9.

Consangvinizarea

9.1. Efectul biologic al autofecundării la speciile autogame

Reproducerea este însuşirea fundamentală a organismelor vii de a da naştere
unor urmaşi prin care se asigură continuitatea speciilor. Cele mai frecvente moduri
de reproducere a organismelor sunt reproducerea asexuată (agamă) şi reproducerea
sexuată (singamă).
Reproducerea sexuată este modul cel mai răspândit de înmulţire a
organismelor superioare. Acest fenomen se bazează pe existenţa gameţilor de sexe
opuse care prin unirea lor dau naştere la zigot. Din zigot, prin înmulţirea şi
diferenţierea celulelor se dezvoltă un organism nou.
În dependenţă de modul de polenizare şi fecundare, plantele superioare se
împart în două categorii mari: autogame şi alogame.
Prin reproducerea autogamă se obţin organisme homozigote asemănătoare
părinţilor, ca urmare a identităţii genetice a gameţilor ce se unesc în procesul
fecundării. Datorită acestui fapt soiurile ce aparţin speciilor cu reproducere
autogamă (grâul, orzul, ovăzul, mazărea, soia, ardeiul, tomatele etc.) au cea mai
mare continuitate şi stabilitate genetică.
Comportarea genetică a speciilor autogame şi structura lor genotipică a fost
studiată de geneticianul W. Johannsen, care a introdus în 1903 pentru
descendenţele stabile ale acestor plante noţiunea de linie pură. El a definit linia
pură ca fiind descendenţa provenită din autofecundarea unui organism homozigot
cu reproducere autogamă absolută. În interiorul liniei pure nu există variaţii
genotipice. Liniile pure diferă unele de altele, prin deosebiri mai mici sau mai
mari, în manifestarea unor caractere şi însuşiri.
În populațiile naturale nu există linii pure ca unităţi biologice, ele se găsesc în
cadrul populaţiei sub formă de biotipuri. Biotipul reprezintă totalitatea indivizilor
dintr-o populaţie autogamă care au aceeaşi constituţie genetică. Populaţia, având în
structura sa mai multe biotipuri homozigote, poate fi descompusă prin selecţie în
linii pure.
W. Johannsen a elaborat teoria liniei pure pe baza cercetărilor efectuate
asupra unei populații de fasole din varietatea Princesse, în vederea determinării
acțiunii selecției în cadrul populațiilor autogame. El a analizat structura genetică a
acestei populații luând în considerație mărimea și greutatea boabelor. De la această
populație de fasole el a recoltat o probă medie de boabe, pe care le-a împărțit în
mai multe grupe (clase) de mărime, exprimate în greutatea lor. Boabele mai mici
decât media (minus-variante) și boabele mai mari decât media (plus-variante) au
fost însămânțate separat (fig.9.1.).

Johannsen a recoltat boabele celor două grupe de plante și le-a determinat

greutatea medie, comparând-o cu greutatea medie a probei inițiale din care au
provenit. El a constatat că descendențele obținute (boabele), atât din minus-
variante cât și din plus-variante față de valoarea medie a probei inițiale, manifestă
fie un spor, fie o reducere de greutate, valoarea medie a fiecărei grupe de
descendenți (boabe) constituind o trăsătură distinctivă.
Studiind comportarea ereditară a descendențelor din cele două grupe luate în
cercetare mai mulți ani și după același procedeu experimental, W. Johannsen a tras
concluzia că, din punct de vedere genetic, populația alogamă, fiind heterogenă,
reprezintă un bun material din care pot fi obținute prin selecție linii pure. În felul
acesta, el a extras din populația Princesse nouă linii pure cu boabe uniforme (după
mărime și greutate) care în descendență își păstrează acest caracter. Deci, populația
inițială, heterogenă, a fost descompusă în componențele sale. Extragerea de linii
pure din populațiile autogame constituie una din metodele importante utilizate în
procesul de ameliorare a plantelor, cunoscută sub denumirea de selecție
individuală.
 W. Johannsen a studiat în continuare efectul selecției în cadrul liniilor pure. În
scopul verificării stabilirii genotipului liniilor pure, el a aplicat în interiorul
acestora selecția individuală, folosind același procedeu de separare a boabelor mari
și respectiv mici, timp de șase generații. Rezultatele obținute au arătat că selecția
individuală, aplicată în cadrul unei linii pure, nu este eficientă. Cercetările
ulterioare au demonstrat că liniile pure se pot heterogeniza datorită hibridării
sexuate și prin apariția mutațiilor.

