40 I. Nămoloşanu, A.O.

Antoce

nr. 244/2002, în Hotărârea de Guvern 1134/2002 care aprobă

normele metodologice ale legii, precum şi multe alte texte
legislative care se referă la produsele alimentare în general şi la
care ne vom referi mai puŃin în cele ce urmează.
În general, atunci când intrăm în detaliile legislaŃiei,
descoperim limite şi condiŃii bine stabilite pe care trebuie să le
respecte vinurile, defalcate pe categorii. Un exemplu este prezentat
chiar în citatul de mai sus, pentru cazul vinurilor de masă, care,
conform Regulamentului CE 1493/1999, trebuie să aibă şi un
anumit conŃinut de aciditate totală – prevedere existentă, de altfel,
şi în HG 1134/2002 care detaliază normele de aplicare ale Legii
244/2002).

LegislaŃia noastră stabileşte şi câteva clasificări oficiale ale

vinurilor, după cum urmează:

Clasificarea vinurilor după treapta de calitate:

 vinuri de masă;
 vinuri de calitate:
 cu indicaŃie geografică recunoscută (denumite
şi vinuri de calitate superioară – VS; trebuie să aibă o tărie alcoolică
dobândită de minim 10,5% v/v);
 cu denumire geografică controlată – DOC;
acestea trebuie să aibă o tărie alcoolică dobândită de minim 11%
v/v şi să provină din struguri cu conŃinut minim de zaharuri de
187 g/l;
▪ cules la maturitate deplină – DOC-CMD;
provenite din struguri cu minimum 187 g/l zaharuri;
▪ cules târziu – DOC-CT; provenite din
struguri cu minimum 220 g/l zaharuri; vinurile roşii seci din
această categorie pot proveni din struguri cu minimum 213 g/l
zaharuri;
Oenologie - Controlul şi prevenirea fraudelor 41

▪ cules la înnobilarea boabelor – DOC-CIB;

provenite din struguri cu minimum 240 g/l zaharuri, cu atac de
mucegai nobil sau culeşi după stafidirea boabelor.
Se remarcă faptul că aceste clasificări au la bază principiul
calităŃilor compoziŃionale dar şi pe cel al originii geografice,
implicit al denumirilor de origine.

FranŃa a fost prima Ńară care, prin anii 1930, a aplicat în mod
generalizat un sistem de control al denumirilor de origine (AOC -
Appelation d’Origine Controllée), în ciuda faptului că ideea nu le-a
aparŃinut. În realitate, punerea la punct a sistemului a necesitat
cam 30 de ani (1905-1935). În prezent, toate Ńările membre ale UE
au propriul lor sistem de legi privind denumirile de origine
controlată, subordonate cadrului legislativ general al UE. Dintre
toate sistemele AOC (DOC) din lume, cel mai comprehensiv şi
bine structurat este considerat cel din Africa de Sud.
Cele mai simple legi privind denumirile de origine se referă
numai la originea geografică. Formele legislative mai complexe
includ şi referiri la soiurile de struguri, interzic anumite practici
viticole şi le stabilesc pe cele obligatorii, limitează randamentul
maxim la hectar şi desemnează condiŃiile de maturitate la recoltare.
Aceste legi au ca scop atât definirea unei autenticităŃi a produsului,
precum şi a regulilor de asigurare a calităŃii. Ele sunt considerate,
în special de către consumatorii neavizaŃi, ca fiind o garanŃie a
calităŃii vinului. În realitate nu se poate prevedea care va fi calitatea
finală a unui vin, aceasta depinzând de multe condiŃii, o parte din
care nu se află sub controlul producătorului sau distribuitorului.
Mai mult, nu poate fi anticipat cu precizie cum va evolua un vin
îmbuteliat şi livrat, şi tot ceea ce se poate face este să se păstreze
nişte eşantioane reprezentative, fără defecte, prelevate înainte de
livrare.
Ron Jackson (2000) subliniază în cartea sa „Wine Science-
Priciples, Practice, Perception” că, deşi sistemele DOC au condus
probabil la o menŃinere sau îmbunătăŃire a standardelor de calitate
a vinurilor în general, tendinŃa consumatorilor este de a nu acorda
 42 I. Nămoloşanu, A.O. Antoce

