Mutageneza în orez: baza pentru reproducerea unei noi super-plante

Orezul ( Oryza sativa L) a prezentat cele mai mari progrese în genomica funcțională din
ultimele decenii, fiind o specie diploidă, cu un genom mic în comparație cu alte cereale
cultivate. Utilizarea pe scară largă a tehnicilor de transformare genetică, sintetizarea cu alte specii de
cultură și o sursă diversificată de germoplasmă înrudită și strânsă contribuie enorm la avantajele
utilizării orezului ca sistem genetic pentru analize funcționale. 
Mutațiile pot fi utilizate ca instrument pentru studiile funcționale ale genelor și pentru a crea
variabilitatea genetică.  Astfel, mutageneza este o strategie importantă pentru creșterea frecvenței
mutației care permite studierea genomicii funcționale și dezvoltarea de noi genotipuri.
Mutațiile pot fi induse aleatoriu de agenți genotoxici sau de inserții de ADN și ambele pot duce
la câștigul sau pierderea funcției. O altă formă este prin inducerea mutațiilor directe, pentru a modifica
structura unei gene țintă. 
Având în vedere importanța dezvoltării mutanților de orez pentru înțelegerea funcției genice și
crearea unei variabilități genetice, această revizuire raportează cele mai recente progrese privind
identificarea funcției genice și atinge rezervorul genetic obținut prin mutații în genomul orezului.
Mutațiile sunt principala sursă de variabilitate genetică, iar mutațiile artificiale pot fi induse de
mutageni. Există trei instrumente majore pentru mutageneză: agenți biologici, cum ar fi transpozoni,
retrotranspozoni și ADN-T; agenți fizici, cum ar fi radiații ionizante sau agenți chimici, cum ar fi
agenți de alchilare; și azide. 
În orez, modificările structurii genelor pot fi cauzate aleatoriu prin ruperea ADN-ului prin
agenți fizici sau chimici. Mutageneza din orez este avantajoasă datorită genomului său mic, adică unei
populații mici este necesară pentru a satura întregul genom și pentru a oferi o serie alelică mai mare
pentru utilizarea în mutageneză. Mutațiile aleatorii provocate de agenții fizici și chimici au fost
aplicate pentru a crea variabilitatea genetică și pentru studii funcționale ale genelor în orez . 
Atunci când semințele sunt mutageneze, este important să se standardizeze absorbția mutagenă
a semințelor prin înmuierea prealabilă a seminței în apă distilată, deoarece activează și metabolismul
semințelor și ajută la acțiunea mutagenului.
Avantajul utilizării agenților chimici este posibilitatea de a îmbunătăți una sau două trăsături,
evitând totodată modificări nedorite .
Agenții fizici sunt cei mai folosiți mutageni în orez, corespunzând la 91,6% din rapoartele
găsite. Radiațiile ionizante pot fi împărțite în două clase în funcție de transferul liniar de energie. 
Pe lângă aplicarea mutagenului chimic și fizic descris mai sus, studiile au demonstrat efectul
combinat al acestor agenți în creșterea frecvenței mutațiilor .
Mutagenii fizici și chimici provoacă mutații aleatorii, oferind o frecvență de mutație limitativă
în lociul dorit / țintă. Pe de altă parte, sistemele de editare a genomului pot fi folosite ca alternativă, și
pot fi utilizate ca mutație alternativă .
Inserția ADN-ului T are o aplicare directă în dezvoltarea de noi genotipuri, cum ar fi orezul de
aur, fiind totodată și o sursă mai promițătoare de vitamina A.
În concluzie , orezul este o specie de cultură majoră și, deoarece prezintă un genom mic și
prezintă sinteză cu alte culturi, multe realizări în domeniul genomicii structurale și funcționale de orez
au fost extinse la alte specii de cultură.  Cu siguranță, cercetarea și dezvoltarea noilor tehnologii vor
continua să apară promovând aplicația de inducție a mutației pentru dezvoltarea superioară a
genotipului de orez.
Pe baza studiilor efectuate este posibil să se verifice dacă mutageneza este un instrument cheie
în dezvoltarea resurselor genetice, care sunt noi surse de variabilitate pentru dezvoltarea soiurilor,
pentru a depăși cerințele viitoare. Mutageneza a avut, are și va avea cu siguranță un impact în genetica
și reproducerea orezului.

Sursa bibliografică
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6857675/