9.2. Consangvinizarea şi consecinţele ei la speciile alogame

Speciile alogame se reproduc în natură de regulă, prin fecundarea unor gameţi
care se deosebesc genetic, având şi o provenienţă diferită. Polenizarea încrucişată
duce la formarea unor descendenţe cu un grad înalt de heterozigoţie, condiţionează
o schimbare a structurii genetice a populaţiilor alogame, la fiecare generaţie. Într-o
populaţie alogamă orice individ are un genotip specific, care-l deosebeşte de
ceilalţi.
Analiza constituţiei genetice a descendenţei la speciile alogame prevede
folosirea unor modalităţi de descompunere a populaţiei (a soiului) în biotipurile
care o alcătuiesc. În acest scop se recurge la consangvinizare (inbreeding).
Consangvinizarea constă în polenizarea artificială (forţată) cu polen propriu a
plantelor alogame, iar la animale, în împerecherea între indivizii înrudiţi (frate x
soră, tată x fiică, mamă x fiu etc.).
Deoarece speciile de plante alogame în procesul evoluţiei lor s-au adaptat la
polenizarea încrucişată, înseamnă că prin consangvinizare se acţionează împotriva
naturii lor. Din această cauză la generaţiile consangvinizate se manifestă o serie de
efecte biologice, atât favorabile, cât şi nefavorabile, care afectează genotipul şi
fenotipul. Principale efecte ale consangvinizării sunt următoarele:
a) Reducerea gradului de heterozigoţie, creșterea uniformității şi
segregarea (descompunerea) populaţiei alogame în biotipurile componente.
Soiul (populaţia) unei specii alogame are o constituţie genetică heterogenă,
conţine numeroase alele recesive, care nu se manifestă în fenotip datorită
heterozigoţiei. În primele generaţii de autopolenizare forţată datorită trecerii
alelelor recesive în stare homozigotă se observă o mare variabilitate a caracterelor
şi însuşirilor. Apar descendenţe anormale lipsite de vigoare cu productivitate
scăzută, plante albinotice, anomalii florale etc. Concomitent, apar forme rezistente
la ger, secetă, la boli, forme precoce, androsterile etc.
 Consangvinizarea duce la apariţia prin segregări şi combinări a unor
genotipuri homozigote uniforme, stabile care pot fi izolate şi folosite în procesul de
ameliorare în scopul exploatării fenomenului heterozis.
În urma consangvinizării repetate, timp de mai multe generaţii (5 - 8),
populaţia alogamă se desface în biotipurile componente, majoritatea genelor trec în
stare homozigotă ceea ce le oferă şi o uniformitate fenotipică a plantelor. În situaţia
când se ajunge la un astfel nivel de homozigoţie şi uniformitate descendenţa
obţinută reprezintă o linie consangvinizată. Numărul maxim de linii
consangvinizate care pot fi obţinute prin autopolenizare dintr-o plantă alogamă
iniţială este condiţionat de numărul de gene ce se află în stare heterozigotă în
planta respectivă. Ţinând cont de numărul enorm de gene caracteristic pentru
speciile alogame şi care se află în stare heterozigotă, apoi, dintr-o plantă
(populaţie) supusă consangvinizării se pot izola, un număr nelimitat de diverse
genotipuri. Genotipurile cele mai valoroase se vor reţine şi vor fi utilizate în
calitate de forme parentale pentru obţinerea combinaţiilor hibride.
Obținerea unor linii uniforme este o consecință foarte importantă pentru
ameliorare, reprezintă un deziderat în crearea formelor parentale ale hibrizilor
comerciali. La unele specii, uniformitatea liniilor se poate obține după 2-3 generații
(ex. ceapă), iar la altele după 5-8 consangvinizări consecutive (ex.: porumb,
sfeclă).
Uniformitatea liniilor consangvinizate este o caracteristică importantă a
acestora deoarece, de regulă, ea poate fi transmisă prin hibridare. Uniformitatea
pronunțată a plantelor din cadrul unei linii se manifestă îndeosebi pentru
caracteristicele cu un grad sporit de heritabilitate. Caracterele influențate puternic
de condițiile de mediu, pot manifesta, uneori, o variabilitate mai ridicată decât a
populației inițiale.
b) Reducerea vitalităţii sau depresiunea de consangvinizare - reprezintă un
alt efect al autopolenizării artificiale forţate. La liniile consangvinizate scade
capacitatea de creştere şi în consecinţă se micşorează talia plantelor, suprafaţa
foliară, dimensiunile elementelor ce determină productivitatea. Multe plante pier
pe parcurs, devenind sterile, neviabile, slab adaptate la condiţiile de mediu.
Reducerea vitalităţii este mai pronunţată în primele 2-3 generaţii de
autopolenizare forţată. În generaţiile următoare, pe măsura creşterii homozigoţiei
depresia scade treptat (fig.9.2). Astfel că, aproximativ, după 6-8 generaţii, practic
nu se mai observă nici un efect de depresiune biologică. Acest prag, sub care
reducerea vitalităţii, în caz de continuare a consangvinizării, devine insensibilă, a
fost numit minimum de consangvinizare.
 Fig. 9.2. Depresia de consangvinizare la porumb

