CULTURA PĂRULUI

Pirus sativa Lam şi D.C. Fam. Rosaceae, Subfam. Pomoideae

Williams roșu (sin. Red Bartlett)

1. Importanţa culturii

Prin sortimentul de soiuri existent, este posibil ca perele să poată fi

consumate în stare proaspătă 8-9 luni pe an, dar cu puţine soiuri în perioada iernii.
Perele sunt apreciate pentru bogăţia lor în glucide 8-15%, acizi organici 0,2%,
albumine 0,5%, celuloză 4,3%, substanţe pectice 0,5%, tanin, vitaminele A, B1, B2,
PP, C, ioni minerali: fosfor, sodiu, calciu, magneziu, fier, iod etc. Fructele se
consumă în stare proaspătă sau prelucrate în diferite produse (compot, dulceaţă,
gem, fructe uscate etc.).
Cultura părului reuşeşte bine în toate zonele pomicole ale ţării, din zona de
câmpie şi până în zona dealurilor înalte, dacă se aleg bine soiurile în funcţie de
pretenţiile pe care le au faţă de factorii de mediu. Producţiile obţinute, longevitatea
plantaţiilor şi calitatea fructelor, fac rentabilă cultura părului atât în plantaţii
comerciale cât şi în cele familiale. De obicei, părul este asociat în plantaţii cu
mărul, prunul sau alte specii pomicole principale.

3
 2.Originea şi aria de răspândire

Părul este foarte vechi în cultură, referiri scrise datează din anul 300 îC
(Teofrast). Originea părului nu este foarte sigură, Pirus communis se pare că este
originar din Europa şi Asia occidentală, iar Pirus sinensis este originar din Orient.
Spre deosebire de măr, cultura părului în ultimul timp este în regres, cu toate că
sunt preocupări de îmbogăţire a sortimentului şi tehnologiei de cultură.
Se cultivă în toate zonele cu climat temperat, în ambele emisfere, ajungând
până la 52° latitudine nordică, chiar mai mult în Suedia (55-58°). Majoritatea
producţiei este obţinută în Asia, urmată de Europa şi America de Nord. Din
Europa, marile ţări producătoare de pere sunt: Spania, Italia, Franţa, Germania.
În România părul este prezent în toate zonele pomicole, din zona
nisipurilor de sud şi vest, până în zona înaltă de cultură. Cele mai mari producţii de
pere se obţin în judeţele: Dâmboviţa, Neamţ, Suceava, Argeş, Bacău, Buzău,
Prahova, Vâlcea, Bihor, Arad etc.

3.Particularităţi biologice

3.1.Particularităţi de creştere
Creşterea sistemului radicular este dependentă de portaltoi. Altoit pe franc,
părul explorează un volum mare de sol, majoritatea rădăcinilor situându-se între 20
şi 100 cm, iar extinderea laterală depăşeşte de 1,5-2 ori proiecţia coroanei.
Pe gutui, sistemul radicular este superficial, marea masă a rădăcinilor
situându-se la 20-40 cm, având posibilitatea valorificării solurilor subţiri. Pe
verticală, unele rădăcini ajung la 2 m pe gutui şi 3,5 m la altoirea pe franc. Soiul
influenţează direct creşterea rădăcinii, soiurile viguroase având sistemul radicular
mult mai bine dezvoltat decât cele de vigoare slabă, în aceleaşi condiţii şi altoite pe
acelaşi portaltoi.
Tulpina are un habitus diferit în funcţie de soi, existând soiuri viguroase
(Curé, Untoasă Hardy, Păstrăvioare, Napoca), de vigoare mijlocie (Williams,
4
Untoasă Bosc, Contesa de Paris, Triumf, Trivale, Untoasă de Geoagiu) şi slabă
(Dr. Jules Guyot, Passe Crassane), cu posibilitatea înfiinţării plantaţiilor cu
densităţi diferite. Vigoarea este dependentă şi de combinaţia de altoire, francul
imprimă vigoare mai mare comparativ cu gutuiul. La majoritatea soiurilor de păr
există tendinţa de etajare naturală pretându-se pentru coroane etajate. Între vigoare
şi capacitatea de ramificare a părului, nu este o corelaţie directă, sunt soiuri
viguroase cu ramificare slabă (Untoasă Hardy) şi altele cu o bună ramificare, chiar
îndesindu-şi coroana şi cu vigoare slabă (Passe Crassane). Ritmul de creştere la
părul tânăr este mult mai mic decât la măr. Unele soiuri (Untoasă Bosc, Josefina de
Malines) necesită palisare în tinereţe pentru a nu forma trunchiul strâmb şi a obţine
pomi corespunzători.
Axul domină în general ramurile, indiferent de unghiul de inserţie al
acestora, dar la unele soiuri (Untoasă Hardy, Păstrăvioare) dominaţia este foarte
puternică, coroanele fiind greu de menţinut garnisite în partea inferioară, în a doua
parte de viaţă a pomilor, când procesul de uscare se intensifică. Comparativ cu
mărul, părul atinge înălţimi mai mari şi la plantare trebuie asigurată distanţa
corespunzătoare între rânduri pentru a evita umbrirea reciprocă a pomilor.

3.2.Particularităţi de fructificare
Pornirea în vegetaţie se face primăvara devreme, cu circa o săptămână
înaintea mărului. Soiurile pot să fructifice unele preponderent pe ramuri lungi,
flexibile (Curé, Untoasă Giffard, Untoasă Bosc) care formează coroane mai dese,
aglomerate, iar altele fructifică mai mult pe ramuri scurte (Untoasă Hardy, Abatele
Fetel, Passe Crassane) şi formează coroane rare, aerisite. Sunt şi soiuri (Triumf,
Trivale) care fructifică alternativ pe ramuri lungi şi scurte, ramurile lungi sub
greutatea rodului se arcuiesc şi pe partea curbată se formează ţepuşe care fructifică
în anul următor.
Înflorirea începe înaintea mărului, iar modul de deschidere a florilor în
inflorescenţă poate fi centriped sau centrifug. În cadrul soiului, înflorirea durează

5
8-10 zile în funcţie de temperatură şi umiditatea aerului. Înfloresc mai devreme
soiurile Contesa de Paris, Trivale, Aromată de Bistriţa, Republica etc., şi mai târziu
Williams, Untoasă Bosc, Napoca.
Majoritatea soiurilor existente în cultură sunt autosterile, iar polenizarea
este în principal entomofilă. Condiţiile climatice din timpul înfloritului sunt foarte
importante nu numai pentru germinarea polenului, dar şi pentru compatibilitatea
stigmatului cu polenul propriu sau al altor soiuri. S-a dovedit că, în condiţii optime
de germinare a polenului, unele soiuri ca: Favorita lui Clapp, Untoasă Bosc,
Untoasă Hardy, Williams etc., devin parţial autofertile. Pentru asigurarea unor
producţii bune şi constante, trebuie plantate mai multe soiuri în parcelă, din care 1-
2 de bază, reprezentând ponderea în funcţie de calitatea fructelor şi 1-2
polenizatoare. Sunt considerate rele polenizatoare Curé şi Republica pentru Passe
Crassane şi Napoca, iar Williams pentru Timpurii de Dâmboviţa. Au fost puse în
evidenţă şi perechi intersterile, dintre care: Curé x Untoasă Giffard, Bella di
Giugno x Republica, Passe Crassane x Williams (Branişte, 1978).
Fenomenul de partenocarpie este destul de frecvent la unele soiuri de păr:
Williams, Passe Crassane, Ducesa de Angouleme etc., dar producţia astfel obţinută
nu este satisfăcătoare, fructele sunt mai mici decât cele formate în urma
polenizării.
Frecvent se manifestă fenomenul de înflorire secundară la 10-30 de zile de
la înflorirea normală, dar din aceste flori se formează fructe partenocarpice, mici
atipice care nu prezintă interes economic.
Formarea primelor fructe (intrarea pe rod) este dependentă de soi, portaltoi
şi agrotehnica aplicată în livadă. Altoirea pe gutui anticipă intrarea pe rod cu 1-3
ani. În general, primele fructe se obţin la 2-3 ani de la plantare la Williams, Ducesa
d' Angouleme, Passe Crassane şi la 4-5 ani de la plantare la Curé, Untoasă Hardy
etc.
Datorită ritmului mai mic de creştere a pomilor tineri, primele producţii
sunt mici, nefiind formată încă bine coroana, dar după anul 5-6 de viaţă, la

