UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE INGINERIA MEDIULUI ȘI ȘTIINȚA ALIMENTELOR

PROGRAMUL DE STUDII MASTERAT
SISTEME DE CONTROL ȘI EVALUARE A CALITĂȚII MEDIULUI

PROIECT LA MANAGEMENTUL DURABIL AL

AGROECOSISTEMELOR

-CULTURA CARTOFULUI-

COORDONATOR: Prof. Dr. Ing DAVID IVONA

MASTERAND: MITRESCU EMIL

2023
 CUPRINS

pag.

Introducere 3

I. Caracterizarea tehnologiei de producţie a cartofului 4

Planta de cartof 4

Înfiinţarea culturii 9

Fertilizarea culturii de cartof 11

Pregătirea terenului pentru cartof 15

Plantarea cartofului 19

Lucrările de întreţinere şi combatere a buruienilor 19

Irigarea 23

Recoltarea 24

Păstrarea cartofilor 28

II. Indicatorii economici ai culturii de cartof 30

Principalii indicatori de eficienţă la cultura cartofului 30

Cheltuieli tehnologice la cultura : CARTOFI DE TOAMNA 31

CONSUM neirigat
Bugetul culturii 31

Bibliografie 32

2
 Introducere
Cartoful este un produs vegetal hrănitor, gustor şi ieftin, care constituie alimentul de bază al
multor popoare şi deţine o pondere importantă în balanţa economică a multor ţări. Datorită conţinutului
ridicat de glucide, vitamine şi proteine, cartoful constituie un aliment complet, uşor digerabil, folosit în
hrana omului, simplu sau în asociaţie cu alte produse. Se poate prepara într-o foarte mare varietate de
feluri, garnisind o serie întreagă de preparate culinare rafinate. Prin prelucrare industrială sub formă de
chips, pommes-frites, rondele, găluşti, etc., cartoful capătă noi valenţe, lărgind paleta produselor
alimentare.
Cartoful este una din principalele culturi agricole, situîndu-se atît pe plan mondial cît şi în ţara
noastră pe locul al doilea după cereale. Considerat a doua pîine a omenirii şi, prin tradiţie, alături de peşte
şi măsline, alimentul omului sărac, datorită compoziţiei chimice, digestibilităţii ridicate, cantităţii de
substanţă uscată şi proteină ce se poate realiza pe unitatea de suprafaţă (depăşind cerealele) cartoful poate
constitui atît în prezent cît şi în viitor un element esenţial al securităţii alimentaţiei la nivel mondial.
Pledează pentru aceasta menţinerea interesului faţă de cultura cartofului în ţările cu agricultură dezvoltată
din Europa şi SUA precum şi răspîndirea tot mai accentuată a acesteia în ţări sărace sau cu condiţii
agropedologice dificile (Africa, Asia de Sud-Est, etc.).
În condiţiile economiei de piaţă cartoful este o cultură foarte rentabilă. Din punct de vedere
social, producerea, transportul, industrializarea şi valorificarea cartofului asigură activitatea a sute de
milioane de oameni pe glob. O cultură bine amplasată din punct de vedere agroecologic, asigurată la nivel
optim cu fertilizanţi şi elemente de mecanizare poate oferi producţii de 30 - 40 de tone la hectar, lucru
demonstrat cu brio de ţările mari producătoare de cartof (Olanda, Germania, etc.)
Este dovedit statistic că ţările din centrul şi estul Europei realizează producţii foarte mici de cartof
(6 - 15 t/ha) deşi condiţiile agoecologice nu diferă substanţial faţă de cele din ţările Uniunii Europene sau
Canada.
Factorii principali care limitează producţia de cartof sunt soiul şi calitatea materialului de
plantat, la care se adaugă lipsa îngrăşămintelor , a pesticidelor şi gradul scăzut de mecanizare a
culturii. Nu în ultimul rînd, rezistenţa la păstrare a cartofilor determină gradul de valorificare,
întrucît se ştie că importanţă practică prezintă nu atît producţia obţinută la recoltare cît cea
rămasă pînă în anul următor, la noua recoltă.

Fărîmiţarea suprafeţelor agricole şi desfiinţarea marilor unităţi producătoare (IAS şi

CAP) a condus la situaţia că în prezent circa 93 % din suprafaţa de cartof se cultivă în sectorul
particular, în general pe suprafeţe mici (0,5 - 3 ha) şi cu posibilităţi reduse de aplicare a
tehnologiilor moderne. Nivelul ridicat al preţurilor la îngrăşăminte, pesticide, utilaje agricole,
lipsa creditelor sau acordarea acestora cu dobînzi bancare ridicate, au condus la costuri de peste
20 - 25 milioane lei / ha, punînd pe mulţi producători în situaţia de a nu putea finanţa cultura.
În aceste condiţii eforturile depuse de Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului de la
Braşov în crearea de soiuri de cartof cu caracteristic biologice superioare, inclusiv a unei capacităţi bune
de păstrare, alături de acţiunile de introducere a tehnologiilor moderne de cultivare la producătorii
particulari sunt notabile şi ne exprimăm speranţa că vor duce la redresarea reală a culturii cartofului în
România.

3
 I. CARACTERIZAREA TEHNOLOGIEI DE PRODUCŢIE A
CARTOFULUI

PLANTA DE CARTOF

Caracteristici biologice, clasificare.

Cartoful este încadrat din punct de vedere botanic în genul Solanum, familia Solanaceae.
Genul Solanum cuprinde peste 2000 de specii, răspîndite în regiunile calde şi temperate din
America Centrală şi de Sud şi din Africa. Condiţiile pedoclimatice foarte variate ca urmare a
diferenţelor mari de altitudine şi latitudine, fac ca speciile să fie foarte deosebite, atît morfologic
cît şi fiziologic.
Speciile sunt grupate pe serii, din care mai importante pentru cultură sunt seriile
Tuberosa şi Andigena, în care sunt încadrate speciile S. tuberosum şi respectiv S. andigenum.
Cele două specii se deosebesc după reacţia fotoperiodică, S. tuberosum fiind plantă de zi lungă
iar S. andigenum de zi scurtă. Cultivate în zone nespecifice sub raportul duratei de lumină,
producţia lor scade foarte mult.
Solanum tuberosum este considerată specia principală cultivată de cartof, care în cursul
procesului de ameliorare a fost în repetate rînduri încrucişată cu o serie de alte specii mai mult
sau mai puţin sălbatice, pentru obţinerea de soiuri cu rezistenţă sporită la boli virotice, bacteriene
sau atacul diverşilor dăunători. Printre speciile sălbatice se găsesc un număr mare de specii care
prezintă o deosebită importanţă pentru ameliorare prin rezistenţă, conţinut ridicat în amidon,
proteine şi vitamine, repaus vegetativ scurt sau lung, etc.

Morfologia şi anatomia plantei

A. Sistemul radicular. Este fibros, puternic ramificat, cu o capacitate mare de absorbţie. Cartoful
prezintă rădăcini primare, mugurale, şi rădăcini secundare, stolonifere, care se formează din nodurile
stolonifere în tot cursul perioadei de vegetaţie. Rădăcina cartofului nu constituie organ de rezervă. Marea
masă a rădăcinilor se formează în stratul susperficial al solului. Soiurile timpurii au un sistem radicular
mai puţin dezvoltat pe cînd cele semitîrzii şi tîrzii au un sistem radicular mai viguros, răspîndit în
straturile mai adînci ale solului.
B. Tulpina cartofului este aeriană şi subterană. În funcţie de înmulţirea vegetativă sau generativă
tulpina ia naştere din mugurii tuberculului sau din sămînţă. Tulpina este ierboasă, cu port erect la început,
semierect sau culcat la maturitate, în funcţie de soi. Lungimea variază între 0.30 - 1.50 m, de asemenea în
funcţie de soi. Soiurile semitîtzii şi tîrzii au de regulă tulpini mai lungi şi mai groase decît cele timpurii
sau semitimpurii.
C. Frunza. La început, imediat după răsărire, frunzele sunt mici şi simple. La maturitate frunzele
sunt mari şi compuse, imparipenat septate. În raport cu numărul de foliole şi felul acestora, segmentaţia
frunzei poate fi puternică, mijlocie sau slabă, în funcţie de specie şi soi. Numărul de frunze pe tulpină
variază între 8 şi 12 şi chiar mai multe, în funcţie de soi.
Ca principal organ asimilator al plantei, frunza determină în final atît randamentul de acumulare a
producţiei cît şi calitatea acesteia. Din acest punct de vedere soiurile diferă foarte mult între ele.
D. Floarea este de tipul 5 (5 petale, 5 sepale, 5 stamine şi 5 filamente). Corola, în majoritatea
cazurilor este gamopetală, caliciul gamosepal parţial cu sepalele concrescute numai la bază. Petalele sunt
albe sau colorate în violaceu deschis, violet închis, roz-violaceu, albastru, caracter constant de soi. Florile
sunt grupate în cime simple sau compuse.
Cartoful este considerat plantă predominant autogamă, polenizarea străină, anemofilă sau
entomofilă fiind exclusă.
E. Fructul este o bacă tipică, de formă sferică sau ovoidală, cărnoasă, suculentă, indehiscentă şi
polispermă, de culoare verde sau pigmentată în albastru-violaceu, după specie şi soi. O bacă are de regulă

4
150 - 200 de seminţe mici, de formă ovoidal-turtită, de culoare alb-gălbuie sau cenuşiu-murdară. Sămînţa
se foloseşte în special la înmulţirea generativă a cartofului, în lucrările de ameliorare.
F. Stolonii sunt tulpini subterane care apar pe partea subterană a tulpinilor aeriene, la subsuoara
frunzelor mugurale. Dezvoltarea stolonilor începe de regulă înaintea dezvoltării lăstarilor axilari, ceea ce
indică lipsa unei corelaţii cu procesul de înflorire, de care este legat de obicei începutul formării
tuberculilor.
Stolonii sunt de fapt nişte ramificaţii ale tulpinilor subterane, sub forma unor ramuri îngroşate,
suculente şi cărnoase, de culoare albă sau pigmentate. La început stolonii cresc în lungime şi formează
chiar internoduri, apoi se îngroaşă la capete şi se transformă în tuberculi. Transformarea stolonilor în
tuberculi are loc foarte rapid.
G. Tuberculul de cartof este o tulpină subterană îngroşată. Natura tulpinală a tuberculului se
deduce din prezenţă rămăşiţelor foliare pe tuberculii tineri, care odată cu îngroşarea cojii se atrofiază
treptat formînd sprînceana ochilor. La subsuoara acestor formaţiuni foliare iau naştere mugurii dorminzi
care, grupaţi cîte 3 formează ochiul propriu-zis al tuberculului. Din punct de vedere morfologic ochii
reprezintă rudimente de lăstari, aparţinînd frunzelor cotiledonare.
Tuberculul prezintă o parte apicală (vîrful tuberculului) şi o parte bazală sau ombilicală, care se
recunoaşte după adîncitura în care se prinde de stolon.
Distribuirea ochilor pe suprafaţă tuberculilor se face în spirală, începînd de la partea apicală, fiind
strîns grupaţi spre vîrf şi mai rari spre bază. Numărul, mărimea şi adîncimea ochilor variază după specie
şi soi.
Coaja tuberculului , subţire sau mai groasă, netedă, rugoasă sau reticulată, poate fi de culoare
albă, gălbuie, roză, viloacee, roşie, în funcţie de specie şi soi.
Structura anatomică a tuberculului este asemănătoare cu aceea a tulpinii sau stolonului. În
secţiune transversală se poate vedea un inel mai intens colorat, care porneşte din partea ombilicală şi se
apropie mai mult de coajă în dreptul ochilor. Este inelul vascular. În exteriorul acestuia se găseşte
epiderma (scoarţa) iar în interior măduva (cilindrul central). Tuberculul în curs de formare este acoperit
cu o pieliţă subţire - epiderma, care la maturitate se exfoliază fiind înlocuită cu peridermul.
Peridermul se compune dintr-un strat de suber, care spre interior are un ţesut parenchimatos, cu
celule pline cu amidon. Spre exterior celulele se suberifică şi formează coaja. Grosimea peridermului este
diferită în funcţie de soi, numărul straturilor de celule variind între 9 şi 17, fiind influenţată într-o oarecare
măsură de condiţiile externe (fertilizare, etc.).
Creşterea secundară a tuberulului în grosime se face prin cambiu, sub formă de inel, care desparte
scoarţa de măduvă. Măduva într-un tubercul tînăr este mai redusă în comparaţie cu tuberculul matur.
Măduva nu este omogenă, în partea centrală fiind stelată şi mai apătoasă iar în partea externă mai densă.
În celulele măduvei se găsesc grăunciori de amidon şi incluziuni cristaline (oxalaţi).
Mărimea celulelor creşte odată cu creşterea tuberculului. În stadiul iniţial creşterea tuberculului
este determinată în special de creşterea numărului de celule, pentru ca peste greutatea de 30 - 40 de grame
creşterea tuberculului să fie atribuită în cea mai mare parte creşterii dimensiunilor celulelor.
După suberificarea tuberculului schimbul de gaze se face prin lenticele, care se formează odată cu
peridermul. Lenticelele se compun dintr-un grup circular de celule suberizate, cu o deschidere centrală
care comunică cu spaţiile intercelulare din ţesutul tuberculului. Lenticelele sunt esenţiale pentru respiraţia
tuberculului asigurînd schimbul de oxigen, dioxid de carbon şi apă, care nu pot trece prin alte zone ale
peridermului.
Numărul lenticelelor pe unitatea de suprafaţă a tuberculului este determinat de mărimea
tuberculului, tipul de sol şi condiţiile climatice din timpul creşterii. Umiditatea solului în timpul
tuberizării este un factor deosebit de important în acest sens.