Depresiunea de consangvinizare diferă de la o specie la alta şi chiar de la un

genotip la altul din cadrul aceluiaşi soi (populaţie). S-a constatat că efectele
negative ale consangvinizării se manifestă foarte puternic la porumb, floarea-
soarelui, lucernă, morcov, varză, trifoi, graminee perene etc., fiind minime la
curcubitacee, reduse la cânepă, sfeclă şi alte specii.
Intensitatea de manifestare a depresiunii de consangvinizare depinde şi de
materialul iniţial şi este cu atât mai puternică cu cât mai multe gene sunt în stare
heterozigotă.
În general, consangvinizarea îndelungată are consecinţe negative asupra
organismelor. Din aceste considerente, în unele programe de ameliorare se practică
autofecundarea timp de 3-4 generaţii consecutive, după care liniile de perspectivă,
parţial heteroalelice, se izolează şi se polenizează SIB (soră x frate, de la cuvintele
engleze sister și brother) iar apoi se continuă autopolenizarea. Acest procedeu
determină menţinerea în linia consangvinizată a variabilităţii genetice rămase, care
evită reducerea prea mare a vitalităţii plantelor.
Simbolurile utilizate pentru notarea diferitelor generaţii de consangvinizare
sunt: C0, C1, C2, C3, etc.
Efectele nefavorabile ale consangvinizării asupra plantelor și animalelor sunt
cunoscute de foarte multă vreme, îndeosebi la animalele domestice, la care
consecințele negative ale încrucișărilor între indivizii înrudiți au fost observate încă
din antichitate.
Primii cercetători care au studiat detaliat efectele pronunțate ale
consangvinizării și au demonstrat posibilitățile utilizării eficiente ale acestui
fenomen în procesul de ameliorare au fost G. H. Shull și E. M. East în anii 1908-
1910. În rezultatul încrucișării a două linii consangvinizate, aceiași autori au
depistat creștere deosebită a capacității de producție la hibrizii din generația F 1 .În
investigațiile ulterioare s-a constatat că acest fenomen, denumit heterozis, se
manifestă și la alte specii de plante agricole.
 Actualmente, consangvinizarea constituie metoda de bază folosită pentru
crearea de noi surse de germoplasmă la speciile alogame. Unii cercetători (M.
Savatti ș.a. 2004) consideră că consangvinizarea nu reprezintă o metodă de
ameliorare ci doar o etapă în vederea obținerii unui material biologic valoros care,
va putea fi folosit pentru exploatarea vigorii hibride în F1.

