Ameliorarea parului

IMPORTANłA AMELIORĂRII PĂRULUI ŞI SORTIMENTUL

ACTUAL CULTIVAT ÎN ROMÂNIA

părul este răspândit în toată zona temperată a Globului, atât în

emisfera nordică, cât şi în cea sudică. Producţia anuală de pere
depăşeşte 14 milioane tone, o sporire considerabilă a suprafeŃelor
şi producŃiilor având loc în ultimii ani în Asia, unde se obŃine
în prezent aproape 60% din producţia mondială

łări mari cultivatoare de păr sunt: China, SUA, Italia, Spania,
FranŃa, Japonia, Olanda, Anglia, Belgia, Germania, Argentina,
Africa de Sud, Australia.

Suprafaţa cultivată cu păr în ţara noastră este de aprox 9.500 ha,
din care peste 3.000 ha sunt cultivate în sistem intensiv;
producŃia cea mai mare după 1990 s-a înregistrat în anul 1993
(108.000 tone), iar consumul de pere pe locuitor era în anul
1991 de 2,5 kg, faŃă de un necesar recomandat de 7 kg

Chiar dacă în prezent, la păr, există un sortiment varietal foarte bogat, compus din
peste 6.000 de soiuri, multe dintre acestea prezintă unele deficienţe, cum sunt:
slabă rezistenţă la boli, alternanţă în rodire, calitate deficitară, inclusiv prin
conţinutul scăzut al fructelor în substanţe utile, păstrare slabă a fructelor etc

producţia mondială de pere este bazată pe un număr relativ restrâns de soiuri, care
se cultivă pe arii extrem de largi, în întreaga lume: Williams, Beurré Bosc,
Conference, Passe Crassane, Doyenné du Comice (Decana comisiei),
Packham’s Triumph, Favorita lui Clapp, Beurré d’Anjou, Beurré Hardy,
Abatele Fétel etc., fapt care sporeşte gradul de vulnerabilitate genetică a
speciei cultivate.

cercetările de ameliorare pot fi orientate în următoarele direcţii principale:
obţinerea de noi soiuri de tip “spur”, “dwarf” (pitice) sau “semi-dwarf” (semi-
pitice), foarte productive, cu intrare timpurie pe rod şi producţie constantă, cu
fructe de foarte bună calitate, care să necesite cât mai puţine lucrări de tăiere a
pomilor şi să permită creşterea gradului de mecanizare; crearea de portaltoi
generativi sau vegetativi cu vigoare mică, cu care soiurile de tip “spur” să prezinte
o bună compatibilitate la altoire vigoarea dorită, stimularea intrării pe rod a
pomilor, productivitate ridicată şi o bună ancorare în sol a pomilor; crearea şi
introducerea în producţie a soiurilor de tip “spur” pe rădăcini proprii.
 Originea, diversitatea genetică şi sursele de
gene pentru ameliorare

Părul aparţine genului Pyrus, familia Rosaceae,

subfamilia Pomoideae.

Genul Pyrus cuprinde peste 20 de specii (60 de specii,
după Cimpoieş, 2002), dintre care 22 sunt
recunoscute ca „primare”, a căror distribuţie acoperă
mari zone temperate din Asia, Europa şi ţinuturile
muntoase din nordul Africii (Bell, 1990).

Dintre speciile care au contribuit la formarea soiurilor de
păr sau furnizează surse de gene utile în lucrările de
ameliorare a părului, unele au o importanţă deosebită.
 Pyrus communis L.

este cea mai răspândită specie şi cuprinde marea majoritate a soiurilor întâlnite în Europa,
Africa, America şi Australia, cu o diversitate genetică foarte pronunŃată. Specia este
diversificată în mai multe subspecii şi varietăţi (Căzăceanu şi colab., 1982), unele valoroase
pentru lucrările de ameliorare:

Ssp. pyraster (părul pădureţ), este foarte răspândită în Europa Centrală şi de Sud, Asia Mică
şi Caucaz, unde creşte în stare spontană. Pomii au un sistem radicular pivotant bine
dezvoltat, pot ajunge la 15-30 m înălţime şi formează o coroană piramidală. Prezintă o mare
plasticitate ecologică şi variabilitate pentru rezistenŃa la ger şi la arsura
bacteriană.

Ssp. nivalis (părul de zăpadă, sau părul nins), este răspândită în flora spontană din Europa
Occidentală şi ţările mediteraneene şi constituie ascendentul unor soiuri europene. Pomii au
talie mică (10-15 m), prezintă rezistenţă la secetă, dar manifestă sensibilitate la ger şi rapăn.
Este o specie utilă în ameliorare, pentru crearea portaltoilor şi ca genitor pentru
crearea unor soiuri pentru cidru.

Ssp. salvifolia este considerată un hibrid natural rezultat prin încrucişarea unor biotipuri ale
ssp. pyraster şi ssp. nivalis.

Ssp. sativa include majoritatea soiurilor europene şi se caracterizează printr-o variabilitate
imensă în ceea ce priveşte vigoarea pomilor, mărimea fructelor, calitatea fructelor, epoca de
maturare.
 Pyrus eleagrifolia Pall. (părul argintiu)

creşte spontan în Balcani, Crimeea şi Asia Mică, sub

formă de arbustoizi de 6-15 m înălţime, formând o
coroană globuloasă, cu ramuri fragile şi spini.

Este foarte rezistent la secetă şi se foloseşte ca portaltoi pe
terenuri pietroase, neirigate.
 Pyrus ussuriensis Maxim (părul de Ussuria,
sinonim cu P. ovoidea)

cuprinde forme cultivate şi sălbatice, răspândite în

Orientul Îndepărtat (China, Coreea, Japonia). Unele forme
ale speciei sunt foarte rezistente la ger (–56ºC ), iar în
ameliorare prezintă interes şi pentru rezistenţa la rapăn şi
arsura bacteriană. Unele soiuri au fructe de bună calitate.
 Pyrus pyrifolia Rehd. (părul chinezesc, sau de
nisip, sinonim cu P. serotina)

este răspândită în flora spontană din China şi Japonia. Este o

specie care cuprinde multe soiuri cultivate, foarte răspândite în
ţările Orientului Îndepărtat.

Soiurile prezintă o mare variabilitate pentru dimensiunile
fructelor, de la foarte mici la foarte mari, cu epicarpul în general
acoperit de rugină, cu multe sclereide.

Pomii au o bună rezistenŃă la boli şi dăunători, dar sunt mai
sensibili la ger.
 Pyrus pashia Don.

este o specie răspândită în India, Pakistan, Nepal, din

care s-au obţinut soiuri cultivate în sudul-vestul Chinei
şi în nordul Indiei, adaptate la climat cald şi umed.

Pomii se caracterizează printr-o productivitate mare şi
talie scăzută, dar calitatea fructelor este scăzută.
 Centre genice ale parului

În privinţa originii părului, Vavilov (1951), citat de Bell (1990), a

identificat 3 centre genice, sau de diversificare a părului:

Chinezesc (în care există o amplă diversitate de forme ale
speciilor P. ussuriensis şi P. pyrifolia);

Central Asiatic (caracterizat printr-o imensitate de forme ale
speciei P. communis);

Est European / Asia Mică (în care s-au format subspeciile
pyraster şi nivalis ale speciei P. communis). Jukovski (1962), citat
de Layne şi Quamme (1975), consideră că un centru secundar de
origine este situat în estul Asiei, unde există forme diverse din
speciile P. heterophylla, P. Korshinskyi, P. Boisseriana.
 Particularităţile citogenetice şi biologice ale părului

Speciile genului Pyrus au numărul cromozomal de bază x=17

cromozomi, fiind în general diploide, cu 2n=34 cromozomi.

