferica situata pe fata interna a membranei => este o endoproteina,
reprezentand componenta de baza a citoscheletului membranar eritrocitar.
Spectrina este un heterodimer format dintr-o subunitate alfa(alfa-spectrina, 280 kDa) si o subunitate
beta(beta-spectrina, 246 kDa). Ambele subunitati sunt formate predominant din multiple unitati
repetitive de 106 AA.
Cele doua subunitati se rasucesc usor una in jurul alteia intr-o structura elicoidala=> bastonase flexibile
cu lungimea de 100 nm. Rasucirea este in contrasens, fiecare bastonas avand la capate gruparea N-
termina a unei subunitati si gruparea C- terminala a celeilalte. Capatul ce contine gruparea N-terminala a
subunitatii alfa este numit capul bastonasului, iar cel ce contine gruparea N-terminala a subunitatii beta
este numit coada bastonasului.
Bastonasele au capacitatea de a interactiona cate doua, cap la cap => tetrameri lungi de 200 nm, iar
capetele tetramerilor se pot asocia cu oligomeri de actina, formand nodurile retelei citoscheletale.
ACTINA
Este o alta proteina care participa la structurarea citoscheletului membranei, asigurand solidarizarea
componentelor acestuia la nivelul nodurilor.
BANDA 4.1
Banda 4.1 interactioneaza dinamic cu spectrina si actina in nodurile retelei citoscheletale si, pe de alta
parte, cu endodomeniul glicoforinei C, contribuind la atasarea citoscheletului pe versantul intern al
membranei, de aici rezultand un rol structural al unei izoforme a glicoforinei.
Atasarea citoscheletului asociat la membrana este datorata si unei alte proteine globulare=ankirina.
Rezumand, citoscheletul membranei este format din tetrameri de spectrina ce organizeaza lanturile
ochiurilor retelei, unde, prin intermediul ankirinei se leaga de banda 3 si din mici filamente de actina
care leaga cozile tetramerilor de spectrina la nivelul nodurilor retelei, unde, prin intermedierea benzii
4.1, reteaua se ataseaza suplimentar la endodomeniul benzii 3. Aceste interactiuni sunt intr-o dinamica
permanenta, aceasta structura nefiind rigida, ci intr-o continua modelare care sa satisfaca nevoile
celulei.
miscari de rotatie
miscari de translatie
Miscarea de rotatie a proteinelor membranare in jurul propriei axe= difuzie rotationala este de cel putin 1000 de
ori mai lenta decat cea a lipidelor, avand in vedere si diferentele de gabarit.
Miscarea de translatie=difuzie laterala, este si ea mult mai lenta decat cea a lipidelor , iar aceasta
lentoare nu trebuie inteleasa numai prin diferentele de marime intre proteine si lipide, ci si prin
interactiunile pe care proteinele le stabilesc in mod dinamic intre ele, sau cu alte structuri dinauntrul sau
din afara celulei. Astfel, aceeasi proteina, in aceleasi conditii de fluiditate a bistratului lipidic, se poate
misca mai repede sau mai incet, mai mult sau mai putin, in functie de starea ei functionala de moment.
Citoscheletul asociat membranei este una din cele 3 componente principale ale unei membrane
celulare, alaturi de glicolema si plasmalema, si este o structura aflata pe versantul intern al bistratului
lipidic.
Citoscheletul este o retea de endoproteine cu ochiuri si noduri, solidara atat membranei ,prin atasarea
la endodomeniul unor proteine transmembranare, cat si citoscheletui citosolic, cu care se continua , sub
forma unei retele structurale continue responsabile de mentinerea/modificarea formei celulelor ,
precum si a geometriei membranelor.
Banda 4.1 interactioneaza dinamic cu spectrina si actina in nodurile retelei citoscheletale si, pe de alta
parte, cu endodomeniul glicoforinei C, contribuind la atasarea citoscheletului pe versantul intern al
membranei, de aici rezultand un rol structural al unei izoforme a glicoforinei.
Atasarea citoscheletului asociat la membrana este datorata si unei alte proteine globulare=ankirina.
Toate aceste interactiuni anterior prezentate sunt intr-o dinamica permanenta, citoscheletul nefiind o
structura rigida, ci una intr-o continua modelare , pentru satisfacerea nevoilor celulare, fenomen la care
participa si miscarile proteinelor, de difuzie rotationala, respectiv laterala. Citoscheletul este de
asemenea o structura asimetrica.
Nodurile citoscheletului membranar au o anumita dinamica si permit membranei sa isi schimbe curbura.
Prin aceasta organizare citoscheletala de la nivelul eritrocitului i se poate explica acestuia capacitatea de
a-si modifica forma cand trece prin capilare.
Proteinele membranare mai pot functiona ca enzime(fosfolipaze, kinaze) sau ca proteine implicate in
semnalizare(de ex: proteine G).
In toate aceste roluri, asimetria structurarii membranei este deosebit de importante. Astfel, receptorii,
dar si proteinele de adeziune, prin asimetria lor structurala, permit interactiunea prin ectodomenii cu
liganzii specifici, iar prin endodomenii asigura transmiterea informatiei catre interiorul celului si
declansarea unor procese celulare care se constituie ca un raspuns celular la semnalele receptate.
Odata ajunsa la nivelul endodomeniului receptorului, informatia este preluata, prelucrata, si, de regula,
amplificata de participantii la diverse procese de semnalizare(mesageri secunzi sau direct efectori
intracelulari). De mentionat aici ca efectele asupra conformatiei domeniilor transmembranare sutn
dependente si de fluiditatea membranei din acel moment.
Principalul rol al proteinelor este cel metabolic. Cu cat functiile metabolice ale unei membrane(sau
anumite portiuni definite drept domenii/microdomenii membranare) sunt mai pregnante, cu atat
continutul de proteine al acelei membrane/portiuni de membrana este mai ridicat.
In exercitarea rolurilor metabolice, proteinele membranare pot antrena atat lipidele membranare, cat si
componente citosolice sau extracelulare.
Glicocalixul reprezinta invelisul glucidic al celulelor, constituit din structuri oligozaharidice sau
polizaharidice inserate pe lipide ale foitei externe a bistratului sau pe ectoproteine sau pe ectodomeniile
proteinelor transmembranare. Deci, glicocalixul reprezinta o parte componenta a membranei celulare,
alaturi de plasmalema si de citoscheletul membranar, si este ancorat intotdeauna versantului extern al
bistratului lipidic. Glicolipidele poarta doar structuri oligozaharidice, iar proteinele pot purta atat
structura oligozaharidice, cat si polizaharidice.
Din punct de vedere al structurii biochimice globale, trei sunt componentele membranare ce participa la
structurarea glicocalixului prin partile glucidice din structura lor:
glicolipidele
glicoproteinele
proteoglicanii
Grosimea glicocalixului este in medie intre 20 si 50 nm, cu variatii de la un tip de celula la altul, dar si
pentru aceeasi celula de la un domeniu membranar la altul(spre ex la celulele epiteliilor unistratificate,
intre polul apical si cel latero-bazal). O regula pe care o aplicam in intelegerea grosimii glicocalixului este
ca acesta are o grosime cu atat mai mare, cu cat celulele sunt mai putin implicate in interactiuni
intercelulare sau cu substrate din matricea extracelulara. In mediile deosebit de agresive(stomac,
intestin), glicocalixul celulelor epiteliale unistratificate este ingrosat de secretii glicoproteice de tip
mucinic.
o glucoza(Glc)
o galactoza(Gal)
o manoza(Man)
o fucoza(Fuc) (!! sg zaharida din seria L, restul apartin seriei D)
o N-acetil glucozamina(GlcNAc)
o N-acetil galactozamina(GalNAc)
o acizii sialici (SA)
Spunem acizi sialici(la plural) deoarece ne referim la o intreaga clasa de compusi derivati din acidul
neuaraminic(precum acidul N-acetil neuraminic sau N-glicolil neuraminic). Diversitatea SA este vasta,
intrucat reprezentantii de baza pot fi O-acetilati la hidroxilii de la carbonii 4,7,8 si 9, iar, mai departe, pot
fi mono/di/tri acetilati.
Dupa aceasta enumerare de componente, putem accentua putin ideea eterogenitatii structurarii
membranelor(indusa de lipide, si amplificat de proteine si de structurile glucidice), prin faptul ca
insiruirea glucidelor din lanturi oligozaharidice nu este aceeasi, ea diferind intre diversele glicolipide si
glicoproteine. Mai mult, legarea monozaharidelor intre ele se poate face in mai multe moduri, intrucat
exista mai multe grupari hidroxil disponibile. Totusi, nu toata aceasta gama larga de posibilitati este
exploatata de celula, lucrurile fiind limitate de tipurile de ezine numite glicoziltransferaze.
Glicocalixul protejeaza structura membranei celulare impotriva agresiunilor fizico-chimice din mediu.
Lectinele = proteine sau glicoproteine ce leaga specific structuri glucidice, au cel putin doua situri de
legare identice, si NU sunt de origine imuna, adica nu sunt anticorpi.
Lectinele mai sunt cunoscute si sub denumriea de aglutinine, deoarece pot aglutina celulele sanguine.
Lectinele au fost initial identificate in si extrase din plante. Ulterior, activitati de tip lectinic au fost
evidentiate si in organismele animale.
In citochimia ultrastructurala, lectinele pot fi folosite fie sub forma nativa, fie cuplate cu trasori
electrono-opaci ( ex: feritina, hempeptizi, aur coloidal).
Folosirea in forma nativa a lectinelor implica utilizarea unor metode-n doi pasi, numite metode
Sandwich. La primul pas, suprafata celulelor este incubata cu lectina aflata-n exces in solutie. Excesul
este apoi indepartat, iar lectinele ramase sunt deci atasate specific prin unul din siturile de legare de
componentele glucidice ale membrane. Acest lectine vor fi vizualizate prin legarea lor de glicoproteine
corespunzatoare, cuplate cu trasori electrono-opaci. Deci, aceste glicoproteine marcate cu trasori
electrono-opaci se fixeaza pe siturile de interactiune ale lectinelor ramase disponisibile dupa legarea cu
celalalt sit la glicocalix ( deci, la al doilea sit al lectinelor folosite initial, primul sit fiind folosit pentru
atasarea la glicocalix ce a avut loc in primul pas).
Avantajul acestor metode este ca lectinele sunt folosite cu capacitatile de legare (afinitatea si
specificitatea) nealterate. Afinitatea si specificitatea acestor unelte de studiu pot fi afectate-n cazul
folosirii directe a unor conjugate lectina-trasor electrono-opac, din cauza reactiilor chimice petrecute-n
cadrul cuplarii, sau a posibilelor impiedicari sterice care pot aparea-n conjugat.
1. Concanavalina A: leaga alfa-Manoza din miezul trimanozidic al structurilor N-glicozidice, sau leaga alfa-
Glucoza dinpozitie terminala ( deci, la nivelul glicocalixului, Concanavalina A nuse leaga de Glucoza,
aceasta nefiind niciodata gasita la nivel terminal)
2. Lectina I , izolata din Ulex europaeus (UEA I) recunoaste alfa-Fucoza aflata-n pozitia terminala a lantului
glucidic
5. PNA si RCA I : pentru beta-Galactoza( PNA se leaga exclusiv de Gal aflata-n pozitie terminala, in timp ce RCA I
poate recunoaste si Gal aflata-n pozitie subterminala, doar daca acidul sialic terminal e inserat la hidroxilul
carbonului 6 al acesteia)
Cu cat spectrul lectinelor folosite este mai larg, cu atat imaginea asupra glicocalixului este mai detaliata.
In plus, combinarea acestor metode cu folosirea exo- sau endo-glicozidazelor pentru degradarea
specifica secventiala sau globala a lanturilor glucidice, completeaza fericit caracterizarea citochimica a
glicocalixului.
Prin componentele acide din structura lor (acizi sialici, acizi uronici, grupari sulfat), lanturile
oligo/polizaharidice ale glicocalixului participa la sarcina negativa a suprafetei celulare, o caracteristica
general valabila tuturor celular, care face ca interactiunile dintre celule sa nu se poata realiza decat sub
control celularl, in microdomenii membranare inalt specializate in realizarea acestei functii.
De asemenea, exista si fenomene fiziologice care se desfasoara pe baza unor modificari ale structurilor
glucidice ale suprafetei celulare. De exemplu, eritrocitele de mamifer , dupa desialilarea structurilor din
glicocalix, sunt eliminate din circulatie la nivelul ficatului si splinei. Pierderea de acid sialic din pozitia
terminala a structurilor glucidice din glicocalix reprezinta semnal de imbatranire a acestor celule. La fel si
in cazul plachetelor sanguine: cele desialilate isi micsoreaza timpul de viata in circulatie si se determina
astfel sporirea trombocitopoiezei. Eliminarea din circulatie a celulelor cu structurile glucidice desialilate
implica receptori cu activitate lectinica indreptata impotriva galactozei ajunsa in pozitie terminala,
receptori aflati pe suprafata celulelor cu rol de macrofage din organele curatitoare.
Alte exemple de fenomene de recunoastere celulara care implica structuri glucidice sunt:
extravazarea leucocitelor si monocitelor in zonele de inflamare tisulara
fertilizarea si fenomenul de capacitare a spermiilor
compatibilatile de grup sanguin ale sistemului AB0 (purtatoarele antigenelor de grup sanguin sunt
glicolipide si glicoproteine din membranele celulelor sanguine)
In final, putem afirma ca implicarea glicocalixului in fiziologia si patologia celulara a facut ca acesta sa fie
considerat tinta terapeutica in tratamentele multor boli.
Acest comportament mezomorf este accentuat de capacitatea lipidelor de a organiza microdomenii bogate in
sfingolipide, colesterol si anumite proteine membranare. Aceste microdomenii sunt denumite plute
lipide(lipid rafts) si au importanta atat structurala(organizeaza ultrastructuri specializate ale membranei, precum
caveolele), cat si metabolica, tinand laolalta molecule si macromolecule destine a functiona impreuna in
complexe supramoleculare.
Pentru a intelege mai bine structurarea microdomeniilor de membrana, sa mentionam ca lipidele, asa
cum nu sunt echilibrat repartizate intre cele doua foite ale bistratului, nu sunt omogen amestecate nici
in cadrul fiecarei foite a bistratului, ci se asociaza in mod neomogen pe considerente fizice. Plutele lipide
fie planare, fie invaginate sub forma caveolelor, se caracterizeaza printr-o fluiditate mai mica in
comparatie cu restul bistratului.
Prezenta plutelor lipidice si eterogenitatea lor sustin si nuanteaza ideea de organizare a membranelor ca
un mozaic fluid. Plutele lipide pot fi asemuite unor sloiuri de forme, dimensiuni si compozitie biochimica
variate, ce plutesc in oceanul lipidic mai putin specific organizat. Caveolele reprezinta o forma de plute
lipidice, ce se dispun individual, sau in ciorchini la nivelul membranei.
Eterogenitatea plutelor lipidice a fost evidentiata prin interpretarea rezultatelor diferitelor metode:
Colesterolul este de 3-5 ori mai abundent decat in restul membranei si reprezinta 33-50% din totalul
lipidelor la acest nivel
sfingolipidele si glicolipidele sunt imbogatite
glicerofosfolipidele sunt sarac reprezentate
lipidele specifice foitei interne a bistratului (PS,PI) sunt slab reprezentate la nivelul plutelor
lipidice
in foita interna de la nivelul plutelor, lipidele contin preferential acizi grasi saturati, lucru ce
realizeaza necesarul de rigiditate corespunzator celei a foitei externe, unde sfingolipidele sunt bogat
reprezentate
Semnalizarea celulara reprezinta modalitatea esentiala prin care celulele pot comunca intre ele
indiferent de distanta la care se afla. Asadar, semnalizarea celulara presupune, de regula, cooperarea
intre doua celule: una care trimite semnalul, cealalta, care il recepteaza.
In functie de distanta la care se afla celulele care semnalizeaza intre ele, caile pot fi:
endocrine, atunci cand celulele se afla la distanta, iar molecula semnal trebuie sa fie
transportata de umorile organismului( de regula, de sange)
paracrine, atunci cand celulele se afla in imediata vecinatate
autocrine, atunci cand semnalul este transmis si receptat de aceeasi celula
juxtacrine, cand celulele sunt jonctionate( semnalizarea juxtacrina presupune interactiunea unor
molecule dinstructuramembranelor celor doua celule: semnalizatoare,respectiv tinta, spre
deosebire de primele 3 cai , unde semnalizarea se face prin molecule secretate de celula
semnalizatoare)
Raspunsul celular in urma fenomenului de semnalizare determina unul din trei efecte:
1. Supravietuire
2. Proliferare
3. Moarte celulara programata=apoptoza(apare fie in lipsa oricarui semnal, fie in prezenta unor
semnale specifice)
Indiferent de raspunsul celular determinat, se definesc patru etape ale procesului de semnalizare
celulara:
1. Initierea semnalizarii prin legarea ligandului de receptor ( prin interactiuni specifice de o mare
afinitate)
2. Transductia semnalului si activarea receptorului( aceasta etapa presupune modificari
conformationale la nivelul moleculei receptorului, datorate interactiunii cu ligandul)
3. Activarea efectorului si amplificarea semnalului
4. Atenuarea semnalului si desensibilizarea celulei ( aceasta etapa presupune inactivarea efectorilor
si desfacerea ligandului de receptor, prin degradarea ligandului sau prin lizarea moleculelor
activatoare, de ex scindarea GTP la GDP)
Receptorii pentru liganzi lipofili sunt proteine citosolice care preiau hormonul dupa difuzia acestuia prin
membrana si dupa formarea complexului ligand-receptor acesta este transportat in nucleu, unde isi
indeplineste functia, aceea de a modula exprimarea genica.
receptor la cortizol
receptor la estrogeni
receptor la progesteron
receptor la vitaminaD
receptor la hormoni tiroidieni
receptor la acidretinoic
In stare inactiva, in citosol, inainte de a interactiona cu ligandul, receptorul este cuplat la un complex
proteic inhibitor. In aceasta stare complexata, inactiva, receptorul are mascate situl de legare la ADN si
domeniul de activare a transcrierii. Dupa legarea ligandului, receptorul se desprinde de complexul de
inactivare si este translocat in nucleu unde, datorita expunerii locului de legare la ADN, se atasaza in
zone favorabile activarii genei a carei transcriere este determinata , iar procesul de transcriere este
declansat.
16. Explicati modularea activitatii adenilatciclazei membranare de catre
receptorii cuplati cu proteinele G heterotrimerice
*Inainte de a citi, a se urmari cu atentie urmatorul filmulet , care explica totul (textul e practic
explicatia din video) :
http://www.youtube.com/watch?v=3RHQ2Kol1ac
Sunt proteine atasate versantului intern al bistratului lipidic, alcatuite din 3 subunitati : alfa, beta si
gama. Se gasesc cuplate cu receptori -proteine transmembranare-, subunitatea alfa urmand a functiona
drept mesager prim in diverse tipuri de semnalizare mediate pe calea proteinelor G heterotrimerice.
Receptorii cuplati cu proteine G heterotrimerice au mecanisme diferite, actionand asupra unor efectori
diferiti si inducand raspunsuri diferite in functie de tipul de proteina G heterotrimerica asociata.
Au fost identificate mai multe tipuri de proteine G heterotrimerice: Gs, Gi, Gq(activeaza fosfolipaza C-
Beta),G0,proteine G olfactorii (activeaza adenilat ciclaza in neuronii olfactorii, proteine Gt(transducine).
Mesagerul prim , adica, subunitate alfa cu GTP, poate determina din partea efectorului, in functie de
tipul ligandului, un raspuns inhibat sau excitat. Dupa terminarea rolului de mesager prim, subunitatea
alfa hidrolizeaza GTP-ul inapoi la GDP, se dezataseaza de efector, si se reataseaza proteinei G
heterotrimerice de care apartine.
Un exemplu de receptor ce functioneaza cuplat cu proteine G heterotrimerice ar fi cel al receptorilor
adrenergici. Adrenalina este ligandul, se leaga la receptor-> modificari conformationale-> fosforilarea
GDP la GTP , detasarea subunitatii alfa, care se leaga de efectorul ADENILAT CICLAZA ,o enzima proteica
ce catalizeaza reactia de formare a mesagerului secund AMP ciclic, din ATP.
Hormonii care activeaza adenilat ciclaza sunt reprezentati de glucagon, adrenalina(prin receptorii beta1
si beta2), ACTH, parathormon , acestia legandu-se de receptorii legati de proteine G heterotrimerice de
tip stimulator.
Hormonii care inhiba adenilat ciclaza sunt adrenalina(legata prin receptori alfa2) si somatostatina.
Presupunand o activare a adenilat ciclazei A , aceasta va sintetiza AMP ciclic, mesager secund ce va
migra mai departe si va interactiona cu o alta proteina, numita protein-kinaza A.