6
majoritatea soiurilor, în condiţii normale, producţiile devin economice.
Longevitatea plantaţiilor de păr este mai mare decât la măr, ajungând la 55-
60 de ani la pomii altoiţi pe franc, chiar mai mult la pomii izolaţi.
Producţia ce se obţine depinde în mare parte de portaltoi, vârsta plantaţiei şi
agrotehnică şi se situează între 17-30 t/ha.

3.3.Specii, soiuri şi portaltoi

În cadrul genului Pirus sunt cunoscute peste 22 de specii, răspândite diferit
în lume, unele cu importanţă economică prin soiurile care s-au format, altele ca
portaltoi sau au rol ornamental. Cele mai importante dintre acestea sunt:
- Pyrus piraster L. - părul pădureţ creşte spontan în Europa, Asia Mică şi
Asia Centrală, este un pom de talie mare, longeviv, cu un sistem radicular bine
dezvoltat, este rezistent la ger, boli şi secetă. A contribuit la formarea soiurilor:
Curé, Untoasă Bosc, Untoasă Giffard, unele soiuri locale etc.
- P. ussuriensis Maxim - părul de Usuria, este răspândit în nord-estul
Asiei, are vigoare mare, sistemul radicular este superficial, sensibil la secetă şi
rezistent la ger şi la Erwinia amylovora.
- P. nivalis Jacq - părul nins, creşte natural în sudul Europei, Asia Mică şi
Iran. Este o specie rezistentă la secetă şi sensibilă la ger, formează pomii destul de
viguroşi.
- P. serotina Rehd - părul chinezesc de nisip creşte spontan în China. Este o
specie rezistentă la boli, secetă şi ger şi este foarte productivă.
- P. elaeagrifolia Pall. - părul sălcioară, creşte spontan în Asia Mică,
Crimeea şi sudul Europei, este de talie mică, are rezistenţă la secetă, boli şi ger.
- P. salicifolia Pall, creşte spontan în Crimeea, Caucaz, Armenia şi
America, are talie mică şi se cultivă cu scop ornamental.

7
 Principalele soiuri din sortiment
Sortimentul de pere este destul de bogat şi anual sunt introduse noi soiuri
româneşti sau străine. În ultimul timp se pune accent tot mai mare pe rezistenţa la
boli, în special la rapăn şi la focul bacterian.
Ca şi merele, soiurile de pere, după perioada de maturare a fructelor se
împart în trei grupe: soiuri de vară, soiuri de toamnă şi soiuri de iarnă.

Pere de vară:
Untoasă Giffard - soi viguros, cu capacitate mare de ramificare, ramuri
anuale lungi, sinuoase şi flexibile, nu are afinitate pe gutui. Este rezistent la ger,
are o bună capacitate de fructificare şi este sensibil la rapăn. Fructul este mic,
piriform, verde gălbui cu o rumeneală pe partea însorită, are pulpa untoasă, dulce-
vinurie şi intens aromată.
Triumf - are vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare, este parţial
autofertil, nu are afinitate pe gutui. Fructul este mic, conic-alungit, cu epicarpul de
culoare verde gălbuie, cu rumeneală pe partea însorită, are pulpa albă, fondantă de
calitate bună.
Trivale - are vigoare submijlocie, capacitate mică de ramificare, fructifică
pe ramuri scurte, nu are afinitate pe gutui, are fructul mic, scurt conic, verde-gălbui
cu puncte roşii pe partea însorită. Pulpa este albă, fondantă, slab aromată, de
calitate bună.
Argessis - are vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare, are afinitate
pe gutui. Fructul este mijlociu, tronconic, galben-verzui acoperit circa jumătate cu
roşu strălucitor şi are gust bun.
Aromată de Bistriţa - este soi viguros, cu afinitate pe gutui, este parţial
autofertil, are o ramificare slabă şi fructificare pe ramuri scurte. Fructul este
mijlociu, tronconic, verde-gălbui, acoperit aproape integral cu roşu aprins. Pulpa
este fondantă, aromată fiind bine apreciat ca fruct de masă.

8
 Favorita lui Clapp (Duset roşu) - este un soi mult răspândit în toate zonele
de cultură a părului, de vigoare mijlocie-mare, cu fructificare pe ramuri scurte,
parţial autofetil. Fructul este piriform, galben-auriu, colorat pe aproape toată
suprafaţa cu roşu dungat, are pulpa fondantă aromată de calitate foarte bună.
Napoca - are vigoare mijlocie-mare, fructifică pe ramuri scurte, este
productiv şi precoce, are afinitate pe gutui şi este parţial autofertil. Fructul este
mijlociu sau mare, piriform, galben-pai cu dungi roşietice pe partea însorită şi gust
foarte bun.
Williams (Duset galben) - este unul dintre cele mai bune soiuri de vară,
înfloreşte târziu, este precoce, parţial autofertil, are vigoare mijlocie, este rezistent
la boli şi ger. Fructul este mijlociu-mare, piriform cu conturul neregulat, galben-
pai, cu rugină la ambele capete, foarte bun pentru masă şi chiar industrializare
(compot). Există în cultură şi Williams roşu obţinut ca o mutaţie din Williams
comun.
Pere de toamnă
Untoasă Bosc (Kaiser Alexander) - are vigoare mijlocie, înfloreşte târziu,
are o mare capacitate de producţie, este tolerant la rapăn şi este pretenţios la sol.
Are o bună capacitate de ramificare, fructifică pe ramuri lungi, fructele sunt
piriforme, verzi-gălbui, acoperite integral sau parţial cu rugină grosieră şi au
calitate foarte bună pentru masă.
Untoasă Hardy (Jambon) - este soi viguros, cu capacitate mică de
ramificare şi fructifică pe ramuri scurte, are o bună afinitate pe gutui, intră pe rod
târziu. Fructul este scurt piriform, mare, verde-gălbui acoperit integral cu rugină
grosieră, de calitate bună.
Abatele Fetel - are vigoare mijlocie, afinitate bună pe gutui şi o bună
capacitate de producţie. Fructifică pe ramuri scurte, este precoce, are fructul lung
piriform, galben-verzui cu o rumeneală roşietică pe partea însorită, de calitate
foarte bună.