Există însă şi posibilitatea apariţiei în cadrul unor specii obişnuit
diploide, a unor forme sau varietăţi cu număr diferit de
cromozomi, iar în cadrul speciei P. communis a unor soiuri
triploide (2n=51), tetraploide (2n=68), sau hexaploide (2n=102).

Datorită faptului că diploidia este caracteristică majorităţii
speciilor de păr, hibridările interspecifice se pot realiza cu
uşurinţă.
 Florile

sunt hermafrodite, pe tipul 5, conţinând cinci sepale,

cinci petale, 20 sau 30 de stamine, iar pistilul are două
până la cinci stiluri libere, dar unite la bază.

Ovarul are cinci locule, cu câte două ovule pe locul,
astfel că numărul maxim de seminţe în fruct este de
zece.
 Comportare la polenizare

Din punct de vedere al polenizării, părul este o specie alogamă, la care

polenizarea liberă se realizează prin intermediul insectelor (entomofil).

La păr, fenomenul de autoincompabilitate este extrem de sever,
majoritatea speciilor şi soiurilor diploide fiind complet autosterile.

Autosterilitatea este determinată de sistemul de incompatibilitate
gametofitic, care nu funcţionează la fel de eficient în cazul poliploizilor,
deoarece unele forme tetraploide (cum sunt soiurile Fertility,
Michigan 437, Moltke) au un grad ridicat de autofertilitate.

Intersterilitatea poate să apară cel mai adesea la soiurile înrudite, care au
aceeaşi origine, dar uneori se poate manifesta şi între soiuri complet
neînrudite (ex. Olivier de Serres x Beurré Hardy).

În unele cazuri, poate să apară şi o incompatibilitate unilaterală, nu
mutuală (ex. Olivier de Serres x Favorita lui Clapp).
 Comportare la polenizare

Fenomenul apare şi în cazul soiurilor triploide (ex. Curé,

Surprise, Beurré Diel, Beurré d’Amanlis, Duchesse
Pitmaston), care sunt cunoscute ca slabe polenizatoare, având
un procent foarte ridicat de polen steril.

Unele soiuri de păr sunt androsterile (ex. Magness,
Starkrimson, Decaisne Henrik), prin urmare, în hibridările
artificiale ele pot fi utilizate numai ca genitori materni.

Multe soiuri de păr au tendinţa de a fructifica partenocarpic,
inclusiv unele cunoscute, precum Bergamotte d’Esperen,
Favorita lui Clapp, Beurré Lebrun, Curé, Williams fiind
destul de predispuse la formarea fructelor fără fecundare.
 OBIECTIVELE
AMELIORĂRII PĂRULUI

PR OD U CTIVITATEA
 Vigoarea pomilor
tipul de creştere şi fructificare

În fondul de germoplasmă al părului există o variabilitate extrem de amplă

pentru vigoarea de creştere a pomilor, precum şi pentru tipul de creştere şi
fructificare a pomilor, astfel încât pentru crearea unor noi soiuri de vigoare
slabă, habitus compact, fructificare pe ramuri scurte de rod (ţepuşe, burse,
vetre de rod) etc. pot fi aleşi genitorii adecvaţi.

Vigoarea de creştere a pomilor la păr este un caracter complex, cu un
puternic determinism genetic, dar influenţat considerabil de factorii de
mediu.

Heritabilitatea elementelor de vigoare ale pomilor este ridicată, în schimb,
pentru elementele ce definesc tipul „spur”, heritabilitatea, în special cea
în sens restrâns, are valori extrem de scăzute, ceea ce semnifică faptul că
este un caracter cu un determinism foarte complex.

Transmiterea şi fixarea în descendenţe hibride a unor caractere esenţiale
pentru creşterea şi fructificarea de tip „spur”, deşi este dificil de realizat
prin hibridări dirijate, poate fi asigurată prin alegerea judicioasă a
genitorilor, pe baza valorii lor de ameliorare în direcţia respectivă.

Genitori buni pentru

- vigoarea mica apomilor: Large Winter Nelis, Beurré
Roumain, Conference, Josephine de Malines

- număr mare de formaţiuni scurte de rod: Olivier de
Serres, Breviglieri, Lawrence, President Carnot, President
Mas, Triomphe de Tourraine

- pentru obţinerea unor soiuri „spur”, de vigoare mică:
Beurré Papa Lafosse, Beurré Rance, Girogile, Marguerite
Marillat, Abundent, Packham’s Triumph, Grand
Champion, Berenthal, Beurré Hardenpont, Beurré
Durondeau, Conference

Producţia de fructe a fost corelată cu numărul
formaţiunilor fructifere de tip scurt, dar nu a fost corelată
cu elementele de vigoare (înălţimea pomilor, secţiunea
trunchiului, creşterile vegetative).

Acest fapt ilustrează că, în ameliorarea părului, se pot
obţine soiuri de vigoare mică, dar foarte productive şi cu
fructificare de tip „spur” (Ghidra şi colab., 1995).

Şi la păr există forme pitice, Decourtye (1967) descriind soiul
Nain Vert obţinut în Franţa dintr-o mutantă naturală, în jurul
anului 1830. După zece ani de la altoirea pe franc sau gutui,
pomii din soiul respectiv nu depăşesc 1 m înălţime. Soiul
fructifică normal, dar fructele au calitate slabă.

Nanismul (piticirea) este determinat de o genă majoră, Nain
Vert având constituţia heterozigotă pentru acest locus (Nn).

La păr, reducerea vigorii de creştere a pomilor se poate asigura
şi prin altoirea unor soiuri slab viguroase pe portaltoi de
vigoare mică (aşa cum este gutuiul), care imprimă o vigoare
redusă combinaţiei soi-portaltoi.
 Numărul de fructe pe pom

este un element de productivitate cu un

determinism poligenic, puternic influenţat de
genotipul fiecărui cultivar, dar şi de condiţiile de mediu.

Există numeroşi factori care influenţează acest caracter
complex, începând cu numărul florilor în coroana pomilor
(intensitatea înfloritului), autofertilitatea şi fertilitatea
naturală a soiurilor, intensitatea căderii fiziologice a
fructelor (autoreglarea încărcăturii de rod), mărimea
fructelor şi producţia de fructe pe pom etc.
 Mărimea fructelor

Din punct de vedere genetic, mărimea perelor este un caracter

poligenic, a cărui manifestare este puternic influenţată de
condiţiile de mediu.

Totuşi, heritabilitatea caracterului este destul de ridicată, astfel
că prin alegerea ca genitori a unor soiuri cu fructe mari, se pot
obţine descendenţi cu fructe de dimensiuni adecvate selecţiei.

Datorită presiunii de selecţie, în urma încrucişării unor genitori
cu fructe mari, hibrizii F1 vor avea de regulă fructe de mărimi
reduse, cu o valoare medie a greutăţii mult mai mică decât cea
a formelor parentale.

Se pot obţine şi forme transgresive, cu fructe mai mari decât
ale genitorilor; în câmpurile de hibrizi pot fi întâlniţi hibrizi cu
fructe mari, uneori cu greutăţi mult mai mari de 300 g

În ameliorarea părului nu se urmăreşte promovarea unor soiuri
cu fructe foarte mari, datorită dezavantajelor pe care le
prezintă (similare cu cele prezentate la măr).