Dezvoltarea plantei de cartof şi formarea producţiei

Procesele de creştere, dezvoltare şi formare a producţiei sunt determinate genetic, dar se

desfăşoară sub influenţa condiţiilor de mediu precum şi a măsurilor agrofitotehnice specifice tehnologiilor
de cultivare. De aceea este necesară cunoaşterea profundă a proceselor biologice din plantele de cartof
precum şi a factorilor care le determină. Modificările suferite de plante sub influenţa condiţiilor de mediu
pot fi ireversibile din punct de vedere biologic şi pot duce la diminuări semnificative de producţie şi
implicit la scăderea drastică a veniturilor.

5
Fazele de vegetaţie ale cartofului
Din punct de vedere fenologic, perioada de creştere şi dezvoltare a cartofului se poate împărţi în
4 stadii:
 perioada de creştere vegetativă care începe la încolţirea cartofului de sămânţă şi durează până
la formarea unui număr de 8 – 12 frunze. În această perioadă se formează sistemul radicular, tufa
se dezvoltă şi apar stolonii;
 perioada de iniţiere a tuberculilor care începe la apariţia tuberculilor pe vârfurile stolonilor, la
majoritatea soiurilor de regulă înainte de înflorit, şi durează până la terminarea creşterii foliajului;
 perioada de creştere a tuberculilor, în care acumularea de substanţe de rezervă în tuberculi are
loc cu intensitate maximă, în timp ce foliajul şi sistemul radicular îşi încetează creşterea;
 perioada de maturizare, perioadă care începe odată cu îmbătrânirea fiziologică a foliajului şi
durează până la îngroşarea peridermului tuberculilor.

Din punct de vedere fitotehnic, perioada de creştere şi dezvoltare se mai poate împărţi în
următoarele faze de vegetaţie:
De la plantare până la răsărirea plantelor: este perioada în care cresc colţii şi rădăcinile,
creştere care se realizează mai ales pe seama substanţelor de rezervă din tuberculul de sămânţă.
Durata acestei faze este de 25 – 40 de zile şi este condiţionată în principal de temperatura solului.
În această fază cultura are pretenţii mai reduse faţă de apă şi elemente nutritive. Temperaturile
negative ( -2, -3°C) din aer nu dăunează tuberculilor şi nici colţilor deoarece aceştia sunt
protejaţi de stratul de sol dn bilon. În această fază tuberculii sunt foarte sensibili la excesul de
apă.
Între răsărit şi îmbobocire: fază în care are loc creşterea masivă a tulpinilor şi a aparatului
foliar, are loc apariţia stolonilor şi începe iniţierea tuberculilor. Durează aproxomativ 20 – 25 de
zile. Acum cresc masiv pretenţiile faţă de apă, elemente nutritive şi faţă de căldură.
De la îmbobocit la înfloritul maxim: perioada în care se stabileşte numărul final de tuberculi la
cuib, se dezvoltă suprafaţa foliară maximă şi are loc oprirea creşterii rădăcinilor şi a părţilor
aeriene. Această fază durează cca 15 – 25 de zile, în funcţie de soi. Consumul de apă ajunge la
valori maxime,, de asemenea consumul de substanţe nutritive, care poate fi compensat prin
administrarea de îngrăşăminte foliare.
De la înflorit la începutul maturizării fiziologice a plantelor: fază care durează aproximativ
40 – 65 de zile în funcţie de soi. Este perioada cea mai importantă de acumulare a producţiei,
când are loc creşterea intensă a tuberculilor. În această perioadă se pot înregistra sporuri de
producţie zilnice de 600 – 1200 kg la hectar. Consumul de apă ajunge la valori maxime, de 5 – 7
mm/zi. Acum plantele manifestă cea mai mare sensibilitate faţă de deficitul de apă şi elemente
nutritive. Dacă acestea lipsesc, producţia se poate diminua semnificativ. Seceta şi temperaturile
ridicate în această perioadă determină degenerarea climatică a tuberculilor, plantele devin foarte
sensibile la atacul bolilor şi dăunătorilor.
Maturitatea fiziologică de recoltare: Această fază durează 15 – 20 de zile, spre sfârşitul verii şi
începutul toamnei. Acum se termină creşterea tuberculilor, substanţele din frunze şi tulpini sunt
translocate în tuberculi iar partea aeriană se usucă. Tuberculii se maturizează, coaja se îngroaşă,
se suberifică. Pretenţiile culturii faţă de apă se reduc, consumul fiind determinat mai ales de
evaporarea apei de la suprafaţa solului şi buruieni. Umiditatea solului din această perioadă este
foarte importantă pentru asigurarea turgescenţei tuberculilor şi pentru as se asigura condiţii
favorabile de recoltare. Un sol excesiv de uscat poate creea greutăţi la recoltare şi mai ales
determina apariţia vătămărilor mecanice la tuberculi. Întârzierea recoltatului, în condiţii de
uscăciune excesivă şi temperaturi ridicate (toamne calde şi uscate) poate duce la diminuarea
producţiei cu până la 20 % datorită deshidratării tuberculilor înn sol.

Cerinţele cartofului faţă de factorii de mediu

6
Cerinţele faţă de lumină. Lumina influenţează intensitatea fotosintezei şi prin aceasta
producţia. Numărul orelor de strălucire a soarelui influenţează producţia şi calitatea acesteia.
Lungimea zilei influenţează numărul de tuberculi formaţi la cuib şi durata de tuberizare.
Fotosinteza creşte puternic când intensitatea luminii atinge valori de 10000 – 30000 lucşi.
Peste 40000 – 60000 lucşi, lumina prea intensă, asociată cu secetă, poate deveni dăunătoare,
provocând arsuri pe frunze şi ofilirea plantelor de cartof.
Numărul orelor de strălucire a soarelui influenţează producţia şi calitatea acesteia.
Lungimea zilei influenţează numărul de tuberculi formaţi la cuib şi durata de
tuberizare.Condiţiile de zi scurtă favorizează formarea tuberculilor, iar condiţiile de zi lungă
creşterea acestora. Pentru creşterea maximă a vrejilor planta necesită condiţii fotoperiodice
medii.

Cerinţele faţă de temperatură. Cartoful este planta regiunilor răcoroase. Cantitatea

totală de căldură, necesară creşterii şi formării producţiei este între 1000 şi 3000oC, în funcţie de
lungimea perioadei de vegetaţie.
Temperaturile din perioada iluminată a zilei influenţează pozitiv creşterea plantelor, iar
temperaturile mai scăzute din timpul nopţii au efecte favorabile asupra tuberizării.

Temperaturiile optime pentru creşterea şi dezvoltarea cartofului

Specificare Temperatura optimă

Creşterea rădăcinilor 6 – 15 oC
Încolţirea cartofului 8 – 9 oC
Răsăritul plantelor Peste 12 oC
Ceştera colţilor şi a tulpinilor 9 – 21 oC
Creşerea tufei 25 – 30 oC
Tuberizare Ziua 20 - 22 oC
Noaptea 12 – 14 oC
Creştera tuberculilor Sub 25 – 29 oC

Cerinţele faţă de apă. Planta de cartof, datorită suprafeţei foliare mari şi a sistemului
radicular relativ redus şi superficial, este foarte sensibilă atât faţă de lipsa cât şi faţă de excesul
apei din sol. Cerinţele faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de zona de cultură, lungimea
perioadei de vegetaţie, de soi etc.
Cerinţele faţă de apă diferă şi în funcţie de fenofază. Perioada cea mai critică pentru apă
la cartof apare după cca 20 – 40 zile de la plantare, cînd tuberculii încolţesc şi se alungesc colţii.
Prin asigurarea apei în acestă fază se prelungeşte perioada de formare a tuberculilor.
Cea mai mare cerinţă faţă de apă a plantei de cartof este în perioada dintre îmbobocit şi
maturitate, respectiv perioada de creştere maximă a tuberculilor.

Cerinţele faţă de sol. Obţinerea producţiilor mari de cartof este determinată în mare
măsură de caracteristicile fizice, hidrofizice şi însuşirile agrochimice ale solului.
Cartoful necesită soluri uşoare cu textură nisipoasă – lutoasă, conţinut de argilă redus.
Aceste soluri asigură condiţii prielnice pentru mecanizarea recoltării şi obţinerea de tuberculi cu
aspect comercial corespunzător, caracteristici soiului.
Sunt necesare soluri bine structurate, fără tendinţe de compactare sau de formarea crustei
şi a bulgărilor. Solurile profunde, cu regim termo-hidric şi de aeraţie favorabile, asigură
condiţiile necesare formării şi creşterii tuberculilor.
7
 Pentru creştera şi dezvoltarea normală a părţilor subterane la cartof, aerul trebuie să
ocupe cel puţin 25% din porozitatea totală a solului. În caz de exces de umiditate pierderile de
producţie se datorează în primul rând reducerii conţinutului de aer din zona organelor subterane.
Materia organică din sol, pe lângă contribuţia la reducerea necesarului de îngrăşăminte
organice şi minerale aplicate suplimentar, are rol de îmbunătăţire a însuşirilor hidrofizice ale
solului.
Valorile rezistenţei la penetrare de peste 20 kg/m2, pe adâncimea de 20 – 25 cm, indică o
stare necorespunzătoare a solului pentru cultura cartofului, respectiv necesitatea lucrărilor de
afânare adâncă sau utilizarea scormonitorului la arătură.
Pentru cartof este esenţială circulaţia bună a apei în sol, ca şi capacitatea de reţinere a
acesteia în cantitate cât mai mare. Solurile pe care se cultivă cartoful trebuie să aibe intervalul
umidităţii active, respectiv intervalul dintre coeficientul de ofilire şi capacitatea de câmp pentru
apă cât mai larg, de peste 10 – 12 % şi o capacitate de reţinere a apei între 22 şi 30%, cu o
proporţie cât mai mare de apă uşor accesibilă.
Pentru cultura cartofului se recomandă soluri la care viteza de infiltrare a apei să aibe
valori între minim 8 – 10 mm/oră şi maxim 15 – 20 mm/oră.
Reacţia solului, în domeniul moderat acid – slab alcalin influenţează mai puţin plantele
de cartof.
Pe solurile cu reacţie alcalină poate să crască frecvenţa atacului de râie comună pe tuberculi.
Tuberculii proveniţi de pe solurile acide au greutatea specifică mai redusă, iar pulpa după tăiere
se înnegreşte mai uşor.

8
 ÎNFIINŢAREA CULTURII

Zonarea soiurilor de cartof

Bazinele de cultură a cartofului pentru consumul de toamnă – iarnă ocupă cea mai mare
suprafaţă în zonele umede de munte şi subumede de dealm cu condiţii favorabile din punct de
vedere climatic şi unde, dacă şi solul este corespunzător, se pot obţine producţii ridicate.
Soiurile cultivate în aceste zone sunt, în cea mai mare proporţie, cele semitimpurii şi
semitârzii. Reînnoirea materialului de plantat trebuie făcută la 2 –3 ani.
În zonele cu deficit mare de apă şi temperaturi mai ridicate, unde cartoful se poate cultiva
numai în condiţii de irigare, se vor cultiva cu precădere soiuri timpurii şi semitimpurii, iar
reînnoirea materialului de plantat se face anual.
O mai precisă amplasare, ţinând cont de cerinţele specifice ale cartofului, în primul rând
în funcţie de condiţiile de sol, se poate face numai pe bază de microzonare. Amplasarea culturii
cartofului în cele mai favorabile condiţii se bazează pe bonitarea terenurilor, care este o apreciere
complexă a favorabilităţii, după mai multe criterii climatice şi de însuşiri fizico – chimice,
orografice ale terenurilor.

Structura soiurilor
aflate în sistemul naţional de producere de sămânţă

Soiul Grupa de precocitate

Soiuri româneşti
Armonia Timpuriu
Christian Semitimpuriu
Luiza Semitârziu
Mikel Semitimpuriu
Milenium Semitârziu
Redsec Semitârziu
Roclas Semitimpuriu
Speranta Semitârziu
Star Semitârziu
Soiuri străine
Agata Timpuriu
Desiree Semitârziu
Hermes Semitârziu
Impala Semitimpuriu
Kondor Semitimpuriu
Kuroda Semitârziu
Laura Semitârziu
Ostara Timpuriu
Riviera Timpuriu
Rosara Semitimpuriu
Sante Semitârziu

9
Alegerea terenului

Datorită particularităţilor biologice şi a faptului că producţia se formează subteran,

cartoful este deosebit de pretenţios fată de sol. Condiţiile favorabile de sol pot compensa în mare
măsură unele deficienţe climatice şi chiar agrotehnice. Un sol necorespunzător este un puternic
factor limitativ al producţiei de tuberculi şi al rentabilităţii acesteia.
Amplasarea culturilor de cartof trebuie făcută pe soluri care fac posibilă obţinerea de
producţii cantitativ şi calitativ superioare cu costuri cât mai reduse.
Solurile pe care se amplasează culturile de cartof trebuie să fie uşoare (cu textură nisipo-
lutoasă, luto-nisipoasă), cu procent redus de argilă, profunde, netasate, fără exces de umiditate şi
cu fertilitate ridicată.
Solurile profunde, cu regim hidric, termic şi de aer favorabile asigură condiţiile esenţiale
pentru formarea şi creşterea tuberculilor.
Fertilitatea naturală ridicată (mai ales conţinutul bogat în humus şi elemente nutritive)
contribuie în mare măsură la valorificarea superioară a îngrăşămitelor administrate.
Se recomandă solurile mai uşoare, bine structurate şi netasate, pentru că perioadele
optime în care se poate lucra solul sunt mai lungi, iar consumurile de energie necesare lucrărilor
mecanice ale solului sunt mult mai reduse.
Proprietăţile fizice favorabile, cum sunt textura şi structura solului, sunt deosebit de
importante pentru evitarea tasării solului şi formării bulgărilor, condiţie esenţială pentru
recoltarea cartofului, reducerea cheltuielilor de transport a masei de cartof recoltată şi a
procentului de vătămare al tuberculilor.
In zona de stepă şi silvostepă, culturile profitabile de cartof, obligatoriu, trebuie
amplasate pe terenuri amenajate cu sisteme de irigare performante.
In zona subumedă amplasarea cartofului pe terenuri cu posibilităţi de irigare poate fi
fezabilă pentru reducerea variaţiilor de producţie în diferiţi ani.