9
 Conference - are vigoare mijlocie, tolerant la condiţiile de mediu, are bună
afinitate pe gutui şi o capacitate slabă de ramificare. Fructul este mijlociu-mare,
piriform, verde-gălbui, uneori slab rumenit pe partea însorită şi cu o calotă de
rugină în jurul caliciului, cu pulpa fondantă de calitate foarte bună.
Pere de iarnă
Curé (para popească) - este un soi cu mare plasticitate ecologică, îl găsim
de la mare până la munte, în toate zonele de cultură a pomilor. Pomul este viguros,
cu o bună capacitate de ramificare, este sensibil la rapăn, are o mare capacitate de
fructificare şi bună afinitate pe gutui. Fructul este mare, piriform, asimetric, cu un
şanţ sau o dungă de rugină pe partea umbrită, verde-gălbui, cu pulpa potrivit de
dulce şi fără aromă. Se poate păstra până în decembrie-ianuarie.
Monica - soi nou introdus în cultură, are fructul mijlociu ca mărime,
piriform, de culoare galbenă cu puncte şi pete de rugină, cu conturul uşor
neregulat. Pedunculul este scurt, gros şi prins în prelungirea axului fructului. Pulpa
este fondantă, cu sclereide fine şi gust uşor astringent.
Păstrăvioare - soi cu fructul mic-mijlociu, scurt conic, de culoare galbenă-
verzuie, acoperit pe 1/2 -3/4 cu roşu oranj, cu puncte fine de rugină pe mijlocul
fructului şi rugină grosieră în zona cavităţii caliciale. Pulpa este alb-gălbuie,
fondantă, suculentă şi gust echilibrat dulce.
Euras - soi nou, rezistent la rapăn, are fructul mijlociu-mare, scurt
piriform, cu conturul neregulat, de culoare verde cu pistrui roşietici pe circa
jumătate din suprafaţă. Fructul prezintă cavitate pedunculară asimetrică, cu
tendinţă de a forma buza de iepure. Pulpa este albă-verzuie, fondantă, cu gust
dulce-vinuriu. Se păstrează bine peste iarnă.
Erwina - soi nou, rezistent la rapăn şi focul bacterian, are fructe mari,
sferic-alungite sau scurt conice, cu cavitate pedunculară şi peduncul scurt şi gros.
Fructele sunt acoperite integral cu rugină grosieră. Pulpa este fondantă, suculentă,
fără sclereide şi gust echilibrat.

10
 Contesa de Paris - pomul este de vigoare mare, pretenţios la condiţiile de
mediu, sensibil la secetă şi rapăn, are afinitate pe gutui şi un bun potenţial de
producţie. Fructul este piriform, mijlociu-mare, verde-gălbui cu puncte mici de
rugină, cu pulpa fondantă, dulce aromată, de calitate foarte bună pentru masă.
Passe Crassane - are pomul de vigoare slabă, cu o bună capacitate de
ramificare, uneori se îndeseşte prea tare şi necesită rărire, este sensibil la condiţiile
de mediu, este precoce şi moderat productiv. Fructul este mare, sferic sau scurt
piriform, galben-verzui, cu puncte şi pete mari de rugină, cu pulpa consistentă,
dulce-vinurie, aromată foarte bună pentru masă. Se poate păstra până în luna
martie.
Republica - relativ recent introdus în sortiment, acest soi se poate păstra
până în mai-iunie. Are pomul de vigoare mijlocie, fructifică pe ramuri scurte şi are
afinitate slabă pe gutui. Fructul este maliform, scurt piriform sau bergamotiform,
verde-gălbui, acoperit cu pete mari de rugină, iar pulpa rămâne frecvent de calitate
inferioară, cu sclereide mari şi numeroase, dacă nu se cultivă în zone foarte
favorabile.
Tabel 1. Alte soiuri de păr recomandate pentru cultură în România

11
 Principalii portaltoi ai părului
În prezent se comercializează şi se plantează numai pomi altoiţi. În
programele de ameliorare se folosesc pomi obţinuţi din seminţe hibride. Cei mai
folosiţi portaltoi de păr sunt:
Portaltoiul franc obţinut din seminţele unor soiuri locale rezistente la ger,
secetă şi tolerante la boli, dintre care: Alămâi, Harbuzeşti, Păstrăvioare, Pepenii,
Cu miez roşu etc. Aceşti portaltoi au o înrădăcinare bună şi pot valorifica solurile
profunde şi mai sărace, sistemul radicular explorând un volum mare de sol. Au
afinitate bună cu toate soiurile cultivate, însă imprimă vigoare mare şi intrare târzie
pe rod. Există şi o serie de selecţii de păr obţinute în ultimii ani cu însuşiri
favorabile atât în pepinieră cât şi în livadă. Dintre acestea se pot aminti:
- Seria OHF - portaltoi obţinuţi în Canada din Pyrus comunis, prezintă o
mare rezistenţă la ger şi Erwinia amylovora.
- seria retuziere (BH 15, OH 11, K 15) obţinuţi în Franţa din P. comunis
care sunt rezistenţi la ger şi asfixierea radiculară.
- seria P (P2267, 2277, 2278) obţinuţi la Angers în Franţa, caracterizaţi
printr-o bună afinitate şi vigoare scăzută.
Pentru a obţine pomi de vigoare mai mică, se folosesc din ce în ce mai mult
o serie de selecţii de gutui, de provenienţe diferite. Gutuiul imprimă o precocitate
mai bună, obţinerea unor fructe mai mari şi de o calitate superioară, dar nu are
afinitate cu toate soiurile de păr. Cele mai utilizate selecţii de gutui sunt:
- Sydo, o selecţie din gutuiul de Angers, recent introdusă pe piaţă, are o
mai mare capacitate de înmulţire în pepinieră prin butaşi sau marcote, toleranţă mai
mare la cloroză şi o omogenitate mai mare a indivizilor. În livadă imprimă pomilor
productivitate, se pare că este tolerant la viroze şi este de vigoare mijlocie.
- Gutuiul Adams - este tot o selecţie de gutui de Angers, de vigoare mai
mică, care imprimă o bună precocitate soiurilor de păr.

12
 - Gutuiul EM A - are o bună înrădăcinare, este destul de viguros, longeviv
şi rezistent la ger. Este destul de sensibil la bolile virotice şi nu are afinitate cu
toate soiurile.
- Clona BA 29 - este o clonă din gutuiul de Angers, care are o bună
afinitate de altoire cu soiurile de păr şi este rezistentă la cloroza ferică.
- Clona EM C - este o clonă obţinută în Anglia care reduce mult vigoarea
pomilor.
- Clona BN 70 - este o clonă autohtonă de gutui cu vigoare mijlocie,
similară gutuiului tip A de Angers, dar este mai rezistent la temperaturile scăzute
din timpul iernii.