9.3. Obţinerea liniilor consangvinizate prin autofecundarea artificială

repetată
Şansele obţinerii unor linii consangvinizate valoroase depinde, în mare
măsură, de calitatea materialului iniţial inclus în procedura de autofecundare.
M. Savatti et al (2004) clasifică materialul iniţial destinat pentru
consangvinizare în două categorii şi anume:
- material de ciclul I, care cuprinde populaţii locale, soiuri autohtone şi
străine;
- material de ciclul II, compus din diferite tipuri de hibrizi şi soiuri sintetice.
Autorii semnalează superioritatea germoplasmei din ciclul II graţie unor
genotipuri preţioase pe care le conţine, fapt ce permite, într-un timp mai redus,
obţinerea unor linii consangvinizate valoroase. Pentru a se obține linii cu capacitate
combinativă ridicată este necesar ca sursele de germoplasmă de la care se începe să
fie bogate în genotipuri valoroase care să corespundă acestui deziderat.
Identificarea materialului inițial sub acest aspect se efectuează prin hibridare
ciclică, adică prin încrucișarea unui număr redus de plante din fiecare sursă de
germoplasmă cu un analizator (tester). În același scop se folosește testarea timpurie
a plantelor elită alese pentru crearea unor linii consangvinizate performante.
În urma numeroaselor cercetări s-a constatat că efectul heterozis
manifestat în F1 este cu atât mai accentuat, cu cât proveniența liniilor
consangvinizate incluse în procesul de hibridare este mai distantă din punct de
vedere genetic și ecologic.
Tehnica obţinerii liniilor consangvinizate variază de la o specie la alta şi
depinde de biologia înfloritului. În toate cazurile, pentru a evita polenizarea plantei
cu polen străin, înainte de înflorit este necesară izolarea inflorescenţelor, folosind
în acest scop izolatoare de hârtie sau pânză.
La plantele hermafrodite se izolează fiecare inflorescenţă,
autopolenizarea având loc, în mod natural, sub izolator.
La speciile monoice se izolează separat inflorescenţele femele şi
mascule, iar când polenul a ajuns la maturitate se depune pe stigmat, cu acurateţe,
pentru a ocoli fecundarea cu polen străin. Inflorescenţele polenizate se izolează din
nou.
La speciile dioice, autopolenizarea se efectuează prin introducerea sub
un izolator comun, a unei inflorescenţe femele şi a uneia mascule, de la două
plante megieşe, ce provin din aceiaşi elită.
Semințele de la fiecare plantă autopolenizată se recoltează separat, iar în
anul următor se înființează câmpul de selecție cu linii consangvinizate.
Descendențele obținute, de regulă, manifestă o neuniformitate evidentă care
ușurează extragerea. Prin urmare, plantele valoroase se vor autopoleniza, iar cele
care nu corespund cerințelor vor fi eliminate.
Există mai multe metode de creare a liniilor consangvinizate, însă cea
mai frecvent folosită, şi cea mai efectivă este metoda standard. Esenţa metodei
constă în aplicarea selecţiei individuale repetate anual, astfel că, în fiecare
generaţie se elimină din câmp liniile necorespunzătoare, iar din cadrul liniilor bune
se aleg elitele care corespund obiectivelor urmărite. Această selecţie se face timp
de 4-6 generaţii, dacă este necesar şi mai multe generaţii, până va fi atinsă
uniformitatea liniilor după cele mai valoroase caractere şi însuşiri. În continuare,
prezentăm schema creării liniilor consangvinizate prin această metoda la porumb.
În câmpul de alegere se autopolenizează:
- în anul I nu mai puţin de 250 plante;
- în anul II (câmpul A1) – din descendenţii cei mai buni se
autopolenizează 8
12 plante;
- în anul III (câmpul A2) în familiile alese pozitiv, se autopolenizează
câte 8-12 plante;
- în anul IV (câmpul A3) – o jumătate din boabe de pe ştiulete se
seamănă
pentru obţinerea liniilor consangvinizate, iar cealaltă jumătate se seamănă
într-un câmp special şi serveşte pentru aprecierea capacităţii combinative generale
(CCG), prin încrucişarea tuturor liniilor colectate cu un analizator sau tester
(metoda topcross;)
- în anul V (câmpul A4) se continuă autopolenizarea plantelor uniforme
şi
concomitent se apreciază hibrizii F1, în vederea depistării celor mai bune linii
după capacitatea combinativă generală.
- în anul VI (câmpul A6) seminţele celor mai bune linii cu capacitatea
 combinativă generală se seamănă pentru obţinerea liniilor A5, concomitent se
efectuează încercarea secundară a hibrizilor obţinuţi prin topcross.
- În anul VII (câmpul A6) – liniile alese cu CCG înaltă se includ în
încrucişările dialele, pentru aprecierea capacității combinative specifice
(CCS).