Toate protein-kinaza au o structura ce contine un cap si 2 cozi. Fiecare coada are cate o subunitate
reglatoare si cate o subunitate catalitica.Atata timp cat subunitatea reglatoare si cea catalitica sunt
amandoua anexate cozii, protein-kinaza A este inactiva.
In schimb, la interactiunea cu AMP ciclic, subunitatile catalitice disociaza in citosol, ele fiind
responsabile de efectele adrenalinei, in acest caz.
1) Presupunand o proteina G heterotrimerica ramasa activa in mod anormal, ramasa deci fara
subunitate alfa pentru o perioada mare de timp, si deci aflata in plin proces de semnalizare, rezulta ca ,
receptorul va avea atasate doar subunitatile beta si gama. Acestea, in lipsa subunitatii alfa, ataseaza o alta
proteina numita beta-adrenergic receptor kinase(BARK), care va fosforila proteina G.
Regiunile fosforilate anterior de BARK vor atrage alte proteine, numite BETA-ARRESTINS , care vor trage
intreg complexul receptor-subunitati beta-gama in interiorul celulei, astfel inactivandu-l, prin scoaterea
din contact cu moleculele ligand, care se gasesc in afara celulei.
2) Un alt regulator negativ este proteina fosfodiesteraza, care are o abordare ceva mai putin radicala decat
beta-arrestins, contracarand practic actiunea adenilat ciclazei, adica, transformand AMPciclic, aflat in
cantitati mari in celula in urma activitatii prelungite a lantului de semnalizare pornti de la proteina G,
inapoi in AMP aciclic.
Cofeina este un inhibitor al fosfodiesterazei, ducand deci la prezenta in organism a cantitati crescute de
AMP-ciclic, lucru ce confera senzatia specifica de energie.
Mesagerii secunzi sunt componente ale cailor (cascadelor) de semnalizare si reprezinta molecule
sintetizate-n urma activarii receptorului de catre ligand= mesagerul prim.
Mesagerii secunzi activeaza diverse sisteme enzimatice cu rol in raspunsul celular, avand rol in
amplificarea semnalului.
In continuare, vom descrie cateva cai de semnalizare, folosind mesagerii secunzi si efectorii lor drept
exemple pentru rezolvarea acestui subiect :
1. Modularea activitatii adenilat-ciclazei de catre GPCR ( G-protein coupled receptors) , unde: Efectorul
2. Calea fosfolipazei C
*Inainte de a citi, a se urmari cu atentie urmatorul filmulet , care explica totul (textul e practic explicatia
din video):
http://www.youtube.com/watch?v=FvPKbogo2pk
Aceasta cale cuprinde : un receptor transmembranar multipas, cu 7 treceri prin bistrat, cu situs de legare
pentru ligand in ectodomeniu si endodomeniu "cuplat" cu o proteine G heterotrimerica.
Sub actiunea PLC, din PIP2 =>mesagerii secunzi: DAG ( diacilglicerol ) si IP3 (Inozitol trisfosfat) .
DAG va avea caracter hidrofob si deci va ramane in membrana, actionand ca mesager secund si activand
PKC(protein kinaza C). Acesta fosforileaza diverse enzime, pe unele activandu-le, pe altele inhibandu-le.
IP3 va avea caracter hidrofil si va intra in citosol, unde va patrunde-n RE si va actiona ca mesager secund,
determinand RE sa elibereze Ca2+ in citoplasma, iar Ca2+ va activa PKC ( protein kinaza C).
Nota (de impresie pt examen): Ca2+ functioneaza drept mesager intracelular ubicuitar.
Cand acetilcolina este eliberata de nervii autonomi ai vaselor sanguine in peretii acestora, ea va
determina relaxarea muschilor din peretii vasului.
Acetilcolina actioneaza indirect, determinand celulele endoteliale sa elibereze NO(=mesager secund !! ),
care semnalizeaza apoi celulelor muschiului neted sa se relaxeze.
NO este suficient de hidrofobic si de mic pentru a trece prin membrana plasmatica a celulei tinta,
determinand procese de reglare intracelulare.
Acest efect al NO asupra vaselor sanguine explica mecanismul de actiune al ntiroglicerinei, utilizata de
peste 100 de ani in tratamentul anginei pectorale, fiind convertita la NO pentru a relaxa vasele sanguine
din inima, asigurand cresterea fluxului sangvin spre muschiul cardiac.
este produs ca mediator local de catre neutrofilele si macrofagele activate pentru a ucide
microorganismele invadatoare
eliberat de nervii autonomi din penis, determinand dilatarea locala a vaselor sanguine
responsabile pentru erectie
A se vedea cursul doctorului Leabu despre transportul membranar, unde se va gasi clasificarea ca atare.
Transportul pasiv este un tip de transport prin membrana, acesta din urma fiind specific ionilor si
moleculelor mici(sub 10 angstromi, sub 800 Da).
transport pasiv
transport activ
Transportul pasiv este numit si transport disipativ, de la procesul de difuziune= trecerea de substanta de
la concentratie mare la concentratie mica.
Unele molecule mici pot strabate membrana celulara strecurandu-se printre lipidele membranare. Astfel
de molecule sunt moleculele nepolare=hidrofobe(O2, N2, CO2, NO, CO, eter etilic, benzen), dar si
moleculele polare mici(sub 100 Da), precum apa, etanol, uree, glicerina. Acest tip de transport este
numit difuzie simpla.
Pentru moleculele polare mari (100-800 Da), dar si pentru ioni, transportul prin membrana se face doar
prin implicarea de proteine transmembranare, ce poarta in acest caz denumirea de transportori(pentru
molecule polare mari: glucoza, aminoacizi, nucleotide) sau canale ionice(pt ioni: H,Na, HCO3, K, Ca2+, Cl-
, Mg2+). Transportul pasiv prin transportori sau prin canale ionice se numeste si difuzie facilitata.
In functie de numarul tipurilor de substante transportate simultan, difuzia facilitata poate fi clasificata
in:
Ca exemplu de transport antiport, amintim canalul de schimb anionic HCO3- / Cl- din mb eritrocitara,
cunoscut si drept banda 3/ AE1 (Anion Exchanger 1).
Legat de canalele ionice, acestea nu sunt permanent deschise, iar celula poate controla functionarea lor.
In functie de mecanismul prin care este controlat regimul de deschidere a lor, canalele ionice se pot
imparti in 3 categorii:
Activarea canalelor respecta un mecanism ciclic, ce asigura inactivarea lor chiar in conditiile care au
determinat deschiderea. Canalele ionice pot prezenta trei stari:
Marea familie a receptorilor cytokinici include receptori pentru multe tipuri de mediatori locali,
denumiti colectiv cytokine, precum si receptori pentru hormoni, spre ex pentru prolactina.
Acesti receptori cytokinici, transmembranari, sunt asociati cu tyrozin-kinaze din citoplasma ( deci, legate
la endodomeniu), denumite Janus Kinases ( JAK's). Exista 4 tipuri de JAK's:
JAK 1
JAK 2
JAK 3
Tyk 2
JAK's se fosforileaza intre ele, precum si fosforileaza si astfel activeaza proteine numite STATs (signal
transducers and activators of transcription). Proteinele STAT sunt localizate in citosol si sunt gene
regulatorii latente, deoarece ele migreaza in nucleu si induc transcriere DOAR dupa ce sunt activate.
Mecanismul cailor JAK-STAT ( a se urmari desenul in paralel cu cititul , pentru o completa intelegere)
Receptorii pentru cytokine sunt dimeri sau trimeri stabil asociati cu 1 sau 2 din kinazele Janus cunoscute
( JAK1,JAK2,JAK3, Tyk 2) .
Legarea ligandului de tip cytokinic ( spre ex: gama interferon, alfa interferon, eritropoetina) produce
modificari conformationale, in sensul in care apropie intre ele kinazele Janus de pe fiecare monomer al
receptorului cytokinic. Astfel, JAK's se fosforileaza intre ele, sporindu-si reciproc activitatea. De
asemenea, JAK's fosforileaza resturi de tyrozina din structura receptorului, creand situsuri
fosfotyrozinice. Aici se vor lega STAT's.
Dupa legarea
proteinelor STAT in
situsurile
fosfotyrozinice, sunt si
ele la randul lor
fosforilate de JAK's =>
dezatasarea fiecarei
proteine STAT de pe
receptorul dimeric ,
urmand dimerizarea in
citosol a celor 2 STAT ,
prin intermediul
domeniilor SH2.
In aceasta forma,
dimerul STAT este
translocat in nucleu,
unde activeaza
transcrierea genica.
Ca mecanisme de
feedback/inhibitie,
trebuie precizat faptul
ca dimerii STAT pot activa transcrierea unor gene ce codifica sinteza unor proteine inhibitorii ale caii in
sine, prin desfosforilari fie ale kinazelor Janus, fie ale dimerilor STAT.
Nota: Legarea cytokinei la receptor fie induce dimerizarea a 2 lanturi polipeptidice(monomeri) ale (ai)
receptorului, fie le orienteaza catre un dimer preformat. In orice sens, scopul este apropierea tyrozin-
kinazelor Janus pentru a se fosforila intre ele si a incepe intregul proces descris anterior.
Prin membrana celulara, apa poate trece atat prin difuzie simpla, cat si prin difuziune facilitata, intrucat
multe celule si-au produs complexe proteice transmembranare destinate transportului pasiv al apei.
Aceste complexe proteice transmembranare destinate transportului pasiv al apei poarta denumirea de
aquaporine, iar rolul lor este acela de a eficientiza trecerea apei prin membrane, astfel incat, pe de o
parte, fenomenele fiziologice sa se petreaca dupa o dinamica adecvata, si, pe de alta parte, la aparitia
unor dezechilibre osmotice accidentale, homeostazia celulara sa nu sufere dramatic si sa puna in pericol
supravietuirea.
Aquaporinele sunt proteine transmembranare cu masa moleculara de 30 kDa, cu 6 treceri in alfa helix
prin bistratul lipidic si cu doua segmente scurte, tot helicoidale, ce marginesc vestibulele citoplasmatic,
respectiv extracelular ale canalului organizat de cele sase domenii transmembranare. Capetele amino si
carboxi terminale ale lantului polipeptidic se afla pe fata citosolica.
Apa poate trece prin canalele aquaporinelor in ambele sensuri, depinzand de presiunile coloidosmotice
existente de cele doua parti ale membranei. Exprimarea adecvata a aquaporinelor in celule este
importanta pentru multe fenomene fiziologice: adsorbtia adecvata la nvielul cailor urinare pentru
formarea urinei, semnalizare neuronala, motilitate celulara, hidratarea pielii, proliferare celulara,
metabolism lipidic(prin implicarea aquagliceroporinelor, aquaporine cu transport dual pentru apa si
glicerina).
Deficiente in exprimarea aquaporinelor pot induce sau insoti diverse patologii, precum: cataracta, diabet
insipid, edem cerebral, obezitate.
fosfolipide 70-75%
o fosfogliceride
PC
PE
PS
PI
PA
o fosfosfingozide
colesterol 20-25%
glicolipide 1-10%
Reamintim ca in poz 1 a glicerinei este de obicei esterificat un acid gras saturat(C14,C16,C18), iar in poz
2 se afla unul nesaturat(C18:1, C18:2, C18:3, C20:4) , putand exista multiple combinatii.
periferice(extrinseci)
o ectoproteine
o endoproteine
integrale(intrinseci)
o transmembranare
ectodomeniu
endodomeniu
domeniu transmembranar
o cufundate partial
Mai mult, legarea monozaharidelor intre ele se poate face-n mai multe moduri, intrucat exista mai
multe grupari hidroxil disponibile.
Asimetria este sporita de proteinele ce completeaza organizarea membranelor, cele adsorbite pe fata
externa fiind diferite de cele de pe fata interna, in timp ce proteinele cufundate in structura lipidica de
baza expun portiuni diferite ale lantului polipeptidic de o parte sau de cealalata a bistratului.
Pe de alta parte, componenta glucidica a mb se gaseste numai la suprafata acestora, crescand caracterul
asimetric al organizarii lor.
Ca semnificatie biologica, asimetria mb celulare ofera posibilitatea derularii de fenomene fizico-bio-
chimice diferite pe fiecare din cele doua fete. Astfel, intre acestea putem asista la o disjungere sau,
dimpotriva, la o solidaritate de actiune, in functie de contextul "biosocial" in care se gaseste celula la un
moment dat.
Modulatori ai fluiditatii:
Sunt proteine atasate versantului intern al bistratului lipidic, alcatuite din 3 subunitati : alfa, beta si
gama. Se gasesc cuplate cu receptori -proteine transmembranare-, subunitatea alfa urmand a functiona
drept mesager prim in diverse tipuri de semnalizare mediate pe calea proteinelor G heterotrimerice.
Receptorii cuplati cu proteine G heterotrimerice au mecanisme diferite, actionand asupra unor efectori
diferiti si inducand raspunsuri diferite in functie de tipul de proteina G heterotrimerica asociata.
Au fost identificate mai multe tipuri de proteine G heterotrimerice: Gs, Gi, Gq(activeaza fosfolipaza C-
Beta),G0,proteine G olfactorii (activeaza adenilat ciclaza in neuronii olfactorii, proteine Gt(transducine).
Mesagerul prim , adica, subunitate alfa cu GTP, poate determina din partea efectorului, in functie de
tipul ligandului, un raspuns inhibat sau excitat. Dupa terminarea rolului de mesager prim, subunitatea
alfa hidrolizeaza GTP-ul inapoi la GDP, se dezataseaza de efector, si se reataseaza proteinei G
heterotrimerice de care apartine.
Hormonii care inhiba adenilat ciclaza sunt adrenalina(legata prin receptori alfa2) si somatostatina.
Presupunand o activare a adenilat ciclazei A , aceasta va sintetiza AMP ciclic, mesager secund ce va
migra mai departe si va interactiona cu o alta proteina, numita protein-kinaza A.
Toate protein-kinaza au o structura ce contine un cap si 2 cozi. Fiecare coada are cate o subunitate
reglatoare si cate o subunitate catalitica.Atata timp cat subunitatea reglatoare si cea catalitica sunt
amandoua anexate cozii, protein-kinaza A este inactiva.
In schimb, la interactiunea cu AMP ciclic, subunitatile catalitice disociaza in citosol, ele fiind
responsabile de efectele adrenalinei, in acest caz.
1) Presupunand o proteina G heterotrimerica ramasa activa in mod anormal, ramasa deci fara
subunitate alfa pentru o perioada mare de timp, si deci aflata in plin proces de semnalizare, rezulta ca ,
receptorul va avea atasate doar subunitatile beta si gama. Acestea, in lipsa subunitatii alfa, ataseaza o alta
proteina numita beta-adrenergic receptor kinase(BARK), care va fosforila proteina G.
Regiunile fosforilate anterior de BARK vor atrage alte proteine, numite BETA-ARRESTINS , care vor trage
intreg complexul receptor-subunitati beta-gama in interiorul celulei, astfel inactivandu-l, prin scoaterea
din contact cu moleculele ligand, care se gasesc in afara celulei.
2) Un alt regulator negativ este proteina fosfodiesteraza, care are o abordare ceva mai putin radicala decat
beta-arrestins, contracarand practic actiunea adenilat ciclazei, adica, transformand AMPciclic, aflat in
cantitati mari in celula in urma activitatii prelungite a lantului de semnalizare pornti de la proteina G,
inapoi in AMP aciclic.
Cofeina este un inhibitor al fosfodiesterazei, ducand deci la prezenta in organism a cantitati crescute de
AMP-ciclic, lucru ce confera senzatia specifica de energie.
http://www.youtube.com/watch?v=3RHQ2Kol1ac
http://www.youtube.com/watch?v=2bbBrpgeheY
In functie de mecanismul prin care este controlat regimul de deschidere a lor, canalele ionice se pot
imparti in trei categorii:
1. Canale ionice operate electric(prin voltaj), adica prin modificarea potentialului de membrana. Acestea sunt
inchise atunci candpotentialul membranei este cel normal(adica 50-70mV, cuminus pe partea citosolica), si
se deschis atunci cand potentialul de repaus al membranei se modifica.
2.Canale ionice operate chimic(prin liganzi), adica, se deschid atunci cand leaga un compus
chimic(ligandul) care schimba conformatia proteinei. Ligandul se poate lega in ectodomeniul proteinei care
structureaza canalul fiind ligand extracelular, sau, pentru alte tipuri de canale, la endodomeniu(ligand
intracelular=citosolic).
3.Canale ionice controlate mecanic, adica, a caror stare deschisa/inchisa este dependenta de exercitarea unor
tensiuni mecanice asupra membranei.
Activarea canalelor respecta un mecanism ciclic, care asigura inactivarea lor chiar in conditiile care au
determinat scaderea, deoarece pot prezenta trei stari:
Aceasta trecere intr-o stare refractara a canalelor ionice asigura mentinerea homeostaziei ionice
intracelulare in conditiile de persistenta a semnalelor, refacerea potentialului membranar, desprinderea
ligandului, si, eventual, metabolizarea sa, cu revenirea celulei la starea bazala=starea de neexcitatie,
astfel incat sa devina sensibila la o noua stimulare.
Exista si canale ionice ce functioneaza doar atata vreme cat sunt fosforilate. De asemenea, activitatea
canalelor ionice poate fi blocata reversibil sau ireversibil de substante inhibitoare(pot fi medicamente)
sau chiar de substante toxice, folosite de armata sau in atacuri teroriste.
Transportul activ reprezinta transportul prin membrana de molecule mici si/sau ioni impotriva
gradientelor de concentratie.
Transportul activ este realizat de biostructuri proteice, cu consum de energie, provenita din scindarea
unor molecule macroergice(de regula ATP), biostructuri proteice ce poarta denumirea de pompe.
Exemple:
Pompa Na+/K+ este electrogenica, adica, prin eliminarea a 3 ioni de Na+ si introducerea a numai 2 ioni
de K+, contribuie la realizarea si/sau mentinerea potentialului membranar.
Semnificatia fiziologica si medicala a lor rezida din faptul ca acesti transportori induc rezistenta multipla
la medicamente, fiind capabili sa elimine medicamentele din celula. Permit adaptare si rezistenta la
antibiotice, iar celulelor canceroase rezistenta la tratamente.
Transporta o mare varietate de substante(ioni, glucide, AA, vitamine, lipide, antibiotice, medicamente,
oligozaharide si chiar proteine de masa moleculara mare).
-domenii transmembranare
La nivelul celulelor eucariote mai exista si tipurile F si E de ATP-aze, insa acestea nu au rol in transport, ci
in semnalizarea celulara.
Receptorii pentru liganzi hidrofili sunt cei mai numerosi, dintre ei facand parte si categoria receptorilor
cu activitate tirozin-kinazica.
De regula, receptorii cu activitate tirozin-kinazica sunt proteine transmembranare unipas, tip I, care
exista ca monomeri in stare libera(exceptie fiind receptorul pt insulina, care e in stare de dimeri, uniti
prin punte sulfurica), iar dupa interactiunea cu ligandul dimerizeaza.
Mecanismul de principiu prin care acesti receptori functioneaza ar putea fi sintetizat prin :
2. Fosfatidilinozitol 3'-kinaza (PI3K), tot cu 2 domenii SH2, contribuie dupa activare la formarea unor derivati
de fosfatidilinozitoli
Proteinele GAP sunt proteine monomerice cu o masa moleculara in jur de 25 kDa care au proprietatea
de a lega GTP pe care il hidrolizeaza . Proteinele GAP sunt activate cat timp contin GTP si se inactiveaza
dupa hidroliza sa.
Datorita acestei capacitati de a trece ciclic din din stare activa in stare inactiva sunt cunoscute si sub
numele de comutatori moleculari.
Cand nu este nevoie de fucntia lor, proteinele GAP se gasesc in citosol complexate cu o proteina
inhibitoare numita inhibitor de disociere a guanozin-nucleotidului=GDI.
Unul din rolurile proteinelor GAP este acela de a participa la controlul corectitudinii traficului structurilor
membranare in celula(de ex traficul dintre reticulul endoplasmic si aparatul Golgi).
Pinocitoza este divers din punct de vedere al mecanismelor prin care se realizeaza. O prima forma este
pinocitoza constitutiva, ce presupune preluarea in vezicule de endocitoza a unor volume de lichid
extracelular cu tot ceea ce contine acesta.
Pinocitoza mediata de receptori, numita uzual endocitoza mediata de receptori, este un termen introdus
in 1976 de Goldstein si Brown, preocupati de metabolizarea LDL (low-density-lipoprotein).
Prin acest proces, sunt internalizate de catre celula liganzi care mai intai sunt recunoscuti si legati de
receptori specifici de pe suprafata celulei. Dupa interactiunea ligand-receptor, complexele receptor-
ligand sutn adunate in adancituri ale membranei tapetate pe fata interna cu un complex de
endoproteine a carui componenta de baza este clatrina. Aceste microdomenii adancite sunt denumite
structuri cu invelis si ele se formeaza permanent , aglomerand fie receptorii in asteptarea liganzilor, fie
complexele ligand-receptor, dupa formare.