5.3.4.Cerinţele părului faţă de factorii de mediu

Căldura. Părul este mai pretenţios decât mărul, în sensul că necesită mai
multă căldură pe perioada de vegetaţie. Pragul biologic este la 8°C, iar rădăcina
creşte dacă în sol sunt peste 1,5-2°C. Cultura părului reuşeşte bine acolo unde
temperatura medie anuală este de 9,5-10,5°C, iar temperatura medie pe perioada de
vegetaţie să fie de 16-18°C. De obicei părul urcă numai până în zona dealurilor
mijlocii. Necesarul în frig este în funcţie de soi şi se situează între 600 şi 1200 ore.
Temperatura minimă din timpul iernii nu trebuie să coboare sub -26°C, chiar dacă
unele soiuri rezistă până la -30°C (Favorita lui Clapp, Contesa de Paris, Untoasă
Diel etc.). Soiurile de toamnă şi iarnă trebuie zonate numai acolo unde toamna este
lungă şi caldă, iar lungimea perioadei de vegetaţie are 190-195 de zile, pentru ca
fructele să ajungă la însuşirile organoleptice tipice soiului. Comportarea soiurilor
faţă de căldură nu este egală. Sunt soiuri mai pretenţioase: Williams, Ducesa d'
Angoulême etc., care preferă zonele mai calde, în anii cu veri mai răcoroase
calitatea fructelor este mai slabă, alte soiuri dau rezultate bune în toate centrele
pomicole consacrate părului. Rezistenţa la temperatură scăzută este slabă după
pornirea pomilor în vegetaţie, când bobocii florali sunt afectaţi la -1,5...-2,2°C,
fructele abia legate degeră la -1,5°C, iar cele ajunse la maturitate suportă până la

13
-4°C. Dintre soiurile de păr Curé are plasticitate mare faţă de temperatură, urcă
până la altitudinea de 800 m. Temperatura scăzută din timpul înfloritului are efecte
negative asupra procesului de legare a fructelor şi creează condiţii favorabile
atacului de Pseudomonas syringae.
Apa. Părul are nevoie de 550-750 mm precipitaţii anual şi acestea să fie
bine repartizate pe perioada de vegetaţie, în funcţie de soi, portaltoi, tipul de sol
etc. În funcţie de portaltoi, părul poate rezista la secetă (altoite pe Pyrus
amigdaliformis şi P. betulifolia) sau la excesul de apă (altoit pe gutui). Rezistenţa
gutuiului la excesul de apă din sol în unele perioade ale anului a făcut posibilă
valorificarea terenurilor depresionale prin cultura părului.
Seceta prelungită determină formarea unor fructe mici, deformate, cu
sclereide mari, reducerea numărului de muguri de rod diferenţiaţi pentru anul
următor, reducerea creşterilor vegetative etc. Excesul de apă din sol este şi el
nefavorabil, chiar dacă pomii rezistă, fructele formate pot fi mari, dar ele rămân
fade, fără aromă şi nu pot fi comercializate pentru consum în stare proaspătă.
Nivelul pânzei de apă freatică nu trebuie să fie mai sus de 1,5 m la soiurile
altoite pe gutui şi 2-2,5 m la cele altoite pe franc. Optimul umidităţii solului se
situează la 65-70% din capacitatea de câmp.
Nici umiditatea atmosferică ridicată nu este suportată, deoarece favorizează
bolile, mai ales rapănul, care dă multe probleme cultivatorilor.
Lumina. Faţă de măr, părul este mai pretenţios faţă de lumină, necesită
expoziţii sudice, sud-estice sau sud-vestice şi adaptarea coroanelor şi a distanţelor
de plantare la vigoarea soiurilor şi capacitatea acestora de ramificare. În lipsa
luminii, fructele rămân de calitate slabă, lemnul lăstarilor nu se maturează bine şi
degeră în timpul iernii. Pomii tineri sunt mai pretenţioşi decât cei maturi, iar cei
maturi au nevoie de multă lumină în timpul înfloritului, a diferenţierii mugurilor de
rod şi la maturarea fructelor. O bună expunere a fructelor, determină o colorare
caracteristică a soiurilor, acumularea unor cantităţi mai mari de hidraţi de carbon şi
arome.

14
 Solul. Şi faţă de sol părul este mai pretenţios decât mărul, preferă solurile
luto-argiloase şi luto-nisipoase, soluri calde, profunde şi fertile. Pe solurile reci
fructele nu ajung la potenţialul biologic de calitate al soiului. Folosirea gutuiului ca
portaltoi, dă posibilitatea valorificării solurilor subţiri sau cu exces de umiditate.
Faţă de componentele solului, părul are unele pretenţii. Nu suportă calcarul
activ mai mult de 15% altoit pe franc şi 10% altoit pe gutui, sodiul schimbabil
trebuie să nu depăşească 12%, iar pH-ul să fie neutru (6,5-7,5). Pe solurile grele
sau cu reacţie alcalină, apar frecvent carenţe de fier.

4.Particularităţi tehnologice

4.1. Specificul producerii materialului săditor

La procurarea materialului de plantat trebuie ştiut faptul că, nu toate
soiurile au afinitate pe toţi portaltoii şi această afinitate are două aspecte: afinitate
de altoire şi afinitate de producţie. Afinitatea de altoire constă în capacitatea unor
soiuri şi portaltoi de a concreşte după altoire, în timp ce afinitatea de producţie se
referă la comportarea acestor pomi altoiţi în livadă, la capacitatea lor de producţie
şi mai ales la longevitatea lor. Frecvent se comercializează soiuri de păr, care nu au
o afinitate bună, altoite pe gutui şi care după câţiva, ani în livadă, încep să se usuce
sau să se dezbine de la punctul de altoire. Este vorba mai ales de soiurile Williams,
Ducesa de Angoulême, Favorita lui Clapp, Untoasă Bosc etc. Nu trebuie plantate
aceste soiuri dacă sunt altoite pe gutui, deoarece nu prezintă o longevitate
corespunzătoare.
Pentru soiurile care au afinitate pe gutui, acesta este folosit ca portaltoi,
deoarece imprimă soiurilor precocitate, o mai bună calitate a fructelor şi o reducere
a vigorii. Pentru soiurile care nu au afinitate pe gutui, se foloseşte ca portaltoi
francul, obţinut din seminţele soiurilor Alămâi, Harbuzeşti sau Pepenii sau se
apelează la dubla altoire în pepiniere cu folosirea intermediarului (Curé sau
Untoasă Hardy), între gutui şi soi. Datorită costului mai ridicat al materialului
dublu altoit şi a preţului de desfacere nediferenţiat, folosirea intermediarului, în

15
prezent, este mai mult teoretică, în practică este foarte puţin folosit. Se preferă de
multe ori altoirea soiurilor care au afinitate de altoire pe gutui, cu implicaţii
negative asupra longevităţii în livadă a acestor pomi. De dată mai recentă sunt
preocupările de producere a pomilor pe rădăcini proprii prin microînmulţire, dar
aici nu se mai poate acţiona asupra vigorii pomilor.