9.4. Obţinerea liniilor homozigote prin utilizarea haploidiei

Descoperirea fenomenului de haploidie a permis să simplifice mult procedeul
de obţinere a liniilor homozigote. Organismele haploide, cu un singur set de
cromozomi (n) apar din diploizi ale căror număr de cromozomi din celulele
somatice este 2n. Faptul că organismele haploide posedă un singur cromozom din
perechea de cromozomi omologi face ca, în fiecare poziţie (locus) a unei gene din
cromozom să fie prezentă doar o singură alelă. Deoarece organismele haploide,
conţin un singur set de gene (alele) sunt hemizigote.
Structura hemizigotă a haploizilor uşurează studiul valorii genetice a fiecărui
cromozom şi a unor gene recesive, care pot să se manifeste fenotipic, în lipsa alelor
dominante.
Prin urmare, datorită corespondenţei totale dintre genotip şi fenotip este
posibilă selecţia, la nivel haploid, a indivizilor la care se manifestă acţiunea
genelor favorabile şi respectiv eliminarea celora ce nu corespund cerinţelor
prevăzute.
Gameţii femeli şi masculi, care se formează ocazional, la plantele haploide,
posedă aceleaşi alele, deci în plan genetic sunt absolut identici. În procesul
fecundării a doi asemenea gameţi se formează zigoţi din care se dezvoltă plante
diploide, perfect homozigote pentru toate perechile de alele. Datorită homozigoţiei
perfecte, haploizii dubli prezintă un deosebit interes pentru procesul de ameliorare
a plantelor și în special în scopul obținerii liniilor, absolut, homozigote.
Astfel, în practica ameliorării, în timp de o singură generație se obțin plante
haploide, iar în decurs de încă o generație, prin diverse metode (tratamente cu
colchicină, culturi de țesuturi ,,in vitro,,) este posibilă dublarea numărului de
cromozomi și crearea liniilor absolut homozigote.
Metoda utilizării haploizilor pentru obținerea liniilor homozigote a fost
elaborată de către S. Chase (1951) și aplicată pentru crearea accelerată a liniilor
diploide homozigote la porumb. Actualmente, această metodă se folosește și în
ameliorarea altor culturi (orez, grâu, floarea-soarelui, cartof, ardei, etc.).
Deoarece haploizii, în mod natural, la plantele superioare se întâlnesc foarte
rar, apare necesitatea inducerii acestor forme biologice pe cale artificială. Metodele
de obținere a haploizilor sunt similare celor de creare a poliploizilor, expuse în
capitolul....
Independent de metoda de creare a liniilor consangvinizate, descendențele
obținute se caracterizează printr-o scădere puternică a vitalității plantelor. Din acest
motiv liniile consangvinizate nu pot fi folosite nemijlocit în producție.
Direcția principală de utilizare a liniilor consangvinizate o reprezintă
încrucișarea acestora în scopul exploatării efectului heterozis-fenomen ce
constituie calea principală de sporire a producției la speciile alogame (vezi în
continuare capitolele...).
Efectul heterozis ce manifestă doar în cazul încrucișării unor linii
consangvinizate uniforme, genetic stabile cu o înaltă capacitate de combinație.