prea mare încredere acestor „garanŃii” ale originii. De asemenea,

consumatorii nu au încredere prea mare în asocierea unui anumite
denumiri de origine cu o calitatea superioară.
Un aspect controversat al denumirilor de origine este acela că
restricŃionează cupajarea vinurilor din regiuni diferite, care şi-ar
putea compensa reciproc deficienŃele şi calităŃile, privând astfel
consumatorul de posibilitatea de a avea pe masă o serie de vinuri
cu adevărat interesante. Acest lucru este permis, de exemplu, în
Australia, unde se practică adesea şi cu succes cupajarea vinurilor
obŃinute în podgorii şi regiuni diferite.
Deşi sistemele de denumiri de origine promovează autenti-
citatea originii geografice a unui vin, ele pot reprezenta un dez-
avantaj pentru vinurile cu calitate echivalentă sau chiar mai bună
produse în regiuni care nu beneficiază de recunoaştere DOC. În
consecinŃă, DOC-urile tind să aducă un profit mai mare, dar în
acelaşi timp promovează în continuare şi aplicarea unor tehnologii
şi practici costisitoare de creştere a calităŃii. Pe de altă parte, acelaşi
sistem DOC poate susŃine şi menŃinerea în folosinŃă a unor tehno-
logii ineficiente sau depăşite. În Ńările mai puŃin tradiŃionaliste, cele
din afara Europei, legislaŃia privind practicile viti-viticole este mai
flexibilă, mai puŃin restrictivă, şi lasă mai mult loc experimentărilor
şi adaptărilor către gustul consumatorului. Iar dacă definiŃia
calităŃii sau stilului unui vin se poate modifica rapid, modificările
legislative sunt mult prea lente.

Clasificarea vinurilor după conţinutul de zahăr:

După conŃinutul lor în zahăr vinurile pot fi:
 seci, cu un conŃinut în zaharuri de până la 4 g/l
inclusiv;
 demiseci, cu un conŃinut în zaharuri cuprins între
4,01 g/l şi 12 g/l inclusiv;
 demidulci, cu un conŃinut în zaharuri cuprins între
12,01 g/l şi 50 g/l inclusiv;
 dulci, cu un conŃinut în zaharuri de peste 50 g/l.
Oenologie - Controlul şi prevenirea fraudelor 43

Regulamentul CEE 1493/1999 valabil pentru vinurile din

Ńările membre ale UE defineşte vinurile după concentraŃia lor în
zahăr puŃin diferit de legea noastră, pentru a putea lua în
considerare şi particularităŃile organoleptice ale vinurilor rezultate.
Astfel, conform acestui regulament vinurile pot fi:
 seci, cu un conŃinut în zaharuri de până la 4 g/l, sau
până la 9 g/l pentru vinurile foarte acide (la care diferenŃa între
zaharurile exprimate în g/l şi aciditatea totală exprimată în g/l acid
tartric este mai mare de 2);
 demiseci, cu un conŃinut în zaharuri cuprins între 4
g/l şi 12 g/l, sau până la 18 g/l pentru vinurile foarte acide;
 demidulci, cu un conŃinut în zaharuri cuprins între
12 g/l şi 45 g/l inclusiv;
 dulci, cu un conŃinut în zaharuri de peste 45 g/l.
Deoarece se acceptă ca aceste categorii să aibă variaŃii locale,
reglementate prin legi naŃionale la nivelul fiecărui stat membru,
aromonizarea legislaŃiei noastre cu cea din UE nu presupune
neapărat adoptarea acestor limite.
Conform legiuitorului, această clasificare Ńine cont numai de
aspectul compoziŃional şi anume de cantitate de glucide rămasă în
vin după terminarea fermentaŃiei. În fapt, pentru specialişti,
clasificarea prezintă o anume complexitate. PrezenŃa în diferite
proporŃii a glucidelor implică numeroase corelaŃii de ordin
compoziŃional şi senzorial.
Oricum, cele două clasificări de mai sus trebuie avute în
vedere de la bun început în momentul în care se evaluează o probă
de vin, pentru a putea trage concluzii pertinente.
Astfel, să presupunem că este vorba de un vin slab alcoolizat,
cu, să zicem, doar 9,5% v/v alcool; el trebuie judecat în funcŃie de ce se
declară pe etichetă. Dacă pe etichetă scrie „vin de masă”, conŃinutul
său alcoolic este în regulă. Dacă însă este vândut ca „vin de calitate
superioară – VS”, atunci avem de-a face cu o fraudă, pentru că
VS-urile trebuie să aibă cel puŃin 10,5% alcool. Din acest moment