4.2.Specificul înfiinţării plantaţiilor de păr

La alegerea locului pentru plantarea părului, trebuie avute în vedere
cerinţele acestuia faţă de factorii de mediu (expoziţie, temperatură, lumină, vânt) în
scopul obţinerii unor producţii corespunzătoare.
Existenţa unei game destul de variate de soiuri din punct de vedere a
vigorii, permit înfiinţarea plantaţiilor cu densitate medie (600-800 pomi/ha) sau cu
densitate mare (1000-1200 pomi/ha) folosind distanţe de 4-5 m între rânduri şi 1,5-
3 m pe rând, în funcţie de soi. Se recomandă asocierea a 3-4 soiuri în parcelă,
soiuri cu aceeaşi epocă de înflorire pentru a se putea poleniza reciproc.
Pregătirea terenului se face la fel ca pentru măr, urmărindu-se afânarea
adâncă şi fertilizarea de bază, după o prealabilă sistematizare a terenului (dacă este
cazul), urmate de mărunţirea solului în vederea pichetării şi plantării.
Se recomandă efectuarea plantării în toamnă, deoarece pomii se prind mai
uşor, se acumulează apă mai multă la nivelul rădăcinii în timpul iernii, iar
primăvara rădăcinile cresc mai repede, înaintea părţii aeriene, procentul de pornire
în vegetaţie este superior plantării de primăvară. Dacă din diferite motive plantarea
de toamnă nu s-a realizat, se va efectua primăvara imediat ce terenul se zvântă şi
permite accesul.
În funcţie de vigoarea pomilor şi de zona de cultură se pot înfiinţa plantaţii
semiintensive, cu densitate de 400-600 pomi/ha, când se folosesc soiuri viguroase,
pe teren mai accidentat, plantaţii intensive cu 650-1200 pomi/ha, când terenul este
amenajat sub forma unor parcele mari uniforme, folosind soiuri şi portaltoi de
vigoare mijlocie sau chiar plantaţii superintensive, când se folosesc soiuri de

16
vigoare slabă, altoite pe gutui cu sau fără intermediat. La acest ultim tip de
plantaţii, numărul de pomi la unitatea de suprafaţă depăşeşte 1250 bucăţi şi se
amplasează la baza versanţilor sau pe pante foarte mici unde gradul de mecanizare
este mare, solul fertil şi există posibilităţi de irigare

4.3.Specificul întreţinerii plantaţiilor de păr

Alegerea formei de coroană este dependentă de vigoarea pomului, ca
rezultat al combinaţiei soi-portaltoi, de capacitatea de ramificare şi de tendinţa de
creştere a pomilor. Dintre formele de coroană mai folosite sunt palmeta liberă şi cu
braţe oblice, fusul subţire şi fusul tufă, cordonul vertical şi piramida întreruptă.
Pentru evitarea creşterii exagerate pe verticală, la atingerea înălţimii dorite, axul se
suprimă sau se transferă pe ramificaţii laterale bine consolidate. La stabilirea
numărului de elemente ale scheletului, se ţine seama de capacitatea de ramificare şi
de vigoare, altfel nu se pot forma coroane bine încheiate. De exemplu, la soiul
Untoasă Hardy, care este viguros, pentru a forma o coroană bine încheiată,
numărul ramurilor de schelet trebuie să fie mai mare decât la alte soiuri viguroase,
dar care ramifică bine. Pentru palmetă, acest soi necesită cinci braţe de o parte şi de
alta a axului. Corecţia unghiurilor de inserţie a elementelor de schelet se va face
după doi ani, pentru a se fortifica suficient de bine în detrimentul axului, care
trebuie mereu ciupit pentru ai reduce vigoarea. Dacă ramurile s-au îngroşat mai
mult şi unghiurile de inserţie sunt mici, pentru evitarea dezbinării acestora, se
execută 3-4 tăieturi cu fierăstrăul sub ramură, după care se înclină în poziţia dorită.
Pentru formarea palmetei etajate cu braţe oblice se poate folosi spalierul, în
vederea legării şarpantelor în poziţia dorită, sau legarea individuală a pomilor cu
stinghii, ţăruşi etc.
Soiurile cu vigoare mică şi mijlocie se pretează la conducerea sub formă de
fus subţire, cordon vertical, ypsilon transversal, iar cele mai viguroase se pretează
la conducerea în palmete şi eventual piramide întrerupte. Pentru grăbirea intrării pe
rod, indiferent de forma de coroană aleasă, în primii ani nu se recomandă tăierea

17
severă a pomilor, dar se execută operaţii de dirijare a ramurilor, urmând ca după
intrarea pe rod, să se definitiveze elementele structurale ale coroanei. La soiurile
cu o capacitate slabă de ramificare se recomandă ciupirea repetată a lăstarilor
pentru a stimula ramificarea şi obţinerea unei coroane bine garnisite, iar la soiurile
viguroase, se suprimă periodic creşterile lacome din partea superioară a coroanei
pentru a determina o garnisire a părţii inferioare a scheletului.
Tăierea de producţie (fructificare) se execută diferenţiat în funcţie de soi,
vârsta pomilor şi forma de coroană folosită. Intensitatea tăierilor creşte de obicei cu
vârsta pomilor, deoarece pe măsură ce se instalează fructificarea, intensitatea
creşterilor anuale scade. Pentru a se obţine o suprafaţă foliară suficientă unei bune
nutriţii a pomilor şi fructelor, pe măsură ce lungimea lăstarilor indicatori scade
(sub 30-40 cm) se intervine prin tăieri de stimulare a creşterii. Este bine de reţinut
faptul că, pomii cu creşteri mici, trebuie tăiaţi mai sever decât cei cu creşteri mari
şi nu invers cum se întâmplă încă în multe livezi. Tăierea stimulează creşterea, ori
tăierea pomilor cu creşteri mari amplifică şi mai mult creşterea în detrimentul
fructificării. Se ştie faptul că, între creştere şi fructificare există o relaţie invers
proporţională, la creşteri mari corespund producţii mici şi invers. Pomii care au
fructificat mult şi au creşteri mici trebuie tăiaţi mai intens pentru a stimula
formarea ramurilor de rod necesare anului următor. Înainte de începerea operaţiei
de tăiere, se face o analiză a pomului, observând lungimea creşterilor anuale de la
periferia coroanelor, producţia de fructe avută în anul anterior (după numărul
burselor) şi numărul mugurilor de rod existenţi. În funcţie de aceste trei elemente,
se stabileşte intensitatea tăierii fiecărui pom, uneori chiar pe fiecare element de
schelet (sunt cazuri de alternanţă de fructificare la nivel de ramură).
Elementul pe care se intervine cu ocazia tăierilor este semischeletul. Pentru
a se obţine o producţie de calitate, ramurile de semischelet trebuie mereu întinerite,
prin reducţie, simplificare şi transferul creşterii pe ramuri laterale tinere. Nu se
recomandă scurtarea ramurilor anuale, cu excepţia mlădiţelor care se normează la
2-4 muguri de rod, în funcţie de vigoarea acestora. Prin tăierea de producţie, se