Asolamentul

Pentru cultura cartofului se recomandă o rotaţie de 3 – 4 ani. Structura asolamentului

trebuie să corespundă zonei, condiţiilor de sol şi de cultură, să necesite o dotare cât mai puţin
diversificată. Este important ca vârfurile de muncă ale culturilor din asolament să nu se
suprapună.
In condiţii de irigare cartoful trebuie să fie în asolament cu specii cu consum mai redus
de apă, la care nu coincid perioadele de consum maxim.
Nu se recomandă cultivarea cartofului pentru consumul de toamnă iarnă în asolament
legumicol cu specii care au boli şi dăunători comuni, cu premergătoare care lasă terenul tasat sau
îmburuienat.
În asolamentele de 2 – 3 ani nu este indicat porumbul, sfecla de zahăr, inul, cânepa,
lucena, trifoiul.
Cele mai bune premergătoare sunt culturile care părăsesc terenul devreme, lasă solul
curat de buruieni şi resturi vegetale la suprafaţă, au un sistem radicular bogat şi profund care
contribuie la afânarea solului. Din aceste categorii de plante fac parte cerealele şi leguminoasele
anuale şi perene.
Nu sunt bune plante premergătoare cartofului tutunul şi lupinul pentru sămânţă, deoarece
lasă terenul infestat cu Fusarium sp., care se transmite la cartof prin sol.
Pe terenurile acide amendate cu calcar, se va cultiva cartof de consum, numai, după 2-3
ani de la amendare, pentru a reduce incidenţa atacului de râie comună.
In cazul cultivării cartofului după lucernă infectată cu cuscută, trebuie avut în vedere, că
această buruiană parazitează şi cartoful, şi combaterea trebuie efectuată la ambele culturi.
10
 Cartoful este o foarte bună premergătoare pentru cerealele de toamnă, deoarece lasă
terenul afînat şi curat, şi permite pregătirea patului germinativ cu lucrări superficiale ale solului.

Tipuri de asolamente de 3 ani

Anul
1 2 3 4
I Cartof Cartof Cartof Cartof
II Porumb Grâu de toamnă Orzoaică+trifoi orzoaică
III Orzoaică Orz de toamnă Trifoi Ierburi anuale
Tipuri de asolamente de 4 ani
Anul
1 2 3 4
I Cartof Cartof Cartof Cartof
II Grâu Grâu Porumb Grâu de toamnă
III Sfeclă de zahăr Orz Orzoaică Plante furajere
IV Grâu Ierburi anuale Trifoi Orzoaică

FERTILIZAREA CULTURII DE CARTOF

Cerinţele faţă de principalele elemente nutritive

Azotul are efect hotărâtor asupra dezvoltării culturii de cartof, cu rol în formarea plantei
şi a aparatului foliar, în creşterea numărului şi a mărimii tuberculilor, cât şi în procesul de
acumulare a producţiei.
La o nutriţie bună cu azot a culturilor de cartof, culoarea frunzelor este verde mai inchis,
tufele sunt viguroase, caracteristice soiului, cultura are aspect sănătos, procentul de tuberculi
comerciabili ridicat, cu tuberculi de calitate bună.
Cartoful utilizează azotul pe toată durata perioadei de vegetaţie. Pentru realizarea unei
tone de tuberculi este nevoie de cca 5 kg azot la hectar.
Consumul cel mai intens începe când plantele au 15 – 20 cm şi creşte până la înflorit,
până când se asimilează cca 60 – 70 % din consumul total de azot. Cosumul maxim de azot (150
– 200 kg/ha) se realizează până la formarea maximă a tufei, după care se reduce progresiv.
Cantitatea medie de azot din plantă reprezintă cca 4% din substanţa uscată. Conţinutul
mediu de azot al tuberculilor la recoltare este de 1 – 2 % din substanţa uscată a acestora.
Excesul de azot cauzează: întârzierea răsăritului şi a tuberizării; se formează o vegetaţe
luxuriantă, care nu se poate susţine şi cade între biloane; condiţiile de microclimat din jurul
plantelor favorizează atacul de mană şi afide; se îngreunează efectuarea lucrărilor de întreţinere,
controlul manei şi al afidelor; se stimulează formarea unui număr mai mare de tuberculi, care
rămân mici; scade conţinutul de amidon; scade rezistenţa la păstrare; se înrăutăţeste calitatea
culinară.
Carenţa de azot are ca efect: formarea unui număr redus de tulpini subţiri; tufă mică şi
rigidă; frunze erecte şi mici; frunze verde deschis sau galben verzui; plantele atrag afidele în
număr mai mare; frunzele se maturizează timpuriu; se formează un număr redus de tuberculi.

Fosforul are un efect mai redus asupra creşterii producţiei decât azotul, în schimb
influenţează formarea unui număr mai mare de tuberculi la cuib, accelerează maturizarea
tuberculilor, creşte rezistenţa cojii tuberculilor la vătămări mecanice, creşte rezistenţa la păstrare,
îmbunătăţeşte calitatea culinară a tuberculilor.

11
 Fosforul măreşte suprafaţa foliară în primele faze, dar spre sfârşitul vegetaţiei grăbeşte
îmbătrânirea frunzelor, având ca efect reducerea suprafeţei foliare în ultima perioadă.
Pentru a realiza o tonă de tuberculi sunt necesare cca 3 kg s.a. de fosfor.
Fosforul este absorbit pe toată durata perioadei de creştere a foliajului. Este un element
important, mai ales în primele stadii de creştere.
La dezvoltarea maximă a tufei, conţinutul de fosfor a părţii vegetale este de cca. 7% din
substanţa uscată.
Cantitatea totală de fosfor absorbită de o cultură bine dezvoltată este de aproximativ 60
kg/ha, din care 50 kg reprezintă cantitatea exportată prin tuberculi.
Excesul de fosfor se manifestă prin: întârzierea răsăririi plantelor; formarea mai timpurie
a tuberculilor; creşterea numărului de tuberculi la cuib; grăbira maturării plantelor; reducerea
perioadei de acumulare a producţiei; scăderea procentului de substanţă uscată; imobilizarea
calciului şi zincului.
Carenţa de fosfor are ca efect: reducera ritmului de creştere al plantelor şi a tuberculilor;
reducerea suprafeţei de asimilare; colorarea frunzelor verde închis, uneori până la recoltare;
aşezarea frunzelor pe tulpină sub unghi ascuţit; răsucirea în sus şi uscarea marginilor folilolelor
lipsite de luciu; ramificaţii laterale slabe; apariţia necrozelor pe frunzele bazale în timpul
formării tuberculilor; leziuni interne la tuberculi.

Potasiul stimulează creşterea timpurie a cartofului, măreşete vigoarea tulpinilor şi

suprafaţa foliară, fără a reduce longevitatea frunzelor. Aprovizionarea bună cu potasiu măreşte
rezistenţa plantelor la boli şi la secetă, influenţează pozitiv formarea şi creştera tuberculilor.
Sub influenţa potasiului creşte numărul şi procentul de tuberculi mari, creşte rezistenţa
cojii la vătămări mecanice, se îmbunătăţeşte calitatea culinară a tuberculilor şi creşte rezistenţa
lor la păstrare.
Nivelul mai ridicat de potasiu în tuberculii pentru sămânţă favorizează răsărirea mai
timpurie.
O cultură bine dezvoltată consumă mai mult de 420 kg/ha potasiu. Sporul mediu de
producţie realizat la un kg de K2O este de 12 kg tuberculi. Pentru a realiza o tonă de tuberculi
sunt necesare 6 – 8 kg de potasiu s.a.. La culturile bine dezvoltate conţinutul de potasiu
reprezintă 3 – 7 % din substanţa uscată. La recoltare tuberculii maturi conţin 1.5 – 2.5% potasiu
din substanţa uscată.
Fertilizarea excesivă cu potasiu poate poate avea efecte negative asupra producţiei, dacă
îngrăşământul conţine clor (săruri potasice), la care cartoful este sensibil.
Excesul de potasiu se manifzstă prin: scăderea producţiei; scăderea calităţii tuberculilor
prin creştere exagerată, deformare şi crăpare, scăderea conţinutului de substanţă uscată
Deficitul de potasiu se manifestă prin: reducerea ritmului de creştere al plantelor, datorită
scăderii capacităţii de aprovizionare cu apă şi azot; formarea de plante pitice cu internodii scurte,
tufe compacte în partea superioară; culoarea fruzelor verde – închis – albăstruie cu decolorări
ruginii; aspecte de cloroză între nevuri care se necrozează; pete brune – închise pe dosul fruzelor;
îngălbenirea, uscarea şi căderea frunzelor de la bază; moartea prematură a plantelor; ochii de pe
tuberculi adânciţi; înnegrirea uşoară a pulpei tuberculilor; decolorarea albastru cenuşie sub coaje.
activitatea plantelor.
Calciul are rol important pentru menţinerea însuşirilor favorabile ale solului. Ca efect
direct calciul stimulează rezistenţa plantelor de cartof, îmbunătăţeşte calitatea biologică a
tuberculilor şi măreşte producţia.
Pentru a realiza o productie de 40 t/ha, cartoful are nevoie de cca 120 kg CaO, respectiv cca. 3 –
4 kg CaO/ tona de tuberculi.
Excesul de calciu: Pe terenuri bogate în calciu creşte frecvenţa atacului de râie comună,
mai ales, în condiţii de secetă, pe soluri cu conţinut ridicat de materie organică. Din acest motiv,
este indicat ca amendarea cu calciu să se facă la alte culturi din rotaţie.
12
 Deficitul de calciu este un fenomen mai rar şi poate cauza: piticirea plantelor; apariţia
petelor clorotice pe frunzele tinere; creşterea sensibilităţii cartofului faţă de viroze şi mană;
moartea sistemului radicular; neformarea tuberculilor (în cazuri extreme).
Magneziul. Aprovizionarea bună cu magneziu creşte rezistenţa foliajului la boli şi
rezistenţa tuberculilor faţă de râia comună. Are efect favorabil asupra conţinutului de amidon din
tuberculi.
Consumul total de magneziu al unei culturi de cartof este de cca 30 kg/ha. Pentru
realizarea unei tone de tuberculi se consumă 0.8 – 1.5 kg MgO. Aceste cantităţi trebuie să fie
disponibile înainte de realizarea foliajului maxim. Conţinutul de magneziu al foliajului în timpul
creşterii este de 0.3 – 0.5 % din substanţa uscată. Conţinutul mediu de magneziu al tuberculilor
recoltaţi la maturitate este de 0.5 % din substanţa uscată.
Carenţa de maneziu are următoarele simptome: frunze mature necrotice (maro – închis)
între nervuri; nervurile şi marginile limbului verzi, eventual se răsucesc; frunzele bătrâne se
îngăbenesc la bază sau central; în frunze se acumulează glucoză, fructoză sau zaharoză.
Carenţa de magneziu poate apare pe solurile nisipoase acide sau pe soluri formate pe
turbe acide.
Borul prin influenţa complexă în metabolizmul plantelor prelungeşte vegetaţia, creşte
înălţimea plantelor, ajută la dezvoltarea mai puternică a rădăcinilor şi la mărirea numărului de
tuberculi. În doză optimă măreşte conţinutul de substanţă uscată şi de amidon a tuberculilor de
cartof.
Carenţa de bor se manifestă prin: internodii scurte; aspect tufos al plantei; frunziş des şi
fragil; uscarea vârfului lăstarilor; îngălbenirea frunzelor de la bază; crăpături pe suprafaţa
tuberculilor; brunificarea inelului vascular; brunificarea pulpei tuberculilor secţionaţi.
Carenţa de bor apare mai ales în condiţii de secetă, pe soluri nisipoase şi alcaline, sărace
în humus şi bogate în calciu. Pe soluri acide disponibilitatea borului poate fi îngreunată.
Manganul are rol multiplu în creşeterea şi dezvoltarea plantelor de cartof. Influenţează
procesul de încolţire şi de înflorire, măreşte suprafaţa foliară şi are efect pozitiv asupra
conţinutului de amidon şi vitamina C din tuberculi.
Excesul de mangan: pe soluri acide cu pH sub 4.5, manganul puternic solubilizat, poate
cauza fenomene de fitotoxicitate la cartof. Datorită manganului în exces creşterea se opreşte,
anumite organe sau întreaga plantă de cartof moare.
Carenţa de mangan se manifestă prin: habitus pitic; culoarea palidă şi lipsa de luciu al
frunzelor; pete mici brune – negricioase de-a-lungul nervurilor şi pete galben verzui între
nervurile frunzelor care rămân verzi; tendinţa de răsucire a frunzelor către partea superioară.
Simptomele se manifestă mai ales pe fruze tinere. Secundar pot apare pete brune – negricioase şi
pe nervuri iar tuberculii rămân mici.
Carenţa de mangan apare mai ales pe soluri uşoare, în condiţii de climat arid, sau pe
soluri turboase, la pH 6.5 – 7.0.
Cuprul influenţează metabolismul plantelor. Datorită cuprului planta poate rămâne
tânără un timp mai îndelungat, menţinându-şi activitate fotosintetică.
Carenţa de cupru apare prin: pete clorotice; vârfurile frunzelor albite, se ofilite; foliolele
frunzelor tinere răsucite; oprirea din creştere a plantelor.
Apare mai ales pe solurile nisipoase, pe cele turboase sau pe cele podzolice nisipoase.
Seceta poate determina carenţă de cupru, în prezenţa unor cantităţi ridicate de fosfor, azot sau
zinc în sol şi amendarea calcică excesivă a solurilor acide.
In general la cartof nu pare carenţă de cupru este rară, datorită stropirilor cu fungicide pe
bază de cupru.
Zincul este un microelement esenţial în reglarea creşterii şi dezvoltării plantelor. Efectul
fiziologic este asemănător cu cel al manganului şi al magneziului.
Carenţa de zinc se manifestă mai rar la cartof prin: plante sărace în clorofilă cu creştere
slabă; culoarea frunzelor măslinie; dezvoltarea frunzelor mai redusă; pete clorotice şi necroze;
13
foliole zbârcite şi casante; frunzele mai bătâne colorate brun-cenuşiu, cu bronzări pe margine. Se
reduce producţia şi calitatea tuberculilor.
Fierul este deosebit de important pentru părţile tinere a plantelor.
Carenţa de fier se manifestă prin pete clorotice şi ângălbenire, în primul rând pe frunzele
tinere; foliole colorate verde-deshis sau galben; apariţia simtomelor la baza foliolelor; vârfurile,
marginea foliolelor şi nervurile verzi rămân verzi mai mult timp; reducerea şi deprecierea
producţiei.
Apare mai ales pe solurile alcaline, carbonatate, în prezenţa carbonatului de calciu liber, a
conţinutului ridicat de bicarbonaţi, a umidităţii excesive, cantităţi mari de fosfor în sol, aeraţie
scăzută.
Sulful are rol în sinteza proteinelor, a vitaminei B1 şi în procesele de respiraţie.
Carenţa de sulf se manifestă în primul rând la plantele tinere prin siptome asemănătoare
cu cele ale deficienţei de azot; frunze verde deschis la început, iar mai târziu, galben - roşietice;
poziţia frunzelor erectă; dereglări în metabolismul plantelor; reducerea producţiei şi deprecierea
calităţii tuberculilor; creşterea sensibilităţii foliajului şi a tuberculilor la boli.
Molibdenul
Carenţa de molibden provoacă simptome asemănătoare cu cele provocate de carenţa de
azot; cloroză puternică, reduce creşterea plantei şi producţia; deprecierea calităţii tuberculilor.
Cobaltul are influenţă asupra producţiei, a procentului de amidon, proteină şi de
substanţă uscată.