Limitele între care trebuie să se situeze fructele noilor soiuri,
pentru a avea o mărime optimă, sunt cuprinse între 150-250 g
(dar cât mai uniforme, fără variabilitate în interiorul soiului),
ceea ce corespunde unui diametru al perelor de 6-7,5 cm.

Soiuri cu fructe mari, care pot fi utilizate ca genitori în
lucrările de ameliorare sunt: Triomphe de Vienne, Beurré
Bosc, Abatele Fétel, Fon-dantă de pădure, Duchesse
d'Angoulême, Beurré Diel, Decana comisiei, Président
Drouard, Amintirea Congresului, etc
 Precocitatea intrării pe rod a pomilor

După cum s-a menţionat, perioada juvenilă a hibrizilor de

păr pe rădăcini proprii este lungă, majoritatea hibrizilor
intraspecifici intrând pe rod abia după 5-6 ani de viaţă, de
aceea se încearcă aplicarea unor tehnici prin care să fie
grăbită fructificarea

Există diferenţe mari pentru caracter între combinaţii, în
funcţie de genitorii folosiţi; soiul Beurré precoce
Morettini transmite la descendenţi o perioadă juvenilă
scurtă, în timp ce Doyenné du Comice induce o
juvenilitate prelungită.

Unele specii de Pyrus, cum sunt P. fauriei şi P. calleryana, transmit
descendenŃilor o intrare precoce pe rod. Hibrizii pe rădăcini proprii
obţinuţi din aceste specii intră pe rod încă din anii 3 şi 4 de la germinare
(Alston, 1982). Dintre soiurile cu precocitate în rodire, nu toate se
pot folosi eficient ca donori pentru intrarea timpurie pe rod; de exemplu,
soiul Packham’s Triumph transmite o fază juvenilă scurtă numai unora
dintre progenii seminali.

Lungimea perioadei juvenile a hibrizilor de păr este corelată cu
precocitatea intrării lor pe rod după altoire. Desigur că, în urma altoirii,
mai ales în cazul în care aceasta se face pe un portaltoi de vigoare mică,
care induce şi intrarea timpurie pe rod, pomii vor începe să formeze flori şi
fructe mult mai devreme decât pe rădăcini proprii.

Caracterul se transmite după modelul cantitativ, în ereditatea juvenilităţii
plantelor fiind implicate poligene, prin al căror efect cumulat, în urma
recombinărilor ce au loc în urma hibridării, fiind posibilă obţinerea unor
hibrizi F1 cu o intrare precoce pe rod.
 Partenocarpia

Din punct de vedere al eredităţii, caracterul este poligenic, cu o heritabilitate

extrem de scăzută, fiind puternic influenţat de condiţiile de mediu.

Multe soiuri se manifestă diferit în privinţa fructificării partenocarpice, de la o
zonă geografică la alta, sau chiar de la un an la altul (la Napoca a fost sesizată,
sporadic, în ani diferiţi, o uşoară fructificare partenocarpică, fără să poată fi
explicate cauzele).

În unele văi umede din California, soiul Williams fructifică aproape total
partenocarpic, iar în alte condiţii nu formează deloc fructe fără polenizare
străină.

Nyéki (1982) constată că între soiurile de păr variabilitatea pentru fructificarea
partenocarpică este foarte largă, de la fără tendinţă (Beurré Hardy, Curé), până
la tendinţă foarte puternică de partenocarpie (Arabitka, Passe Crassane).

Tendinţă foarte puternică de fructificare partenocarpică are şi Conference, la
care fructele partenocarpice au o formă inacceptabilă, în schimb, la soiul
General Leclerc, fructele partenocarpice au o formă normală (Alston, 1982).
 Buni genitori pentru productivitate

Printre soiurile care s-au remarcat ca buni genitori pentru

productivitate şi care se pot utiliza ca surse de gene în
ameliorarea productivităţii la păr:

Williams, Beurré Hardenpont,

Santa Maria, Dr. Lucius, Cedrata Romana,

Curé, Napoca, Haydeea, Highland, Republica, ş.a. (Cociu
şi colab., 1999; Ghidra şi colab., 1994).
 Calitatea fructelor

Forma fructelor

Deoarece pe piaţă sunt acceptate fructele cu orice formă, cu condiţia
ca ele să fie regulate, în lucrările de selecţie forma nu constituie un
criteriu eliminatoriu, dar se urmăreşte ca noile soiuri să aibă fructe
aspectuoase ca formă, regulate, apropiate de forma clasică de pară
(piriforme). Fructele care se abat puternic de la forma piriformă,
eventual conică, nu au un aspect comercial foarte atrăgător, iar cele
cu „gâtul” lung (şi subŃire) pot fi mai sensibile la recoltare şi
manipulare.

Ereditatea formei fructelor pare a fi poligenică, însă în
încrucişările unor genitori de tipul rotund x piriform şi obovat x
piriform s-a obţinut o frecvenţă foarte mare a descendenţilor cu
fructe rotunde şi obovate, fapt care a făcut ca aceste forme să fie
considerate dominante faţă de cea piriformă (Layne şi Quamme,
1975; Ardelean, 1986).
 Culoarea fructelor

La majoritatea soiurilor de păr, culoarea fructelor este dată de

prezenţa în coajă a pigmenţilor clorofilieni (verzi) sau a celor
carotenoidici (galbeni).

La maturitate, culoarea perelor este influenţată de raportul
dintre pigmenţii respectivi, putând varia de la verde închis la
galben.

Culoarea de fond este determinată monogenic, alela pentru
culoarea galbenă fiind dominantă faţă de alela pentru culoarea
verde.

Alela care determină prezenţa pigmentului antocianic şi, ca
atare, culoarea de acoperire a fructelor, este recesivă faţă de
alela care determină lipsa acesteia, de aceea multe soiuri nu au
culoare de acoperire.

Culoarea de acoperire roşu intens pe care o au fructele
soiurilor Cardinal Red şi Max Red (selecţionate ca variaţiuni
mugurale din soiul Williams), este determinată de o singură genă
dominantă (Layne şi Quamme, 1975).

La aceste soiuri mutante, culoarea roşie a fructelor se
transmite dominant în F1 faţă de lipsa culorii de acoperire, în
schimb, la alte soiuri mutante cu fructe roşii, culoarea nu se
transmite dominant progenilor (de exemplu, în cazul soiului
Starkrimson, mutantă „roşie” din Favorita lui Clapp).

O culoare deosebit de atrăgătoare a fructelor are noul soi Ina Estival
(roşu aprins, strălucitor), creat la SCDP Cluj, caracteristică deosebit
de avantajoasă pentru asigurarea succesului comercial, cu atât mai
mult cu cât aceasta este asociată cu fructe mari şi cu o formă
corespunzătoare (Ghidra şi colab., 2000).

La multe soiuri de păr apare pe fructe culoarea de acoperire
maro, dată de ţesutul rugos de plută, „plasă” sau „rugină”, fără
ca astfel de soiuri să piardă din valoarea comercială.

Dimpotrivă, soiul Beurré Bosc, tipic pentru această
caracteristică, are un aspect comercial deosebit de atrăgător,
mulţi consumatori fiind încântaţi de culoarea ruginie a
fructelor.

Ţesutul rugos trebuie să fie răspândit uniform pe suprafaţa
fructelor, altfel culoarea fructelor nu este atractivă şi aspectul
comercial este depreciat (aspect întâlnit la Conference).