9.5. Determinarea capacităţii combinative a liniilor consangvinizate

Așa cum s-a menționat anterior, o mare parte din liniile consangvinizate care
nu corespund cerințelor, deja la etapele inițiale, sunt eliminate ca urmare a
observațiilor vizuale. Vor rămâne totuși suficient de multe linii, în cercetările
ulterioare de ameliorare, din care doar câteva vor fi selectate pentru a fi incluse în
colecția de lucru și respectiv, în formulele de hibridare.
Înainte ca liniile consangvinizate obținute să fie incluse, pe larg, în procesul
de ameliorare ele sunt alese după valoarea hibridologică. În acest scop se
determină capacitatea combinativă generală și capacitatea combinativă specifică
a liniilor create.
Capacitatea combinativă generală (CCG) reprezintă capacitatea de
combinarea liniilor consangvinizate, ce se determină prin valoarea medie a recoltei
obținute în toate combinațiile hibride, luate în studiu, cu participarea acestor forme.
Capacitatea combinativă generală se apreciază, de regulă, prin hibridarea
ciclică (topcross) care prevede încrucișarea unei grupe de linii noi create, cu un
analizator (tester) comun, a cărui valoare biologică este cunoscută. În calitate de
tester se poate folosi o linie consangvinizată sau un hibrid simplu, care să poată
influența selecția pe baza rezultatelor obținute.
O altă metodă pentru evaluarea liniilor constituie polycrossul – metodă de
determinare a CCG la plantele alogame, care constă în însămânțarea mai multor
linii, în câteva repetiții, care se polenizează liber și absolut întâmplător între ele în
același câmp. Sămânțele (descendențele) obținute a fiecărei linii se seamănă în
continuare în mai multe repetiții pentru aprecierea și selectarea celora care au o
CCG mai înaltă.
 Liniile consangvinizate ce s-au evidențiat printr-o înaltă CCG, necesită o
evaluare suplimentară, în scopul identificării perechilor de linii care se vor folosi,
pentru obținerea hibrizilor simpli și aprecierea rolului fiecărei dintre ele (genitor
femel sau patern) în formula hibridului. Acest lucru devine posibil în urma
aprecierii capacității combinative specifice a fiecărei linii.
Capacitatea combinativă specifică (CCS) reprezintă capacitatea de combinare
a unei linii, determinată prin valoarea heterozisului într-o combinație hibridă
concretă. CCS se determină în baza încrucișărilor dialele reciproce (A x B, A x C,
A x D, B x A, C x A, D x A). Dacă valoarea heterozisului în combinarea hibridă a
liniei cu forma dată este superioară celei obținute în baza determinării CCG a
liniilor, atunci CCS se consideră înaltă.
Determinarea capacității combinative specifice necesită un volum destul de
mare de muncă, deoarece implică hibridarea fiecărei linii din colecție cu toate
celelalte, în sens direct și reciproc. Numărul de combinații hibride, care se pot
obține în urma acestor încrucișări este dat de formula:
Ch = n (n – 1),
unde:
Ch – numărul de combinații hibride
n – numărul liniilor incluse în studiu.
Admitem că se apreciază CCS la 25 de linii, atunci numărul de hibridări va fi
de 600, dacă se fac numai hibridările directe și de 1200, dacă se fac și încrucișările
reciproce.
Hibrizii rezultați din aceste încrucișări se testează în culturi comparative, în
care se evidențiază cele mai valoroase combinații, se determină cei mai potriviți
parteneri și concomitent se precizează rolul fiecărei linii, în calitate de formă
parentală în formula hibridului.