Îngrăşăminte chimice

La stabilirea dozelor necesare de îngrăşăminte, în funcţie de producţiile planificate,

trebuie să se ţină seama de fertilitatea naturală a solului atât din punct de vedere chimic cât şi
fizic, de planta premergătoare şi de consumul specific de elemente nutritive a culturii.
Cantitatea de elemnte exportate depinde mult de condiţiile de climă, sol, agrotehnica
aplicată, starea fitosanitară a plantelor şi lungimea perioadei de vegetaţie.
În condiţii favorabile de sol, agrotehnică superioară, plante sănătoase şi asigurarea optimă
cu apă se pot obţine producţii mari cu dozele de îngrăşăminte recomandate.
Un nivel prea ridicat de îngrăşăminte, mai ales azot la începutul vegetaţiei, poate întârzia
apariţia tuberculilor.
Trebuie acordată o deosebită atenţie împrăşătierii uniforme a îngăşămintelor pe sol (mai
ales cu maşina de tipul MA-3,5). Neuniformitatea aplicării îngrăşămintelor cauzează
neuniformitate în lanul de cartof şi neuniformitate în producţia de tuberculi.

Dozele orientative de îngrăşăninte recomandate pentru fertilizarea de bază

la cartoful de consum toamnă - iarnă

Nivele de producţie Dozele orientative (kg s.a./ha)

T/ha N P2O5 K2O
25 – 30 130 – 150 70 – 90 110 – 120
35 – 40 *) 210 - 220 110 - 130 210 – 220
*)
Dacă umiditatea optimă este asigurată

Epoca de aplicare: Îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu se administrează de obicei

toamna, înainte de executarfea arăturilor adânci, iar îngrăşămintele chimice cu azot precum şi
cele complexe se vor aplica primăvara, înainte de pregătirea patului germinativ.

14
Îngrăşăminte organice

Prin introducerea îngrăşămintelor organice la fertilizarea cartofului, pe lângă aportul de

elemente nutritive se ameliorează însuşirile fizice şi hidrofizice ale solului, activitatea
microorganismelor, etc. pe solurile grele, cu tendinţă de compactare, ,îngrăşămintele organice
măresc gradul de aerare a solului. Gunoiul de grajd măreşte capacitatea de absorbţie a solului,
îmbunătăţeşte pH-ul şi capacitatea de tamponare.
Efectul gunoiului asupra producţiei depinde mult de cantitate, calitatea, gradul de
fermentare, momentul fde aplicare şi modul de încorporare în sol, de condiţiile climatice şi
inclusiv de cantitateea de îngrăşăminte chimice care se aplică suplimentar.
La cultura cartofului se preferă gunoiul de grajd descompus (fermentat) celui proaspăt,
incomplet descompus, care va deveni activ prea târziu în perioada de vegetaţie şi poate avea
efecte nedorite asupra tuberculilor de catrtofi, ca: reducerea conţinutului de substanţă uscată,
imprimarea unui miros şi gust neplăcut, întârzierea maturizării tuberculilor. Gunoiul proaspăt
poate cauza uscarea bilonului după plantare.
Folosirea gunoiului de grajd este indicată la cartof numai după fermentarea
corespunzătoare pe platformă. În practică este frecventă aplicarea gunoiului de grajd fără a lua în
considerare conţinutul în elemente nutritive ale acestuia. În general, pe solurile mai grele se
folosesc cantităţi de 25 – 35 t/ha, iar pe solurile uşoare 20 – 30 t/ha.
Stabilirea dozelor de gunoi de grajd pe criteriul asigurării necesarului de elemente
nutritive, de obicei consideră azotul ca principalul element nutritiv. Bazat pe acest principiu,
cantităţile de gunoi de grajd se stabilesc pe baza indicelui de azot, a conţinutului de argilă şi
efectul remanent al gunoiului.
Aplicarea gunoiului de grajd la cartof trebuie făcută toamna, cât mai devreme, cu mult
înaintea venirii îngheţurilor. Nu se recomandă aplicarea gunoiului toamna prea târziu, în timpul
iernii sau primăvara.
În cadrul asolamentului se recomandă ca gunoiul de grajd să se administreze la cartof
numai în cazul în care este fermentat corespunzător şi se poate aplica la timp.
În zonele umede şi mai reci, gunoiul de grajd se va încorpora la adâncimi mai mici (20 –
25 cm), iar în cele uscate şi calde, mai ales pe solurile irigate, la adâncimi mai mari (25 – 30 cm).
Gunoiul de grajd se administrează mecanizat cu maşina MIG-5 sau MIG-6. Maşina
împrăştie gunoiul în doze cuprinse între 10 – 60 t/ha, cu posibilităţi de reglare din 5 în 5 tone. Pe
suprafeţe mici se poate adminstra manual, în mers sau din grămezii uniform repartizate pe
parcelă.

Pregătirea terenului

Pregătirea terenului toamna

Lucrările solului executate toamna au ca scop tocarea şi încorporarea buruienilor, a

resturilor vegetale şi a îngrăşămintelor, afânarea solului. Prin aceste lucrări se crează condiţii
optime pentru desfăşurarea proceselor de mineralizare a resturilor vegetale şi a îngrăşămintelor,
se limitează buruienile şi dăunătorii din sol, se măreşte capacitatea solului de înmagazinare a
apei în timpul iernii etc.
Dacă toamna lucrările solului se execută corect, lucrările care urmeză primăvara, pot fi
mai reduse la număr, se vor executa mai uşor, cu mai puţine treceri şi vor avea calitate mai
bună.

15
 La cultura cartofului transferul de lucrări din primăvară în toamnă asigură avantaje
tehnologice, organizatorice şi economice.
Pregătirea terenului pentru cultura cartofului trebuie începută imediat după recoltarea
culturii premergătoare, din luna august şi terminată cel târziu până la jumătatea lunii noiembrie.
Dezmiriştitul trebuie să asigure în primul rând tocarea şi încorporarea resturilor vegetale şi a
buruienilor rămase după cultura premergătoare. Prin dezmiristit se realizeză nivelarea solului şi
crearea de condiţii mai bune de lucru pentru agregatele care execută lucrările care urmează.
Lucrarea se execută prin cel mult 2-3 treceri cu grapa cu discuri pe diagonalele solei.
Pe terenurile denivelate lucrarea de dezmiristit se efectuează perpendicular pe direcţia
denivelărilor, pentru a se asigura adâncimea de lucru corespunzătoare pe toată suprafaţa.
În cazul în care până la arătura de toamnă miriştea se înverzeşte, iar îngrăşămintele se
administrează după primul dezmiristit poate fi indicată încă o lucrarea superficială.
In anumite cazuri se obţin rezultate bune, dacă primul dezmiriştit se înlocuieşte cu o
arătură de vară la adâncimea 15 – 20 cm. Astfel de situaţii se întâlnesc pe soluri grele tasate sau
uscate, cu multe resturi vegetale, terenuri înţelenite sau dacă s-au aplicat cantităţi mari de
îngrăşăminte organice.
In general, dezmiriştitul se execută în perioada august – septembrie, imediat după
recoltarea culturii prmergătoare.
Dezmiriştitul trebuie efectuat la o umiditate moderată a solului (40 – 60 % din capacitatea de
câmp pentru apă), când acesta se poate prelucra bine.
Dezmiriştitul trebuie efectuat cu utilaje cât mai energice. Obişnuit, lucrarea se execută la
adâncime de 10 – 12 cm, cu grapele cu discuri GD-3,2; GD-4; GDU-3.4 în agregat cu tractorul
U-650. pentru lucrări mai energice se recomandă utilizarea discurilor mai grele GD-6,4 sau
GDG-4,2 în agregat cu tractoare mai puternice, care pot lucra la adâncimea de 15-18 cm.
Pentru arăturile de vară se pot utiliza pluguri de toate tipurile (PP-3(4)x30; PRP-3; P-5V; PSP-
6(8)-30 etc.).
Arătura adâncă de toamnă realizează afînarea şi aerisirea profilului de sol fertil, ceea ce
duce la îmbunătăţirea stării fizice, hidrofizice şi de aeraţie a acesteia, creând condiţii pentru
transformarea materiei organice şi anorganice din sol în forme accesibile plantelor.
Prin arătură se încorporează şi se amestecă resturile vegetale, îngrăşămintele organice şi
anorganice, se măreşte capacitatea de înmagazinare a apei. Creşte capacitatea de aeraţie a solului,
condiţie esenţială pentru cultura de cartof. Datorită răsturnării brazdelor o mare parte din
seminţele şi organele de înmulţire a buruienilor se introduc în straturile mai adânci, împiedicând
răsărirea acestora. Din straturile adânci sunt aduse la suprafaţă şi distruse larvele unor dăunători.
Adâncimea arăturii depinde în primul rând de grosimea stratului de sol fertil, de textura
solului şi de gradul de tasare pe profil. Pe solurile profunde se ară la adâncimea de 30 – 35 cm,
iar pe solurile cu stratul fertil subţire sau pe solurile uşoare şi afânate la adâncimea de 20 – 25
cm. Pe solurile cu mult schelet adâncimea se reglează în aşa fel, ca în urma plugului să nu se
aducă la suprafaţă acest material sau roca mamă.
Pe solurile profunde, tasate şi impermeabile, dacă se justifică economic, poate fi indicată
arătura cu subsolaj, la dâncimea de 30 – 32 cm + 15 cm.
In condiţii de irigare adâncimea arăturii trebuie să fie mai mare, pentru ca apa să se
repartizeze mai uniform pe profil, iar rădăcinile plantelor să pătrundă mai uşor în profunzime.
Când miriştea este înaltă sau în cazul solelor înierbate, lucernierre, se va folosi plugul cu
antetrupiţă (cu dublă răsturnare) pentru o mai bună încorporare şi amestecare.
Pe terenurile în pantă, pentru reducerea pierderilor mari de apă prin scurgere la suprafaţă
şi erodarea solului fertil, arătura trebuie făcută pe direcţia curbelor de nivel, sau într-un unghi
redus cu aceasta.
Este obligatoriu ca la arat în agregat cu plugul să lucreze şi grapa stelată sau grapa cu
colţi (în cazul solurilor mai uşoare), cu care se asigură mărunţirea şi nivelarea suprafeţei arăturii.