La soiurile la care fructele sunt destinate pentru procesare,
întregi, pentru piure, rugina nu este acceptată întrucât
colorează produsul final.
 Culoarea pulpei

La pere, în funcţie de soi (specie) pulpa poate avea culori diferite, de la alb
până la verde, galben, roz, roşu etc.

Pulpa cu cea mai obişnuită culoare este albă, cu diferite intensităţi ale
nuanţei spre crem sau galben.

Consumatorii preferă perele cu pulpa albă, alb-gălbuie sau galbenă
(caracteristici urmărite şi în selecţia soiurilor noi), orice alte culori (brună,
roşie sau verde) fiind respinse.

De exemplu, soiul vechi autohton cu un nume sugestiv, „Cu miez roşu”,
este puţin preferat şi datorită pulpei colorate (roz-vişiniu), cu vinişoare
intens colorate.

Se consideră că ereditatea caracterului este simplă, culoarea albă fiind
determinată de o singură genă, dominantă asupra a două alele recesive,
alternative, ale aceluiaşi locus, care condiţionează culorile verde şi crem
(Zielinski şi colab., 1965, citaţi de Layne şi Quamme, 1975).
 ConsistenŃa pulpei

Consistenţa pulpei sau textura este un element important al calităţii perelor,

apreciat în mod diferit de consumatorii din areale geografice diferite.

În America, Europa şi Australia sunt preferate fructele cu o consistenţă moale,
fondantă, fină a pulpei şi fără sclereide, aşa numitele pere „untoase”
(„beurré”).

În China şi Japonia, unde principalele soiuri derivă din speciile P. ussuriensis
şi P. pyrifolia sunt preferate fructele cu o consistenţă tare, fermă, crocantă a
pulpei; sunt acceptate chiar unele soiuri cu ţesuturi pietrificate în fructe.

Datele privind ereditatea texturei pulpei şi prezenţa ţesuturilor sclereidale
indică faptul că aceste caracteristici sunt determinate de gene majore, dar
informaţiile din literatura de specialitate sunt destul de ambigue.

În experienţele efectuate de White şi colab. (2000), în încrucişări dintre soiuri
europene, heritabilitatea consistenţei pulpei a avut valori mici, iar în încrucişări
dintre soiuri asiatice, sau asiatice x europene, heritabilitatea caracterului a fost
ridicată.
 SuculenŃa fructelor

Conţinutul în suc al fructelor la păr este un element de calitate extrem de

important, atât în consumul pentru desert, cât şi pentru industrie.

Suculenţa perelor influenţează puternic gustul acestora, aceeaşi cantitate
de zahăr dând un gust mai dulce într-o pară suculentă, decât într-una lipsită
de suculenţă.

Caracterul este determinat de o singură genă majoră, cu alela pentru
fruct suculent dominantă asupra celei pentru fruct lipsit de suculenţă
(Zielinski şi colab., 1965, citaţi de Ardelean, 1986).

Datorită acestui determinism genetic, printr-o alegere corespunzătoare a
genitorilor, se poate obţine relativ uşor o proporţie mare de indivizi F1 la
care fructele să fie suculente. Trebuie precizat faptul că, îndeosebi la
soiurile de vară şi toamnă, imediat după depăşirea momentului optim de
consum, fructele îşi pierd consistenţa şi par foarte suculente, dar fără să-şi
mai menţină calitatea de ansamblu.
 Gustul şi aroma fructelor

Conţinutul fructelor în zahăr şi aciditate se moştenesc

independent, după un model strict cantitativ, în ereditatea
celor două componente fiind implicat un grup de poligene
pentru zahăr şi un altul pentru aciditate.

Fructe bogate în zahăr se întâlnesc la soiurile Doyenné
d’Hiver (Decana de iarnă), Contesa de Paris, Beurré
Hardy, Haydeea, Willimas, Beurré precoce Morettini, iar

în acid ascorbic (Vitamina C): Beurré precoce Morettini,
Beurré Hardy, Bonne Louise d'Avranches, Haydeea
(ultimul, cu 7,92 mg/100 g fruct proaspăt).

În urma aprecierii prin notare a elementelor care
contribuie la aspectul comercial al perelor, degustărilor
efectuate şi a completării buletinelor de apreciere
organoleptică a fructelor, cele mai mari note medii, care
reflectă şi cea mai bună calitate a fructelor, au fost obţinute la
soiurile

Willims, Triomphe de Vienne, Clapp Favorite, Napoca,
Conférence, Josephine de Malines, Olivier de Serres,

Haydeea, Duchesse d'Angoulême, Beurré Hardenpont,
Doyenné du Comice, Beurré Giffard, Fondante du Bois,
Bonne Louise d'Avranches, Beurré Bosc, Contesa de
Paris.
 Epoca de maturare a fructelor

Epoca de coacere a fructelor reprezintă un obiectiv important de

ameliorare, urmărindu-se crearea unui conveer varietal prin care să fie
asigurată piaţa cu fructe proaspete o perioadă cât mai îndelungată din
timpul anului.

Din punct de vedere ereditar, caracterul are un determinism
poligenic, transmiterea epocii de coacere a fructelor de la genitori la
descendenţi fiind asigurată, în principal, de efectele de aditivitate dar, în
funcţie de formele parentale utilizate, pot fi implicate şi efecte de
dominanţă.

În general, soiurile de vară transmit descendenţilor şi o slabă capacitate de
păstrare a fructelor, chiar dacă fermitatea pulpei nu pare corelată cu
„prăbuşirea” internă a perelor (Hjeltnes, 2000).

Pentru lărgirea conveerului varietal, mulţi amelioratori acţionează în
direcţia creării unor soiuri cu coacerea foarte timpurie a fructelor, sau,
dimpotrivă, cu coacere târzie şi păstrare îndelungată a fructelor.

Ţinându-se seama de determinismul genetic al epocii de coacere a
fructelor, cele mai mari şanse pentru obţinerea unor hibrizi F1 cu
maturare timpurie sau tardivă există atunci când se încrucişează soiuri
având epoca de coacere dorită.

De exemplu, pentru crearea unor soiuri cu o maturare tardivă a
fructelor, se vor alege ca genitori soiuri care prezintă această particula-
ritate, iar datorită transgresiunilor se pot obţine descendenţi la care
fructele să aibă o păstrare mai bună peste iarnă comparativ cu cele ale
genitorilor.

Soiul Napoca, creat la Cluj, s-a dovedit un foarte bun genitor şi pentru
precocitatea coacerii fructelor. Folosindu-l ca genitor, la ICDP Piteşti-
Mărăcineni, N. Branişte a creat numeroase soiuri cu coacere
timpurie, printre care: Trivale şi Triumf (ambele, selecŃii în
combinaŃia Napoca x Beurré Giffard); Argessis, Daciana, Carpica
şi Getica (toate provenind din încrucişarea Napoca x Beurré
precoce Morettini).

Ca genitori pentru coacerea tardivă a fructelor se pot
utiliza soiurile: Passe Crassane, Contesa de Paris, Beurré
Hardenpont, Republica, Euras, Olivier de Serres,
Josephine de Malines, Decana de iarnă etc.

Dintre soiurile de iarnă noi, create în România, Virgiliu
Hibernal are fructe de foarte bună calitate, care în condiţii
obişnuite de păstrare ajung la maturitatea de consum în
ianuarie-martie.

Soiul Virgiliu Hibernal provine din încrucişarea Passe
Crassane x Contesa de Paris şi a fost omologat în anul
2000 (Ghidra şi colab., 2000).
 RezistenŃa la ger

Părul este o specie mai sensibilă la ger decât mărul şi necesită mai multă
căldură în cursul perioadei de vegetaţie.