9.6. Îmbunătăţirea liniilor consangvinizate existente

Liniile consangvinizate cu CCS înaltă, uneori, posedă unele caractere nedorite
și în această situație necesită o ameliorare după un caracter sau o însușire. În aceste
cazuri se folosește metoda retroîncrucișării, backcross-ului, numită și hibridare
recurentă repetată.
Această metodă reprezintă încrucișarea între două forme parentale. Una este
mai puțin valoroasă, dar posedă un anumit caracter dorit (ex. conținut de lizină
înalt în proteină din endospermul porumbului determinat de gena o2) ce poartă
denumirea de donor și care se încrucișează cu linia valoroasă, numită părintele
recurent.
 Organismele hibride rezultate prin combinația donorului (A) cu părintele
recurent (B) se încrucișează timp de 4-6 generații cu părintele recurent, în scopul
fixării caracterului dorit, conform schemei:
(A x B) x B x B x B. În acest caz, cu fiecare generație de retroîncrucișare,
proporția de participare a donorului se reduce cu ½ și respectiv, crește cota
părintelui recurent.
Această metodă este foarte eficientă atunci caracterele urmărite sunt
determinate de gene majore dominante. În situația când caracterul ce necesită a fi
transferat este controlat de gene majore recesive, eficiența retroîncrucișării scade
datorită necesității întreruperii generațiilor BC (backcross) prin generații de
autopolenizare, în scopul evidențierii genotipurilor care poartă gena recesivă
donată în stare homozigotă.
Metoda retroîncrucișării se aplică pe larg, de exemplu, în practica creării
analogilor androsterili ai formelor materne a hibrizilor de porumb, floarea soarelui,
a liniilor analogi în care se incorporează diverse gene ale endospermului la porumb
etc.
Ameliorarea convergentă simplă. Se practică în cazul a două linii
consangvinizate, care se completează reciproc prin caracterele și însușirile lor.
Metoda constă în încrucișarea acestor linii, iar hibridul din F1 se împarte în
două grupe, fiecare apoi retroîncrucișându-se cu unul din parteneri. Procedeul
durează 4-5 generații după care, se face o autopolenizare și se încrucișează liniile
ameliorate obținându-se, în final, un hibrid mult mai prețios decât în varianta
inițială, având ca forme parentale două linii îmbunătățite reciproc (Leonte p.359
Fig..).
Ameliorarea convergentă multiplă se utilizează în cadrul a 3 linii
consangvinizate cu scopul de a transfera caracterele și însușirile a două dintre linii
la a cea de-a 3-a care este deficitară, din unele puncte de vedere biologic.
Superioritatea acestei metode față de ameliorarea convergentă simplă constă în
faptul că hibrizii ce se vor obține de la încrucișarea de la astfel de linii vor poseda
gene noi în combinații diferite.
 Verificarea cunoștințelor
1. Ce specii de plante autogame cunoașteți?
2. Ce înțelegeți prin noțiunea de linie pură?
3. Ce reprezintă un biotip?
4. Ce specii de plante alogame cunoașteți?
5. Ce înțelegeți prin consangvinizare?
6. Ce reprezintă o linie consangvinizată?
7. Ce reprezintă depresiunea de consangvinizare?
8. Cum se obțin liniile consangvinizate?
9. Ce avantaje are metoda de creare a liniei homozigote prin metoda
haploidiei?
10. Ce reprezintă capacitatea combinativă generală a liniilor consangvinizate?
11. Prin ce metodă se determină capacitatea combinativă specifică a liniilor
consangvinizate?
12. Ce metode se folosesc pentru îmbunătățirea liniilor consangvinizate deja
existente?