16
Pregătirea terenului primăvara

Primăvara arătura trebuie să fie afânată, nivelată şi fără bulgări mari. Rezerva mare de
apă în sol face ca orice greşeală la lucrarea solului în acest anotimp să aibă efect limitativ asupra
producţiei prin tasarea solului şi formarea bulgărilor.
Dacă primăvara arătura este denivelată înainte de administrarea îngrăşămintelor chimice
(cu azot sau complexe) şi înainte de pregătirea patului germinativ, este necesară nivelarea
terenului.
Pe solurile mai uşoare, bine structurate, dacă toamna s-a făcut o arătură uniformă, la
umiditatea optimă şi care s-a nivelat bine cu grapa stelată, încât solul primăvara este sufucient de
neted, îngrăşămintele chimice se pot administra direct, fără nivelare în prealabil.
Pregătira patului germinativ se face cu scopul realizării unui strat de sol fertil cu o
profunzime de 15 – 20 cm, bine mărunţit, uniform, nivelat, care să permită plantarea tuberculilor
în condiţii optime la adâncime uniformă, să permită realizarea biloanelor din sol afânat şi
mărunţit, care să acopere bine tuberculii plantaţi pe rând.
Prin lucrările de pregătire a patului germinativ se vor distruge buruienile apărute
primăvara timpuriu şi se vor încorpora uniform îngrăşămintele chimice administrate. Solul
pregătit trebuie să asigure condiţii bune pentru creşterea rădăcinilor şi a colţilor după plantare.
Este indicat ca pregătirea patului germinativ să se facă în flux cu plantarea, sau cel mult
cu o zi mai devreme, pentru a evita uscarea solului, sau formarea crustei şi tasarea în perioadele
ploioase. Lucrarea se realizează diferenţiat de la o parcelă, la alta, în funcţie de starea de afânare
a solului.

Adâncimea de pregătire a patului germinativ

Adâncimea lucrării
Starea de afânare şi nivelare a solului la desprimăvarare
solului primăvara*)
După arătură profundă, netasată, uniformă şi nivelată Fără lucrare
Pe solurile compactate superficial 10 – 12 cm
Pe solurile lucrate profund şi energic 16 – 18 cm
*)
La umiditatea optimă
Principalele utilaje care pot fi folosite primăvara la pregătira patului germinativ sunt
cultivatoarele CPGC-4 şi CPGC-6,2 (6,7)cu tractoare de mare putere, combinatoarele CPC-3,2 şi
CPC-2, grapa cu colţi oscilanţi GCO-3, grapa rotativă combinată GRC-2, sau în caz de nevoie
grapele cu discuri GD-4; GD-3,2 sau GDG-4,2, eventual frezele pentru prelucrarea totală a
solului.

Plantarea cartofului
Epoca de plantare

Perioada optimă de plantare se stabileşte în aşa fel încât plantarea să aibă loc cât mai
devreme posibil, condiţiile termice şi de umiditate a solului să permită o răsărire cât mai rapidă
iar creşterea şi dezvoltarea plantelor, respectiv formarea producţiei să se încadreze în perioade cu
condiţii climatice favorabile.
Plantarea trebuie începută când temperatura solului pe adâncimea de 10 – 15 cm ajunge
la 6 – 8°C. Caslendaristic perioada optimă de plantare în zona de stepă este între 20 martie - 10

17
aprilie, în zona de silvostepă între 1 – 20 aprilie, în zona colinară 10 – 20 aprilie iar în zona de
munte 20 aprilie – 10 mai.

Pregătirea materialului de plantat primăvara este obligatorie, indiferent de lucrările de

condiţionare efectuate toamna sau în timpul depozitării.
Inainte de începerea lucrărilor de condiţionare primăvara se va ridica temperatura masei
de tuberculi din spaţiile de depozitare la valori de 10 – 12 oC pentru a reduce vătămările
mecanice.
Pregătirea materialului de plantat şi plantatul se începe cu soiurile care s-au păstrat mai
greu şi tuberculii sunt mai încolţiţi.
Dacă materialul de plantat s-a păstrat bine şi se cultivă mai multe soiuri cu precocităţi
diferite, pregătirea materialului şi plantarea trebuie începută cu soiurile cu perioadă de vegetaţie
mai lungă.
Sortarea şi calibrarea sunt două lucrări care se fac obligatoriu la scoaterea materialului de
plantat din depozit. Lucrarea începe cu 4 – 5 zile înainte de plantare, sau în ziua plantării, în
funcţie de cantitatea de sămânţă şi capacitatea de lucru.
Prin sortare se elimină tuberculi bolnavi, se reduc sursele de infecţie şi golurile în
cultură. Din loturile infectate, tuberculii cu putregai uscat sau umed, se îndepărtează deja la
începutul liniei de condiţionare. Toate utilajele cu care se lucrează se vor spăla şi se vor
desinfecta cel puţin odată pe zi, la sfârşitul lucrului.
Materialul de plantat scos umed de la locul de depozitare trebuie zvântat înainete de
începerea lucrului. Cu ocazia sortării se rup colţii mai mari de 3 – 4 cm şi se elimină eventualele
corpuri străine rămase în masa de tuberculi.
Calibrarea se face cu scopul realizarii unui material de plantat uniform ca mărime, care
să permită stabilirea corectă a densităţii de plantare, reducerea normei de plantare, reglarea
corectă a maşinilor de plantat, în vederea asigurării unei plantări şi răsăriri uniforme.
Operaţiunea de calibrare constă în separarea tuberculilor pe loturi uniforme ca mărime.
Standardele noastre pentru cartoful de sămânţă prevăd două fracţii de mărime pentru diametrul
tuberculilor: 30 – 45 mm (fracţia mică) şi 45 – 55 mm (fracţia mare).
Densitatea culturii se va stabili diferenţiat, în funcţie de mărimea materialului de plantat,
ambele determinând mărimea normei de plantare.
Calibrarea mecanizată se poate efectua cu diverse maşini care au productivitate de între 5
şi 25 t/oră şi precizie ridicată, permiţând concomitent şi sortarea manuală. Dintre tipurile de
maşini de sortat şi calibrat pot fi folosite cele cu role profilate (KSP-15, KSP-25, ISC-4) sau
maşini de sortat şi calibrat cu site oscilante (ISCO, MCC-45/55, K-750, Ascobloc).
Organizarea plantării cartofului trebue făcută în aşa fel încât lucrarea să se termine într-
un timp cât mai scurt, în maximum 8 – 10 zile bune de lucru în cazul suprafeţelor mari şi în 1-2
zile pe suprafeţe mici, încadrându-se în perioada optimă pentru zona respectivă.

Plantarea cartofului pentru consum de toamnă - iarnă

Specificare Parametrii optimi

Temperatura solului Peste 6 – 8o C
Adâncimea de plantare în funcţie de mărimea
3 – 6 cm
materialului de plantat
Densitatea în funcţie de mărimea materialului de plantat 45000 – 55000 cuiburi/ha*)
Schema de plantare 75 cm * 30 cm sau 75 cm * 25 cm
Mărimea bilonului la plantare mic – mijlociu

18
 înălţime: 12 – 15 cm
secţiunea: 250 – 350 cm2
*)
In condiţii de irigare desimea de plantare se poate mări cu 10-15%

Dacă plantarea se prelungeşte prea mult pot apare o serie de aspecte defavorabile:
deprecierea materialului de plantat, uscarea şi tasarea solului, formarea crustei, deplasarea
perioadei de vegetaţie, tuberizarea şi creşterea tuberculilor în condiţii nefavorabile etc.
Plantarea se începe cu soiurile tardive şi se termină cu soiurile timpurii. Prima dată se
plantează tuberculii din fracţia mică şi la sfârşit cei din fracţia mare.
La ora actuală sunt foarte multe tipuri de maşini de plantat cartof care pot fi folosite cu
bune rezultate. In funcţie de principiul de lucru, se disting mai multe tipuri de maşini de plantat:
cu lanţ sau bandă, cu degete montate pe disc, cu cupe montate pe disc, cu ace etc. Ca organe de
acoperire şi de formare a bilonului, maşinile pot fi echipate cu discuri sau cu rariţe.
Recomandăm ca maşinile de plantat să fie echipate cu discuri, pentru a forma un bilon
iniţial mai mic şi a realiza o mai bună mărunţire a solului în timpul formării bilonului.
Exemple de maşini tractate 4SA-75 sau 6SAD-75 sau maşini purtate de tipul MCP-2
Solana, 4SaBp-75 (70).

Lucrările de întreţinere şi combatere a buruienilor

Lucrări de întreţinere înainte de răsărirea cartofului

Înainte de răsărirea cartofului se execută lucrări pentru asigurarea plantelor, respectiv

tuberculilor de cartof, condiţii optime de creştere şi dezvoltare. Prin aceste lucrări se formează
biloanele finale cât mai mari şi afânate, realizate din pământ reavăn şi bine mărunţit şi se
combate crusta în vederea menţinerii unui regim optim de aerare, termic şi de umiditate în sol.
Un scop deosebit de important este combaterea buruienilor care se realizează pe cale
mecanică şi/sau chimică.
Bilonul final se execută cu 3 – 4 zile înainte de răşărire, când colţii ajung la 2 – 3 cm de
suprafaţa solului. Ritmul rebilonării trebuie să fie mai mare decât cel de la plantare, pentru a se
încadra în perioada optimă. Nu se rebilonează când cartoful este în curs de răsărire, pentru a nu
acoperi frunzele cu pământ. În această perioadă plantele sunt foarte sensibile şi nu trebuie
deranjate.
Lucrarea de rebilonat se poate executa cu cultivatorul CL-4,5M, CL-2,8M sau CPU-8
echipate cu rariţe RT-0.
Erbicidarea preemergentă are ca scop menţinerea curată a culturii de cartof în prima parte
a perioadei de vegetaţie prin combaterea buruienilor care constituie îmburuienarea de bază.
Erbicidele se pot aplica concomitent cu rebilonatul final, dacă există echipament de
erbicidare care se montează pe cultivator sau imediat după rebilonat printr-o trecere separată a
maşinii de erbicidat. In acest caz erbicidarea se execută sigur şi în condiţii optime. Se pot folosi
următoarele substanţe active: metribuzin, prometrin, linuron, acetoclor.
Dacă erbicidarea se face cu câteva zile după rebilonat, mai aproape de răsărirea
cartofului, când colţii au ajuns deja la 2 – 3 cm de suprafaţa solului din bilonul mare, există
avantajul combaterii buruienilor în curs de răsărire şi deplasarea favorabilă a efectului erbicid în
perioada de vegetaţiei. De multe ori acest moment poate fi riscant, datorită apariţiei unor
condiţiilor climatice care nu permit efectuarea erbicidării preemergente în perioada optimă.

19
Lucrări de intreţinere după răsărirea cartofului

Cu cât solul este mai bine pregătit şi are un grad mai redus de tasare, iar erbicidarea
preemergentă este mai reuşită, cu atât vor fi necesare mai puţine lucrări de prăşit şi rebilonat
după răsărirea cartofului.
Dacă cultura de cartof a fost erbicidată preemergent, primul rebilonat după răsărirea
cartofului se va executa numai după ce efectul erbicidului a trecut şi încep să răsară buruieni.
La culturile neerbicidate preemergent se repetă execută 1 – 2 praşile mecanice şi
rebilonat, numai după ce cultura a răsărit şi plantele de cartof au peste 15 – 20 cm, până la
încheierea rândurilor de cartof.
Reglarea organelor active se face în funcţie de umiditatea solului. Dacă nu se urmăreşte
prin praşilă un scop anume (de exemplu combaterea anumitor buruieni) adâncimea de lucru nu
trebuie să fie mai mare de 3-6 cm.
Reglarea lăţimii de lucru a cuţitelor se face în funcţie de dezvoltarea plantelor de cartof,
în aşa fel ca distrugerea organelor subterane să fie minimă.
La culturile irigate, unde biloanele se erodează mai puternic şi se formează crustă mai
uşor, pot fi necesare 2 – 3 praşile mecanice urmate de rebilonări, pentru afânarea solului,
refacerea biloanelor şi evitarea dezgolirii tuberculilor.
Erbicidarea postemergentă de completare se execută dacă până la răsărirea cartofului nu
s-a putut face erbicidarea preemergentă sau dacă prima erbicidare nu a avut efect. Se pot folosi
erbicide pe bază de metribuzin în doză de 0,3 – 0,4 kg/ha singure sau în combinaţie cu erbicide
graminicid selective pentru cartof. Această erbicidare se poate executa numai până ce plantele de
cartof nu depăşesc înălţimea de 5 – 10 cm.
Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi a zârnei (Solanum nigrum), se
poate utiliza erbicidul Basagran, în doză de 2 – 3 litri/ha. Tratamentul se aplică când buruienile
sunt în faza de 3 – 4 frunze adevărate.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate în timpul vegetaţiei cartofului se pot
folosi o serie de erbicide selective pentru cartof, aplicate postemergent. Pentru aceste tratamente
se pot folosi următoarele substanţe active: rimsulfuron, propaquizafop, haloxifop-R-metil,
fluazifop-p-butil, quizalafop, etc.