În lucrările de ameliorare, crearea unor soiuri de păr rezistente la ger
constituie un obiectiv important, întrucât astfel de soiuri prezintă câteva
avantaje certe: conferă o longevitate mai mare pomilor; asigură producţii
constante de la un an la altul; dau posibilitatea extinderii culturii în zonele
şi la altitudinile cu ierni reci şi geruri aspre.

În general, cele mai multe cultivaruri din P. communis sunt adaptate la
condiţiile din regiuni unde media temperaturilor minime variază între
-28,9ºC şi -6,7ºC, în timp ce P. ussuriensis şi hibrizii proveniţi din această
specie pot fi crescuţi între -17ºC şi -35ºC, iar P. pyrifolia, adaptată la un
climat blând, poate fi crescută în areale unde media temperaturilor
minime ajunge numai la -1ºC. În condiŃii artificiale, Ńesutul lemnos
provenit de la plante aflate în repaus vegetativ deplin a rezistat la
aproximativ aceeaşi temperatură, la toate cele trei speciile: P. communis -
29ºC, P. ussuriensis -28ºC şi P. pyrifolia -28ºC (Bell, 1990).

O variabilitate a rezistenţei la ger se manifestă şi în interiorul speciei P. communis
(între soiuri), chiar dacă aceasta este mai mică decât cea existentă între specii.

Printre cele mai rezistente soiuri communis la ger, în literatura de specialitate sunt
menţionate următoarele: Augustparon, Hovsta, Gaspard, Moe, Bessumianka (Bell,
1990).

Întrucât rezistenţa la ger are un determinism poligenic, în principal aditiv, prin
folosirea soiurilor cu o bună comportare la temperaturi negative coborâte în
hibridări dirijate se pot obţine descendenţe hibride în care selecţia pentru caracter
să fie eficientă.

Pentru obţinerea unor hibrizi F1 la care rezistenţa la ger să fie asociată cu
productivitatea şi calitatea fructelor, mulţi amelioratori au efectuat încrucişări între
P. ussuriensis şi soiuri de foarte bună calitate aparţinând speciei P. communis.

Unele soiuri obţinute din încrucişări de tipul P. ussuriensis x P. communis au o
bună rezistenţă la ger (-30ºC; -40ºC) şi fructe de calitate superioară comparativ
formei parentale P. Ussuriensis, constituind şi potenţiale surse de gene pentru
crearea unor noi soiuri rezistente la ger: David, John, Peter, Philip, Pioneer 3,
Andrew, Thomas, Simon, Hanson Seedless, Harbin (Stushnoff şi Garley,1982).

Chiar dacă aceste soiuri nu au calitatea unora din specia P.
communis, ele pot fi utilizate eficient în ameliorare,
comparativ cu folosirea unor forme sălbatice de P. ussuriensis
care transmit descendenţilor, împreună cu rezistenţa la ger, şi
caractere de rusticitate (fructe mici şi de slabă calitate,
înflorire timpurie etc.), fapt care impune efectuarea câtorva
generaţii de backcross, prelungindu-se procesul de obţinere a
unor soiuri noi.

Pentru creşterea rezistenţei pomilor la ger, în ameliorarea
părului se poate acţiona şi prin intermediul portaltoilor.
Rezistenţa la ger a pomilor din acelaşi soi este mai mică la
altoirea pe gutui decât la altoirea pe portaltoi franc!
 Epoca de înflorire

RezistenŃa la îngheŃ în cadrul unor soiuri din speciile P.

ussuriensis şi P. pyrifolia poate fi mai scăzută decât la soiurile din P.
communis şi datorită înflorii mai timpurii a pomilor la primele
două specii (Bell, 1990).

Chiar dacă părul înfloreşte mai devreme cu câteva zile decât mărul,
îngheţurile târzii de primăvară afectează mai puţin soiurile de păr
decât pe cele de măr. La păr, bobocii florali sunt afectaţi la -4,9ºC,
florile deschise la -3,2ºC, iar fructele legate la -2,7ºC
(Cimpoieş, 2002).

Cu toate acestea, epoca de înflorire este importantă pentru
asigurarea rezistenţei florilor la temperaturile coborâte care pot
surveni primăvara târziu. În plus, epoca de înflorire trebuie să
asigure simultaneitatea înfloritului la soiurile dintr-o plantaţie şi să
favorizeze interpolenizarea acestora.

În ameliorare se urmăreşte crearea unor soiuri noi cu o înflorire
tardivă, la care să fie micşorat riscul de îngheţ al florilor.

Epoca de înflorire este un caracter determinat poligenic, cu o
heritabilitate scăzută (Ardelean, 1986).

Dintre soiurile utilizate sau recomandate ca genitori pentru înflori-
rea tardivă se pot menţiona:

Frangipane, Double de Guerre, Jeanne d’Arc, Gorham, Doyenné du
Comice, Favorita lui Clapp, Beurré Bosc, Napoca (Alston, 1982;
Nyéki, 1982; Thibault, 1982; Cociu şi colab., 1999).

În acelaşi scop au fost folosite şi unele „perry pear” (pere pentru
cidru), printre care Poire Fleurissant Tard, originar din Franţa, cu
înflorire la 12 zile după Conference, însă cu fructe foarte mici, de 40
g, pulpă astringentă etc., Barnet, Brandy, Red Pear etc.
 Rezistenţa la arsura bacteriană

Arsura bacteriană, numită şi focul bacterian („fire blight”),

provocată de bacteria Erwinia amylovora este boala cea mai
periculoasă a părului.

Atacul se manifestă asupra florilor, fructelor, lăsta-rilor,
trunchiului sau rădăcinilor pomilor, fiind uşor de recunoscut,
îndeosebi când sunt afectaţi lăstarii tineri, la care apare un
simptom tipic, îndoirea sub formă de cârjă, pe care frunzele
uscate rămân atârnate.

Datorită faptului că boala este extrem de periculoasă şi
afectează suprafeţe întinse cultivate cu păr în întreaga lume,
din SUA, Europa Occidentală (Anglia, Franţa, Germania,
Danemarca, Olanda) etc., rezistenţa la arsura bacteriană
constituie un obiectiv major al ameliorării părului.

Majoritatea soiurilor P. communis sunt sensibile la atacul de Erwinia amylovora,
printre acestea fiind incluse şi unele foarte valoroase, cum sunt: Williams, B.
Bosc, Favorita lui Clapp, Comice, Anjou, Aurora etc. (van der Zwet, 1982).

În urma testării prin infecţii artificiale, s-au dovedit mai puţin sensibile soiuri
precum: Duchesse d'Angoulême, Beurré Hardy (Branişte şi Andreieş, 1990).

O eventuală rezistenţă (apreciată ca moderată) este prezentă la mai puţin de 5%
dintre soiurile de păr; printre soiurile moderat rezistente se situează Seckel şi
Kieffer Seedling, care sunt selecţii P.communis x P. pyrifolia (Bell, 1990).
Altele: Magness, Monterey, Moonglow, Orient, Tyson, Old Home, Farmingdale,
Maxine, Waite, Le Conte (van der Zwet, 1982; Quamme, 1982).

Alte potenţiale surse de gene pentru rezistenţa la Erwinia sunt: Dawn, Harbin,
Harrow Delight, Garber; soiurile chinezeşti Ba Li Hsiang, Chien Pa Li, Huang
Hsiang Sui Li, Hung Guar Li, Ta Tau Huang; soiuri locale româneşti, precum
Decana Krier, Galbene, Pere de iarnă, Pere gutui, Tămâioase de Călimăneşti,
testate pentru rezistenţa lor în SUA (Cociu şi colab., 1999).