18
asigură normarea încărcăturii de fructe, prin înlăturarea surplusului de muguri de
rod, rărirea coroanei în funcţie de capacitatea de ramificare a soiului şi menţinerea
dimensiunilor coroanei, în limitele asigurate prin distanţa de plantare.
Întreţinerea solului este diferită în funcţie de zonă şi de tipul de plantaţie.
În plantaţiile comerciale, solul poate fi menţinut lucrat între rânduri sau înierbat.
Adâncimea de mobilizare a solului depinde de adâncimea de distribuţie a
rădăcinilor în sol (portaltoi) şi nu trebuie să depăşească 15-18 cm pentru portaltoiul
franc şi 10-15 cm pentru gutui. Înierbarea intervalelor asigură o serie de avantaje şi
se practică acolo unde cantitatea de precipitaţii este suficientă sau sunt condiţii de
irigare. Pe rând, solul se mobilizează periodic sau numai primăvara, după care se
mulceşte cu iarba de pe interval. Cosirea intervalelor se face de 3-5 ori în funcţie
de ritmul de creştere. Iarba rezultată din cosire se foloseşte ca mulci pe rând sau se
poate folosi în hrana animalelor cu condiţia să se coreleze cosirea cu tratamentele
fitosanitate, evitând astfel intoxicarea. Deosebit de utilă este combinarea lucrărilor
mecanice de distrugere a buruienilor, pe rând, cu folosirea erbicidelor, în toată
plantaţia sau numai pe vetrele de buruieni, în special pentru buruienile perene:
pălămidă, susai, pir etc., care se distrug greu mecanic şi se regenerează foarte uşor.
Dintre erbicidele mai folosite amintim: Rundup 5-6 l/ha, Argezin 6-10 kg/ha,
Fusilade 2 l/ha, Nabu 4-6 l/ha etc. Prin lucrarea solului pe rând primăvara şi o
erbicidare în faza în care apar buruienile, se asigură controlul îmburuienării în
condiţii optime pentru un an de zile, reducându-se mult sursa de îmburuienare
pentru anul următor. Nu se folosesc erbicide în primi 3-4 ani de viaţă a pomilor.
În plantaţiile tinere sau în sistemul agropomicol (distanţă mare între
rânduri) intervalul se cultivă cu plante legumicole, cartofi, cereale de talie mică,
căpşun sau alte specii în vederea amortizării parţiale a cheltuielilor de investiţie sau
pentru obţinerea unor produse alimentare necesare familiei.
Fertilizarea plantaţiilor de păr se face în funcţie de vârstă şi de producţia
ce urmează a se obţine. Plantaţiile tinere se fertilizează cu 20-30 t/ha gunoi de
grajd la 2-3 ani, 120 kg/ha azot, 70 kg/ha fosfor şi 80 kg/ha potasiu în substanţă

19
activă, aplicate anual, iar în plantaţiile în plină producţie, se ţine seama de exportul
de îngrăşăminte din sol odată cu producţia. Se consideră normale, dozele de 300
kg/ha azot, 300 kg/ha fosfor şi 250-300 kg/ha potasiu, la care se adaugă periodic
fertilizarea cu gunoi de grajd. Îngrăşămintele foliare complexe (cu macro şi
microelemente) comercializate sub diferite nume sau chiar ureea, se pot folosi cu
succes odată cu tratamentele fitosanitare, mai ales în condiţii de carenţă.
Concentraţia soluţiilor fertilizante nu trebuie să depăşească 1-2%.
Irigarea plantaţiilor tinere este obligatorie pentru a se asigura o bună
prindere şi pornire în vegetaţie a pomilor tineri. În plantaţiile pe rod, irigarea se
face numai în condiţiile în care apa din precipitaţii nu este suficientă. Momentele
critice în care părul are nevoie mare de apă, sunt la 2-3 săptămâni după înflorire,
după căderea fiziologică şi înainte de recoltarea fructelor. Normele de udare sunt
de 300-500 m3/ha, iar numărul udărilor este în funcţie de condiţiile concrete din
zonă. Modul de aplicare a apei este diferit în funcţie de posibilităţi, de la udarea pe
brazde, la udarea localizată.
Controlul recoltei de pere. În plantaţiile comerciale, pentru a obţine fructe
de o anumită mărime şi calitate este necesar pe lângă tăierea corectă a pomilor şi o
rărire a florilor sau fructelor. Rărirea se poate face chimic pentru flori sau manual
pentru fructe. În practică se foloseşte mai mult rărirea chimică a florilor prin
stropiri cu diferite produse. Din cercetările lui Montali (1984) rezultă că, folosirea
produsului Regularex 1000 ppm intensifică căderea fiziologică a fructelor la soiul
Conference. La soiul Curé rezultate bune s-au obţinut prin folosirea sării de sodiu a
acidului naftalenacetic 8%, în concentraţie de 1000 ppm. Cercetările au fost extinse
şi pentru a stimula legarea mai bună şi creşterea fructelor. La soiurile Williams şi
Ducesa d' Angoulême s-au obţinut fructe mai mari în urma stropirilor cu GA 3 şi
2,4,5 T.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Dintre bolile care dau probleme mai mari în plantaţiile de păr sunt: rapănul,
focul bacterian, rugina părului, monilioza şi cancerul rădăcinii iar dintre dăunători:

20
puricele părului, păduchele din San José, viermele perelor, acarienii şi păduchii de
frunze.
Tabelul 1. Tratamentele recomandate în plantaţiile de păr
Fenofaza Agentul patogen Pesticidele recomandate
1. Repaus Păduchele din San Oleoekalux 1,5%, Oleocarbetox
vegetativ José, ouă de Psylla, 3%, Polisulfură de bariu 6%
afide
2. Umflarea Psylla, gărgăriţa Ekalux 0,1%, Carbetox 37 EC
mugurilor florilor 0,5%, Sumi-alpha 0,4%
3. Dezmugurit Focul bacterian, Champion 0,3%, Turdacupral
rapăn, pătarea albă 0,5%, zeamă bordeleză 2%
4. Răsfirarea Focul bacterian, Idem 3 + Ekalux 0,1%, sau
inflorescenţelor rapăn, ouă de Carbetox 0,4%, Mospilan
dăunători, gărgăriţa 0,02%,
florilor
5. Scuturarea Rapăn, pătarea Dithane M 45 0,2%, Captadin
petalelor albă, monilioză, 0,255, Folpan 0,3%, + Zolone
defoliatoare, 0,2% sau Sumi-alpha 0,04%
minatoare, viespe
6, 7, 8 Din 2 în 2 Rapăn, pătarea Fungicid antirapăn + Insecticid:
săptămâni albă, monilioză, Mitac 0,3%, Decis 0,03%,
puricele melifer, Chinmix 0,03%, Sumi-alpha
viermele fructelor, 0,04%. Nu se repetă
defoliatoate etc. tratamentele cu acelaşi amestec
de pesticide.
9-11 La 14 zile de Rapăn, pătarea Dithane M 45 0,2%, Captadin
la tratamentul albă, păduchele din 0,25%, Folpan 0,3%, Vondozeb
anterior San José, 0,2%, + Ultracid 0,2%,
defoliatoare Mospilan 0,02%, Karate 0,02%,
Carbetox 0,5%, Applaud 0,05%
12-14 La 2 Dăunători Applaud 0,05%, Decis 0,03%,
săptămâni după Sumi-alpha 0,04%, Carbetox
precendentul 0,5%, Chinmix 0,5% etc.
15. După căderea Focul bacterian, Champion 0,3%, Turdacupral
frunzelor rapăn, pătări 0,5%, zeamă bordeleză 2%.

În ultimii ani puricele părului (Psylla piricola) a compromis multe plantaţii

de păr, datorită folosirii unor substanţe de combatere cu spectru larg de acţiune,
care au distrus prădătorii naturali şi care au avut eficienţă slabă asupra acestui
dăunător. Pentru tratamente, se folosesc aceleaşi produse recomandate şi la măr
(tabelul 1) – vezi combatere la specia măr – produsele actuale.

21
 Maturarea şi recoltarea fructelor
Însuşirile gustative şi durata de păstrare a fructelor, depind foarte mult de
epoca şi condiţiile de recoltare. Datorită perisabilităţii, perele de vară se recoltează
cu 7-10 zile înaintea maturităţii de consum, când au atins dimensiunile
caracteristice soiurilor şi culoarea pe partea umbrită virează de la verde spre
galben.
Recoltate la maturitatea de consum, perele de vară nu pot fi manipulate,
pulpa este moale şi se prăbuşeşte foarte repede. Perele de toamnă se recoltează cu
câteva zile înaintea maturităţii de consum, dacă se valorifică imediat, sau cu 8-10
zile mai devreme dacă se depozitează pentru a fi valorificate după 1-2 luni. Perele
de iarnă se recoltează cât mai târziu posibil, în funcţie de zona de cultură, pentru a
acumula o cantitate cât mai mare de glucide şi arome. Recoltate devreme, perele de
iarnă nu ajung la o calitate corespunzătoare, se veştejesc în depozit şi valorificarea
lor este dificilă.