Deci, rolul clatrinei este acela de a aglomera complexele ligand-receptor in zona membranara destinata
endocitarii si de a controla adancirea microdomeniului membranar, care devine structura cu invelis, si
formarea veziculei cu invelis. Acest rol are la baza capacitatea clatrinei de a se asambla in trimeri numiti
trischelioni, care mai departe pot forma ochiuri hexagonale si pentagonale , ducand la formarea
veziculei propriu-zise. Trimerizarea clatrinei la trischelioni si inretelarea acestora se realizeaza prin
participarea unor molecule proteice ajutatoare= proteine adaptor (AP).
Deci, acest tip de transport cu membrana este unul concentrativ, spre deosebire de pinocitoza
constitutiva. Ligandul este introdus in celula la o concentratie mai mare decat cea in care el se afla in
mediu, intrucat este acumulat si concentrat la nvielul structurii de invelis prin complexele receptor-
ligand.
Destinatia materialului endocitat depinde de tipul de substanta. LDL se elibereaza in endozom si este
directionat catre lizozomi, in timp ce receptorul este reciclat la suprafata cellei pentru un nou ciclu de
endocitoza.
dependenta de clatrina
independenta de clatrina
o dependenta de caveolina
o independenta de caveolina
In functie de numarul tipurilor de substante transportate simultan, difuzia facilitata poate fi clasificata
in:
Ca exemplu de transport antiport, amintim canalul de schimb anionic HCO3- / Cl- din mb eritrocitara,
cunoscut si drept banda 3/ AE1 (Anion Exchanger 1).
a) Jonctiuni simple
a. spatii intercelulare
b. jonctiuni simple digitiforme
c. jonctiuni simple denticulare
b) Jonctiuni speciale
jonctiuni stranse = Zonula Occludens
De ancorare= deatasare
i. pe filamente de actina:
1. jonctiuni celula-celula = Zonula Adherens
2. jonctiuni celula-substrat = Jonctiunea focala
ii. pe filamente intermediare:
1. jonctiuni celula-celula =Desmozom = Macula Adherens
2. jonctiuni celula-matrice = Hemidesmozom
jonctiuni de comunicatie( Nexus GAP)
complexe jonctionale
Cele doua membrane celulare sunt situate la o distanta de 2nm => se opune transportului in spatiul
extracelular.
Contine conexoni(pot fi peste 100). Conexonii sunt niste prisme hexagonale, formate din 6 subunitati de
conexina(o proteina integrala, multipas). O astfel de prisma are lungimea cat plasmalema si prezinta
central un canal hidrofil, ce poate avea 0,2 nm.
Conexonul din plasmalema 1 comunica prin canalul hidrofil cu conexonul din plasmalema 2. Canalul
transmembranar format de proteine solidarizeaza celulele intre ele, insa functia principala a jonctiunilor
GAP este de a oferi canale de trecere pentru molecule mici(mai putin de 1000 Da: AA, AMPc, ioni,
hormoni etc.), permitandu-le sa treaca din citoplasma unei celule in citoplasma celulei vecine.
Canalul este inchis in conditiile in care o celula este agresata si moare(concentratia de Ca inchide
canalul).
Localizarea jonctiunilor GAP poate fi fie sub desmozomul in spot, fie in portiunile verticale ale discurilor
intercalare.
Astfel, prin aceste joncţiuni trec ioni – deci curent electric – eveniment important în evitarea întârzierilor
la nivelul sinapselor
Funcţii:
a. se găsesc în sinapsele electrice şi au un rol important pentru funcţionarea acestora fiind de 10.000 de ori
mai permeabile pentru ionii metalici decât restul sinapselor.
b. comunicările intercelulare prin joncţiuni GAP au un rol important în embriogeneză (în perioada de
organogeneză).
1. Zonula Occludens
2. Zonula Adherens
3. Macula Adherens
*In abordarea acestui subiect, se va descrie fiecare dintre cele 3 jonctiuni componente ( vezi urmatoarele subiecte,
unde sunt abordate individual ).
*In abordarea acestui subiect, se vor descrie mai departe fiecare dintre jonctiunile mentionate mai sus ( vezi
urmatoarele subiecte, unde sunt abordate individual).
Se numeste Zonula pentru ca are aspect de banda sau de panglica, respectiv, Occludens pentru ca
ocluzioneaza total sau partial spatiul extracelular. Acest tip de jonctiune este impermeabila pentru
macromolecule, lasand sa treaca doar molecule mici, de tipul ionilor.
Componente
OBLIGATORIU : cele doua membrane celulare , care se pot aseza fie la 2 nm una fata de cealalta(in
acest caz , jonctiunea se numeste heptalaminata), fie isi pot suprapune straturile externe proteice,
excluzand astfel spatiul extracelular ( in acest caz, jonctiunea se numeste pentalaminata)
Siruri de "proteine gemene" = Occludine : sunt proteine integrale, care se asaza cate doua fata in fata => o
structura de fermoar pe frontul extracelular ; In grosimea membranei, proteinele gemene realizeaza
o retea cu ochiuri mai mult sau mai putin regulate. Cu cat sunt mai regulate, cu atat jonctiunea este mai
putin extensibila, mai rigida. Daca ochiurile sunt largi si neregulate, jonctiunea este foarte flexibila;
Componenta citoscheletica = microfilamentele de actina , aici ancorandu-se proteinele gemene
Inele de fuziune, alcatuite din fosfolipide ale foitei externe, ce participa si ele la ocluzionarea
spatiului extracelular
1. Cele doua mb atasate / mb atasata la substrat , aflate la o distanta cuprinsa intre 15-30 nm , aceasta
fiind o distanta relativ mare, ce nu afecteaza transportul de markeri in spatiul extracelular
2. Proteina transmembranara linker, ce va stabili pe frontul extracelular legaturi
homofilice/heterofilice ( in functie de tipul de proteina) , iar pe frontul intracelular se va atasa la
↓
3. Complexul proteic de atasare la citoschelet, care leaga proteina linker la ↓
4. Elementul de citoschelet ( reprezentat fie de microfilamente de actina, fie de filamente
intermediare, in fucntie de tipul de jonctiune de atasare)
Zonula Adherens
Zonula Adherens se intalneste in portiunile orizontale ale discurilor intercalare, alaturi de Macula
Adherens si de filamentele intermediare de desmina.
Jonctiunea focala
*A se vedea scheletul structural comun pe baza caruia descriem toate jonctiunile de atasare, prezentat
la inceputul subiectului precedent.
Desmozomul=Macula Adherens
Desmozomul este localizat sub Zonula Adherens ( in cadrul Complexelor Jonctionale) , precum si in
portiunile orizontale ale discurilor intercalare, alaturi de Zonula Adherens si de filamentele intermediare
de desmina.
Hemidesmozomul
Constituie cca 20% din totalul proteinelor structurale ale celulelor musculare.
La mamifere exista 6 tipuri diferite de actina: 4 alfa actine, o actina beta si o actina gamma. Actinele alfa
sunt intalnite in celulele musculare, iar celelalte doua in celulele nemusculare.
Monomerul de actina globulara G are 375 reziduuri de AA si o greutate de 43 kDa. Fiecare monomer de
actina G globulara prezinta situsuri de legare ce mediaza interactiunea cap-coada cu alti doi monomeri,
a.i este posibila polimerizarea si formarea de actina F(polimerizata, filamentoasa).
Fiecare monomer este rotit cu 166 grade in cadrul filamentului, acesta fiind motivul pt care actina F se
constituie ca un dublu helix. Deoarece toti monomerii sunt orientati in aceeasi directie, filamentul de
actina are o polaritate distincta si doua capete (+ si -), diferite unul de celalalt. Aceasta polaritate a
filamentelor de actina este importanta atat in asamblarea, cat si in stabilirea unei directii unice a miscarii
relative a miozinei in raport cu actina.
Prima treapta a polimerizarii actinei este numita nucleatie si consta in formarea unor agregate mici,
alcatuite din trei monomeri de actina G. Filamentele de actina pot in urmatoarea etapa sa creasca prin
aditie reversibila de monomeri la ambele capete(+. -).
Monomerii de actina leaga de asemenea ATP, care este hidrolizat la ADP, urmand asamblarea
filamentelor. Cu toate ca polimerizarea nu solicita ATP, monomerii de actina care leaga ATP
polimerizeaza mult mai repede decat aceia care leaga ADP.
Deoarece polimerizarea este reversibila, filamentele se pot scurta prin disocierea subunitatilor de actina,
depolimerizand cand este necesar. De aceea, exista un aparent echilibru intre forma G si forma F de
actina, care depinde de concentratia monomerilor liberi. Rata cu care monomerii de actina sunt
incorporati in filamentele de actina este d.p cu concentratia lor la nivelul citosolului.
Cele doua capete ale filamentelor de actina cresc cu rate diferite: monomerii de actina sunt fixati mai
rapid la capatul +, decat la capatul -. Deoarece actina legata de ATP disociaza mai lent decat actina
legata de ADP, aceasta duce la o diferente de concentratii critice de monomeri necesari pentru
polimerizarea la ambele capete. Aceasta diferenta este exprimata in fenomenul de Treadmilling, ce
ilustreaza dinamica filamentelor de actina. Deoarece ADP-actina disociaza mai rapid din filamentul de
actina decat ATP-actina, concentratia critica a monomerilor de actina este mai mare pentru aditia la
capatul - decat la capatul + . In aceste conditii, exista o disociere neta de monomeri legati de ADP de la
capatul -, balansat de o aditie de monomeri ATP la capatul plus.
Pentru ca sistemul sa functioneze, concentratia monomerilor de actina trebuie sa fie intermediara intre
concentratia critica ceruta de polimerizarea la capatul + si cea ceruta de capatul -. Deci, exista o
pierdere neta de monomeri, de la capatul -.
Atat asamblarea, cat si dezasamblarea actinei sunt influentate de proteinele asociate actinei.
bandelete
retea
In retele, ele sunt asezate in toate directiile, formand retele tridimensionale cu proprietatea de gel
semisolid. Formarea acestor structuri este guvernata de o serie de proteine asociate actinei ce realizeaza
crosslink-uri ale filamentelor de actina.
Toate proteinele implicate in legarea filamentelor de actina, contin doua domenii de legare la actina,
permitand ca o molecula sa lege doua filamente de actina.
Sunt doua tipuri structurale si functionale de bandelete realizate de proteinele asociate actinei:
Tipul 1 - contine filamente de actina paralele distantate la mici spatii intre ele. In aceste bandelete toate
filamentele au aceeasi polaritate cu capatul + spre membrana plasmatica.
Structura laxa a acestui tip de bandelete reflecta proprietati alfa-actininei. Opus fimbrinei, alfa-actinina
formeaza dimeri pentru a lega doua filamente diferite de actina. Astfel, cresterea spatiului dintre
filamentele de actina permite miozinei sa interactioneze cu bandeletele de actina, facandu-le capabile sa
se contracte.
Reteaua de filamente de actina este generata si mentinuta de o molecula proteica mare: FILAMINA ABP
280, prezenta in forma dimerica. Domeniul de legare la actina se gaseste opus domeniului de dimeriare,
a.i dimerul de filamina este o molecula flexibila in forma de V ce leaga la ambele capete ale V-ului actina, realizand
o retea tridimensionala, numita cortexul celular, responsabil de forma celulara si de miscarile de suprafata.
In eritrocite, baza citoscheletului cortical este reprezentata de o alta proteina asociata actinei numita
spectrina, un tetramer. Capetele filamentelor de spectrina se asociaza cu filamentele scurte de actina,
formandu-se o retea de spectrina si actina,care se leaga de mb plasmatica prin ankirina, ce se leaga atat
de spectrina cat si de domeniul intracelular al proteinei benzii 3.
In alte tipuri celulare decat heatia, legarea citoscheletului cortical este similara si realizata prin proteine
spectrin-like, reprezentate de:
fodrine
filamina
disforina( legata de maladiile Duchenne/Becker, datorate fie lipsei disforinei fie inlocuirii ei cu o
proteina anormala)
Miozina reprezinta prototipul unui motor molecular ce transforma energia chimica a ATP-ului in energie
mecanica, astfel generand forta si energie. Contractia musculara are la baza aceasta interactiune
chimica.
Fiecare lant greu are cate o portiune globulara si cate o portiune alfa helicoidala. Portiunea alfa
helicoidala a unui lant greu se spiralizeaza in jurul portiunii alfa helicoidale a celuilalt lant greu si dau
nastere unui dimer ce formeaza bastonasul moleculei de miozina.
Cele doua capete globulare ale moleculei de miozina au fiecare atasat cate doua lanturi usoare.
Filamentul gros de miozina este format din cateva sute de molecula de miozina. Capetele globulare ale
moleculei de miozina formeaza puntile de legatura intre filamentele groase si cele subtiri.
Orientarea moleculelor de miozina in cadrul filamentului gros este cu capetele alfa helicoidale catre
membrana si cu capetele globulare de-a lungul filamentelor de actina in drectia capatului +.
Odata cu legarea filamentelor de actina, molecula de miozina leaga si hidrolizeaza ATP-ul, ceea ce
faciliteaza alunecarea filamentelor.
Exista si miozine necontractile. Acestea nu sunt organizate in filamente si de aceea nu sunt implicate in
contractie. Pot fi implicate in transportul celular.
PROFILINA si GELSOLINA se lega de fosfatidilinozitoli, iar acest lucru, cuplat cu reglarea Ca2+
dependenta, arata legatura dintre semnalele extracelulare si citoscheletul de actina.
Sunt doua tipuri structurale si functionale de bandelete realizate de proteinele asociate actinei:
Tipul 1 - contine filamente de actina paralele distantate la mici spatii intre ele. In aceste bandelete toate
filamentele au aceeasi polaritate cu capatul + spre membrana plasmatica.
Tipul 2- contine filamente de actina paralele dar la distante mai mari, si sunt capabile de contractie. De
exemplu, bandeletele de actina din inelul de contractie ce divide celulele in telofaza.
Structura laxa a acestui tip de bandelete reflecta proprietati alfa-actininei. Opus fimbrinei, alfa-actinina
formeaza dimeri pentru a lega doua filamente diferite de actina. Astfel, cresterea spatiului dintre
filamentele de actina permite miozinei sa interactioneze cu bandeletele de actina, facandu-le capabile sa
se contracte.
Reteaua de filamente de actina este generata si mentinuta de o molecula proteica mare: FILAMINA ABP
280, prezenta in forma dimerica. Domeniul de legare la actina se gaseste opus domeniului de dimeriare,
a.i dimerul de filamina este o molecula flexibila in forma de V ce leaga la ambele capete ale V-ului actina, realizand
o retea tridimensionala, numita cortexul celular, responsabil de forma celulara si de miscarile de suprafata.
In eritrocite, baza citoscheletului cortical este reprezentata de o alta proteina asociata actinei numita
spectrina, un tetramer. Capetele filamentelor de spectrina se asociaza cu filamentele scurte de actina,
formandu-se o retea de spectrina si actina,care se leaga de mb plasmatica prin ankirina, ce se leaga atat
de spectrina cat si de domeniul intracelular al proteinei benzii 3.
In alte tipuri celulare decat heatia, legarea citoscheletului cortical este similara si realizata prin proteine
spectrin-like, reprezentate de:
fodrine
filamina
disforina( legata de maladiile Duchenne/Becker, datorate fie lipsei disforinei fie inlocuirii ei cu o
proteina anormala)
42. Organizarea sarcomerului in fibra musculara scheletica
Muschiul scheletic este format din bandelete de fibre musculare. Fibra musculara are diametrul de 50
microni si lungimea de cativa cm, formate prin fuzionarea multor celule individuale in timpul dezvoltarii.
Cea mai mare parte a citoplasmei este alcatuita din miofibrile, care sunt bandelete cilindrice alcatuite
din doua tipuri de filamente:
Fiecare miofibrila e organizata din unitati contractile numite sarcomere, ce sunt responsabile de
striatiile transversale.
Sarcomerele au cca 2 microni lungime, contin mai multe regiune distincte, decelate de microscopul
electronic. La capetele unui sarcomer se afla membrane Z. In fiecare sarcomer , banda
intunecata=discul anizotrop se dispune intre doua jumatati de discuri clare=discuri izotrope. Benzile
clare corespund absentei filamentelor de miozina.
Banda I contien numai filamente subtiri de actina, in timp ce banda A contine filamente de miozina si de
actina. Filamentele de actina si de miozina alterneaza in regiunea periferica a discului A, in timp ce in
partea centrala se gaseste zona H unde exista numai filamente de miozina.
Titina ( se intinde de la mb M la mb Z)
Nebulina (se asociaza actinei, stabilizand lungimea filamentului de actina)
In timpul contractiei, fiecare sarcomer se scurteaza, apropiindu-se intre ele mb Z. Nu exista nicio
modificare a discului A. Datorita scurtarii, atat discurile I cat si zona H aproape dispar, si aceasta se
datoreaza alunecarii filamentelor de actina printre cele de miozina.
http://www.youtube.com/watch?v=P1zD_MpTo0M
Au fost identificate mai mult de 50 de tipuri de filamente intermediare ale caror proteine au fost
clasificate in 6 grupuri:
Primul stadiu in formarea filamentelor intermediare este formarea dimerilor, in care partea centrala
este formata din doua lanturi polipeptidice rasucite helicoidal. Dimerii se pot asocia doi cate doi dispusi
paralel,capatul aminoterminal in dreptul capatului carboxi terminal determinand formarea de tetrameri,
care la randul lor se pot atasa cap la cap formand protofilamente.
Proteinele din filamentele intermediare sunt modificate frecvent prin fosforilare, ce poate regla
asamblarea si deplasarea lor in celula. Cel mai clar exemplu este fosforilarea lamininei nucleare, ceea ce
duce la dezasamblarea lamininei nuclare si distrugerea invelisului nuclear in timpul mitozei.
Cilii si flagelii sunt prelungiri ale celulelor eucariote, ce au in structura lor microtubuli.
Cilii si flagelii celulelor EK sunt foarte similari in structura, avand diametrul 0,25 microni si lungimi de 10
microni in cazul cililor si 200 microni in cazul flagelilor.
Structura fundamentela de baza a cililor si flagelilor este axonema, alcatuita din microtubuli si din
proteinele lor asociate. Microtubulii au un aranjament caracterisctic 9+2 (un dublet inconjurat de 9
dublete periferice). Microtubulii periferici sunt legati de perechea centrala prin legaturi radiare alcatuite
din nexina.
Microtubulilor li se anexeaza si proteina dineina, iar activitatea ei de motor determina bataia cililor si a
flagelilor.
Miscarea cililor si a flagelilor reprezinat alunecarea relativa a dubletelor de microtubuli unele fata de
altele sub actiunea dineinei. Miscarea capetelor de dineina in directia + catre -, determina ca
microtubulul dintr-un dublet sa alunece spre capatul bazal al microtubulului adiacent. Deoarece
dubletele de microtubuli sunt conectate prin nexina, alunecarea unui dublet in raport cu altul determina
inclinarea si indoirea lor.
Microvilii sunt extensii permanente, digitiforme, abundente la celulele epiteliale implicate in absorbtie.
Pe suprafata apicala a enterocitelor formeaza marginea in perie, alcauita din aprox. 1000 microvili ce
maresc de 10-20 ori suprafata de absorbtie.
Microvilii contin 20-30 filamente de actina paralele legate transversal si foarte strans prin fimbrina sau
vilina. Extremitatea + este legata de o proteina de acoperire, iar cea - este ancorata intr-o retea
terminala formata din spectrina. Miscarile sunt datorate interactiunii dintre actina si miozina din reteaua
terminala.
Stereocilii sunt forme specializate de microvili din celulele auditive, care detecteaza vibratiile sonore.
45. Microtubuli
Microtubulii sunt alcatuiti dintr-un singur tip de proteina numita tubulina, un dimer alcauit dintr-o
subunitate alfa si una beta. Exista si o gamma tubulina, localizata in special in centrozom, cu rol in
initierea asamblarii microtubulilor.
Dimerii de tubulina vor polimeriza pentru a forma microtubulii, care, in general, sunt alcatuiti din 13
protofilamente asamblate in jurul unui spatiu central. Protofilamentele, alcauite dintr-un aranjament
cap-coada al dimerilor de tubulina, sunt dispuse paralel la nivelul microtubulilor.
La fel ca filamentele de actina, microtubulii sunt structuri polare cu doua capete distincte: capatul + cu o
crestere rapida si capatul + cu o crestere incetinita. Polaritatea este importanta in determinarea directiei
de miscare de-a lungul microtubulului, exact cum polaritatea filamentului de actina determina directia
de miscare a miozinei. Dimerii de tubulina se pot depolimeriza la fel de repede cum se pot polimeriza,
iar microtubulii pot avea cicluri rapide de asamblare si dezasamblare.