Intreţinerea culturilor de consum pentru toamnă - iarnă

Fenofaza cartofului şi/sau a

Lucrarea
buruienilor
Inainte de răsărirea cartofului
Inainte de răsărirea
cartofului, după rebilonatul
cartofului
După răsărirea cartofului
până la 10 – 15 cm înălţime
In cultura de cartof, cu
buruieni necombătute su
răsărite ulterior efectului
Realizarea bilonului final cu
3-4 zile înaintea răsăririi
Erbicidarea buruienilor în
curs de răsărire
Erbicidarea buruienilor în Cu erbicide pe bază de
curs de răsărire
Erbicidare postemergentă a
buruienilor răsărite ulterior
Caracteristici tehnice
Mare
Înălţime: 25 - 30 cm
Secţiunea: 900 - 1100 cm2
Cu erbicide reziduale pe bază
de metribuzin, prometrin,
linuron, acetoclor
metribuzin
Cu erbicide selective pentru
cartof pe bază de
rimsulfuron, propaquizafop,
20
 erbicid haloxifop-R-metil, fluazifop-
p-butil, quizalafop, etc.
In cultura de cartof, cu
buruieni necombătute sau
Plivit sau praşit manual -
răsărite ulterior efectului
erbicid

Combaterea bolilor şi dăunătorilor la cartof

Principalele boli care afectează într-un grad ridicat culturile de cartof de consum sunt
mana cartofului şi alternarioza.
Mana cartofului (produsă de ciuperca Phytophtora infestans) este principalul factor
limitator al producţiei. Reduce mult nivelul producţiei în câmp datorită distrugerii prematur a
foliajului şi cauzează mari pierderi şi în depozite, prin putrezirea tuberculilor atacaţi. Pierderile
de producţie sunt mai mari dacă boala se instalează mai devreme în cultură şi evoluează rapid. În
timpul păstrării ciuperca continuă să se dezvolte în tuberculii infectaţi. Dacă condiţiile de
temperatură şi umiditate sunt favorabile, tuberculii putrezesc în totalitate. Tuberculii infectaţai
folosiţi la plantare au putere de încolţire foarte redusă, formează plante debile, cu capacitate mică
de producţie. În anii prielnici bolii pierderile pot ajunge până la 30 – 60 % sau se ajunge chiar la
pierderea totală a producţiei.
În câmp, cel mai frecvent boala apare în faza de îmbobocire – începutul înfloririi
cartofului şi se răspândeşte rapid după o perioadă caldă şi umedă, când solul este îmbibat cu apă.
Calendaristic, în general, epidemiile se declanşează la sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie
şi în septembrie. Infecţia se poate produce şi în lunile secetoase de vară, dacă în zori se formează
rouă.
La ora actuală pentru prevenirea şi combaterea manei există mijloace foarte eficiente.
Combaterea necesită un program de măsuri integrate, bine organizat şi respectat. În controlul
manei momentul aplicării primului tratament este decisiv. Tratamentele cu fungicide încep la
avertizare, când sunt condiţii favorabile apariţiei bolii, dar înainte de apariţia simptomelor
vizibile pe frunze. La apariţia acestora, aproximativ 5 % din plante sunt deja infectate, deoarece
infecţia s-a produs cu cca 3 – 5 zile mai devreme.
De obicei primul tratament contra manei se face când plantele au o înălţime de 20 – 30
cm şi frunzele plantelor de pe acelaşi rând încep să se atingă între ele. Repetarea tratamentelor la
intervale de 7 – 10 – 14 zile se face în funcţie de tipul fungicidelor folosite şi severitatea atacului.
Ordinea de aplicare a produselor se va stabili în funcţie de presiuinea de infecţie şi
intervalul dintre tratamente.
Pentru combaterea manei se pot utiliza fungicide pe bază de: benalaxil, ciazofammid,
chimoxanail, clorotalonil, cupru, dimetomorf, famoxadon, fenammidon, fluazinam, folpet, fosetil
de aluminiu, iprovalicarb, mancozeb, maneb, mefenoxan, matalaxil, metiram, etc.
Alternarioza cartofului. Boala este produsă de ciuperca Alternaria solani cât şi de
speciile A. porri şi A. tenuis. Este o boală foarte răspândită, care în general nu apare în formă
epidemică, dar uneori poate fi la fel de distructivă ca şi mana cartofului. Sunt atacate mei
frecvent şi mai puternic soiurile timpurii şi semitimpurii.
De la un an la altul boala se transmite prin tuberculi infectaţi, în timpul vegetaţiei, prin cei
contaminaţi în cursul recoltării, prin resturile vegetale bolnave rămase în sol sau prin diferite
plante gazdă.
Ciuperca atacă în primul rând plantele debile. Primăvara sau la începutul verii ciuperca
produce spori care infectează în primul rând frunzele care ating solul.

21
 Pe foliaj boala apare de regulă la sfârşitul lunii mai – îmceputul lunii iulie, înaintea
atacului de mană. Primele infecţii au loc pe frunzele de la bază, după care se extind şi la cele
superioare. Alternarioza este în primul rând o boală a stresului. Atacul ciupercii este favoizat de
vremea caldă. Boala progresează rapid dacă vremea umedă alternează cu cea uscată.
În general contra alternariozei nu se fac tratamente speciale deoarece o parte din
produsele folosite contra manei combat şi această boală. Tratamentele speciale vor fi începute la
apariţia primelor simptome ale bolii folosind funcigidele omologate cu produse pe bază de:
cimoxcanil, clorotalonil, cupru, famoxadon, fluazinam, mancozeb, maneb, metalaxil, etc.
Gândacul din Colorado. (Leptinotarsa decemlineata) Este unul din cei mai periculoşi şi
mai răspândiţi dăunători ai cartofului. În ţara noastră insecta are două generaţii pe an, prima
(generaţia hibernantă) dezvoltându-se în lunile mai – iunie iar a doua în iulie – august. În zonele
mai calde pot fi şi 3 sau 4 generaţii incomplete. În zonele mai reci în general există o singură
generaţie pe an. Datorită apariţiei eşalonate a gândacilor, la un moment dat pe plante se găsesc
gândaci adulţi, ouă şi larve în diferite stadii de dezvoltare. Adulţii şi larvele produc pagube prin
distrugerea părţii aeriene a plantelor de cartof.
Pierderile cauzate de acest dăunător pot ajunge la 25 – 45 % sau chiar la compromiterea
producţiei.
Pentru combaterea gândacului din Colorado se pot utiliza insecticide pe bază de
alfacipermetrin, clorpirifos, diclorvos, dimetoat, imidacloprid, spinosad, triclorfon,
zetacipermetrin, etc. Ca produse biologice se pot utiliza cele pe bază de Bacillus thuringiensis.

Controlul integrat al bolilor foliare ale cartofului

Igiena fitosanitară şi măsurile culturale contribuie într-o proporţie însemantă la

prevenirea apariţiei bolilor foliare ale cartofului. În cazul manei cartofului igiena fitosanitară este
importantă prin faptul că reduce principala sursă de inocul iniţial de mană, ceea ce poate întârzia
apariţia bolii. Pericolul mare îl prezintă tuberculii mănaţi, eliminaţi primăvara la sortare şi
nedistruşi. Eliminarea acestei surse are un mare rol în reducerea infecţiilor şi a numărului de
tratamente.
Sortarea atentă a materialului de plantat, încolţirea, plantarea în perioada optimă,
fertilizarea echilibrată, lucrările de întreţinere efectuate la timp şi în condiţii optime, asigură o
dezvoltare normală a plantelor şi scurtarea perioadelor foarte favorabile bolii.
În cazul în care plantele sunt atacate de mană, distrugerea chimică a vrejilor este o
măsură de mare importanţă pentru reducerea frecvenţei tuberculilor mănaţi.
Asolamentul raţional are mare importanţă în limitarea atacului paraziţilor din sol dar şi a
gândacului din Colorado. În ultimii ani, o dată cu apariţia tipului de mană A2 şi a existenţei
înmulţirii sexuate, prezenţa oosporilor face ca rotaţia să aibă importanţă şi în cazul manei. Cu
toate eforturile de diversificare a măsurilor de protecţie (sămânţă sănătoasă, soiuri rezistente,
igienă fitosanitară, măsuri culturale) fungicidele continuă sa aibe un rol important în menţinerea
sănătăţii plantelor şi asigurarea unor producţii ridicate. Aplicarea acestora în condiţii tehnologice
stricte, la avertizare şi cu respectarea normelor ecologice, duce la asigurarea producţiei, economii
financiare şi conservarea protecţia mediului.

22
Irigarea
Apa este un factor puternic limitativ al producţiei de cartof, indiferent de zona de cultură.
Cu toate că cerinţele faţă de apă ale cartofului sunt permanente, cultura necesită o umiditate
moderată în sol, fiind foarte sensibilă atât la secetă cât şi la excesul de apă.
Din necesarul total de apă, în raport cu zona de cultură, precipitaţiile pot să satisfacă
numai 40 – 70 %, iar rezerva de apă din sol 5 – 10 %, urmând ca diferenţa de 20 – 60 % să fie
acoperită prin irigaţie.

Regimul de irigare a cartofului de consum pentru toamnă - iarnă

Specificare Parametrii optimi

Plafonul minim al umidităţii din sol în perioada 50 % din I.U.A.
plantare – început tuberizare
Plafonul minim al umidităţii din sol în perioada 65 - 70 % din I.U.A.
de formare şi creştera tuberculilor
Plafonul minim al umidităţii din sol în perioada 50 % din I.U.A
maturitate – recoltare
Adâncimea de udare 40 – 60 cm
Norma de udare 300 – 500 m3 / ha *)
Intervalul de udare 6 - 8 zile în perioadele de consum intens
10 – 15 zile în perioadele de consum
redus
*)
În funcţie de condiţiile de sol, adâncimea de udare şi plafonul minim

Pentru aplicarea corectă a udărilor la cultura cartofului este necesar ca regimul de irigare
să fie stabilit în funcţie de condiţiile pedoclimatice concrete ale solului în parcela irigată, cât şi în
funcţie de condiţiile climatice ale anului de cultură. Acesta cuprinde momentul udării, mărimea
normei de udare, intervalul dintre udări. Prin irigare, pe lângă completarea deficitului de apă, se
realizează şi repartizarea udărilor în funcţie de cerinţele culturii.

Date orientative pentru aplicarea udărilor la cultura cartofului pentru consum

în diferite zone climatice
Deficitul de apă Nr. udări Intervalul dintre Norma de udare
Zona climatică
(mm) *) necesare*) udări (zile) (mm) **)
Stepă şi
350 – 550 8 – 10 6–7 45 – 55
silvostepă
Colinară 150 – 250 4–6 8 – 10 40 – 45
Subumedă şi
100 - 150 2-4 12 - 14 35 – 45
umedă
*)
Valorile inferioare din tabel sunt valabile, în general, în anii umezi pentru soiurile timpurii şi
semitimpurii, iar valorile superioare pentru anii secetoşi şi soiuri cu perioada de vegetaţie mai lungă.
**)
Valorile inferioare sunt pentru solurile mai uşoare, iar cele maxime pentru soluri mijlocii spre grele

23
 Ca metodă de udare, pentru cultura cartofului se recomandă irigarea prin aspersiune, cu
toate că această metodă, datorită umectării frunzelor, crează condiţii favorabile pentru atacul de
boli.
Pentru a asigura o udare uniformă pe toată suprafaţa solului trebuie aleasă o schemă de
udare corespunzătoare şi evitarea irigării când viteza vântului depăşeşte 2 m/s. Este foarte
importană asigurarea presiunii uniforme a apei în timpul udării, la valoarea prevăzută pentru
exploatarea sistemului şi a echipamentului de irigare. Intensitatea ploii (pluviometria
aspersoarelor) trebuie să fie corelată cu viteza de infiltarare a apei în sol şi panta terenului.
Irigarea prin brazde a cartofului necesită terenuri uniforme, foarte bine nivelate, cu
textură mijlocie. Lungimea brazdelor nu trebuie să fie mai mare de 100 – 150 m, în funcţie de
textura solului şi panta terenului, care să nu depăşească 0,3%. Datorită terenurilor denivelate
această metodă de udare se poate utiliza numai pe suprafeţe mici, cu multă atenţie. Pentru
evitarea excesului de apă, la cartof se poate iriga şi numai din două în două rigole, alternând
intervalul udat cu intervalul neudat.
La irigarea prin brazde consumul de apă este mai mare, dar scade consumul de energie.
Nu necesită echipamente scumpe. Creşte însă pericolul de eroziune.
Echipamentele de irigare folosite la irigarea prin aspersiune sunt foarte diversificate, de
la echipamente prin conducte de tipul I.I.A şi aspersoare A.S.J.I.M până la echipamente cu
furtun şi tambur.
Irigarea prin brazde se poate face din canale de distribuţie deschise sau din conducte tip EUBA
sau de aluminiu.