Dintre speciile de Pyrus, cea mai ridicată rezistenţă la arsura
bacteriană o posedă P. ussuriensis care, încrucişată cu soiuri de calitate
de tip communis, dă naştere unor descendenţi rezistenţi în proporţii
cuprinse între 33-80%, în funcţie de partenerul folosit.

O bună rezistenţă se întâlneşte şi în unele forme din speciile P. calleryana
şi P. betulaefolia, mai puţin utilizate ca genitori datorită faptului că au
fructe mici, sub 1 cm în diametru.

Soiul ornamental Bradford, o selecţie din P.calleryana posedă o înaltă
rezistenţă şi este considerat imun în condiţii naturale.

P. pyrifolia manifestă o rezistenţă mai scăzută, dar prezintă avantajul că
are fructe de mărime medie.

Prin încrucişarea repetată a aceste specii cu soiuri communis s-a obţinut
soiul Mac, la care se îmbină rezistenţa la Erwinia, moştenită de la P.
pyrifolia, cu o calitate acceptabilă a fructelor preluată de la soiul Gorham

Determinismul genetic al rezistenţei părului la arsura bacteriană nu este pe deplin
cunoscut.

După Thompson şi colab. (1975), sensibilitatea extremă a părului la atacul de Erwinia
este cauzată de o genă dominantă, Se, cele mai multe soiuri fiind heterozigote (Sese).

În alte experienţe, ereditatea rezistenţei la arsura bacteriană a fost poligenică, fără să fie
identificate gene majore, hibrizii F1 având o rezistenţă medie apropiată de rezistenţa
medie a genitorilor (Quamme, 1982); din varianţa fenotipică totală, o pondere
importantă a revenit efectelor genetice aditive: 30-50% la hibrizii verificaţi în condiţii
artificiale de infecţie, în seră, şi 50% la hibrizii infectaţi natural, în câmp.

În experienţele efectuate de Dondini şi colab. (2002), soiurile Passe Crassane şi Abatele
Fétel şi-au confirmat sensibilitatea la arsura bacteriană, iar Harrow Sweet şi US 309
rezistenţa; folosit ca martor, Old Home, considerat foarte rezistent, nu a prezentat
simptome de atac.

Distribuţia continuă, tipic cantitativă a comportării la atacul de Erwinia amylovora a
progenilor rezultaţi din încrucişările dintre soiurile sensibile şi cele rezistente, în
condiţii de infecţie artificială, în seră, a demonstrat natura poligenică a celor două surse
de rezistenţă (Harrow Sweet şi US 309).
 Rezistenţa la rapăn

Determinismul genetic al rezistenţei la rapăn poate fi diferit în funcţie de genotipurile

cu care se lucrează, Layne şi Quamme (1975) citându-l pe Stanton (1953) care a
sugerat, pe baza unor rapoarte de segregare mendeliene obţinute de el, de 3:1 şi 1:1
(rezistent : sensibil), că rezistenţa este controlată de o singură genă majoră, în timp ce
Brown (1960) opina că rezistenţa are o ereditate complexă, de tip poligenic.

nici unul dintre soiurile speciei P. communis nu poate fi considerat imun la atacul de
rapăn, variabilitatea în interiorul speciei este foarte mare, existând soiuri cu o
comportare diferită la boală, de la sensibile la rezistente

Printre soiurile cu o bună comportare la atacul de rapăn sunt incluse Williams,
Conference, Dr. Jules Guyot (Bell, 1990), Contesa de Paris, Madame Levavaseur,
Jeanne d’Arc, Republica, Euras, Argessis, Maria Romana etc

O foarte ridicată rezistenţă la Venturia pirina se întâlneşte în unele forme şi soiuri ale
speciilor P. ussuriensis, P. pyrifolia şi, eventual, P. x bretschneideri

soiul Kieffer Seedling, provenit din P. pyrifolia, precum şi unele soiuri asiatice
din aceeaşi specie, de tip „nashi” (Czin-Czi-Li, Er-Shi-Shinge, Tiojuro, Er-Lang-
Li), sunt considerate foarte rezistente, şi pot fi recomandate ca potenŃiali
genitori
 RezistenŃa la atacul puricilor meliferi

Există trei specii principale de purici meliferi (Homoptere denumite

Cacopsylla, sau Pysilla sp.) care atacă părul: Psylla pyricola
Foerster, P. pyri L. şi P. pyrisuga Foerster.

Puricii şi larvele lor înţeapă frunzele şi lăstarii, iar când populaţiile
cresc, dejecţiile dăunătorilor se scurg pe frunze, fructe, ramuri,
uneori ajungând şi pe trunchi, sub forma unui mielat (,,roua
de miere”), pe care, ulterior, se instalează ciuperci din genul
Capnodium. Ca urmare, pe organele atacate apare o fumagină
caracteristică, frunzele se înnegresc şi se usucă, frunzişul putând fi
distrus în întregime la atac puternic. Rezultă o debilitare generală a
pomilor, fructele rămân mici şi nu mai au valoare comercială (sunt
acoperite de „mierea” foarte lipicioasă şi înnegrite de fumagină), iar
fructificarea din anul următor poate fi compromisă în totalitate.

Pe lângă aceste efecte directe, Psylla este vectorul micoplasmozei
„Pear Decline” (declinul părului).

Rezistenţa la Psylla a fost identificată mai întâi la speciile
asiatice P. betulaefolia, P. calleryana, P. fauriei, P. ussuriensis
şi P. x bretschneideri, dar folosirea acestor specii în stare
„pură” în lucrările de ameliorare a fost limitată de
caracteristicile lor rustice (fructe mici, textură pietroasă etc.)
pe care le transmit în descendenţa unor încrucişări
interspecifice, cu genitori de calitate din P. communis.

O bună rezistenţă la Psylla a fost identificată şi la unele
genotipuri de P. nivalis, precum şi la unii hibrizi P.
ussuriensis x P. communis sau P. eleagrifolia x P.
communis (Bell, 1990).

Genotipurile considerate rezistente, în condiŃiile unui atac
foarte puternic, pe parcursul mai multor ani, au fost în număr de
6 (reprezentând 1,7% din totalul genotipurilor): Cântări, Imperiale,
Lorencz Kovacs, Sorbopyrus, Triomphe de Jodoigne,
Tomnatice.

Alte 6 soiuri au fost incluse în categoria „tolerante” la atacul de
Psylla: Bacsa Körte, Engheim vaj. Körte, Împărăteşti, President
Heron, Severianka, Spina Carpi (Ghidra şi colab., 1992; Sestraş şi
Ghidra, 1995, 1999).

Pe lângă aceste soiuri, alte surse de gene ce pot fi utilizate în
ameliorarea rezistenŃei la atacul de Psylla sunt: Honeysweet,
Sierra, Tait Dropmore, Philip, John, Ure (Branişte şi Andreieş,
1990), Krupna Bursusus, Zielinka şi alte câteva soiuri sârbeşti:
Karamanka, Jerisbasma, Vodenjac (Bell, comunicare personală,
1992; Bell, 2003).

Se consideră că rezistenţa părului la atacul puricilor meliferi este
determinată poligenic, în afara efectelor de aditivitate, o pondere
însemnată având şi efectele de dominanţă şi epistazie.