Atat alfa, cat si beta tubulina leaga GTP, care functioneaza analog ATP-ului in cazul actinei. GTP-ul legat
de beta tubulina este hidrolizat la GDP urmand depolimerizarea.
Astfel, se poate vorbi de acelasi comportament de treadmilling (moleculele legate de GTP sunt
permanent pierdute de capetele - si sunt inlocuite prin aditie de molecule de tubulina legate de GTP la
capatul + al aceluiasi microtubul). Turnoverul de reinnoire este rapid, de cateva minute, si este foarte
important pentru remodelarea citoscheletului din timpul mitozei.
Din cauza rolului central al microtubulilor in mitoza, drogurile ce afecteaza asamblarea microtubulilor
sunt utilizate in tratamentul cancerului( ex: Colchicina se leaga de tubulina si inhiba polimerizarea
tubulinei, blocand mitoza, deci inhiband diviziunea celulara). La fel si Taxolul, Vincristina, Vinblastina.
Microtubulii sunt responsabili de diferite tipuri de miscari, incluzand: transportul celular, pozitionarea
membranelor veziculare si a organitelor, separarea cromozomilor in mitoza, bataia cililor si a flagelilor.
Miscarea de-a lungul microtubulilor este bazata pe existenta unei proteine motor ce utilzieaza energia
derivata din hidroliza ATP-ului.
kinezinele
dineinele
Kinezinele si dineinele sunt proteine distincte ce se misca de-a lungul microtubulilor in directii opuse:
kinezina de la capatul - la capatul + , si dineina de la capatul + la capatul -.
Am stabilit ca kinezina se misca de la capatul - la capatul +. Capatul + este dispus , la axon, catre butonul
terminal, deci, kinezina are rol in transportul veziculelor si organitelor celulare dinspre corpul axonal.
Prin cristalografie cu raze X s-a stabilit ca atat kinezina, cat si miozina utilieaza mecanisme moleculare
identice pt cuplarea si hidroliza ATP-ului.
Kinezinele si dineinele au structuri pe baza de lanturi grele si usoare. Lanturile grele formeaza domenii
globulare ce leaga ATP-ul si ele sunt responsabile de deplasarea de-a lungul microtubulilor.
Microtubulii se extind in celula din centrii de organizare ai microtubulilor, in care acestia sunt ancorati cu
capetele -. In marea majoritate a celulelor, centrul de organizare este Centrozomul, localizat in
apropierea nucleului.
In timpul mitozei, microtubulii se extind din centrul celular duplicat pentru a forma fusul de diviziune, ce
este responsabil de separarea si distributia cromozomilor in celulele fiice. Centrozomul serveste de situs
initial de asamblare al microtubulilor, care cresc apoi catre periferie de la nivelul centrozomilor. Acest
lucru stabileste si polaritatea microtubulilor in celula. Capatul - este la nivelul centrozomului, iar capatul
+ este catre citoplasma celulara.
Centrozomii sunt formati dintr-o pereche de centrioli perpendiculari unul pe celalalt, inconjurata de o
masa amorfa de material pericentriolar.
Centriolii sunt structuri cilindrice alcauite din 9 triplete de microtubuli, similar corpusculului bazal al
cilului si flagelului. Centriolii sunt considerati precursorii corpusculilor bazali.
Mai intai, are loc duplicarea centrozomului pentru a forma 2 centri de organizare separati, care se
dispun la polii opusi ai celulei. Cei doi centrozomi vor forma cei doi poli ai fusului de diviziune. Cum
celula intra in mitoza, rata de dezasamblare creste de 10 ori. Astfel, are loc o dezasamblare a
microtubulilor interfazici si o crestere a formarii de microtubuli scurti emanati din centrozom. Formarea
fusului de diviziune implica o stabilizare selectiva a unor microtubuli ce emana de la nivelul
centrozomului.
Spre exemplu, microtubulii din axoni si din dendrite sunt diferit organizati si se asociaza cu proteine
MAPs distincte. In axoni, microtubulii sunt orientate cu capetele + catre butonii terminali si cu capetele -
catre corpul celular. Ambele capete se termina in citoplasma, si nu in centrozom. In schimb, in dendrite
microtubulii sunt paraleli intre ei, unii avand capatul + spre corpul celular, altii pe cel -.
47. Centriolii, centrul celular
Sunt alcatuiti din 9 triplete de microtubuli, similar corpusculului bazal al cilului si flagelului. Centriolii
sunt considerati precursori ai corpusculului bazal, intrand in componenta centrulului celular.
Centrozomul=centrul celular este alcatuit din doi centrioli orientati perpendicular unul pe celalalt si
inconjurati de un material amorf pericentriolar.
Microtubulii care provin din centrozom nu se vor termina in centriol, ci in materialul pericentriolar care
initiaza asamblarea microtubulilor si care poate capta extremitatile microtubulilor polimerizati
independent in citosol.
Centrul celular este responsabil de initierea si declansarea diviziunii celulare, formand fusul de diviziune
prin microtubuli. De asemenea genereaza si msicarea cililor sau a flagelilor prin faptul ca la baza
acestora se gaseste intotdeauna un centriol numit corpuscul bazal.
Denumirea de ribozomi provine de la acidul ribonucleic din structura acestora si de la cunvatul grecesc
soma=corp.
Ribozomii sunt organite citoplasmatice gasite atat la PK, cat si la EK. La EK, ribozomii sunt prezenti in
toate tipurile celulare, cu exceptia hematiei adulte, dar si in matricea unor organite celulare cum sunt
mitocondriile, unde au rol in sinteza protein-enzimelor specifice. Ribozomii mitocondriali sunt
intotdeauna mai mici decat cei citoplasmatici si sunt comparabili cu ribozomii PK, ceea ce reflecta
originea pe scara evolutiei a mitocondriei.
Ribozomii sunt gasiti in celula sub doua forme: liberi si atasati RE. Starea in care se gasesc ribozomii
depinde de prezenta in lantul polipeptidic sintetizat a unei secvente numite "semnal de orientare catre
RE"(ER-targeting signal sequence).
Ribozomii liberi:
Se gasesc in citoplasma(citosol)
Pot apare singuri sau in grupuri sub forma de poliribozomi sau polisomi(atasi de un ARNm)
Sunt mai numerosi in celulele implicate in sitneza proteinelor solubile in citoplasma sau care
formeaza structuri citoplasmatice importante sau elemente motile
Ribozomii atasati:
Se gasesc atasati la exteriorul RE formand RER
Aparincantitatimaimariincelulelecaresecretaproteinedeexport,proteinecareingeneral contin
punti disulfurice sau AA cu cisteina, necesitand sinteza in lumenul RE
Sunt responsabili de sinteza proteinelor care vor intra in constitutia membranelor sau vor fi
impachetate in vezicule si stocate in citoplasma sau exportate in afara celulei
Dimensiunile ribozomului sunt curprinste in 15-30 nm. Structural, sunt formati din ribonucleoproteine si
din molecule de ARNr ( 3 la PK si 4 la EK). Componenta proteica are rol de a stabiliza structura si
influenteaza mai degraba abilitatea ARNr de a sintetiza proteine.
Sub mici:
30S la PK
40S la EK
Sub mari:
50S laPK
60S la EK
Biogeneza ribozomilor are loc in citoplasma si in nucleol si implica functionarea coordonata a peste 200
de proteine si procesarea celor 4 ARNr cat si asamblarea acestora cu RNP.
RNP sunt sintetizate in citoplasma in vecinatatea nucleului. Componentele proteice ale subunitatilor
mare si mica sunt importate in nuclei prin porii nucleari cu diametru de 120nm. Prin porii nucleari sunt
importate prin transport activ peste 560 000 RNP/minut. ARNr este transcris cu viteza foarte mare in
nucleol aici gasindu-se toate cele 45 de gene care codifica ARNr. Dupa aceea, este asamblat cu
subunitatile ribozomale si este exportat prin porii nucleari in citoplasma.
Ribozomii constituie sediul biosintezei proteice prin interactiuni intre ARNm, ARNt si ARNr, fiind
denumiti aparatul de traducere al celulei.
Sinteza aminoacil-ARNt
Initierea sintezei lantului polipeptidic
Elongarea lantului polipeptidic
Incheierea sintezei lantului polipeptidic
1. Sinteza aminoacil-ARNt
Practic, aminoacil-ARNt realizeaza legatura dintre secventa codonilor din ARNm si structura primara a
proteinelor.
http://www.youtube.com/watch?v=Ikq9AcBcohA
2. Initierea sintezei lantului polipeptidic
Se formeaza un complex de preinitiere din subunitatea mica ribosomala, primul aminoacil-ARNt , cel
initiator, intotdeauna metionin-ARNt , precum si factori eucariotici de initiere.
Complexul se ataseaza pe ARNm si detecteaza codonul start, intotdeauna AUG. Met-ARNt este situat in
situsul P al ribozomului (ordinea e E P A) . Met-ARNt e folosit o singura data in sinteza unui lant peptidic
si este numit ARNt de initiere.
In situsul A se ataseaza aminoacil-ARNt corespunzator urmatorului codon din ARNm. Este catalizata
sinteza legaturii peptidice dintre metionina si al doilea aminoacid, cu transferul dipeptidului pe al doilea
ARNt => ARNt dipeptidil. ARNt-ul corespunzator metioninei este mutat in situsul E si eliberat, prin
mutarea cu 3 baze in directia 3' a ARNm.
3. Elongarea
Incepe cand ARNt-dipeptidil este transferat din situsul A in situsul P, proces care va continua pe toata
lungimea ARNm.
Intotdeauna in situsul A se va alinia un alt codon care va fi recunoscut de anticodonul corespunzator din
ARNt si care va lega un nou AA la catena polipeptidica.
Are loc cand in dreptul situsului A ajunge codonul stop (UAA, UAG, UGA), pentru care nu exista ARNt cu
anticodon complementar.
Codonii stop sunt recunocsuti de o proteina numita factor de terminare, care se leaga in situsul A si
produce hidroliza legaturii dintre catena polipeptidica si ARNt din situsul P.
Lantul polipeptidic este modificat in continuare prin hidroliza si indepartarea radicalului metionil.
** In abordarea acestui subiect se va discuta despre lantul respirator( vezi functiile mb mitocondriale
interne , printre ultimele subiecte) , este bine sa mentionezi si de glicoliza anaeroba, metabolizarea
acizilor grasi ( vezi tot la mitocondrie).
***Asistenta de biocel LP a precizat ca mai multe informatii se vor afla la biochimia de sem 2 ( acest
document a fost creat pe sem 1).
51. Sinteza lantului polipeptidic la nivelul ribozomilor
Sinteza aminoacil-ARNt
Initierea sintezei lantului polipeptidic
Elongarea lantului polipeptidic
Incheierea sintezei lantului polipeptidic
1. Sinteza aminoacil-ARNt
Practic, aminoacil-ARNt realizeaza legatura dintre secventa codonilor din ARNm si structura primara a
proteinelor.
http://www.youtube.com/watch?v=Ikq9AcBcohA
Se formeaza un complex de preinitiere din subunitatea mica ribosomala, primul aminoacil-ARNt , cel
initiator, intotdeauna metionin-ARNt , precum si factori eucariotici de initiere.
Complexul se ataseaza pe ARNm si detecteaza codonul start, intotdeauna AUG. Met-ARNt este situat in
situsul P al ribozomului (ordinea e E P A) . Met-ARNt e folosit o singura data in sinteza unui lant peptidic
si este numit ARNt de initiere.
In situsul A se ataseaza aminoacil-ARNt corespunzator urmatorului codon din ARNm. Este catalizata
sinteza legaturii peptidice dintre metionina si al doilea aminoacid, cu transferul dipeptidului pe al doilea
ARNt => ARNt dipeptidil. ARNt-ul corespunzator metioninei este mutat in situsul E si eliberat, prin
mutarea cu 3 baze in directia 3' a ARNm.
3. Elongarea
Incepe cand ARNt-dipeptidil este transferat din situsul A in situsul P, proces care va continua pe toata
lungimea ARNm.
Intotdeauna in situsul A se va alinia un alt codon care va fi recunoscut de anticodonul corespunzator din
ARNt si care va lega un nou AA la catena polipeptidica.
Are loc cand in dreptul situsului A ajunge codonul stop (UAA, UAG, UGA), pentru care nu exista ARNt cu
anticodon complementar.
Codonii stop sunt recunocsuti de o proteina numita factor de terminare, care se leaga in situsul A si
produce hidroliza legaturii dintre catena polipeptidica si ARNt din situsul P.
Lantul polipeptidic este modificat in continuare prin hidroliza si indepartarea radicalului metionil.
* Preferabil, a se studia mai intai subiectele referitoare la RE ( pentru o completa intelegere) !!!
Vorbim in acest caz despre o functie a RE, si anume, vorbim despre asistarea proteinelor pentru
impachetarea corecta.
Asistarea este realizata de proteine numite saperone = chaperone , acestea fiind deci molecule
specializate in asistarea proteinelor nou-sintetizate pentru adoptarea conformatiei corecte, acea
conformatie ce asigura functionalitatea macromoleculelor.
Calnexina
Prin activitatea ei de tip lectinic, leaga structurile N-glicozidice ramase dupa tundere cu o singura
glucoza. Calnexina mentine precursorul de glicoproteina legat pe tot parcursul asistarii sale in adoptarea
conformatiei corecte.
Desprinderea glicoproteinei din interactiunea cu calnexina nu se face decat dupa realizarea acestui scop,
prin actiunea unei glucozidaze aflate-n lumenul RE. Mai mult, in cazul in care, accidental, glucoza este
clivata inainte de terminarea rolului calnexinei, macromolecula nu va parasi RE catre complexul Golgi, ci
va fi reglucozilata de catre o glucozil-transferaza. Acesta ii va transfera o glucoza de pe substratul Uridil-
difosfo-glucoza, asigurand astfel reatasarea glicoproteinei la calnexina, pentru definitivarea proecsului
de asistare.
Protein disulfura izomeraza
Intrucat lumenul RE este echivalentul spatiului extracelular, inseamna ca aici sunt prezente conditii
oxidante, lucru ce favorizeaza realizarea de punti disulfurice.
Intrucat in structura cuaternara a proteinelor, puntile disulfurice nu se stabilesc neaparat intre doua
Cysteine in succesiunea-n care apar ele in secventa primara, ci dimpotriva, la distanta ( de multe ori
chiar intre regiuni aflate una la capatul N-terminal, alta la cel C-terminal), realizarea acestor legaturi
trebuie foarte bine controlata.
Acest lucru se face prin asistarea prin intermediul enzimei protein disulfura izomeraza, care desface
puntile incorecte din proteinele a caror traducere s-a terminat si ajuta la realizarea puntilor -S-S-
corecte.
Este saperona cu cea mai larga sfera de actiune si este responsabila si de controlul deschiderii si
inchiderii porului transloconului.
BiP complexeaza noile proteine translocate si nu le elibereaza decat atunci cand impachetarea lor este
corect definitivata. Daca proteina esueaza in adoptarea conformatiei corecte, BiP o "conduce" inapoi la
translocon, care, prin asocierea cu proteine accesorii diferite de cele de internalizare, expulzeaza lantul
polipeptidic "ratat" in citosol, unde este poliubiquitinilat, intrand in proces de degradare proteolitica in
proteasom, organitul de degradare a proteinelor citosolice.
Necesarul de saperone este asigurat prin mecanisme de semnalizare initiate in lumenul RE , in urma
caror rezulta formarea de ARNm , ce permite la randul sau formarea de proteine de reglare a exprimarii
genice. Acestea, prin activitate endonucleazica, prelucreaza un pre-ARNm deja existent in citoplasma,
rezultand un ARNm functional. Acesta este cel folosit pentru producerea de saperone !!
Noile saperone astfel sintetizate asigura satisfacerea nevoii crescute de molecule de asistare-n lumenul
RE, eficientizand astfel procesele.
53. Structura si biogeneza proteazomilor. Degradarea proteinelor medi ata de
ubiquitina
Complexul proteazomic 26S are masa moleculara de 2.400 kDa, forma de butoias si este alcatuit din
urmatoarele componente:
particula miez, formata din 4 inele suprapuse , fiecare alcatuit din sapte proteine protomerice, din
care: doua sunt inele beta centrale cu activitate treonin-proteazica si doua sunt inele alfa, fara
activitate cataliticacunoscuta
doua particule reglatoare identice, cate una la fiecare capat al particulei miez. Fiecare particula
reglatoare areinstructura sa14proteinediferite deceledinparticulamiez,sasedintreele fiind ATP-
aze. Uneledintre subunitatile particulei reglatoare ausitusuri ce permitrecunoasterea ubiquitinei
Degradarea proteinelor este esentiala pentru celula doarece asigura aminoacizi pentru o noua sinteza
proteica, indeparteaza enzimele aflate in exces si indeparteaza factorii de transcriptie care nu mai sunt
necesari.
Proteazomii sunt responsabili de digestia proteinelor endogene: factori de transcriere, cicline ale ciclului
celular, proteine codificate de virusuri, proteine incorect pliate sau degradate.
Pentru descrierea caii de degradare proteica mediata de ubiquitina s-a primit premiul Nobel in 2004.
Digestia proteica incepe cand proteinei ce urmeaza a fi digerate i se ataseaza un mic polipeptid numit
ubiquitina (Ub), o proteina globulara de 76 AA. Proteinele destinate procesului de degradare sunt
conjuate cu ubiquitina care se leaga de capatul N-terminal al unui reziduu de lizina, urmand apoi
atasarea altor molecule de Ub, cu formarea unui lant.
E1 (enzima de activare)- modifica Ub in asa fel incat Gly din capatul C-terminal sa reactioneze cu Lys de pe
proteina destinata degradarii
E2 (enzima de conjuare a Ub, atasand-o la proteina)
E3 - are rol in recunoasterea proteinei substrat
Legarea ubiquitinei reprezinta semnalul care permite proteinei sa intre in complexul proteazomic.
Etapele procesului de digestie:
In cazul in care fragmentele de peptide de 8-10 AA nu sunt degradate, ele pot fi transporate in RE de
catre un transportor asociat cu complexul de prezentare a antigenelor, urmand a fi prezentate
sistemului imun ca potentiale antigene.
Calea de degradare proteazomica este esentiala pentru numeroase procese celulare, inclusiv raspunsul
din stresul oxidativ, reglarea transcriptiei, rol in elongare.
Blocarea digestiei intracelulare la nivelul proteazomilor poate ajuta la protejarea celulei. Blocarea
degradarii se face cu inhibitori proteazomici , precum Bortezomib, uitilizat in tratamentul mielomului
multiplu, o boala cu niveluri ridicate de proteazomi. Medicamentul blocheaza actiunea proteolitica a
proteazomului si inhiba ciclinele stopand diviziunea haotica a celulelor canceroase.
tranzitoriu (ex: in celula hepatica postprandial, sub forma de picaturi lipidice izolate,
proportionale ca numar cu cantitatea de lipide ingerate, sunt repede metabolizate si dispar din
citoplasma la doar cateva ore dupa ingestie)
temporar(ex: in celulele secretorii din glanda mamara in lactatie, dispar dupa terminarea
perioadei de lactatie)
permanent( in adipocite - albe sau brune)
Adipocitele albe formeaza tesutul adipos alb, au forma rotunjita sau poligonala, cand sunt grupate.
Incluziunea lipidica este unica si ocupa intreaga citoplasma care este impinsa spre periferia celulei,
predominant in jurul nucleului. Aceste celule au rol in metabolismul lipidic, de protectie a principalelor
organe si in termogeneza la nivelul tegumentului.
Adipocitele brune formeaza tesutul adipos brun, bine dezvoltat la nou-nacsut si in copilarie si care apoi
involueaza. La adult persista in regiunea interscapulara si inghinal.
Patologic, se pot observa numeroase incluziuni lipidice in hepatocite la alcoolici.
Aspecte in microscopie
MO – prezinta un aspect clar pe preparatele standard (Alb in HE, Rosu in Sudan IV)
ME – aspect electronoclar
MET – aspect electronodens (nu atat de inchis precum melaninele)
Incluziuni fiziologice :
Melanina
Lipofuscina
Hemosiderina
Patologic, pigmenti biliari pot apare sub forme de bilirubina in celulele Kupfer sau chiar in hepatocite.
56. Incluziuni de glicogen - aspect MO, ME
Celulele animale bogate in depozite glucidice sunt hepatocitele si celulele musculare la nivelul carora se
gasesc cantitati mari de incluziuni de glicogen. Depozitele de glicogen sunt utilizate in situatia in care
celula este supusa unor activitati mecanice intense ( ex: contractia musculara), sau in conditii de
activitate intensa de sinteza.
Aceste depozite se formeaza prin glicogenogeneza si sunt utilizate de celula in urma procesului de
glicogenoliza.