Recoltarea
Recoltarea cartofului este secvenţa tehnologică cea mai costisitoare, cu cel mai mare
volum de muncă şi cu cel mai mare consum de energie. Tot acum au loc cele mai mari pierderi
din producţia biologic acumulată, în funcţie de metoda şi tehnologia de recoltare aplicată.
Tehnologia de recoltare optimă se diferenţiază în funcţie de mărimea suprafeţei, de
mărimea recoltei (producţia la ha) şi de scopul de folosinţă al producţiei. Astfel, micii
producători care au suprafeţe mici cultivate cu cartof, vor adopta o tehnologie mai simplă, în
funcţie de posibilităţi. La suprafeţe mai mari este justificată o investiţie pentru achiziţionarea
unei maşini de recoltat, eventual a unei combine.
Înainte de recoltare se recomandă o evaluare a producţiei, în funcţie de care se stabilesc
principalele măsuri organizatorice: asigurarea forţei de muncă necesare, a mijloacelor de
transport, a ambalajelor (saci, lădiţe, etc.), a capacităţii de depozitare necesare şi se pot perfecta
eventualele contracte de valorificare.
Din punct de vedere tehnologic, operaţia de recoltare se va declanşa numai după
maturizarea completă a lanului de cartof, când partea aeriană este suficient de uscată, vrejii s-au
uscat şi se smulg uşor din pământ, tuberculii au coaja suberificată (nu se mai exfoliază) şi
excesul de apă din tuberculi este eliminat. Recoltarea se va face numai pe vreme frumoasă şi
caldă, când terenul este bine zvântat, dar nu excesiv de uscat. Dacă pământul este prea uscat se
formează bulgări care îngreunează manipularea cartofilor în fazele tehnologice următoare şi pot
vătăma tuberculii. Recoltarea pe timp ploios sau imediat după ploaie, mai ales pe solurile
argiloase, grele, duce la creşterea cantităţii de pământ aderent pe tuberculi, care cauzează greutăţi
la manipulare, vătămarea tuberculilor, riscul instalării şi dezvoltării bolilor de depozit şi nu în
ultimul rând alterarea aspectului comercial.

Operaţia de recoltare trebuie precedată de o pregătire a lanului de cartof prin distrugerea

mecanică a vrejilor şi buruienilor, care pot îngreuna lucrările. După distrugerea vrejilor se
24
recomandă o pauză de 10 – 12 zile pentru maturizarea tuberculilor prin îngroşarea cojii şi
eliminarea excesului de apă, după care se poate începe recoltarea. Maşinile folosite la recoltare
(pluguri, maşini de dislocat, combine) trebuie să fie în bună stare de funcţionare, cu organe
active care să nu provoace vătămari la tuberculi, bine reglate în adâncime astfel încât să nu taie
tuberculii şi nici să nu rămână cartofi nerecoltaţi.
Se recomandă ca operaţia de recoltare odată declanşată, să nu dureze mai mult de 3 – 4
zile pentru o parcelă, în funcţie de mărimea acesteia. Se va evita recoltarea cartofilor pe vreme
foarte călduroasă, temperaturile foarte ridicate favorizând deshidratarea, sau pe frig, la
temperaturi sub 10°C, datorită pericolului de îngheţ. Recoltarea poate fi începută la sfârşitul lunii
august şi este bine să fie terminată până la sfârşitul lunii septembrie, în funcţie de soiul cultivat,
zonă şi mărimea suprafeţei.
Dacă în cultură au fost focare puternice de mană sau alte boli, aceste zone trebuie
delimitate şi recoltate separat, pentru evitarea infectării tuberculilor sănătoşi. Producţia de pe
aceste suprafeţe se va sorta cu atenţie şi în funcţie de starea ei se va valorifica imediat, în nici un
caz nu se va amesteca cu restul cartofilor.

Specificare Parametrii optimi

Pregătirea culturii pentru recoltare prin
Cu 12 – 14 zile înainte de recoltare
distrugerea mecanică vrejilor
Durata optimă de recoltare 15 – 20 zile
Temperatura aerului la recoltare Peste 120 C
Irigarea pentru corectarea umidităţii solului*) Cu 3 – 4 zile înainte de recoltare
Norma de udare 250 – 300 mc/ha
*)
La recoltarea cu combina a cartofului irigat, dacă solul este foarte uscat

Transportul producţiei recoltate

Activitatea de transport a producţiei recoltate trebuie astfel organizată încât să nu se

stranguleze fluxul de recoltare, să nu ducă la staţionări inutile a mijloacelor de recoltare şi să nu
impună depozitarea provizorie a producţiei în câmp sau în alte locuri neadecvate. Capacitatea de
transport trebuie să fie adaptată în funcţie de numărul utilajelor folosite la recoltare şi de forţa de
muncă disponibilă. Orice depozitare provizorie duce la creşterea costurilor, a necesarului de forţă
de muncă şi a pierderilor.
Dacă adunarea recoltei se face direct în saci, aceştia nu se vor lăsa pe câmp pe timpul
nopţii, trebuind să fie transportaţi în gospodărie la sfărşitul zilei de lucru. Nu se recomandă
folosirea sacilor de folie ci numai a celor de rafie sau a sacilor textili. În sacii de folie tuberculii
transpiră şi se pot infecta uşor cu o serie de boli care provoacă ulterior pierderi mari în timpul
păstrării. După ajungerea la destinaţie sacii se vor descărca din mijlocul de transport şi se vor
goli imediat. Producţia poate fi sortată şi calibrată chiar şi în momentul recoltării şi ambalată în
saci plasă care se vor transporta direct la locul de valorificare.
Pe timpul transportului trebuie evitată vătămarea cartofilor prin lovituri, trântirea sacilor
sau căderea acestora. Descărcarea se va face astfel încât să se evite căderea tuberculilor de la
înălţime prea mare. Podeaua remorcilor trebuie căptuşită cu covoare de cauciuc care să
amortizeze căderea tuberculilor. În funcţie de mărimea exploataţiei şi de posibilităţile
cultivatorilor, recoltarea şi transportul cartofilor se poate face direct în containere, pentru a căror
manipulare sunt însă necesare utilaje speciale.

25
Pregătirea pentru valorificare a producţiei

Condiţionarea

Prin condiţionare se înţeleg totalitatea operaţiilor prin care producţia obţinută este sortată,
calibrată, ambalată şi pregătită pentru depozitare sau pentru valorificare.
Sortarea presupune îndepărtarea din masa de cartofi recoltată a impurităţilor, resturilor
vegetale, pietrelor, bulgărilor de pământ, precum şi a tuberculilor atacaţi de boli şi a celor
vătămaţi. Această operaţie este absolut necesară şi obligatorie, deoarece corpurile străine aflate
în masa de cartofi duc atât la deprecierea valorii comerciale a produsului cât şi la probleme în
timpul păstrării. Resturile vegetale (fragmente de vreji, buruieni, rădăcini, frunze, etc.) obturează
spaţiile libere dintre tuberculii de cartof, îngreunând ventilaţia în timpul păstrării iar prin
menţinerea unui microclimat umed favorizează dezvoltarea microorganismelor şi dezvoltarea
bolilor de depozit. Acelaşi efect îl are prezenţa bulgărilor de pământ şi a pământului aderent pe
tuberculi. Un rol important al operaţiei de sortare îi revine îndepărtării din masa de cartofi a
tuberculilor bolnavi şi vătămaţi. Tuberculii atacaţi de boli (mană, putregai uscat sau putregai
umed) constituie o sursă majoră de infecţie pentru restul tuberculilor şi trebuie îndepărtaţi cu
grijă imediat după recoltare. Tuberculii vătămaţi sunt de asemenea susceptibili la îmbolnăviri,
rănile deschise constituind porţi de intrare pentru o serie de microorganisme dăunătoare. De
asemenea, tuberculii cu răni, tăieturi, zgârieturi adânci care nu se pot vindeca până la depozitare,
au metabolismul accelerat, intensitatea respiraţiei mărită şi datorită acestui fapt elimină apă,
contribuind la menţinerea în spaţiul de păstrare a unei umidităţi crescute, dăunătoare.
Sortarea se poate face direct în câmp, manual, concomitent cu recoltarea, procedeu
adoptat în general de micii producători. Aceasta prezintă avantajul că nu se introduc în
gospodărie, la păstrare, decât cartofii curaţi, fără impurităţi, fără vătămări şi fără atac vizibil de
boli. De asemenea se evită transportul inutil a unei cantităţi importante de pământ din câmp la
sediul gospodăriei.
Producătorii care dispun de suprafeţe importante cultivate cu cartofi şi de o bază
materială adecvată, efectuează lucrarea de sortare după transportul producţiei la locul de recepţie
şi depozitare. Pentru aceasta se pot folosi utilaje speciale, care îndepărtează resturile vegetale,
pământul şi bulgării şi facilitează îndepărtarea manuală a tuberculilor bolnavi şi vătămaţi cu
ajutorul benzilor de sortare. Deşi acest procedeu necesită un consum ridicat de forţă de muncă şi
existenţa unei echipe specializate, productivitatea şi calitatea obţinute sunt net superioare faţă de
sortarea simplă, manuală, în câmp.
Calibrarea reprezintă operaţia de separare pe fracţii de mărime a producţiei recoltate.
Numărul fracţiilor şi mărimea acestora depinde de scopul urmărit şi de cerinţele impuse de
procesul de valorificare. În general se separă cartofii de consum, cu dimensiuni mai mari de 50 –
55 mm de cartofii pentru sămânţă şi de cei mici, destinaţi pentru furajare. Calibrarea este o
operaţie obligatorie pentru toate categoriile de producători, impusă de cerinţele unei valorificări
superioare. Nu se pot oferi consumatorilor cartofi amestecaţi, mari şi mici, din raţiuni
comerciale. De asemenea, procesatorii industriali pretind ca materia primă să fie calibrată în
funcţie de specificul produsului finit. Prin aceasta se uşurează procesul de fabricaţie, se reduce
consumul specific şi pierderile.
Separarea pe fracţii de mărime mai este impusă şi de faptul că tuberculii de mărimi
diferite se comportă diferit în timpul păstrării: tuberculii mici, în general tineri, nematurizaţi,
conţin mai multă apă, respiră şi transpiră mai intens decât cei mari şi necesită o altă reglare a
factorilor de păstrare. În consecinţă păstrarea este neuniformă şi se produc pierderi.
Cantităţile mici de cartofi se pot calibra manual, mărimea fracţiilor stabilindu-se
ochiometric. Pentru cantităţi mari se folosesc maşini de calibrat, cu site sau cu role, de obicei
cuplate cu maşinile de sortat.
26
 O calibrare corectă facilitează operaţiile ulterioare de manipulare, transport, depozitare,
ambalare şi valorificare.
Ambalarea. În funcţie de destinaţia producţiei, ambalarea poate constitui o verigă
importantă a lanţului tehnologic de la recoltare la valorificare. Ambalarea se face din două
considerente: tehnic şi comercial. Din punct de vedere tehnic, o ambalare corespunzătoare
fereşte tuberculii de vătămările mecanice inerente manipulărilor ulterioare şi uşurează operaţiile
de transport, încărcare-descărcare, depozitare, etc. Totodată ambalarea sporeşte valoarea
comercială a produsului prin punerea în evidenţă a calităţilor acestuia, etichetare, lotizare pe
unităţi.
Pentru desfacere en-gros se preferă ambalarea pe unităţi mari (containere, saci plasă,
lădiţe) iar pentru desfacerea cu amănuntul se folosesc unităţi mici: pungi şi plase de 1 – 5 kg, 10
kg, lădiţe, casolete de material plastic, etc.
Etichetarea contribuie la creşterea valorii comerciale a produsului, etichetele trebuind să
prezinte înscrise, pe lângă elementele de greutate şi preţ şi elemente caracteristice produsului:
soiul de cartof, proprietăţile culinare, destinaţia produsului şi eventual reţete de preparare.
În ultimii ani cei care achiziţionează cantităţi mari de cartofi pentru desfacere ulterioară,
pretind chiar şi producătorilor particulari ca marfa să fie ambalată şi calibrată.