Prin recombinările genice care au loc în urma hibridărilor dirijate se
pot obţine descendenţi care să moştenească poligene de rezistenţă,
respectiv forme transgresive cu o bună comportare la Psylla.

Un exemplu în acest sens îl constituie soiul Haydeea, creat la SCDP
Cluj, cu o bună comportare la atacul de Psylla (considerat tolerant,
sau chiar rezistent), cu toate că provine dintr-o încrucişare între două
soiuri care, în condiŃiile de la Cluj, s-au dovedit sensibile:
Beurré Hardy x Beurré Six (Sestraş, 1994; Sestraş şi colab.,
1994).

Portaltoiul influenŃeaza semnificativ gradul de uscare, pomii
altoiŃi pe franc având un grad mai redus de uscare comparativ
cu cei altoiŃi pe gutui şi gutui cu intermediar
 Ameliorarea portaltoilor de păr

Portaltoii de păr trebuie să îndeplinească câteva condiţii

extrem de precise: să aibă o bună înrădăcinare, să inducă
pomilor o vigoare de creştere scăzută şi o intrare rapidă pe rod,
o bună productivitate, să poată fi uşor înmulţiţi (generativ sau
vegetativ), să fie rezistenţi la boli şi dăunători, la diferite
condiţii pedoclimatice, să aibă o bună compatibilitate cu
soiurile care se altoiesc. Întrucât portaltoii existenŃi în
prezent nu îndeplinesc decât o parte dintre aceste
cerinŃe, ameliorarea lor reprezintă un important obiectiv de
ameliorare la păr.

La păr, soiurile se altoiesc pe mai multe tipuri de
portaltoi: generativi, vegetativi, cu intermediar.

Dacă dintre portaltoii generativi, în trecut s-a folosit părul pădureţ
(P. communis, ssp. pyraster), sau seminţe recoltate de la diferite
soiuri cultivate, în prezent, în ţara noastră sunt folosiţi portaltoii
generativi PF (portaltoi franc) din soiuri, eventual, populaŃii
autohtone, selecŃionate special în acest scop: Harbuzeşti,
Alămâi, Cu miez roşu, Păstrăvioare, Pepenii

Ca vatiante de PA franc se incearca P. calleryana - fiind
rezistentă la arsura bacteriană, tolerantă la declinul părului, dar
sensibilă la frig, iar P. betulaefolia cu toleranţă la declinul părului şi
rezistenţă medie la frig, este sensibilă la arsura bacteriană

Pentru portaltoii cu intermediar, în ţara noastră se folosesc ca
intermediar, între portaltoiul reprezentat de gutui şi altoiul
reprezentat de un soi care nu este compatibil cu gutuiul,
soiurile Curé şi Beurré Hardy, ambele cu o foarte bună afinitate la
altoirea pe gutui.

Printre cei mai vechi şi cunoscuţi portaltoi se află „Gutuiul de Angers”
(EMA), care imprimă pomilor o vigoare de creştere mai mică decât
portaltoii generativi, o intrare timpurie pe rod, productivitate, rezis-tenţă la
condiţiile de mediu. Multe soiuri valoroase, printre care Williams, Beurré
Bosc, Favorita lui Clapp, Beurré Giffard, soiurile „Nashi” nu au afinitate la
altoirea pe gutuiul de Angers, având nevoie de intremediar; un alt
dezavantaj îl constituie susceptibilitatea portaltoiului la virusuri şi la
declinul părului.

Alţi portaltoi vegetativi reprezentaţi de gutui sunt: „Gutuiul Adams”,
„EMC”, „Sydo” (toate selecţionate din gutuiul de Angers), „BA 29”
(acesta fiind selecţionat la Staţiunea Angers din gutuiul de Provence), „BN
70” (selecţionat dintr-o populaţie locală de gutui la SCDP Bistriţa).

Toţi portaltoii din gutui se înmulţesc vegetativ uşor, de regulă prin mar-
cotaj, reduc cu 15-60% vigoarea de creştere a pomilor altoiţi, comparativ
cu vigoarea pomilor altoiţi pe portaltoi generativi, însă au unele
problemede incompatibilitate cu diferite soiuri, precum şi o rezistenţă mai
scăzută la diferiţi factori de stres.

răspândiţi sunt şi portaltoii Pyriam (obţinut la Staţiunea Angers,
prin selecţie în hibrizi proveniţi din autofecundarea soiului Old
Home) şi Pyrodwarf (obţinut în Germania, prin selecţie în hibrizi
Old Home x Bonne Louise d'Avranches). Ambii portaltoi au o bună
compatibilitate cu foarte multe soiuri de păr, se înmulţesc uşor prin
butaşi, marcote sau culturi de meristeme „in vitro”.

Se fac cercetări şi în privinţa utilizării unor specii aparţinând altor
genuri din subfamilia Pomoideae ca portaltoi de vigoare slabă
pentru păr, cum ar fi: Crataegus oxyacantha, Amelanchier
canadensis, Sorbus aucuparia.

Acestea prezintă afinitate cu multe soiuri de păr, imprimă pomilor o
vigoare mai scăzută de creştere şi o intrare pe rod mai rapidă decât
gutuiul. Unele prezintă avantajul că se înmulţesc uşor vegetativ, sunt
foarte rezistente la ger şi boli, dar sistemul lor radicular are o slabă
ancorare în sol (Ardelean, 1986).
 METODE DE AMELIORARE A PĂRULUI

SelecŃia individuală în hibrizi naturali

Pentru ca selecţia în hibrizi naturali să fie eficientă, trebuie ca
fructele şi seminţele recoltate să aparţină unor soiuri valoroase,
care să fie amplasate în apropierea altor soiuri valoroase astfel
încât să existe şansa obţinerii unor descendenţi care să
cumuleze caractere şi însuşiri utile de la formele parentale.

Soiuri obtinute prin selecŃia în hibrizi naturali: Passe
Crassane, Beurré Hardy, Beurré Diel, Favorita lui Clapp,
Beurré Giffard, Decana Comisiei, Decana de iarnă, Duchesse
d'Angoulême, St. Germain, Dr. Jules Guyot etc.).
 SelecŃia mutantelor naturale

Prin identificarea unor mutaţii naturale care determină manifestarea

unor caracteristici favorabile, utile din punct de vedere agronomic,
pot fi create noi soiuri.

Unele soiuri, printre care şi Williams, manifestă o frec-venţă relativ
ridicată de apariţie a mutaţiilor somatice.

O selecţie obţinută ca mutaţie spontană din Williams prezintă o bună
compatibilitate la altoirea pe gutui.

Mutatii spontane: Cardinal Red şi Max Red Bartlett (Williams roşu),
cu fructele de culoare roşu aprins, derivate din soiul Williams; soiul
Fertility, identificat în Anglia, ca o mutaţie poliploidă naturală,
caracterizat printr-un grad ridicat de autofertilitate; Strakrimson, cu
fructe roşii, derivat din Favorita lui Clapp; Red Anjou, provenit din
B. Anjou; Russet Bartlett, cu fructe acoperite de rugină, provenit din
Williams etc.
 Inducerea artificială a mutaţiilor

Pentru provocarea mutaŃiilor artificiale se folosesc diferiŃi

agenŃi mutageni, fizici şi chimici, cu care se fac tratamente
asupra seminŃelor, polenului, ramurilor, mugurilor etc

Prin tratamente aplicate ramurilor aflate în repaus vegetativ,
Thibault (1982) a obŃinut forme mutante la care au fost afectate
diferite caracteristici: fructificarea spur la Beurré d’Ahrenberg,
vigoare mai mică la Doyenné du Comice; înflorire mai timpurie
sau mai tardivă la Passe Crassane, Williams şi Comice; fructe
cu rugină la Timpurie de Trevaux, Passe Crassane şi Comice; epoca
diferită de coacere a fructelor la Beurré precoce Morettini.