MO - se evidentiala cu Carmin Amoniacal BEST, evidentiindu-se sub forma de plaje mai mult sau mai
putin intinse
ME- incluziunile de glicogen apar sub forma de bastonase(particule alfa) sau de rozeta(particule beta)
Lizozomii sunt organite ale digestiei intracelulare, prezenti in toate celulele, cu exceptia hematiei adulte.
Se gasesc in numar foarte mare in hepatocite si macrofage. Cea mai mare parte a lizozomilor unei celule
este dispusa in regiunea juxtanucleara in stransa vecinatate cu aparatul Golgi.
Lizozomii sunt delimitati de o membrana de natura fosfolipidca si contin enzime hidrolitice implicate in
degradarea tuturor tipurilor de polimeri biologici: proteine-proteaze, lipide-lipaze, acizi nucleici-
nucleare, carbohidrati-glicozidaze, toate active in mediu acid.
Membrana lizozomilor detine componenti unici care asigura rezistenta la actiunea hidrolazelor. Cele
mai multe proteine lizozomale membranare implicate in asigurarea functiei lizozomilor sunt inalt
glicozilate(cu cat este mai mare procentul de carbohidrati al unei proteine, cu atat este mai greu
digerata).
Complexul Golgi sorteaza in regiunea trans enzimele primite de la RE prin regiunea cis. In aceasta
regiune, precursorului hidrolazelor lizozomale i se ataseaza , sub actiunae unor glicotransferaze, un
radical fosfat la reziduul de manoza. Gruparea manozo-6 fosfat formeaza semnalul de sortare -> enzime
e transportata de ap. Golgi spre regiunea trans unde se leaga de receptori de manozo 6-fosfat, care
diretioneaza enzimele spre lizozomi.
Dupa legare, incepe formarea unei vezicule care se acopera cu clatrina, se desprinde si va fuziona cu
lizozomul in formare. Lizozomul are pe suprafata o pompa protonica cu rol de acidifiere a interiorului,
ducand la indepartarea gruparii fosfat si la disocierea hidrolazei de pe receptor. Receptorul va fi reciclat
inapoi in ap. Golgi .
Tipuri de lizozomi
Lizozomi secretori
Lizozomi conventionali
Lizozomii secretori sunt gasiti in celule ale sistemului imun derivate din linia hematopoietica(ex:
limfocitele T).
Lizozomii secretori sunt o combinatie intre lizozomii conventionali si granulele secretorii. Ei difera de
lizozomii conventionali deoarece contin produsul de secretie specific tipului celular in care se afla.
Evident, lizozomii secretori contin si hidrolazele si proteinele membranare si au aceleasi facilitati in
mentinerea pH-ului, ca si lizozomii conventionali.
Lizozomii secretori maturi se deplaseaza pana in vecinatatea membranei plasmatice, unde raman in
standby cu secretiile pregatite, gata de a fi eliberate. Cand limfocitul T, spre exemplu, este perfect
orientat catre celula tinta, secretiile sunt eliberate, iar factori de mediu activeaza secretiile inainte ca
acestea sa actioneze.
Lizozomii conventionali
Lizozomii sunt considerati ca organite refolosibile si cand celula se divide fiecare celula fiica primeste un
anumit numar de lizozomi.
Ipotezele referitoare la modul de actiune al lizozomilor sunt centrate pe studiul endozomilor primari si
secundari. Exista dovezi care arata ca:
1. sediul proteolizei nu este in lizozomi, ci intr-un organit care seamana cu un endozom secundar si contine
20% hidrolaze
2. lizozomii contin aproximativ 80% din enzimele necesare digestiei intracelulare
3. lizozomii sunt probabil organite care stocheaza hidrolaze, pe care le tin intr-o forma inactiva la un ph
de aprox. 5
4. lizozomii nu actioneaza ca organtie de sine statatoare, ci se intalnesc cu endozomii secundari si
actioneaza ca un sistem endolizozomal
Exista doua modele de interactiune intre lizozomi si endozomi.
Modelul "Kiss and run" : acest model este bazat pe un scurt contact intre endozomul secundar si
lizozom, pentru a schimba intre ei continutul chimic ; dupa separare, lizozomul este liber de a
interactiona cu un alt endozom secundar
Modelul de fuziune: acest model sustine fuziunea completa dintre un endozom secundar si un lizozom,
rezultand un organit hibrid. In timpul fuziunii are loc dezasamblarea moleculara a continutului endocitat,
iar aminoacizii si alte molecule rezultate sunt preluate de transportori si trec din organitul hibrid in
citoplasma. Dupa aceste procese de dezasamblare si reciclare, continutul organitului hibrid se
condenseaza, iar lizozomul se reformeaza, fiind disponibil pentru o noua fuziune.
Modelul maturarii - un endozom primar este format din vezicule cu originea in membrana
plasmatica, ce fuzionaza intre ele; alte vezicule aduc si preiau substante chimice pana cand
endozomul primar devine endozom secundar si apoi atinge stadiul de lizozom
Modelul transportului vezicular - endozomii primari si secundari sunt organite separate si stabile
legate prin vezicule care transporta substanta de la endozomii primari spre cei secundari
, care se matureaza pentru a deveni lipozomi
Digestia lizozomala
Materialele cu care intra in contact lizozomii necesita procese de dezasamblare si reciclare ce pot
provine din surse extra si intracelulare :
Tipuri de lizozomi
Lizozomi secretori
Lizozomi conventionali
Lizozomii secretori sunt gasiti in celule ale sistemului imun derivate din linia hematopoietica(ex:
limfocitele T).
Lizozomii secretori sunt o combinatie intre lizozomii conventionali si granulele secretorii. Ei difera de
lizozomii conventionali deoarece contin produsul de secretie specific tipului celular in care se afla.
Evident, lizozomii secretori contin si hidrolazele si proteinele membranare si au aceleasi facilitati in
mentinerea pH-ului, ca si lizozomii conventionali.
Lizozomii secretori maturi se deplaseaza pana in vecinatatea membranei plasmatice, unde raman in
standby cu secretiile pregatite, gata de a fi eliberate. Cand limfocitul T, spre exemplu, este perfect
orientat catre celula tinta, secretiile sunt eliberate, iar factori de mediu activeaza secretiile inainte ca
acestea sa actioneze.
Lizozomii conventionali
Lizozomii sunt considerati ca organite refolosibile si cand celula se divide fiecare celula fiica primeste un
anumit numar de lizozomi.
Ipotezele referitoare la modul de actiune al lizozomilor sunt centrate pe studiul endozomilor primari si
secundari. Exista dovezi care arata ca:
5. sediul proteolizei nu este in lizozomi, ci intr-un organit care seamana cu un endozom secundar si contine
20% hidrolaze
6. lizozomii contin aproximativ 80% din enzimele necesare digestiei intracelulare
7. lizozomii sunt probabil organite care stocheaza hidrolaze, pe care le tin intr-o forma inactiva la un ph
de aprox. 5
8. lizozomii nu actioneaza ca organtie de sine statatoare, ci se intalnesc cu endozomii secundari si
actioneaza ca un sistem endolizozomal
Modelul "Kiss and run" : acest model este bazat pe un scurt contact intre endozomul secundar si
lizozom, pentru a schimba intre ei continutul chimic ; dupa separare, lizozomul este liber de a
interactiona cu un alt endozom secundar
Modelul de fuziune: acest model sustine fuziunea completa dintre un endozom secundar si un lizozom,
rezultand un organit hibrid. In timpul fuziunii are loc dezasamblarea moleculara a continutului endocitat,
iar aminoacizii si alte molecule rezultate sunt preluate de transportori si trec din organitul hibrid in
citoplasma. Dupa aceste procese de dezasamblare si reciclare, continutul organitului hibrid se
condenseaza, iar lizozomul se reformeaza, fiind disponibil pentru o noua fuziune.
Modelul maturarii - un endozom primar este format din vezicule cu originea in membrana
plasmatica, ce fuzionaza intre ele; alte vezicule aduc si preiau substante chimice pana cand
endozomul primar devine endozom secundar si apoi atinge stadiul de lizozom
Modelul transportului vezicular - endozomii primari si secundari sunt organite separate si stabile
legate prin vezicule care transporta substanta de la endozomii primari spre cei secundari
, care se matureaza pentru a deveni lipozomi
Digestia lizozomala
Materialele cu care intra in contact lizozomii necesita procese de dezasamblare si reciclare ce pot
provine din surse extra si intracelulare :
Peroxizomii sunt organite mici, sferice, delimitate de endomembrane, gasite in majoritatea celulelor EK .
Initial au fost numiti microcorpi, iar numele de peroxizomi provine de la continutul crescut in oxidaze,
care produc peroxidul de hidrogen, toxic pentru celule.
Examinati la MET, peroxizomii sunt delimitati la exterior de o membrana simpla, de circa 6nm grosime,
iar in interior contin o matrice granulara, amorfa sau fibrilara. In matrice se observa uneori una sau mai
multe structuri cristaline inconjurate de material amorf- mediu electronodens. Aceste structuri
denumite cristaloizi se observa in special la regnul animal, dar sunt absente la peroxizomii umani.In
sectiune transversala, acesti cristaloizi dau un aspect de fagure de miere.
Citomembrana peroxizomala prezinta o compozitie asemanatoare cu cea a RE, diferind de aceasta prin
unele polipeptide si enzime componente. Uneori se poate observa continuite intre membrana
peroxizomala si cea a REN , dar cel mai des se intalneste continuitate peroxizom-peroxizom, formand un
"reticul peroxizomal".
Peroxizomul nu contine nici ADN, nici ribozomi, si trebuie sa isi importe toate proteinele constituente.
Biogeneza peroxizomala
Procesul prin care se formeaza membrana peroxizomilor este incomplet cunoscut , insa implica
formarea bistratului lipidic , iar apoi importul proteinelor specifice in acesta. Exista 3 proteine implicate
in procesul de formare a membranei peroxizomilor, numite peroxine : PEX 3, PEX 16, PEX 19.
Proteinele matrice peroxizomale sunt codificate de gene aflate in nucleu si sintetizate pe ribozomii
liberi, apoi importate post-translational in citoplasma. Proteinele specifice peroxizomilor au 2 peptide
semnal care directioneaza aceste proteine spre matricea peroxizomala, numite PTS1 si PTS2 (
peroxisomal targeting signal).
Importul proteinelor matricei peroxizomale implica legarea ligandului la receptor( receptorii sunt
peroxine, liganzii sunt PTS-uri), apoi urmeaza transportul proteinelor in peroxizom, andocarea
receptorilor in interiorul peroxizomului, iar apoi reciclarea acestor receptori .
Functii
Peroxizomii sunt sediul principal al utilizarii oxigenului. Sunt organite mici, sferice, delimitate de
endomembrane, gasite in majoritatea celulelor EK . Initial au fost numiti microcorpi, iar numele de
peroxizomi provine de la continutul crescut in oxidaze, care produc peroxidul de hidrogen, toxic pentru
celule.
Peroxizomii fac parte din categoria organitelor semiautonome, alaturi de mitocondrie si cloroplaste.
Organitele celulare semiautonome sunt definite ca organitele aflate in relatie de simbioza cu celula,
capabile de autoreplicare prin fisiune binara.
Astfel, peroxizomii sunt capabili de a se divide desi nu poseda material genetic. Proliferarea
peroxizomala este practic o adaptare la stimuli de mediu ce semnalizeaza necesitatea unor enzime
lizozomale.
Reticulul endoplasmic este un organit delimitat de endomembrana, structurat sub forma unor cisterne
si/sau tubuli, cu numeroase anastomoze, a caror fata citoplasmatica poate prezenta rugozitati si a carui
functie de baza este aceea de a produce molecule si macromolecule esentiale organizarii si functionarii
celulelor.
RE face parte din grupul organitelor implicate in biogeneza si traficul intracelular al membranelor, alaturi
de ap. Golgi, lizozomi si de sistemul endosomal, fiind cel care initiaza procesele celulare care se
desfasoara in aceste organite.
RE reprezinta cea mai abundenta structura delimitata de endomembrane din celula, continand mai
multe de jumatate din membranele acesteia.
Detalii structurale asupra organizarii RE au fost obtinute prin microscopie electronica. Organitul este
structurat pe baza unor endomembrane sub forma de cisterne ce prezinta numeroase anastomoze si
tubuli legati. Spatiul din interiorul membranelor este denumit lumen. Lumenul RE este continuu intre
cisterne si tubuli, iar la nivelul cisternelor se realizeaza anastomoze si cu anvelopa nucleara. Se
realizeaza astfel o continuitate intre lumenul RE si lumenul anvelopei nucleare.
De regula, zonele structurate sub forma de cisterne prezinta ribozomi atasati pe fata citoplasmatica a
organitului, care dau aspectul rugos acestor arii ; ele structureaza ceea ce a fost denumit RER . Ribozomii
sunt prezenti si pe fata citoplasmatica a membranei externe a anvelopei nucleare.
Zonele structurate sub forma de tubuli, care sunt ca niste prelungiri ale cisternelor RER, nu prezinta
rugozitati si au fost denumite reticul endoplasmic neted (REN).
Deci, RER si REN nu sunt doua organite independente ci zone diferit organizate la nivel ultrastructural al
aceluiasi organit: RE .
62. Mecanismul prin care lantul polipeptidic este transferat din citosol in RE
Biosinteza tuturor proteinelor intr-o celula se initiaza in citosol, exceptie facand proteinele codificate de
ADN-ul mitocondrial.
Se pune problema care dintre complexele de biosinteza proteica(polisomi) trebuie sa fie preluate la
nivelul membranei sale. Informatia prin care se face selectia se afla in insusi lantul polipeptidic in
formare. Ea este o secventa compacta de 15-30 AA preponderent hidrofobi denumita secventa semnal.
De regula, secventa semnal este asociata capatului amino-terminal al proteinelor in cauza.
Desi necesara prezenta secventei semnal, aceasta nu este suficienta, intrucat nu are un receptor
corespunzator in membrana RE. In procesul de recrutare a polisomilor care au produs peptida esmnal in
proteina a carei sinteza o desfasoara, intervine un alt complex macromolecular ribonucleoproteic,
denumit particula de recunoastere a semnalului (SRP - Signal Recognition Particle). Aceasta contine o
molecula mica de ARN, complexata polipeptidic, rezultand o forma de bastonas.
Acest complex structureaza la un capat un sit de interactiune cu peptida semnal din lantul polipeptidic si
la celalalt capat un domeniu de legare la situl A al ribosomului. Dupa legarea la ribosom, adiacent
situsului de interactiune cu peptida semnal, SRP expune situsul de legare la receptorul specific din
membrana RE , si anumte receptorul la SRP ( SRPR = SRP receptor).
Dupa legarea complexului ribosom operational - lant polipeptidic in sinteza cu particula de recunoastele
semnal, receptorul din membrana RE preda intreaga masinarie unui alt complex macromolecular, de
aceasta data, transmembranar din membrana RE, complex denumit translocon.
Transloconul este astfel organizat incat structureaza pe de o parte un sit de acomodare a peptidei
semnal hidrofobe, iar pe de alta parte, un por hidrofil, prin care este translocat lantul peptidic in
lumenul RE, pe masura alungirii sale.
Din momentul in care transloconul preia ribosomul, SRP este eliberata in citosol, iar sinteza poate
continua.
Pe scurt, etapele descrise ar fi:
Biosinteza tuturor proteinelor intr-o celula se initiaza in citosol, exceptie facand proteinele codificate de
ADN-ul mitocondrial.
Preocuparea RE pentru proteinele care fac interesul sau nu se rezuma doar la biosinteza lantului
polipeptidic si eliberarea sa in lumen. RE isi asuma mai departe si prelucrarea lanturilor polipeptidice,
prelucrare ce implica pe de o parte modificarea chimica la unele resturi ale aminoacizilor, iar pe de alta
parte asistarea proteinelor pentru o corecta impachetare, adica, pentru adoptarea unui conformatii
corecte, functionale.
La nivelul RE se petrec o serie de transformari asupra proteinelor care au loc concomitent cu traducerea
(modificari co-traducere), sau dupa terminarea acesteia ( modificari post-traducere). O modificare co-
traducere este actiunea semnal-peptidazei si clivarea peptidei semnal in cazurile specificate.
Aceste modificari sunt etape ale maturarii proteice, maturare ce incepe la nivelul RE si este continuata si
finalizata in complexul golgian.
In RE este initiata formarea structurilor N-glicozidice, adica acele structuri glucidice purtate de azotul
amidic al asparaginei. Acest lucru se petrece numai atunci cand Asp se afla adiacent secventei ... -Asn-X-
Ser(Thr)-... , unde X poate fi oricare dintre AA, cu exceptia Pro.
Au fost evidentiate, la unele proteine, hidroxilari in pozitia 4 a unor Proline, sau in pozitia 5 a unor lizine.
Aceasta modificare e operata de carboxilaza, al carei sit de activitate e expus pe versantul luminal.
Glipiarea - procesul prin care unele ectoproteine sunt atasate mai ferm la bistratul lipidic, prin ceea ce
se numeste ancora glicofosfatidilinozitolica. Ancorarea se face printr-o legatura amidica, iar distribuirea
acestui tip de proteine se face preferential la nivelul plutelor lipidice. Ancorarea prin glicofosfolipid
permite eliberarea acestor proteine prin activitatea fosfolipazelor, mediind semnalizari celulare.
calnexina
proteindisulfuraizomeraza(leagatranzitoriucisteineledinproteinasintetizata,sau desface puntile
incorecte din proteinele a caror traducere s-a terminal si ajuta la realizarea puntilor -S-S- corecte)
BiP ( Binding Protein) - saperona cu cea mai larga sfera de actiune care se pare ca ar fi responsabla si
pentru controlul deschiderii si inchdierii porului transloconului, ea complexeaza
noile proteine translocate si nu le elibereaza decat atunci cand impachetarea lor este corect
definitivata; mai mult, daca proteina esuaza in adoptarea conformatiei corecte, BiP o conduce la
translocon, care expulzeaza lantul polipeptidic "gresit" in citosol, unde este poliubiquitinilat si
intra in proces de degradare proteolitica in protasom, organitul de degradare a proteinelor
citosolice
Reticulul endoplasmic este un organit delimitat de endomembrana, structurat sub forma unor cisterne
si/sau tubuli, cu numeroase anastomoze, a caror fata citoplasmatica poate prezenta rugozitati si a carui
functie de baza este aceea de a produce molecule si macromolecule esentiale organizarii si functionarii
celulelor.
RE face parte din grupul organitelor implicate in biogeneza si traficul intracelular al membranelor, alaturi
de ap. Golgi, lizozomi si de sistemul endosomal, fiind cel care initiaza procesele celulare care se
desfasoara in aceste organite.
RE reprezinta cea mai abundenta structura delimitata de endomembrane din celula, continand mai
multe de jumatate din membranele acesteia.
Detalii structurale asupra organizarii RE au fost obtinute prin microscopie electronica. Organitul este
structurat pe baza unor endomembrane sub forma de cisterne ce prezinta numeroase anastomoze si
tubuli legati. Spatiul din interiorul membranelor este denumit lumen. Lumenul RE este continuu intre
cisterne si tubuli, iar la nivelul cisternelor se realizeaza anastomoze si cu anvelopa nucleara. Se
realizeaza astfel o continuitate intre lumenul RE si lumenul anvelopei nucleare.
De regula, zonele structurate sub forma de cisterne prezinta ribozomi atasati pe fata citoplasmatica a
organitului, care dau aspectul rugos acestor arii ; ele structureaza ceea ce a fost denumit RER . Ribozomii
sunt prezenti si pe fata citoplasmatica a membranei externe a anvelopei nucleare.
Zonele structurate sub forma de tubuli, care sunt ca niste prelungiri ale cisternelor RER, nu prezinta
rugozitati si au fost denumite reticul endoplasmic neted (REN).
Deci, RER si REN nu sunt doua organite independente ci zone diferit organizate la nivel ultrastructural al
aceluiasi organit: RE .
Rol in metabolismul lipidic
RE participa practic la biosinteza tuturor lipidelor membranare direct in forma finala, sau prin percursori
ce sunt apoi prelucrati in aparatul Golgi.
Colesterolul este produs in RE printr-un proces biologic complex, bine elaborat si atent reglat, pornind
de la materia prima acetil-CoA => acid mevalonic => scualen => lanosterol => colesterol.
Tot la nivelul RE sunt produse ceramidele, precursorii sfingomielinelor si glicolipidelor. Ceramidele sunt
transformate in sfingomieline/glicolipide la nivelul complexului Golgi.
Componenta lipida membranara este formata insa in principal din glicerofosfatide(70%). Spre exemplu,
fosfatidilcolinele sunt biositnetizate in foita interna a membranei RE( lucru valabil si pentru celelelate
glicerofosfatide) din acil-CoA si glicerol-3-fosfat, printr-o secventa de 3 reactii:
Atat CoA, cat si fosfatul transforma moleculele atat acizii grasi, cat si glicerina, in in compusi pentru care
membrana celulara nu este permeabila, astfel reticulul neputandu-le pierde prin membrana, prin
difuzie.