22
Tabel 2. Eficiența economică a culturii părului

23
 CULTURA GUTUIULUI
Cydonia oblonga Mill Fam. Rosaceae, subfam. Pomoideae

1.Importanţa, originea şi aria de răspândire

Gutuile se consumă puţin în stare proaspătă dar sunt apreciate ca materie
primă atât la nivel familial cât şi industrial. Sunt fructe bogate în substanţe
gelificante, ceea ce le face căutate pentru dulceaţă şi marmeladă, pentru a ridica
valoarea altor fructe. Fructele de gutui au următoarea compoziţie chimică (la 100
g): 5,69-13,34% zaharuri, 0,56-1,75% acizi organici, 0,4% proteine, 0,55-1,12%
substanţe pectice, 0,3% taninuri, 0,5% lipide, 8,28-34,02 mg% vitamina C, o serie
de ioni minerali (K, Ca, Mg, Fe, etc.).
Importanţa gutuiului rezidă şi din faptul că este folosit tot mai mult ca
portaltoi pentru gutui, mai ales în plantaţiile de densitate mare.
Originea gutuiului nu este certă, după unii autori ar fi originar din zona
Mării Caspice, Caucaz, iar după alţii din Asia Centrală. În prezent se cultivă în
Europa, China, Japonia, Nordul şi sudul Africii, America de Nord şi Australia. În
Europa cea mai mare producătoare de gutui este Italia, dar interesul pentru această
cultură este tot mai mic.
În ţara noastră, gutuiul ocupă o pondere foarte mică în cadrul sorti+-
mentului. Pomii sunt plantaţi de obicei alături de alte specii pentru diversificarea

24
sortimentului sau pentru a valorifica unele zone depresionare cu risc de băltire a
apei. Sunt câteva zeci de hectare de plantaţii comerciale în judeţele Ilfov, Olt,
Prahova, Tulcea, Iaşi şi Gorj, în zona de influenţă a Staţiunii de cercetări Tg. Jiu,
care se ocupă cu ameliorarea acestei specii etc. Cultura gutuiului este simplă, iar
specia este mai puţin pretenţioasă la condiţiile de mediu decât mărul şi părul.

2.PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE

2.1.Particularităţi de creştere şi fructificare.

Sistemul radicular este superficial şi mult ramificat, lateral depăşind cu
puţin proiecţia coroanei. Adâncimea la care se situează majoritatea rădăcinilor
este de 25-75 cm şi acestea cresc aproape continuu dacă temperatura solului
depăşeşte 3°C.
Trunchiul gutuiului este în general torsionat, iar dacă este lăsat să crească
natural, formează frecvent mai multe tulpini din zona coletului, având aspect
arbustoid. Coroana este destul de deasă, are ramurile de schelet lungi şi flexibile,
adesea cu zone degarnisite la bază. Înfloreşte târziu, după pornirea în vegetaţie,
florile formându-se în vârful lăstarilor în creştere, când aceştia au circa 8-12 cm.
Majoritatea soiurilor existente în cultură sunt autofertile, iar polenizarea este
predominant entomofilă. Nu se supraîncarcă cu rod şi nu este afectat de alternanţa
de fructificare deoarece înflorirea şi legarea se fac pe baza substanţelor
fotoasimilate de frunzele deja formate şi nu pe baza substanţelor de rezervă ca la
măr şi păr. Anii cu producţie mică sau uneori fără producţie la gutui se datorează
avortării florilor sau mumifierii fructelor în timpul creşterii din lipsa substanţelor
hrănitoare sau ca urmare a unor boli. Această inaniţie nu se datorează resurselor
slabe ale pomilor ci ramurii purtătoare de flori sau fructe, care este prea subţire
pentru a permite circulaţia unei cantităţi suficiente de hrană. Situaţia este specifică
pomilor neglijaţi, netăiaţi la care semischeletul se amplifică prea mult şi ramurile
de rod sunt foarte slabe (sub 4 mm grosime). Fructul este mare, frecvent depăşeşte

25
500 g, sesil, prins direct de ramură. Pulpa formează sclereide în jurul ovarului, de
mărimi diferite în funcţie de soi.
Gutuiul este o specie precoce, intră pe rod din anul 2-3 de la plantare şi are
o mare capacitate de producţie. În funcţie de vârsta pomilor, se pot obţine până la
100-170 kg de fructe/pom în anii favorabili. Longevitatea plantaţiilor este de circa
30 de ani.

2.2.Specii, soiuri şi portaltoi

Soiurile existente în cultură provin din trei varietăţi a speciei C. oblonga şi
anume: var. maliformis Mill C.K. Schneid, cu fructe maliforme, var. piriformis
Kirchn., cu fructe piriforme fără coaste şi var. lusitanica C.K. Schneid., cu fructe
piriforme cu coaste proeminente. În ţara noastră se cultivă următoarele soiuri:
Bereczki - este unul din cele mai răspândite în sudul şi vestul ţării, are
fructele scurt piriforme sau aproape sferice, cu conturul neregulat, cu coaste bine
marcate, pulpa intens aromată, acidulată, dulce şi potrivit de suculentă, apreciat la
industrializare.
Aromate - are vigoare mijlocie, este parţial autofertil, fructele sunt
mijlocii, piriforme, cu gât alungit, cu pulpa consistentă, dulce-acidulată, intens
aromată, ce se poate consuma în stare proaspătă sau industrializată.
Moldoveneşti - are vigoare mică, este foarte productiv şi precoce, are
fructe mijlocii, maliforme, cu gust echilibrat, bun pentru industrializare.
De Constantinopol - are vigoare mijlocie, este foarte productiv, are
fructele maliforme, cu cinci coaste bine marcate, pulpa acidulat-dulce, slab
aromată, bun pentru industrializare.
Aurii - are vigoare mijlocie, este precoce şi productiv, are fructe mari,
globulos-alungite, îngustate la capete, cu coaste largi. Pulpa este tare, suculentă, cu
gust echilibrat şi slab astringent şi cu aromă slabă.

26
 De Lescowatz - este viguros, rezistent la ger şi secetă, are fructele mari,
aproape sferice sau maliforme, slab costate, cu pulpa moderat suculentă, slab
acidulată şi cu multe sclereide.
De Huşi - soi autohton, viguros, parţial autofertil, are fructele maliforme cu
coaste largi, pulpa cu sclereide fine în jurul ovarului şi cu gust astringent.
Portaltoiul folosit pentru gutui este gutuiul franc sau selecţiile de gutui cu
înmulţire vegetativă folosite la păr. Local, în unele zone se poate folosi ca portaltoi
păducelul pentru solurile uscate.