La SCDP Cluj au fost obţinute selecţii cu fructe de foarte bună
calitate din seminţe iradiate cu raze X provenite de la soiul Curé
(din fecundare liberă).
 Hibridarea intraspecifică

Marea majoritate a soiurilor de păr obţinute în ultimii 70-80 de ani

au fost create prin hibridare intraspecifică

Pentru a se obţine descendenţe hibride în care aplicarea selecţiei să
fie eficientă, o importanţă deosebită o are alegerea genitorilor

Foarte multe noi soiuri de păr au fost create prin hibridări
intraspecifice, în care s-au utilizat ca genitori soiuri foarte valoroase,
cu o bună calitate a fructelor, pe primul plan situându-se Williams

în ameliorarea părului, în încrucişările intraspecifice s-a manifestat
frecvent tendinţa de a se utiliza genitori de calitate, de multe ori în
sisteme de încrucişare de tipul “cel mai bun” cu “cel mai bun” soi.
Această tendinţă a scăzut considerabil numărul de genitori folosiţi în
hibridări, ceea ce a dus la îngustarea bazei genetice în cadrul speciei
cultivate
 Hibridarea interspecifică

Hibridarea interspecifică este o metodă utilizată pentru

transferarea la soiurile valoroase ale speciei P. communis
(dar sensibile la acŃiunea unor factori de stres) a unor
caracteristici existente la alte specii ale genului Pyrus, cum
sunt rezistenţa la ger, secetă, boli şi dăunători etc.

Dezavantajul metodei îl constituie faptul că, în urma
încrucişărilor interspecifice, hibrizii F1 moştenesc în mod
preponderent caracteristicile părintelui mai rustic, iar pentru a
se recupera productivitatea şi calitatea fructelor, specifice
soiurilor communis, sunt necesare 1-3 (sau mai multe)
generaţii de backcross cu părintele valoros, sau cu un alt
genitor de calitate, procedeu denumit „backcross modificat”

În ţara noastră, prin hibridare interspecifică a fost obţinut soiul Euras, cu coacere de
iarnă şi păstrare foarte bună a fructelor, care a moştenit de la genitorul rustic (P.
pyrifolia) o bună rezistenţă la rapăn şi Psylla, şi toleranţă la arsura bacteriană
(Andreieş, 1997). Soiul Euras a fost obţinut conform schemei următoare:

P. serotina (pyrifolia) x Olivier de Serres

↓
F1 selecţie x Decana de iarnă
↓
F2 selecţie → Euras (omologat în 1994)

Încrucişările interspecifice, între părul european (Pyrus communis) şi părul „Nashi”

(Pyrus pyrifolia) pot fi foarte eficiente şi în direcţia creării unor soiuri noi, la care să se
combine excelenta savoare a perelor europene (gustul foarte bun) cu pulpa fermă şi
crocantă a perelor asiatice (Deckers şi Schoofs, 2002). În acest fel se poate combina şi
calitatea gustativă a fructelor, necesară pentru consumul perelor în stare proaspătă, cu o
bună capacitate de procesare a lor, ceea ce facilitează folosirea perelor în industrie.
 Biotehnologiile şi ingineria genetică

Prin culturi de rădăcini, realizate în urma germinării aseptice a unor seminţe din
care se prelevă vârfurile rădăcinilor şi se trec pe medii nutritive, se pot regenera
plante întregi (via calus).

Prin cultivarea pe medii nutritive a vârfurilor de creştere (apexuri) sau a
meristemelor (domul meristematic) se pot înmulţi cultivarurile şi se poate obţine
un material săditor liber de viroze, fără să apară riscul modificării genotipului la
plantele regenerate.

În cazul culturilor de ţesuturi (sisteme multicelulare), are loc o dediferenţiere
celulară cu formare de calus, din masa de celule nediferenţiate putând lua naştere
neoplantule la care să se manifeste variabilitatea somaclonală.

Prin culturi de embrioni imaturi se poate valorifica materialul biologic reprezentat
de seminţele obţinute din hibridări îndepărtate (interspecifice sau chiar
intergenerice) sau seminţele unor soiuri triploide, cu o slabă capacitate de
germinare; embrionii prelevaţi sunt crescuţi pe medii artificiale „in vitro”, iar
plantele obţinute sunt transplantate „in vivo” după o perioadă de aclimatizare.

Culturile de endosperm pot fi utilizate atât în scopul obţinerii unor plante triploide
(întrucât, de regulă, ţesutul endospermului este triploid), cât şi pentru înmulţirea
unor soiuri triploide de păr.

Cu ajutorul markerilor moleculari (isozyme, RAPD şi RFLP) se efectuează
cercetări pentru studiul olimorfismului genetic existent în cadrul genului
Pyrus, a originii unor cultivaruri europene sau asiatice, iar selecţia asistată
de markeri se aplică şi pentru identificarea unor gene dezirabile în
ameliorarea părului, responsabile de rezistenţa plantelor la factori de stres,
calitatea fructelor etc. (Chevreau, 2002; Tartarini şi Sansavini, 2003).

În mare măsură, cercetările de inginerie genetică sunt axate la păr pe
introducerea în unele genotipuri valoroase (soiuri aparţinând speciei P.
communis) a unor gene de rezistenţă la boli, în special la arsura bacteriană,
provocată de Erwinia amylovora.

Aproximativ 20 de gene au fost deja clonate la păr, în mare parte la P.
pyrifolia, majoritatea implicate în coacerea şi calitatea fructelor,
autoincompatibilitate etc.(Chevreau, 2002).

Prin transformare genetică, Malnoy şi colab. (2000) a obţinut unele clone
transgenice de păr la care expresia genelor „attacin E”, „lysozyme” sau
„lactoferrin” a acţionat în direcţia reducerii semnificative a simptomelor
cauzate de agentul patogen Erwinia amylovora, după inocularea „in vitro”.

Chevreau şi colab. (2000) a obţinut 81 clone transgenice din soiul Passe Crassane,
în care a introdus diferite gene de rezistenţă la Erwinia amylovora.

Integrarea transgenică a fost verificată prin PCR, iar prin inocularea arsurii
bacteriene „in vitro” au fost testate clonele şi identificate câteva de perspectivă prin
prisma reacţiei lor la patogen. Prin aplicarea unei metode semicantitativă RT-PCR
de verificare s-au constatat diferenţe notabile între clone privind expresia genei
„attacin E”, diferenţe corelate strâns cu acumularea transgenică de „attacin E”
evidenţiată prin metoda „Western Blot Analysis”, dar nu a fost stabilită o corelaţie
între expresia transgenică şi nivelul de rezistenţă.

Multe dintre clonele transgenice au fost aclimatizate cu succes şi testate în seră
pentru comportarea la arsură bacteriană, inoculată prin infecţii artificiale.

La soiurile Harrow Sweet, US 309 şi Old Home, prin clonarea şi caracterizarea
produşilor PCR cu ajutorul enzimelor de restricţie, au fost identificate diferite clase
de RGA (Resistance Gene Analogs), demon-strându-se existenţa unor grade de
omologie pentru secvenţele de gene care determină rezistenţa la arsura bacteriană
(Dondini şi colab., 2002).