Se mai pune si intrebarea este de ce este sintetizata fosfatidilcolina la nivelul foitei interne, daca ea
trebuie sa ajunga la foita externa? Redistribuirea ei se face prin complexe macromoleculare de
translocare numite generic flipaze, care maresc de 100 000 de ori frecventa miscarii de flip-flop la nivelul
membranei RE ( exceptia de la flip-flop ) . Exista 3 categorii de flipaze:
Deci, pentru PC exista in mb RE o flopaza care o translocheaza preferential din foia interna in cea
externa.
Un alt aspect interesant este faptul ca celula nu este nevoita sa sintetizeze fosfolipide de novo, atunci
cand proportia dintre diferitele tipuri trebuie sa se schimbe la nivelul bistratului. Fosfolipidele pot suferi
reactii de disproportionare, adica acele reactii prin care ele pot trece dintr-una in alta. Posibilitatile de
disproportionare nu sunt nici universale, nici intotdeauna bidirectionale.
La nivelul RE:
Distribuirea lipidelor nou sintetizate catre celelalte membrane din celule este considerate a se face prin
difuzie laterala pentru anvelopa nucleara, sau constitutiv(adica de la sine) pentur organitele implicate in
traficul intracelular al membranelor ( aparat Golgi, lizosomi, endosomi, membrana celulara).
In ceea ce priveste peroxisomul insa, studii recente legate de biosinteza organitului, dovedesc prezenta
unor structuri microveziculare care fac transport de la RE catre acesta - prin peroxine.
producerea trigliceridelor
desaturarea acizilor grasi prin citocromul b5 si acid gras desaturaze
Am afirmat, cand am definit RE, ca principala lui menire este aceea de a biosintetiza molecule si
macromolecule esentiale pentru functionarea celulei.
Dar, nu la toate componentele noilor membrane, astfel pornite, structurile sunt definitivate la nivelul
RE. Maturarea acestora continua in aparatul Golgi :
Deci, traficul dintre RE si complexul Golgi este o parte a procesului de biogeneza a membranelor.
Dar membranele trebuie sa ajunga si acolo unde sunt menite sa functioneze( adica la diversele organite,
sau in membrana celulara). Pentru acest lucru, este nevoie de continuarea traseului noilor membrane
intr-un mod directionat si riguros controlat de celula. Numai dupa ce membranele produse de novo
ajung la destinatie, procesul biogenezei lor se poate considera incheiat, incepand un altul, acela de
reciclare.
Deci, RE este un organit ubicuitar. Rolul sau in biogeneza membranelor in face indispensabil organizarii
si functionarii celulelor. Chiar si in cazul eritrocitului(lipsit de organite), RE a fost prezent si a activat in
timpul diferentierii precursorilor, pana in momentul maturarii elementului circulant.
Daca, de regula, RE contine cel putin jumatate din membranele dintr-o celula, raportul dintre
componenta rugoasa si cea neteda variaza in functie de tipul de celula. Exista celule in care RER este
preponderent ( celule specializate in sinteza si secretia de proteine, ex: celulele acinare pancreatice), sau
celule in care REN este preponderent( celule specializate in sinteza si secretia de hormoni steroidici , ex:
celulele Leydig din testicul).
Distributia intracelulara a RE acesta poate fi difuza ( hepatocite), sau polarizata, cum este in cazul
celulelor acinare pancreatice, unde RER este localizat in jumatatea bazala a celulelor, popul apical al
acestora fiind ocupat de vacuolele de secretie.
A se vedea in curs ( nu am avut timp sa il mai fac si pe asta, este singurul subiect nerezolvat aici, si guess
what: fix asta mi-a picat ).Deci , repet, A SE VEDEA IN CURS ! ( nu te baza pe faptul ca din 90 subiecte nu
ai cum sa il tragi tocmai pe asta , ca mine ! )
Aspecte introductive
Aparatul Golgi = complexul Golgi este un organit celular delimitat de endomembrane, structurat sub
forma unei stive de cisterne recurbate prezentand polaritate morfologica si biochimia, cu rol cheie in
procesele de biogeneza a membranelor, in maturarea, sortarea si distribuirea de molecule si
macromolecule atat catre locurile celulare carora le sunt destinate, cat si in calea secretorie. Face parte
din sistemul de organite implicat in traficul intracelular al membranelor, care incepe cu RE si se termina
la membrana celulara sau la componentele sistemului endosomal.
Termenul de "polaritate" este folosit in acest context pentru a sublinia existenta unei diferente intre doi
poli , in cazul ap. Golgi : doua extremitati si doua fete- cis si trans.
Acest organit a fost pentru prima data evidentiat in 1898 de catre Camilo Golgi, in celulele Purkinje, prin
impregnare argentica.
Ultrastructura
Complexul Golgi este structurat ca o stiva de cisterne recurbate. Numar cisternelor este variabil, diferind
de la un tip de celula la altul.
Dispozitia si numarul cisternelor aparatului Golgi diferita in functie de tipul celular si, implicit, de
activitatea de sinteza a proteinelor destinate ciclului secretor.
In celulele EK, ap Golgi este format din mai multe astfel de stive, unite prin tubuli inretelati care
formeaza o panglica in vecinatea nucleului, in zona pericentrozomala . Aparatul Golgi este o structura
caracterizata ultrasturctural prin polaritate morfologica, dar si prin polaritate biochimica.
o fata convexa, numita si fata cis , orientata catre cisterne ale RE , din care inmuguresc vezicule
o fata concava, numita si fata trans
retea trans-Golgi, un sistem de vezicule/vacuole , tubuli inretelati si fragmente de cisterne din care
rezulta macrovezicule ce for fi trimise catre destinatiile lor finale; aceasta retea este in continuarea
fetei trans
intre RE tranzitional si fata cis-golgiana au fost evidentiata microvezicule cu diametrul mediu de 50 nm,
care, in momentul de fata, sunt dovedite a conflua intr-un sistem veziculo-tubular, considerat un
compartiment intermediar intre RE si Golgi; acest compartiment este numit prescurtat fie VTC fie
ERGIC
Intre reteaua trans-Golgi si sistemul endosomal se descrie de asemenea un sistem de recirculare a unor vezicule de
transport, denumit compartiment de reciclare endosomal.
In ceea ce priveste stiva de cisterne, se opereaza cu notiunile : cisterne cis, cisterne mediene si cisterne
trans, dupa cum acestea sunt orientate catre fata cis-Golgi , catre fata trans-Golgi, sau sunt asezate in
zona din mijloc a stivei.
Morfologic, polaritatea se poate evidentia atat intre cisterne(cisternele cis au lumenul mai subtire, cele
trans mai gros) , cat si in cadrul cisternelor( mai efilate central si mai ingrosate limitrof).
Pentru a ne completa imaginea in spatiu a morfologiei complexului Golgi, este bine sa specificam faptul
ca cisternele trebuie vazute ca imbracand un sector de sfera. Desi corespondenta dintre polaritatea
morfologica si cea biochimia a fost dovedita intre cisterne, nu acelasi lucru s-a intamplat si in ceea ce
priveste polaritatea din cadrul aceleiasi cisterne. Nu exista, in momentul de fata, dovezi cum ca intre
zonele mediene ale cisternelor , mai subtiri, si cele limitrofe, mai gonflate, ar exista diferente de
molecularitate.
Dimpotriva, s-a evidentiat ca moleculele si/sau macromoleculele din cisternele golgiene difuzeaza fara
restrictii in planul membranelor fiecarei cisterne.
Din punct de vedere al structurii biochimice, la nivelul aparatului Golgi se descriu doua tipuri de
proteine:
Complexul Golgi este structurat ca o stiva de cisterne recurbate. Numar cisternelor este variabil, diferind
de la un tip de celula la altul.
Dispozitia si numarul cisternelor aparatului Golgi diferita in functie de tipul celular si, implicit, de
activitatea de sinteza a proteinelor destinate ciclului secretor.
In celulele EK, ap Golgi este format din mai multe astfel de stive, unite prin tubuli inretelati care
formeaza o panglica in vecinatea nucleului, in zona pericentrozomala . Aparatul Golgi este o structura
caracterizata ultrasturctural prin polaritate morfologica, dar si prin polaritate biochimica.
o fata convexa, numita si fata cis , orientata catre cisterne ale RE , din care inmuguresc vezicule
o fata concava, numita si fata trans
retea trans-Golgi, un sistem de vezicule/vacuole , tubuli inretelati si fragmente de cisterne din care
rezulta macrovezicule ce for fi trimise catre destinatiile lor finale; aceasta retea este in continuarea
fetei trans
intre RE tranzitional si fata cis-golgiana au fost evidentiata microvezicule cu diametrul mediu de 50 nm,
care, in momentul de fata, sunt dovedite a conflua intr-un sistem veziculo-tubular,
considerat un compartiment intermediar intre RE si Golgi; acest compartiment este numit
prescurtat fie VTC fie ERGIC
Intre reteaua trans-Golgi si sistemul endosomal se descrie de asemenea un sistem de recirculare a unor vezicule de
transport, denumit compartiment de reciclare endosomal.
In ceea ce priveste stiva de cisterne, se opereaza cu notiunile : cisterne cis, cisterne mediene si cisterne
trans, dupa cum acestea sunt orientate catre fata cis-Golgi , catre fata trans-Golgi, sau sunt asezate in
zona din mijloc a stivei.
Morfologic, polaritatea se poate evidentia atat intre cisterne(cisternele cis au lumenul mai subtire, cele
trans mai gros) , cat si in cadrul cisternelor( mai efilate central si mai ingrosate limitrof).
Pentru a ne completa imaginea in spatiu a morfologiei complexului Golgi, este bine sa specificam faptul
ca cisternele trebuie vazute ca imbracand un sector de sfera. Desi corespondenta dintre polaritatea
morfologica si cea biochimia a fost dovedita intre cisterne, nu acelasi lucru s-a intamplat si in ceea ce
priveste polaritatea din cadrul aceleiasi cisterne. Nu exista, in momentul de fata, dovezi cum ca intre
zonele mediene ale cisternelor , mai subtiri, si cele limitrofe, mai gonflate, ar exista diferente de
molecularitate.
Dimpotriva, s-a evidentiat ca moleculele si/sau macromoleculele din cisternele golgiene difuzeaza fara
restrictii in planul membranelor fiecarei cisterne.
Din punct de vedere al structurii biochimice, la nivelul aparatului Golgi se descriu doua tipuri de
proteine:
Toate aceste procese se petrec intr-o succesiune ordonata de etape bine controlate si reglate, pe
masura ce substantele primite de la RE avanseaza prin aparatul Golgi, dinspre fata cis, catre fata trans.
Producerea acestor structuri este initata in RE sub forma unor structuri complexe oligozaharidice,
formate din 2 N-acetil glucozamine, 9 manoze si 3 glucoze. Stim de asemenea ca, dupa inserarea pe
asparagina aflata intr-o secventa consens (-N-X-S/T-), structura incepe sa fie tunsa chiar in RE ( mai intai
glucozele, apoi o manoza).
Tunderea de primelor doua glucoze asigura impachetarea corecta, cu ajutorul actiunii calnexinei.
Dupa ajungerea in Golgi, celula este in masura sa decida asupra destinului acestor glicoproteine. Cele
care vor fi enzime lizosomale sunt marcate la cel putin una din manoze . Cele care au alte destinatii vor fi
prelucrate, prin continuarea tunderii manozelor si , de regula, prin glicozilari terminale, pentru a deveni
structuri inalt manozilate, structuri hibride sau structuri complexe. Structurile inalt manozilate sunt slab
reprezentate in afara enzimelor lizosomale, structurile hibride contin inca un numar de cel putin cinci
manoze, iar structurile complexe contin un miez trimanozidic.
Biogeneza lizosomilor
Lizosomii reprezinta organitul prin care celula isi asigura moleculele fundamentale atat pe baza reciclarii
acestora din unele componente intracelulare, cat si prin preluari de substatna din afara celulei.
Functia lor se bazeaza pe bogatul continut in hidrolaze acide, pe care celula le produse si le
directioneaza corect printr-o colaborare inalt specializata intre RE si compelxul Golgi, care implica si un
trafic adecvat, selectiv de membrana. Acest proces poarta denumirea de biogeneza lizosomala.
1. Marcarea enzimelor lizosomale presupune formarea unei etichete ( manozo-6-fosfat, M6P) . In prima etapa, de
la nivelul retelei cis-Golgi, proteinele care sunt destinate a sfarsi ca enzime lizosomale si care poarta obligatoriu
structuri oligozaharidice N-glicozidice sunt complexate de enzima N-acetil- glucozaminil-
fosfotransferaza,care modifica cel putin una dintre manoze prin transferarea unei N-acetil glucozamine impreuna
cu un fosfat. Se formeaza in acest fel un precursor al etichetei finale M6P. Specificitatea interactiunii dintre
viitoarea enzima lizosomala si N-acetil-glucozaminil-fosfotransferaza este asigurata de un semnal
conformational.
Legat de a doua etapa a marcarii, nu este clar unde are loc, dar consta in prelucrarea ulterioara a
etichetei la forma ei finala. Cert este insa faptul ca in reteaua trans-Golgi capacul de N-acetil-
glucozamina nu mai mascheaza eticheta M6P, care devina functionala si este folosita in procesele de
sortare, segregare si producere a lizosomilor primari.
Dovedirea importantei M6P in biogeneza lizosomilor s-a facut prin folosirea culturilor de celule ce
prezentau boala incluziilor celulare. Aceste celule prezentau un defect structural necunoscut, prin care
enzimele in loc sa fie directionate la lizosomi, ajungeau sa fie exocitate, iar defectul era de fapt la nivelul
etichetarii cu M6P.
2. Sortarea are la baza interactiunae M6P cu un receptor specific transmembranar ( receptorul la M6P). Acesta
din urma este, la randul sau, folosit pentru segregarea si aglomerarea componentelor lizosomale la nivelul unor
structuri cu invelis de clatrina din reteaua trans-Golgi. Acestea evagineaza din structurile trans-Golgiene si se
desprind, pierzandu-si invelisul de clatrina si devenind lizosomi primari.
In etapa urmatoare, lizosomii primari fuzioneaza fie cu endosomi tarzii, preducand lizosomi secundari,
fie cu lizosomi secundari preexistenti, pentru a le spori bagajul de enzime cu componente proaspete.
O ultima nota: in ciuda faptului ca enzimele lizosomale sunt functionale deja in reteaua trans-Golgi,
enzimele lizosomale nu pot activa aici deoarece pH-ul in lumenul structurii , este cu cel putin o unitate
mai ridicat decat in lizosom ( desi tot acid, este putin mai acid).
67*. Cooperarea RE-Golgi in biogeneza si traficul intracelular al membranelor. Traficul
RE-Golgi
In tot ceea ce face, ap. Golgi este dependent de cooperarea cu RE, dar aceasta cooperare nu are
semnificatie functionala numai pentru complexul Golgian, ci si pentru reticulul endoplasmic. Asa cum ap.
Golgi nu ar avea ce face daca nu ar primi molecule si macromolecule spre prelucrare de la RE, la fel RE
nu si-ar vedea munca finalizata daca nu ar exista in avalul sau cisternele golgiene cu aspectele lor
functionale si structurale caracteristice.
Biogeneza membranelor este un proces deosebit de complex, care implica mai multe organite. Practic,
biogeneza membranelor presupune:
Toate aceste procese nu se intampla neaparat in aceasta ordine, ci, de regula, ele se intrepatrund, astfel
ca este nevoie de un bine elaborat, controlat si reglat trafic de membrane.
Traficul RE-Golgi
Sortarea la nivelul elementelor tranzitionale ale RE( cu participarea proteinelor de invelis COP II )
Traficul catre ap, Golgi
Sortarea la nivelul complexului Golgi ( cu proteine de invelis COP I)
Returul la RE ( reciclarea unor componente)
Este dovedit in prezent ca acest trafic respecta un mecanism de tip suveica. Daca transportul anterograd
nu a fost pus sub indoiala, existenta celui retrograd a fost subiect de disputa pana in 1989, cand s-a
demonstrat ca transportul RE-Golgi are loc in ambele directii.
Celulele organismului produc alaturi de macromolecule necesarea folosintei interne si unele a caror
destinatie este aceea de a fi secretate(exocitate). Aceasta proprietate a celulelor, de a secreta
componente biosintetizate, se poate manifesta permanent sau periodic si implica, bineinteles, un trafic
membranar.
De exemplu, in cazul insulinei, maturarea presupune eliminarea mai multor fragmente din lantul
polipeptidic initial, unic.
Pre pro-insulina inseamna lantul ce contine peptida semnal necesara translocarii prin membrane RE.
Pro- insulina reprezinta lantul proteic fara peptida semnal, eliminata de semnal-peptidaza.
Asadar, pre-pro-insulina ar fi precursorul inserat in membrana RE, iar pro-insulina (forma cu existenta
reala) este proteina solubila, libera in lumenul RE, respectiv in lumenul cisternelor golgiene.
Insulina matura se produce in granula de secretie prin eliminarea proteolitica a unei secvente din centrul
lantului polipeptidic, astfel incat cele doua subunitati ale moleculei de insulina raman solidarizate, dar
prin doua punti disulfurice.
Asadar, continutul vacuolelor de secretie sufera un proces de condensare, ce consta in eliminarea apei
din lumen catre citosol.
Fenomenele par a se desfasura de la sine prin transport si fuziuni constitutive de membrane, desi in
momentul de fata se acumuleaza date ce indica faptul ca in situatiile patologice, fenomenele care in
situatii normale corespund secretiei constitutive, necesita amplificari care par a fi rezultator unor
fenomene de semnalizare in care capacitatea integrinelor de a semnaliza bidirectional devina activa.
Calea de secretie semnalizata este, de regula, specifica celulelor specializate in secretie ( spre ex: celule
glandulare). Ea presupune exocitatea componentelor acumulate in vacuole de secretie, pe care celulele
le stocheaza pana la primirea unui semnal=stimul. Acest stimul instiinteaza ca organismul are nevoie de
substantele stocate in vederea secretiei ulterioare. Molecula mesager se leaga de un receptor specific
din membrana celulei secretoare si declanseaza mecanisme de semnalizare, al caror efect este
inducerea fuziunii membranei vacuolelor de secretie cu membrana celulara si exocitatea continutului. In
multe cazuri, fuziunea semnalizata a membranelor se datoreaza cresterii concentratiei de Ca2+ in citosol.
De mentionat ca, in unele situatii, completa maturarea a moleculelor secretate se petrece exact in
momentul exocitozei. Acesta este, de exemplu, cazul colagenului tip I a carui maturare finala inseamna
eliminarea, prin proteoliza, a unor fragmente din capetele pro-proteinei, eliminare care permite
fibrilarea moleculei. Daca maturarea s-ar produce in celula, colagenul ar forma fibre in structurile
intracelulare, afectand functionarea acesteia si inducand situatii patologice.
In concluzie, ciclul secretor(numit mai frecvent cale secretorie) implica atat cooperarea dintre RE ( la
nivelul caruia se sintetizeaza componentele moleculare destinate exportului) si aparatul Golgi (
raspunzator, de regula, de finalizarea maturari moleculelor de secretat, de sortarea, condensarea, si
formarea vacuolelor de secretie), cat si traficul membranar aferent acestor procese.
Totusi, termenul de ciclu secretor este oarecum impropriu, intrucat un ciclu implica reciclari ale unor
componente, lucru nu tocmai valabil in acest caz. Mai corect ar fi sa folosim notiunea de cale secretorie,
intrucat nu exista dovezi asupra reciclarii unor compomente implicate in mecanismele celulare ce
realizeaza procesul. Mai mult, pentru secretia constitutiva exista dovezi ca dinamica procesului implica
ajungerea veziculelor in imediata apropiere a membranei, unde, dupa o asteptare de 15-30 secunde,
fuzioneaza rapid.
In sfarsit, merita sa evidentiem aici ca pionierul deslusirii caii secretorii este G.E Palade, care, prin tehnici
de autoradiografie, adaptate ME, a aratat ca AA tritiati se regasesc la nivelul RE imediat dupa
administrarea lor celulelor pancreatice acinare, apar la nivelul ap. Golgi 20 minute mai tarziu si
marcheaza vacuolele secretorii=materialele exocitate, dupa 90 de minute de la administrare.
Lizosomii reprezinta organitul prin care celula isi asigura moleculele fundamentale atat pe baza reciclarii
acestora din unele componente intracelulare, cat si prin preluari de substatna din afara celulei.
Functia lor se bazeaza pe bogatul continut in hidrolaze acide, pe care celula le produse si le
directioneaza corect printr-o colaborare inalt specializata intre RE si compelxul Golgi, care implica si un
trafic adecvat, selectiv de membrana. Acest proces poarta denumirea de biogeneza lizosomala.