2.3.Cerinţele gutuiului faţă de factorii de mediu

Temperatura. Gutuiul este o specie pretenţioasă la căldură (termofilă),
temperatura constituind factorul limitativ de extindere în partea centrală şi de nord
a ţării. Creşte normal în zonele în care temperatura medie anuală este peste 9°C, iar
pragul biologic este la 8,5°C. În perioada de vegetaţie, are nevoie de o sumă de
temperatură de 3500°C, similar viţei de vie. Iarna pomii rezistă la temperaturi de -
27...-30°C, dacă au vegetat normal şi s-au pregătit bine pentru iernare. După
pornirea în vegetaţie, rezistenţa la îngheţul de revenire scade foarte mult, florile
fiind distruse la -1,5°C. Fructele înainte de recoltare, sunt sensibile la temperaturi
negative, ele îngheaţă la -2°C. Sistemul radicular este afectat la -12...-13°C.
Soiurile româneşti De Moşna, De Huşi sunt mai rezistente la frig decât cele
introduse din sortimentul mondial: Bereczki, De Portugalia, De Constantinopol etc.
Apa. Având sistemul radicular superficial, gutuiul are nevoie de cantităţi
mari de apă pe perioada de vegetaţie. Dacă precipitaţiile sunt bine repartizate în
timpul verii, sunt suficiente 600-650 mm anual, dacă nu, necesită irigare. Este o
specie care suportă fără probleme deosebite excesul de apă, putând suporta
inundarea 25-30 de zile în perioada repausului, fiind una din speciile care se
cultivă frecvent în luncile râurilor şi în Delta Dunării. Deşi suportă destul de bine
apa din sol, faţă de umiditatea aerului este sensibil, în condiţii de umiditatea
ridicată fructele nu acumulează suficient zahăr şi aromă, iar frunzele sunt afectate

27
de boli. Rezistă destul de bine şi la secetă, dar producţia nu este de calitate
corespunzătoare, fructele formează numeroase sclereide mari care depreciază
pulpa.
Lumina. Este pretenţios faţă de lumină. Trebuie amplasat în locuri bine
luminate, pe teren cu expoziţie sudică, altfel ramurile se degarnisesc devreme şi
potenţialul productiv scade. Pomii maturi au nevoie de tăieri periodice de rărire,
altfel semischeletul se amplifică mult, se umbreşte, măciuliile devin tot mai subţiri,
incapabile să hrănească fructele, iar în final se usucă.
Solul. Deşi are o mare plasticitate faţă de sol, cele mai bune rezultate se
obţin pe solurile aluvionale, fertile, revene şi calde, acolo unde sistemul radicular
găseşte condiţii optime de aprovizionare a pomului cu apă şi substanţe minerale.
Nu suportă solurile prea alcaline sau cu calcar activ peste 8% şi nici o concentraţie
în săruri peste 1%.

3.Particularităţi tehnologice

Producerea materialului săditor se realizează prin altoire pe marcote de

gutui, marcote care cresc foarte bine, ajung la grosimea de altoire şi au seva activă
pe toată campania de altoire. Pentru solurile mai uscate, pe scară mai redusă se
foloseşte ca portaltoi păducelul.
Distanţele de plantare care se folosesc în livadă, se corelează cu vigoarea
pomilor şi sunt de 3,5-4 m între rânduri şi 2,5-3 m pe rând. Se poate planta asociat
cu părul sau mărul în zonele depresionare, unde aceste specii nu rezistă la
inundarea din timpul primăverii, atât în masiv cât şi pe rândul speciei respective, în
zona mai joasă a terenului. Pentru realizarea unor producţii bune şi constante se
recomandă plantarea a 2-3 soiuri în parcelă pentru polenizare încrucişată.
Ca forme de coroană, la gutui se utilizează formele de vas şi piramidă
întreruptă sau chiar unele forme libere mai mult sau mai puţin aplatizate. Datorită
creşterilor mari din tinereţe, se recomandă scurtarea sau ciupirea acestora în

28
vederea garnisirii. După intrarea pe rod, tăierea constă în reducerea la jumătate sau
o treime a ramurilor lungi purtătoare de măciulii, pentru a asigura condiţii bune de
hrănire a fructelor şi formarea unor ramuri de rod (măciulii) viguroase. La pomii
maturi, trebuie simplificat periodic (la 2-3 ani) semischeletul, cu transferul creşterii
pe ramificaţii tinere viguroase. Deşi din punct de vedere biologic, gutuiul nu este
afectat de alternanţă, frecvent apar pomi care fructifică puţin sau alternativ, datorită
ramurilor de rod epuizate. Dacă măciuliile nu au diametrul de cel puţin 4-5 mm, nu
sunt capabile să hrănească fructele, iar acestea mor prin inaniţie în diferite stadii de
creştere. Pentru a avea fructe anual şi de calitate, este necesar ca simplificarea
semischeletului să se facă în funcţie de vigoarea măciuliilor şi de vârsta pomilor,
asigurând astfel creşteri vegetative, potenţiale ramuri de rod pentru anii următori.
În perioada de declin a pomilor, se fac tăieri în lemn de 5-6 ani pentru prelungirea
perioadei de fructificare, prin stimularea refacerii parţiale a coroanei uscate.
Solul se menţine fie lucrat, fie înierbat, în funcţie de cantitatea de
precipitaţii din zonă.
Cantitatea de îngrăşăminte ce se aplică plantelor de gutui este mai mică
decât la măr şi păr. Se consideră suficientă fertilizarea cu 20-30 t/ha gunoi de grajd
la 2-3 ani şi anual 80-90 kg/ha azot, 80 kg/ha fosfor şi 50-60 kg/ha potasiu
substanţă activă. În plantaţiile tinere, cantitatea de îngrăşăminte va fi jumătate faţă
de plantaţiile mature.
Irigarea gutuiului este obligatorie pentru a obţine o producţie bună şi de
calitate, chiar dacă este o specie rezistentă la stresul hidric. Cantitatea de apă ce se
administrează este corelată cu vârsta pomilor şi deficitul hidric, normele de udare
sunt mici 250-300 m3/ha, iar numărul de udări este mai mare decât la măr.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Gutuiul este mai tolerant la boli şi dăunători decât mărul şi părul, dar are
totuşi câţiva agenţi patogeni care pot compromite cultura. Monilioza sau
mumifierea fructelor este o boală care atacă lăstarii, florile şi fructele tinere; arsura
bacteriană (Erwinia amylovora), atacă întreaga parte aeriană a pomilor, distrugând

29
în scurt timp întreaga plantaţie. Dintre dăunători viermele fructelor, păduchii
ţestoşi şi afidele afectează producţia şi calitatea acesteia. Combaterea se face ca şi
la bolile mărului şi părului şi cu aceleaşi produse chimice.
Maturarea şi recoltarea fructelor
Maturarea are loc târziu, din a doua jumătate a lunii septembrie. Pentru
stabilirea momentului de recoltare, se verifică dacă la ştergere puful (pubescenţa)
de pe fructe cade sau nu. Momentul optim de recoltare este atunci când pubescenţa
cade la ştergere. Recoltate mai devreme, fructele nu mai pot fi curăţate decât
împreună cu epicarp cu tot. La recoltare, trebuie avută grijă să nu se rupă ramurile
pe care sunt prinse fructele, deoarece pe partea terminală a acestor ramuri sunt
mugurii micşti ce vor fructifica în anul următor.
Păstrarea gutuilor nu este de lungă durată. În funcţie de soi pot fi păstrate
până în decembrie-ianuarie, după care pierderile sunt mari şi păstrarea devine
neeconomică. La supramaturare, pulpa îşi pierde suculenţa, devine maronie şi
improprie pentru a fi consumată proaspătă sau preparată.

30
Tabel 3. Eficiența economică a culturii gutuiului

31