Pregătirea corectă pentru păstrare a producţiei de cartof

În general se păstrează aproximativ 2/3 din producţia de cartof obţinută, doar o treime
fiind utilizată imediat. Pe lîngă valorificarea în stare proaspătă, cartoful a cunoscut în ultimul
timp, în special în ţările dezvoltate, o puternică diversificare a formelor de prelucrare precum şi a
formelor de prezentare (Niculescu, 1990). Perioada îndelungată de păstrare, de 6 – 8 luni, cât şi
natura perisabilă a produsului presupun asigurarea de condiţii tehnice minime şi a unor reguli
speciale de păstrare prin care să se reducă pierderile cât mai mult.
Printr-o păstrare reuşită a cartofilor se înţelege menţinerea pe o perioadă cât mai lungă a
tuberculilor într-o stare sanitară bună, cu turgescenţă normală, neîncolţiţi, cu însuşiri seminale şi
culinare bune. Tuberculul de cartof, după recoltare, rămâne un organism viu, supus proceselor
naturale de respiraţie, transpiraţie, încolţire, este susceptibil la atacul bolilor de putrezire, toate
acestea ducând în final la o serie de pierderi, mai mici sau mai mari în funcţie de starea
tuberculului şi de condiţiile creeate pentru păstrarea lui. În mod normal pierderile după 6 – 8 luni
de păstrare pot ajunge la 8 – 12 %, fiind cu atât mai mari cu cît se prelungeşte durata de păstrare.
Dacă nu se respectă condiţiile de păstrare, pierderile pot fi foarte mari, de până la 20 – 25
% sau chiar mai mult.
Depozitarea reprezintă totalitatea operaţiilor prin care cartofii recoltaţi, sortaţi corect şi
calibraţi, eventual ambalaţi, sunt introduşi în spaţiile de păstrare. În funcţie de cantitatea ce
trebuie depozitată, se pot folosi mijloace simple sau utilaje complexe de transport, încărcat şi
stivuit. În cazul micilor producători, maipularea cantităţilor relativ reduse de cartofi se face cu
mijloace simple: furci pentru cartofi, lopeţi de lemn (pentru atenuarea vătămărilor), saci, coşuri,
lădiţe. Tuberculii trebuie să fie sortaţi, eventual calibraţi şi uscaţi.
Cantităţile mari de cartofi se manipulează cu utilaje specializate: benzi transportoare
pentru stivuirea cartofilor în vrac, încărcătoare hidraulice, motostivuitoare sau electrostivuitoare
pentru manevrarea containerelor şi paletelor.
În funcţie de metoda de păstrare, spaţiul de păstrare disponibil şi destinaţia producţiei,
depozitarea cartofilor se face în vrac, în silozuri sau în depozite cu ventilaţie mecanică, metodă
utilizată pentru cartoful de sămânţă sau cel destinat prelucrării industriale. Depozitarea în
containere, utilizată în special la depozitele frigorifice, pentru păstrarea cartofilor pentru sămânţă
dar şi a celor de consum sau industrie, prezintă avantajul unei manevrări mai uşoare, accesul
permanent şi posibilitatea de intervenţie în timpul păstrării, dar presupune o investiţie iniţială
27
relativ mare pentru achiziţionarea containerelor şi dotarea cu utilaje de încărcat şi manevrat, şi
ele destul de scumpe. Cartoful destinat valorificării pentru consum, cu desfacere în magazine sau
supermarket-uri se va depozita direct în saci plasă, egalizaţi, aşezaţi pe palete. Manevrarea
paletelor se face cu stivuitorul, şi se aşează pe un singur rând. Depozitarea în saci se recomandă
să se facă pe perioade scurte, până la valorificare.
Din considerente de ordin tehnic şi biologic, operaţiile de depozitare trebuie să se
desfăşoare cât mai rapid, astfel încât tuberculii să fie introduşi cât mai repede la păstrare. În
cazul depozitelor specializate, de capacitate mare, este important ca o celulă de păstrare să fie
umplută în maximum 10 – 12 zile, ceea ce presupune o perfectă organizare a fluxului tehnologic
de recoltare-sortare-condiţionare-depozitare. Aceeaşi recomandare este valabilă şi pentru micii
producători, care păstreaza cartofii în silozuri: silozurile trebuie înfiinţate, umplute şi acoperite în
timp cât mai scurt, pentru a se asigura uniformitatea păstrării pentru întreaga cantitate de cartofi
depozitată.

Păstrarea cartofilor

Datorită caracteristicilor climatice din ţara noastră, cartoful beneficiază de un singur ciclu
de cultură anual, ceea ce impune păstrarea peste iarnă a unei însemnate cantităţi din producţia
realizată, pentru asigurarea consumului populaţiei pe perioada de toamnă-iarnă-primăvară şi a
necesarului de materie primă pentru industria prelucrătoare.
Păstrarea se poate face la producător, la un intermediar specializat sau la beneficiar. Din
punct de vedere tehnic, cele mai bune rezultate se obţin în cazul intermediarului, care ar trebui să
dispună de spaţii specializate, dotate cu toate facilităţile pentru asigurarea condiţiilor optime de
conservare a cartofilor cu pierderi minime: instalaţii de ventilaţie, dispozitive automate
computerizate de reglare a factorilor de păstrare, instalaţii frigorifice, etc, precum şi motivaţia
necesară – profitul.
Păstrarea cartofilor la producător sau la beneficiar este condiţionată de existenţa
posibilităţilor tehnice de asigurare cu spaţii corespunzătoare, astfel încât pierderile să fie minime
şi să se menţină calităţile biologice şi tehnologice ale produsului depozitat, până la valorificare.
Tuberculul de cartof este un organism viu, a cărui activitate fiziologică nu se încheie
odată cu recoltarea ci continuă pe toată perioada de păstrare. Procesele naturale care au loc în
această perioadă şi datorită cărora se înregistrează pierderi destul de însemnate, sunt respiraţia,
deshidratarea şi creşterea colţilor. Pe lângă acestea, o cauză majoră de pierderi sunt bolile de
putrezire. Mărimea acestor pierderi variază în limite foarte largi şi sunt determinate de starea de
sănătate şi de integritatea tuberculilor în momentul depozitării precum şi de condiţiile de
păstrare.
Intensitatea respiraţiei tuberculilor de cartof este determinată în cea mai mare măsură de
condiţiile de temperatură. Prin respiraţie se înţelege procesul fiziologic de ardere a substanţelor
de rezervă din tubercul (glucide), prin care se obţine energia necesară vieţii şi este însoţit de
degajarea de căldură, dioxid de carbon şi vapori de apă. La temperaturi ridicate, de cca 20°C,
intensitatea respiraţiei este mare, de asemenea ea creşte la temperaturi scăzute, în jurul valorii de
0°C. Temperatura optimă de păstrare a cartofilor se situează în limitele a 2 – 4°C, temperatură
care asigură menţinerea calităţilor biologice şi tehnologice şi limitează pierderile la minim.
Deshidratarea reprezintă pierderea de apă din tuberculi şi este cauzată de procesul normal
de respiraţie a acestora şi de evaporarea apei din ţesuturi. Dacă temperatura din spaţiul de
păstrare este prea ridicată şi respiraţia va fi mai intensă, cantitatea de apă eliminată va fi mai
mare. Un aer prea uscat în spaţiul de păstrare va favoriza evaporarea apei din tuberculi şi
pierderile prin deshidrare vor fi mari, tuberculii se vor ofili. O atmosferă prea umedă, asociată cu
temperatura ridicată, favorizează dezvoltarea microorganismelor generatoare de boli de

28
putrezire. Umiditatea optimă a aerului în spaţiul de păstrare este cuprinsă între 90 – 95 %, la
temperatura de 2 – 4°C.
Creşterea colţilor este o altă cauză majoră generatoare de pierderi în timpul păstrării.
Încolţirea tuberculilor este determinată de ieşirea acestora din repausul vegetativ, care are loc
după aproximativ 50 de zile de la recoltare, în funcţie de soiul de cartof, şi este favorizată de
temperatură, umiditate şi de conţinutul ridicat de dioxid de carbon. Încolţirea nu se poate opri
prin ruperea şi îndepărtarea colţilor, din contra, procesul se intensifică, iar prin rănile rămase
pătrund o serie de microorganisme care produc putrezirea tuberculilor. Prevenirea declanşării
timpurii a încolţirii cartofilor depozitaţi se poate face prin menţinerea temperaturii la valori
optime pentru păstrare şi prin tratarea acestora cu substanţe inhibitoare. În depozitele frigorifice,
unde temperatura este reglată şi menţinută constant la valorile recomandate, pierderile prin
încolţire sunt foarte mici.
Atacul bolilor de depozit constituie o altă cauză majoră de pierderi. Acestea sunt
determinate de starea de sănătate iniţială a materialului depozitat şi sunt favorizate de
temperatura ridicată şi prezenţa condensului pe suprafaţa tuberculilor. Germenii patogeni sunt
prezenţi pe suprafaţa cojii tuberculilor sănătoşi şi încep să atace când se întrunesc condiţiile
favorabile dezvoltării lor. Procesul de infecţie se accelerează odată cu creşterea temperaturii şi în
prezenţa condensului de apă. În depozitele moderne, cu ventilaţie mecanică sau frigorifice,
pierderile datorate atacului de boli de putrezire sunt în general reduse, aceasta depinzând şi de
starea sanitară a cartofilor şi de calitatea lucrărilor de sortare efectuate înainte de depozitare.
Păstrarea în bune condiţii a cartofilor presupune asigurarea în spaţiul de păstrare a
parametrilor de depozitare (temperatură, umiditate, aerisire) în limitele prevăzute în funcţie de
scopul valorificării şi faza tehnologică. Astfel, cerinţele privind regimul de reglare a factorilor de
păstrare sunt diferite la cartoful de consum faţă de cel destinat prelucrării industriale sau a celui
pentru sămânţă. De asemenea, regimul de temperatură şi de aerisire va fi diferit la începutul
păstrării, imediat după depozitare, faţă de regimul recomandat în perioada de păstrare propriu-
zisă, din timpul iernii şi faţă de cel din primăvară.

29
 II. INDICATORII ECONOMICI AI CULTURII DE CARTOF

PRINCIPALII INDICATORI DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ LA

CULTURA CARTOFULUI

- La cultura cartofului de toamnă consum (pentru producţii medii de

30000 kg/ha la neirigat, cheltuielile materiale plus cheltuielile cu forţa de muncă
(cheltuieli directe) ocupă 94% din cheltuielile totale pentru producţia principală.
Cheltuielile materiale reprezintă 80% şi cuprind cheltuieli cu materii prime
şi materiale 55%, cheltuieli cu mecanizarea 22% şi cheltuieli cu aprovizionarea 4
% din cheltuielile totale pentru producţia principală.
Cheltuielile cu materii prime şi materiale includ pe cele cu sămânţa în
proporţie de 35%, cu pesticidele 7%, cu îngrăşămintele chimice 9% şi alte
materiale 5% din cheltuielile totale pentru producţia principală.
Cheltuielile cu forţa de muncă deţin 15% din cheltuielile totale pentru
producţia principală.
Rubrica alte cheltuieli care ocupă 12% din cheltuielile totale pentru
producţia principală, este alcătuită din dobânzi la credite cu 6%, urmate de
cheltuieli generale cu 4%, asigurări cu 2% şi amortismentul pentru clădiri şi
utilităţi cu 1%.
Cheltuielile totale pentru producţia principală conduce la realizarea unor
costuri de producţie de 052 RON/kg la cultura neirigată.
Principalii indicatori de eficienţă economică la cultura de cartofi de toamnă consum
Specificare UM Neirigat
Producţia medie Kg/ha 30000
Cheltuieli totale pentru producţia principală RON /ha 12328
Cheltuieli materiale RON /ha 9850
Cheltuieli cu forţa de muncă RON /ha 1749
Alte cheltuieli RON /ha 1449
Cost de producţie Ron/kg 0.52
Preţ piaţă internă previzibil RON/kg 0.6
Profit impozabil RON /ha 2072
Profit net + subvenţii RON /ha 1740
Rata profitului impozabil % 17
Rata profitului net + subvenţii % 15

Prin valorificarea producţiei la un preţ de piaţă internă de 0,6 RON/kg, se

obţine un profit impozabil de 2072 RON/ha în regim neirigat, cu o rată a acestuia
de 17% .

30
 BUGETUL CULTURII

Cartofi de toamna consum - neirigat

Zona geografica: DEAL

Zona de potantial: Mediu

Productia principala q1= 24000 kg

Productia secundara q2= 6000 kg

pret q1 = 0,6 RON pret q2 = 0,12RON Recolta 2020/2021

INDICATORI U.M VALOARE
A. VALOAREA PRODUCTIEI RON/HA 15120
A1. Din care pt productia principala (q1 x K) RON/HA 14400
B (+) SUBVENTII RON/HA
C (=) VALOAREA PRODUCTIEI+SUBVENTIE (A + B) RON/HA 15120
D (-) CHELTUIELI TOTALE (I+II+III) RON/HA 13048
D1. Din care pentru productia principala RON/HA 12328
I. CHELTUIELI MATERIALE (1+2+3+4) RON/HA 9850
1.Cheltuieli cu materii prime si materiale RON/HA 6741
Sämãnta si material saditor RON/HA 4320
- Ingrasaminte chimice RON/HA 1060
- Pesticide RON/HA 761
- Alte materiale RON/HA 600
2. Cheltuieli cu lucrarile mecanizate RON/HA 2705
3. Cheltuieli cu irigatii RON/HA x
4. Cheltuieli de aprovizionare RON/HA 404
II. CHELTUIELI CU FORTA DE MUNCA RON/HA 1749
III. ALTE CHELTUIELI (5+6+7+8) RON/HA 1449
5 Cheltuieli generale RON/HA 447
6 Dobanzi la credite RON/HA 672
7 Asigurari RON/HA 230
8 Amortisment pt cladiri si utilitati RON/HA 100
E. (=) PROFIT IMPOZABIL (A1 - D1) RON/HA 2072
F (-) Impozite si taxe RON/HA 332
G. (=) PROFIT NET+subventii (E - F + B) RON/HA 1740
H. RATA PROFITULUI IMPOZABIL (E : D1) X 100 % 17
I. RATA PROFITULUI NET + subventii (G : D1) X 100 % 15
J. COST DE PRODUCTIE (D1 : q1) RON/kg 0,52
K. PRET PIATA INTERNA PREVIZLBIL RON/kg 0,6

31
Bibliografie:
1. Ianoşi I. Sigismund. Bazele cultivării cartofului pentru consum. Ed. Phoenix 2002
2. Ianoşi I. Sigismund şi colab. Cultura cartofului pentru consum. Ed. Phoenix 2002
3. Gh. Boţoman, Ianoşi I.S. Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor din cultura cartofului. Ed.
Valahia 2005
4. ***. Anale ICPC Braşov, Vol. I – XXXI
5. ***. Tehnologii de cultivare mecanizată a cartofului / elaborate ICPC Braşov

32