Legat de a doua etapa a marcarii, nu este clar unde are loc, dar consta in prelucrarea ulterioara a
etichetei la forma ei finala. Cert este insa faptul ca in reteaua trans-Golgi capacul de N-acetil-
glucozamina nu mai mascheaza eticheta M6P, care devina functionala si este folosita in procesele de
sortare, segregare si producere a lizosomilor primari.
Dovedirea importantei M6P in biogeneza lizosomilor s-a facut prin folosirea culturilor de celule ce
prezentau boala incluziilor celulare. Aceste celule prezentau un defect structural necunoscut, prin care
enzimele in loc sa fie directionate la lizosomi, ajungeau sa fie exocitate, iar defectul era de fapt la nivelul
etichetarii cu M6P.
2. Sortarea are la baza interactiunae M6P cu un receptor specific transmembranar ( receptorul la M6P). Acesta
din urma este, la randul sau, folosit pentru segregarea si aglomerarea componentelor lizosomale la nivelul unor
structuri cu invelis de clatrina din reteaua trans-Golgi. Acestea evagineaza din structurile trans-Golgiene si se
desprind, pierzandu-si invelisul de clatrina si devenind lizosomi primari.
In etapa urmatoare, lizosomii primari fuzioneaza fie cu endosomi tarzii, preducand lizosomi secundari,
fie cu lizosomi secundari preexistenti, pentru a le spori bagajul de enzime cu componente proaspete.
O ultima nota: in ciuda faptului ca enzimele lizosomale sunt functionale deja in reteaua trans-Golgi,
enzimele lizosomale nu pot activa aici deoarece pH-ul in lumenul structurii , este cu cel putin o unitate
mai ridicat decat in lizosom ( desi tot acid, este putin mai acid).
Exocitoza este un tip de transport cu membrana, prin care se elimina componente din interorul celulelor
in afara lor.
Reprezinta procesul prin care celula elimina substante produse in diverse procese celulare(inclusiv
biosinteze de compusi destinati secretiei) si acumulate temporar in structuri delimitate de
endomembrane numite vezicule sau vacuole de secretie, poarta numele de exocitoza.
Exocitoza este ultimul pas al unui proces celular complex, care implica in cascada mai multe organite(
ribosomi, RE, aparat Golgi, sistem endosomal), proces numit secretie celulara.
exocitoza constitutiva
exocitoza semnalizata (dependenta de cresterea concentratiei de Ca2+ din citoplasma in zona de
stocare a veziculelor de secretie)
Deci, unele produse destinate secretiei sunt eliminate din celula pe masura ce se formeaza veziculele
secretorii , iar acestea ajung la membrana celulara, unde are loc fuzionarea membranelor si secretia,
prin procese constitutive, care se desfasoara de la sine.Pe de alta parte, anumite componente produse
in celula sunt acumulate si stocate in zone juxtamembranare pana cand celula primeste un semnal care
comanda secretia lor= exocitoza semnalizata.
1. Transportul veziculelor de secretie din locul de formare in locul de stocare din apropierea
membranei la nivelul careiase face secretia,proces efectuat de asa-numitelemotoare
moleculare
2. Ancorarea veziculelor , prin factori de ancorare de natura proteica la o distanta de 25 nm de
membrana celulara
3. Acostarea veziculelor la mb celulara= aducerea lor la o distanta de 5-10 nm intre cele doua
membrane
4. Initierea veziculelor , care presupune o serie de evenimente legata de rearanjari dependente de ATP si de
Ca2+ ale proteinelor si lipidelor mb veziculare ( in exociotza constitutiva aceasta etapa nu exista)
5. Fuzionarea veziculelor cu membrana celulara si expulzarea produsilor de secretie . Fuzionarea este realizata
de niste proteine numite abreviat SNARE, care sunt v-SNARE (in membrana veziculelor), respectiv t-
SNARE (in membrana tinta) . Se pare ca fuzionarea se face la nivelul unor structuri preexistente in
membrana tinta, care favorizeaza deschiderea veziculelor si care au fost denumite porosomi.
Practic, mitocondria, prin capacitatea ei de a produce ATP, asigura atat sporirea randamentului in
acumularea energiei rezultate din metabolizarea produsilor de reactie ai glicolizei
anaerobe(completeaza, adica, pe cai aerobe, ceea ce initiaza glicoliza), cat si inmagazinarea prin
compusul macroergic ATP , ce functioneaza ca moneda de schimb energetic in celule, a energiei
eliberate din metabolizarea acizilor grasi pe calea beta-oxidarii.
Fenomenele mentionate mai sus reprezinta cai de metabolizare energetica ce se petrec in conditii
normale in nutritie. In conditii de nutritie dezechilibrata in metabolismul energetic pot intra si AA, care
sunt transformati in materie prima pentru metabolismul energetic atunci cand ei reprezinta un surplus
alimentar, sau sunt direct metabolizate pentru producerea de ATP, in situatii de malnutritie.
In ambele situatii de dezechilibru alimentar amintite, celula incearca sa-si satisfaca, pe cai alternative,
nevoile energetice. Daca in conditii normale de metabolism energetic, fenomenele se desfasoara in
sensuri fiziologice, in situatiile extreme fenomenele pot devia catre patologic.
Ultrastructura
Faldurile membranei mitocondriale interne sunt denumite criste mitocondriale. Abundenta si forma
cristelor pot diferi de la un tip de celula la altul, insa forma lor, de regula, este aceea de falduri, orientate
perpendicular pe axxul lung al organitului. Cristele pot avea si aspect tubular(cu sectiune circulara sau
triunghiulara), cum este cazul celulelor secretoare de hormoni steroidici. Pot exista si creste orientate
paralel cu axul lung al organitului.
Indiferent de abundenta, forma sau orientarea lor, cristele sunt o caracteristica ultrastructurala specifica
membranei mitocondriale interne.
compartiment mitocondrial extern = spatiu intermembranar, reprezentand spatiul dintre cele doua
membrane mitocondriale
compartiment mitocondrial intern = matrice mitocondriala , constiuit de spatiul din interiorul
membraneimitocondriale interne ,adica,acel spatiudelimitatdemembranamitocondriala
interna
Matricea mitocondriala reprezinta cel mai complex compartiment, la nivelul sau gasindu-se un ADN
propriu, fara capete libere, numit si ADN circular. Matricea mitocondriala prezinta de asemenea
ribosomi mitocondriali.
Examinarea preparatelor in ME de inalt voltaj(tehnica ce permite analiza unor sectiune mai groase ale
preparatelor biologice) a evidentiat aspectul prelung, adesea ramificat al mitocondriilor, lucru ce
inseamna ca numarul mitocondriilor intr-o celula este mult mai mic decat am fi tentati sa credem din
examniarea preparatelor standard de microscopie electronica. Mitocondrii care se evidentiau
independent in unele sectiuni se dovedesc a se uni la nivelul altor sectiuni, care se dovedesc de fapt a fi
parti constitutive ale aceluiasi element celular.
Ultrastructura mitocondriei
Spaţiu Membrană
mitocondrială
intermembranar Criste
externă şi
Matrice
internă
ATP sintaza (F0F1 ATP-aza)
- 500 kD
- Structură de băţ de tobă (trunchi,
gât şi cap)
- Cel puţin 9 proteine (2 autonome)
- Partea transmembranară (F0): canal
protonic
- Gâtul şi capul (3a + 3b + 1g +
+ 1d + 1e): ATP sintaza
-Funcţionarea presupune rotirea
subunităţii F1 ce cuprinde 3 situsuri
catalitice
- Fiecare din situsurile catalitice trece prin
trei conformaţii succesive: deschisă, laxă,
strânsă
F0 ATPaza
Analiza contributiei celor patru elemente structurale la functiile mitocondriei presupune izolarea si
purificarea lor. Lucrul acesta e favorizat de modul in care mitocondria e structurata: mitocondriile se pot
usor separa dupa omogenizarea celulelor, prin centrifugare diferentiala, ca fractiune de sine-statatoare.
Mitocondriile astfel obtinute, supuse unui soc hipoton se umfla, a.i mb interna se poate destinde
considerabil(multumita faldurarii sale), in tp ce mb externa se fragmenteaza, veziculandu-se. Astfel,
componentele compartimentului mitocondrial extern sunt deversate in mediu si raman in supernatantul
obtinut prin depunerea la centrifugare a mitoplastului(matrice + mb mitocondriala interna). Analiza
acestui supernatant ne aduce indicii asupra bagajului molecular si/sau macromolecular al acestui
compartiment mitocondrial, precum si sugestii asupra functiilor sale.
Prin procedeul descris mai sus, putem obtine separat, cu inalt grad de puritate, cele patru elemente
ultrastructurale ale mitocondriei.
Membrana mitocondriala interna, desi organizata conform modelului mozaic fluid, reprezinta o exceptie
de la regula in privinta raportului lipide:proteine. Ea contine 20-30% lipide si 70-80% proteine , lucru ce
dovedeste accentuatul rol metabolic pe care aceasta membrana il are. Insa, rolul de bariera al acestei
membrane este, de asemenea, deosebit de important, pentru buna ei functionare.
Pentru a compensa parca procentul mic de lipide, la nivelul acestei membrane intalnim un fosfolipid cu
o hidrofobicitate mai accentuata= cardiolipina(in jur de 15% in procente de compozitie).
Procesul esential desfasurat la nivelul mb mitocondriale interne este fosforilarea oxidativa. Pentru aceasta
funtie, evidentiem 5 complexe proteice, simbolizate prin cifre romane : I-V. Primele patru apartin
fenomenului denumit lant transportor de electroni= lant respirator.
Aceste complexe proteice preiau electroni de la NADH, respectiv, FADH2 , si ii poarta printr-o succesiune
de centre oxido-reducatoare, saracindu-i trepat de energie, cedandu-i la sfarsit oigenului.
Acest intreg proces de transport si saracire in energie a electronilor este insotit de pomparea de protoni
din matrice catre compartimentul mitocondrial extern. Au capacitatea de a pompa protoni prin
folosirea energiei preluate de la electronii transportati doar 3 dintre cele 4 complexe proteice: I,III, IV
.Complexele lantului respirator capabile sa pompeze protoni se numesc complexe de conservare a
energiei. Energia este conservata sub forma unui gradient electrochimic generat la nivelul membranei
mitocondriale interne, prin aceasta pompare directionata de protoni.
Lantul respirator
In lantul respirator opereaza complexele I-IV, precum si doua componente de legatura: ubiquinona, care
face legatura intre complexele I-II-II, precum si citocromul c , care leaga complexele III-IV.
Complexul I = complexul NADH- dehidrogenazei, este cel care introduce in sistem electronii preluati de
pe NADH. Este format din peste 40 de subunitati proteice, dintre care 7 sunt tipuri autonome <=> sunt
proteine codificate de ADN-ul mitocondrial propriu si sintetizate in matricea organitului, prin ribosomi
proprii.
Complexul 1 prezinta un centru flavinic si 7-8 centre fier-sulf, care prezinta cofactorii unor asa-numite
proteine fier-sulf, cu raport stoechiometric intre ionii de fier si cei de sulf unitar.
Complexul 1 preia deci electronii de pe NADH, ii saraceste in energie in mai multi pasi, prin trecerea lor
de la un centru oxido-reducator la altul, sfarsind prin a-i preda ubiquinonei, numita si coenzima Q( CoQ).
Energia preluata de la electronii transportati e folosita pentru pomparea de protoni din matricea
mitocondriala in spatiul intermembranar.
Complexul 2 introduce in sistemul lantului respirator electronii preluati de la FADH2, a caror energie este
prea mare pentru a fi preluati la nivelul 1. Complexul 2 preda apoi electronii CoQ.
Complexul 3 = complexul citocromilor b-c1, este cel ma bine cunoscut. Contine mai multe subunitati
proteice, dintre care una autonoma, contine un centru fier-sulf, pe protene fier-sulf Rieske , 3 centre
hemice. Complexul 3 preia electronii de la ubiquinona, le reduce energia inc ateva trepte si ii transfera
pe citocromul c. Ca si in cazul complexului 1, energia preluata de la electronii transferati este folosita
pentru pomparea de protoni din matrice in compartimentul extern.
Complexul 4 preia deci electronii de la citocromul c(prin unul din centrii cuprici), ii saraceste de
energie(pompand pe baza energiei acumulate protoni), si ii insera pe oxigen , cu formare de apa.
Complexul 4 structureaza doua canale transmembranare prin care sunt pompati acesti protoni(cate un
proton pompat pentru fiecare electron transportat), canale denumite D, respectiv K, intrucat la nivelul
lor sunt conservati un rest aspartat, respectiv de lizina. In zona mediana transmembranara a canalului D
se afla un rest glumatat, cu rol esential in pomparea protonilor.
Evident, toate cele 3 complexe ale lantului transportor de electroni si care conserva energia preluata de
la electroni prin pomparea de protoni( este vorba de complexele I, III, IV) sunt transmembranare. Altfel,
nu ar fi posibila operarea lor ca pompe protonice.
ATP sintaza
Procesul fosforilarii oxidative se incheie cu producerea de ATP, lucru realizat de complexul V, denumit si
ATP sintaza. Acest complex are tot o pozitionare transmembranara si foloseste gradientul protonic creat
de lantul respirator, disipandu-l pentru a lega o grupare fosfat la ADP.
Complexul 5 actioneaza ca o turbina , actiunea sa fiind reversibila, el putand hidroliza ATP si pompa
protoni, in cazul in care gradientul se inverseaza(de unde si denumirea alternativa a complexului 5 de
F1F0ATP-aza).
ATP sintaza are arhitectura asemanatoare unui bat de toba, cu 3 parti componente: cap, gat trunchi.
Capul este sferic, voluminos, orientat spre matricea mitocondriala, iar trunchiul este constituit din
portiunea transmembranara a complexului, gatul facand legatura intre cele doua parti.
Componenta transmembranara, F0, structureaza un canal protonic prin care este disipat gradientul
realizat de lantul respirator. Fluxul protonic prin acest canal reprezinta forta motrice pentru producerea
ATP din ADP si fosfat.
Se pare ca , in aceste stari, se consuma energie doar pentru ocuparea siturilor cu ADP si fosfat respectiv
pentru eliberarea de ATP, nu si pentru formarea implicita a acestuia <=> legarea fosfatului la ADP.
Transportul metabolitilor
Astfel, piruvatul si fosfatul sunt preluate din citosol prin transportori simport. Pentru transportul catre
matrice al piruvatului si fosfatului este disipat gradientul protonic. Deci, gradientul protonic format prin
actiunea complexelor proteice ale lantului transportor de electroni nu este folosit exclusiv pentru
producerea de ATP, ci si pentru transportul unor metaboliti.
Alti doi metabolitici energetici esentiali sunt ADP si ATP-ul. ADP-ul este transportat prin membrana catre
matrice, iar ATP-ul catre citosol. Acesti doi compusi sunt transportati la schimb, deci, printr-un
transportor antiport. Prin intrarea unei molecule de ADP si iesirea uneia de ATP se introduc in matrice
trei sarcini negativa si sunt expulzate patru, deci, potentialul membranar este redus.
Din aspectele evidentiate mai sus referitor la importanta functionala a membranei mitocondriale
interne, putem deduce o explicatie pentru organizarea sa sub forma de criste. Faldurarea acestei
membrane ii sporeste considerabil suprafata, deci, mareste functionalitatea ei, fiind posibile mai multe
procese simultan pentru acelasi volum al organitului.
73. Organizarea moleculara si functiile membranei mitocondriale externe si a
spatiului intermembranar
Membrana mitocondriala externa este organizata conform modelului mozaic fluid, ea avand un raport
lipide/proteine corespunzator celui general valabil.
Membrana mitocondriala externa are si roluri caracterizate prin specificitati mai accentuate, precum
preluarea de acizi grasi din citosol. Acest lucru se realizeaza prin preluarea acizilor grasi de pe
transportorii lor proteici din citosol =proteine care leaga acizi grasi = FABP = Fatty Acid Binding Protein.
Acizii grasi sunt esterificati la acil-CoA, prin actiunea acil-CoA sintazei. Acil-CoA este translocata in
versantul intermembranar, unde este transformata sub actiunea carnitin-acil-transferazei I in acil-
carnitina.
O alta functie a membranei mitocondriale externe este aceea de dezaminare oxidativa a aminelor
biogene, lucru realizat prin actiunea monoamin-oxidazei.
MONOAMIN OXIDAZA ESTE ENZIMA MARKER PENTRU MB MITOCONDRIALA EXTERNA. Acest lucru
inseamna ca ea se intalneste in celula numai la nivelul acestei membrane si poate fi folosita pentru
aprecierea gradului de puritate al preparatelor de membrana mitocondriala externa.
Prin actiunea monoamin-oxidazei sunt inactivate epinefrina, norepinefrina, dopamina, serotonina etc.
Produsii de dezaminare sunt apoi metabolizati la compusi care sunt excretati prin urina.
Spatiul intermembranar
La nivelul acestui compartiment mitocodnrial se gasesc enzime care pregatesc o serie de metaboliti
energetici esentiali functionarii mitocondriei. Importanta sub acest aspect este prezenta adenilat-
kinazei, care transfera un rest fosfat de pe ATP pe AMP , conform reactiei:
ATP+AMP=2ADP
Semnificatia functionala este: se consuma o molecula de produs finit al functiei mitocodnriale = ATP,
pentru crearea a doua molecule de substrat, adica, se creeaza premizele obtinerii a doua molecule de
ATP, prin consumul uneia singure.
Importante pentru metabolismul energetic aerob sunt insa bagajele enzimatice necesare beta-oxidarii
acizilor grasi. Aceste procese produc acetil-CoA, reactii ce constituie ceea ce este cunoscut drept ciclul
acizilor tricarboxilici= ciclul acidului citric= cilcul Krebs.
Toate enzimele ce opereaza in ciculul acizilor tricarboxilici sunt localizate in matricea mitocondriala, cu
exceptia succinat dehidrogenazei, parte integranta a unui complex proteic apartinand membranei
mitocondriale interne.
Ciclul Krebs foloseste acetil-CoA rezultata atat din beta-oxidarea acizilor grasi, cat si din prelucrarea
oxidativa a piruvatului importat din citosol. In ceea ce priveste importanta acestui proces, relevant este
faptul ca , in cadrul acestui ciclu, se reduc 3 molecule de NAD+ si una de FAD, cu producerea NADH,
respectiv, FADH2, care vor reprezenta donorii de electroni pentru lantul transportor de electroni, parte
integranta a procesului de fosforilare oxidativa ce are loc la nivelul membranei mitocondriale interne.
75. Biogeneza mitocondriilor, teoria endosimbiotica
Teoria endosimbiotica reprezinta un model privind originea mitocondriei. Este in momentul de fata un
model unanim recunoscut deoarece este sustinut de multiple argumente.
Teoria a fost emisa de mai bine de un secol de insusi Richard Altmann si presupune ca, acum milioane de
ani, cand atmosfera terestra isi modifica proprietatile fizico-chimice, imbogatindu-se in oxigen, o celula
aeuroba a fost endocitata de o celula anaeroba, produsul acestei endocitoze castigand o mai buna
capacitate de acomodare la noile conditii. Rezultatul a fost supravietuirea prin simbioza.
Desi este stabilita implicarea mitocondriei in procesele apoptotice, mecanismele prin care aceasta
controleaza apoptoza nu sunt inca pe deplin elucidate. Ceea ce se cunoaste cu certitudine sunt fapte
care evidentiaza participarea mitocondriei la procesele apoptotice prin participarea pe calea cascadei
caspazelor.Denumirea de caspaze vine de la : cysteinyl aspartate-specific proteases. Caspazele sunt
principalii efectori in moartea celulara programata.
Initial, s-a considerat ca mitocondriile raman neschimbate in timpul apoptozei. Acum, simt ca
mitocondria suferia modificari morfologice in apoptoza, iar cele mai frecvente anomalii constau in :
reducerea dimensiunilor
sporirea densitatii matricei = picnoza mitocondriala
Aceste condensari sunt confirmate ca evenimente timpurii in apoptoza. Mai mult , in apoptoza indusa
prin deprivarea de factor de creste neurala NGF, de la Nerve-Growth Factor , la neuornii simpatici,
picnoza mitocondriala este reversibila.
Daca in celulele normale mitocondriile sunt dispersate in toata celula, in celulele apoptotice ele se
redistribuie, aglomerandu-se perinuclear. Se pare ca acest lucru se datoreaza defectelor din relatia lor cu
kinezinele, ce le permite dispersarea in citoplasma pe baza unui transport dependent de organizarea
microtubulilor.
Totusi, faptul ca mitocondria se defineste tot mai pregnant ca punct de control al apoptozei se
datoreaza modificarilor mitocondriale de la nivel molecular si biochimic. Rezultatul: dezorganizarea
membranelor mitocondriale cu eliberarea in citosol de componente intramitocondriale(citocrom c,
endonucleaze G, AIF - Apoptosis-Inducing-Factor) .
Citocromul c se leaga de un factor de activare al apoptozei, numit APAF 1 ( apoptotic protease activating
factor) => un oligomer cu structura simetrice in spite de roata, continand 7 complexe Apaf1-citocrom c ,
numit apoptosom. Butucul central al apoptosomului e format prin unirea capetelor amino-terminale ale
molecule de Apaf-1 , iar spitele, sunt formate din restul lantului polipeptidic.
Apoptosomul leaga , prin acest butuc central, procaspaza 9, pentru care favorieaza od imerizare, lucru
ce ii determina activarea si autoliza. Legarea apaf-1 - procaspaza 9 are loc prin domeniile CARD (
Caspase Recruitment Domain) ale celor doua tipuri de proteine.
Caspaza 9, acum activata, lizeaza procaspaza 3, activand-o si declansand fenomenele apoptotice din
calea caspazelor.
Pentru permeabilizarea membranei mitocondriale externe prin actiunea factorilor pro-apoptotici sunt
considerate trei posibile cai.
1. Prima cale este reprezentata de capacitatea factorilor pro-apoptotici de a oligomeriza. Aceasta capacitate
reprezinta de fapt un mecanism prin care factorii pro-apoptotici din familia proteinelor Bcl-2 pot structura
megacanale.
Capacitatea de oligomerizare este datorata prezentei in aceste proteine a unor domenii BH. Exista 4
domenii BH, factorii anti-apoptotici le contin pe toate cele 4, iar cei pro-apoptotici sunt fie lipsiti complet
de domeniul BH4, fie prezinta ample modificari la nivelul acestuia.
2. O alta cale de permeabilizare a membranei mitocondriale externe o reprezinta capacitatea factorilor pro-
apoptotici de a altera stabilitatea planara a bistratelor fosfolipidice.
Prin reducerea tensiunii planare a bistratului lipidic, factorii pro-apoptotici ar putea induce formarea de
intreruperi in continuitatea bistratului lipidic, sub forma unor pori, sau, ar putea organiza complexe
lipide-proteine cu deschideri suficient de largi in structura membranei, care sa permita proteinelor din
compartimentul mitocondrial extern sa difuzeze in citosol, intr-o gama foarte mare de gabarite
moleculare.
Prin contrast, in experimente similare conduse cu folosire de factori anti-apoptotici, a fost inregistrata
inchiderea porilor.
Ramane de vazut care dintre acestei cai va fi confirmata, sau poate daca realitatea biologica implica o
cale ce combina toate aceste directii pe criterii dependente de anumite conditii in care procesul
apoptotic se poate desfasura.
Cele trei posibile cai descrise fac parte din teoria structurarii de canale in membrana mitocondriala
externa, pentru explicarea pierderilor de componente intermembranare.
Exista si o a doua teorie, teoria ruperii membranei externe, care stipuleaza ca pierderile s-ar datora
umflarii mitocondriei, cu destinderea membranei interne si fragmentarea celei externe, insa exista un
puternic contra-argument: procesul apoptotic decurve cu consum energetic, care necesita
functionalitatea mitocondriei.
Este denumit si carion si este formatiunea cea mai reprezentativa a celulei. Este un organit celular cu
multiple functii, diferentiat in procesul evolutiei , si in continua perfectionare si organizare.
Este cel mai voluminos organit al celulei EK , ocupand intre 6-10% din volumul celulei. Indeplineste
functii fundamentale pentru viata celulei precum stocarea si transmiterea informatiei genetice de la o
celula la alta, pe parcursul diviziunilor celulare succesive, si precum controlul activitatii celulare: nucleul
controleaza functiile metabolice ale celulei prin reglarea expresiei genice.
Aspect la MO
Nucleul , datorita continutului abundent in acizi nucleici, este bazofil. Cea mai folosita coloratie in acelasi
sens este coloratia hemalaun-eozinica astfel: colorantul bazic (hemalaunul) leaga substrat acid(acizii
nucleici din nucleu) , colorandu-l in albastru-inchis/violet.
Uneori , la MO, nucleul poate avea delimitat un oarecare contur , insa acesta NU este reprezentat de
membrana nucleara. NU EXISTA MEMBRANA CARE SA SE VADA IN MICROSCOPIA OPTICA, MEMBRANELE
FIIND ULTRASTRUCTURI !!! . Astfel, se poate observa heterocromatina atasata periferic de lamina densa
si de membrana nucleara interna.
Eucromatina contine ADN care poate fi pus in evidenta prin urmatoarele metode:
Aspect la ME
1. Invelis nuclear
Membrana externa se continua cu cisterne RER si poate prezenta ribozomi atasati. Enzime: G6P-aza
2. Cromatina
3. Matrice nucleara
4. Nucleolul
Raspandire: Nucleul este prezent in toate celulele organismului uman cu cateva exceptii : hematiile
adulte, trombocitele, fibre cristaliniene din structura zonei corticale a cristalinului.
Forma: De obicei, forma nucleului urmareste forma celulei. Cu toate acestea, nucleul poate prezenta o
mare varietate de forme:
Exceptii:
Evident, plasarea nucleului in cele mai multe situatii in centrul celulei, nu este intamplatoare. Astfel, este
plasat in locul cel mai ferit de agresiunile din mediul extern, si de asemenea, este situat la aceeasi
distanta de toate "colturile" celulei, putand controla astfel cel mai eficient metabolismul celular.
Raport nucleo-citoplasmatic
Invelisul nuclear, sau anvelopa nucleara, este un complex membranar caracteristic celulelor EK. Invelisul
nuclear delimiteaza doar in interfaza ciclului celular continutul nuclear de citoplasma.
Prezenta invelisului celular si, prin intermediul acestuia, a nucleului insusi ca entitate subcelulara
individualizata reprezinta trasatura esentiala morfologica ce deosebeste celula EK de celula PK. Aparitia
in evolutie a invelisului nuclear a reprezentat un invelis decisiv prin crearea unui compartiment
subcelular separat in care isi are sediul ADN si in care se desfasoara autoreplicarea si transcriptia. Prin
urmare, invelisul nuclear asigura stabilitatea genetica mai mare a EK in raport cu PK.
Ambele membrane par sa aiba o ultrastructura asemanatoare altor citomembrane in sensul ca apar
trilaminate la ME.Ambele membrane au o grosime de cca 70-80 A.
Spatiul perinuclear este spatiul ce separa cele doua membrane ale invelisului nuclear. Grosimea sa este
de 200-300 A. Intrucat membrana externa nucleara se continua cu cisterne RER, spatiul perinuclear
comunica cu lumenul RE . NU este vid, aici putandu-se stoca imunoglobuline si Ca2+.
Porii nucleari sunt discontinuitati ale spatiului perinuclear dat de fuzionarea celor doua membrane.
Deci, la nivelul porilor, membrana nucleara externa are continuitate cu membrana nucleara
interna.Rolul lor este esential in realizarea schimburilor nucleu-citoplasma, in primul rand permitand
trecerea ARNm din nucleu catre aceasta.
Forma porilor variaza intre circular si poligonal. Numarul porilor este proportional cu activitatea celulei:
cu cat sinteza de ARN este mai mare, cu atat celula respectiva va avea mai multi pori. In medie, porii
ocupa 10-20% din invelisul nuclear. Diametrul porilor este de 10 in repaus si 25 mm in transport.
In ME, porii nucleari au caracteristic faptul ca se gasesc in zonele unde eucromatina pare sa sparga
heterocromatina periferica, atingand membrana nucleara.
Lamina densa nucleara se gaseste in raport cu membrana nucleara interna. Poate fi definita ca un strat
electronodens anexat fetei nucleoplasmice a membranei nucleare interne.
Lamina nucleara este o retea de natura proteica cu aspect fibros situata sub membrana nucleara
interna, ce formeaza suportul structural al nucleului. Atasarea laminei de invelisul nuclear se realizeaza
prin intermediul unor proteine integrale din MNI si prin atasare de complexele porilor nucleari.
Lamina nucleara interactioneaza direct si cu cromatina, functionand astfel ca punte de legatura intre
ADN si invelisul nuclear. Reteaua de filamente este alcatuita din proteine numite lamine nucleare, ce
reprezinta o clasa speciala de proteine apartinand filamentelor intermediare.
Lamina densa are atat rol de suport pt membrana nucleara interna, cat si rol in cadrul diviziunii celulare
si anume in dezintegrarea membranei celulare: in diviziune, laminele se fosforileaza si se
dezasambleaza, doar cele de tip B ramanand atasate de MNI, urmand ca, la sfarsitul telofazei, sa se
desfosforileze => reasamblarea laminei densa nucleare.
Porii nucleari sunt discontinuitati ale spatiului perinuclear dat de fuzionarea celor doua membrane.
Deci, la nivelul porilor, membrana nucleara externa are continuitate cu membrana nucleara
interna.Rolul lor este esential in realizarea schimburilor nucleu-citoplasma, in primul rand permitand
trecerea ARNm din nucleu catre aceasta.
Forma porilor variaza intre circular si poligonal. Numarul porilor este proportional cu activitatea celulei:
cu cat sinteza de ARN este mai mare, cu atat celula respectiva va avea mai multi pori. In medie, porii
ocupa 10-20% din invelisul nuclear. Diametrul porilor este de 10 in repaus si 25 mm in transport.
In ME, porii nucleari au caracteristic faptul ca se gasesc in zonele unde eucromatina pare sa sparga
heterocromatina periferica, atingand membrana nucleara.
Porii nucleari au fost identificati in invelisul nuclear al tuturor celulelor EK. Numarul de pori nucleari din
invelisul nuclear al celulelor de mamifere variaza intre 3000 si 4000.
Porul nuclear este un edificiu multimolecular cu structura complexa, cu masa moleculara de 125 x 106
Da, alcatuit din 100 de tipuri diferite de proteine numite nucleoporine.
Transportul activ are loc central, viteza de transport fiind invers proportionala cu dimensiunea moleculei
transportate. Transportul activ prin porii nucleari necesita enzime , precum ATP-aze, GTP-aze.
Transportul este bidirectional, existand deci un import, precum si un export.
Fiecare por nuclear poate transporta pana la 500 macromolecula/secunda, in ambele sensuri. Modul in
care se realizeaza coordonarea acestui trafic bidirectional al macromoleculelor, astfel incat sa se evite
coliziunile si colmatarea porilor, este inca neelucidat.
Intrucat controleaza traficul moleculelor intre nucleu si citoplasma, porii nucleari joaca un rol
fundamental in controlul functiilor celulare.
Sub influenta ARN polimerazelor, are loc aici maturarea ARNr 45S => particula 60S( in aproximativ o
ora), respectiv particula 40S(in aproximativ 30 minute).
In nucleol se gasesc fragmente de ADN utilizate ca tipar doar pentru sinteza ARNr( ribozomal).
Nucleolii au rol in pregatirea mitozei, precum si rol in transferul ARNm SI ARNt in citoplasma- nucleolul
reprezinta o statie intermediara pentru ARNm si ARNt in drumul lor catre citoplasma. Nucleolul are rol in
controlul ciclului celular.
Compozitie biochimica:Principalele componente chimice ale nucleolului sunt ADN,ARN si proteine, care
se gasesc, in functie de tipul celular si de momentul functional , in proportii aproximative de 3%, 7%,
respectiv 90% din greutatea uscata. Deci:
Impregnarile argentice scot in evidenta doua componente din structura nucleolului: nucleolema + pars
amorfa .
Nucleolul are forma rotunda sau ovala si poate fi localizat central sau excentric.
Toate aceste 4 componente nucleolare pot fi distinse in acelasi nucleol DOAR in cazuri FOARTE RARE.
Raporturile cantitative si topografice dintre aceste componente variaza in raport cu tipul celular si in
special cu momentul functional.
82. Matricea nucleara: ultrastructura, roluri
Studiile privind organizarea interna a nucleului au condus la identificarea unei retele de natura proteica
numita matrice nucleara, alcatuita din proteine nehistonice numite proteine scaffold.
Filamentele matricei nucleare sunt dispuse intr-o retea 3D ce formeaza in interiorul nucleului o structura
cu rol analog citoscheletului.
Matricea nucleara reprezinta sediul unor procese importante, precum replicarea ADN si procesarea ARN
heterogen nuclear, precursorul ARNm. De asemenea, matricea nucleara rodoneaza enzimele de
replicare/transcriere, este un schelet de fixare a cromozomilor in locuri bine definite, organizeaza
nucleolul si are rol in mitoza si in reconstructia nucleara
Atat cromatina, cat si cromozomii, reprezinta de fapt doua forme de organizare a aceluiasi material
genetic : ADN.
Cromatina este un complex alcatuit din ADN, ARN, proteine histonice si nehistonice.
Clasificarea cromatinei:
Deci, impachetarea ADN in cromozom presupune o micsorare de 10000 de ori a lungimii sale din forma
ADN-B. Pentru a se impacheta convenabil, ADN are nevoie de niste proteine bazice, cu masa moleculara
mica = histone. Histonele interactioneaza cu anionii fosfat din catenele ADN , formand nucleozomii.
Histonele H2A si H2B au continut bogat in Lys, iar H3 si H4 sunt bogate in resturi de Arg.
Fiecare miez histonic de nucleozomal este infasurat de 1,75 ori de catre dublul helix al ADN. ADN liber
dintre 2 nucleozomi adiacenti se leaga de histona H1 , ce leaga nucleozomii intre ei, protejandu-i si de
actiunea nucleazelor.
ADN liber dintre 2 nucleozomi adiacenti, cel legat de histona H1, se numeste ADN de legatura.
Histonele sunt deci proteine cu masa moleculara mica, puternic bazice datorita continutului bogat in AA
bazici precum Lys si Arg, purtatori de sarcini pozitive, lucru ce explica legarea histonelor de anionii fosfat
din structura ADN-ului . Functia majora a histonelor consta in impachetarea ADN-ului in nucleu, adica
organizarea supramoleculara a ADN-ului sub forma de nucleozomi. Protaminele sunt echivalentul
histonelor dar numai in cazul spermatoidului. Protaminele sunt proteine cu greutate moleculara foarte
mica , cu o lungime medie de numai 33 aminoacizi si foarte bazice, bogate in arginina, care reprezinta
circa 60% din reziduurile aminoacidice. In cadrul secventei celulare care duce la formarea
spermatozoidului (spermatogeneza), la trecerea din spermatida in spermatozoid, protaminele inlocuiesc
histonele. Datorita protaminelor, cromatina din nucleul spermatozoidului este extrem de condensata si
virtual inactiva. Compactarea cromatinei din nucleul spermatozoidului este un fenomen esential pentru
“acomodarea” ADN-ului intr-un volum foarte mic, cum este cel al capului spermatozoidului.
Histonele H2A, H2B, H3, H4 nu au specificitate de specie, si prezinta rol structural , alcatuind
nucleozomii.
Histonele sunt sintetizate in citoplasma si importate activ in nucleu prin porii nucleari.
Proteinele nehistone sunt proteine acide, sintetizate in citoplasma si deci importate si ele activ in nucleu
prin porii nucleari.
Sunt prezente in nucleoplasma, nucleol si cromatina , avand o mare variabilitate in functie de specie. Au
rol in reglarea activitatii genice si in diferentierea activitatii genice.
85. Eucromatina
Este purtatoare de gene structurale, este portiunea functional activa a cromatinei, este cromatina pe
care se face transcriptie.
Cromatina fin dispersata in mod uniform in nucleu se numeste eucromatina. Este mai putin bazofila, iar
dpdv functional distingem doua feluri de eucromatina:
eucromatica activa = reprezinta acele fractii de cromatina unde au loc in mod continuu procese de
transcriptie
eucromatina permisiva= reprezinta fractiunea din eucromatina potential activa , ce va deveni
imediat activa ca urmare a unor semnale specifice modulatoare( de ex hormonale) -practic, este in
standby
Spre exemplu, procesul autoreplicarii semiconservative a ADN-ului din faza S a ciclului celuar incepe la
nivelul eucromatinei.
Cantitatea de heterocromatina variaza in functie de specie, iar exista ei explica paradoxul valorii C.
Valoarea C= cantitatea de ADN, masurata in picograme, din nucleul haploid al unei specii (cel diploide
vor avea 2C)
Explicatia ar fi ca animalele inferioare au mult mai mult ADN neinformational , mai multa
heterocromatina constitutiva.
Heterocromatina facultativa autozomala se gaseste pe cromozomii autozomi si variaza de laun tip celular la
altul, spre deosebire de cea constitutiva.
Poate fi convertita in eucromatina( de ex, in cazul pericitelor). In cazul celulelor degenerate, exista si
fenomenul invers, de convertire a eucromatinei in heterocromatina , in procesul de alterare a nucleului
denumit picnoza.
Heterocromatina facultativa gonozomala este inactiva pe toata durata ciclului celular.Se mai numeste si
cromatina sexuala.
Formarea cromatinei sexuale= Lyonizare, dupa numele lui Mary Lyon, care a emis postulate despre acest
fenomen.
Inactivarea cz. X are loc timpuriu in viata embrionara(ziua 16-21), fiind inactivat un cz. X sub influenta
genei XIST( X inactivation specific transcript), de la nivelul Xq 13.2 .
Astfel, din cei doi cz. X, pe unul zona XIST este metilata permanent => acest cz ramane activ.
Totusi, inactivarea cz. X nu este completa, zonele PAR(pseudo-autozomal region) ramanand active.
1. Inactivarea cromozomului X are loc timpuriu, in viata embrionara [ziua 16-21]; este inactivat un
cromozom X, sub influenta genei XIST de la nivel Xq13.2 [X inactivated specific transcript].
2. Inactivarea cromozomului X este aleatorie, privind X-ul matern sau X-ul patern. Daca exista
anomalii in structura cz X, inactivarea devine preferentiala [catre cel cu anomalii]
3. Inactivarea cromozomului X este completa <-> astazi ştim că, este partiala, caci zonele PAR isi
pastreaza capacitatea de transcriere si exprimare fenotipica
4. Inactivarea cromozomului X este permanenta si definitiva, privind originea X-ului inactivat intr-o celula.
( deoarece XIST-ARN-ul nu se poate deplasa prin nucleu , deci neputand ajunge la celalalt cromozom X)
Cromatina sexuala poate fi analizata in celule din mucoasa bucala, in celule polimorfonucleare
neutrofile, sau in celulele din lichidul amniotic.
Codul genetic este constituit din CODONI= triplete de baze azotate ce se succes in lungul lantului ADN,
fiecare triplet codificand un anume AA. Ordinea codonilor dintr-o anumita secventa ADN dicteaza
ordinea de AA din structura proteinei sintetizate ce a avut ca matrita initiala respectiva secventa ADN.
Genele care codifica proteine sunt 97% din totalul genelor, ele fiind transcrise in ARNm.
Genele care nu codifica proteine sunt cele ce servesc pentru sinteza ARNt, ARN r . Reprezinta restul de
3%.
ADN serveste drept matrita pentru sinteza ARNm, iar ARNm drept matrita pentru sinteza lantului
polipeptidic specific.
1. ADN- autoreplicare
3. ARNm este tradus in lant polipeptidic specific, la nivelul ribozomilor ( traducerea are loc in citoplasma)
CIOBANU D. SEBASTIAN, Medicina Generala,An1, Seria 3, Grupa 29, UMF Carol Davila,
Bucuresti
2013-2014
Reticulul endoplasmic – depozit dinamic de Ca2+
Această funcţie este pregnant manifestă la celulele musculare striate. La aceste
celule, la care reticulul endoplasmic este denumit reticul sarcoplasmic (RS),
funcţia şi dinamica celulară sunt realizate prin cooperarea mai multor componente
moleculare. O primă componentă este calsechestrina, proteină cu mare afinitate
pentru ionii de calciu, aflată în cantitate mare în lumenul
organitului. Prezenţa calsechestrinei contribuie (conform constantei sale de
afinitate) la controlul cantităţii de Ca2+ liber din lumenul RS, în condiţiile unei
concentraţii totale de Ca2+ crescute. La stimularea celulelor, se deschid în
membrana RS canale de calciu controlate chimic (prin inozitol
tris-fosfat – IP3, vezi la “Transport membranar” şi la “Semanlizarea celulară”),
prin care ionii de calciu, aflaţi liberi în lumen, pătrund în citosol şi declanşază
contracţia. Trecerea Ca2+ din lumenul
RS în citosol are loc atâta timp cât canalele sunt deschise, pe baza deplasării
echilibrului din lumen
dinspre calciul legat pe calsechestrină, spre calciul liber, determinând
în permanenţă o concentraţie
de calciu liber în RS mai ridicată decât în citosol. Ciclul se închide prin acţiunea
unor pompe de calciu din membrana RS, care reintroduc Ca2+ în lumenul RS,
unde calsechestrina îl complexează,
pentru a păstra constantă concentraţia de ioni liberi.