Consangvinizarea. Impoprtanta.

Efectele consangvinizării

Importanţa consangvinizării în ameliorarea plantelor

La plantele alogame, hibridarea şi selecţia sunt metode puţin eficiente datorită
structurii heterozigote a populaţiilor şi imposibilităţii de a controla descendenţele după ambii
părinţi.
Acest fapt a determinat ca în ameliorarea speciilor alogame să fie folosite alte metode
şi anume consangvinizarea şi heterozisul.
Prin consangvinizare se înţelege procesul de înmulţire a plantelor alogame, care se
realizează prin autofecundare la plantele hermafrodite şi unisexuat monoice şi prin
încrucişarea descendenţilor unei singure plante la cele dioice.
La aceste specii, consangvinizarea apare ca un proces anormal şi atrage consecinţe
negative (vitalitate şi fertilitate scăzută etc.) dar totodată aduce anumite avantaje ce nu pot fi
obţinute pe altă cale.
Astfel, consangvinizarea este singura metodă care face posibilă izolarea genotipurilor
valoroase prin desfacerea populaţiei alogame în biotipurile componente, aduse în stare
homozigotă. Se pot elimina totodată complet genotipurile care poartă genele recesive
nevaloroase şi chiar letale. Ca rezultat al consangvinizării repetate şi selecţiei se obţin liniile
homozigote, stabile şi valoroase (exceptând desigur capacitatea de producţie) iar prin
hibridarea acestora, planificat (pe baza capacităţii combinative), se restabileşte heterozigoţia,
obţinându-se hibrizi caracterizaţi prin vigoare hibridă sau heterozis.
Liniile consangvinizate, care reprezintă materialul iniţial pentru obţinerea hibrizilor, se
obţin în urma autopolenizării controlate într-o serie de generaţii succesive. Generaţiile de
consangvinizare se notează cu simbolul C (consangvinizare), respectiv C0, C1, C2, etc.
Consangvinizarea şi heterozisul ca metodă de ameliorare şi producere de sămânţă la
plantele alogame au început să fie folosite abia la începutul acestui secol. Shull (1909), East şi
Hayes (1912) au stabilit principalele aspecte ale obţinerii şi folosirii liniilor consangvinizate
în producerea hibrizilor simpli de porumb, iar Jones (1918) a indicat posibilitatea folosirii
hibrizilor dubli la porumb.

Efectele fenotipice şi genotipice ale consangvinizării

Consangvinizarea este urmată de numeroase efecte fenotipice şi genotipice asupra
descendenţei, care au implicaţii deosebite în ameliorarea şi producerea de sămânţă la speciile
alogame.
Utilizarea consangvinizării se efectuează pentru efectele genotipice, dar separarea
acestora de cele fenotipice nu este posibilă. De forte multe ori atingerea efectelor genotipice
este împiedicată de efectele fenotipice. Din acest motiv, consangvinizarea este posibil de
aplicat numai la speciile la care fertilitatea şi viabilitatea indivizilor este mai puţin afectată.
Specificul înmulţirii, la unele specii nu permite autopolenizarea, cum este cazul celor la care
alogamia este datorată autoincompatibilităţii. În asemenea situaţii, consangvinizarea trebuie
înlocuită cu alte metode care permit ajungerea la starea de homozigoţie necesară creării
hibrizilor comerciali prin încrucişarea unor forme homozigote.
14.2.1. Efectele fenotipice ale consangvinizării.
Depresiunea de consangvinizare este efectul fenotipic cel mai important, de fapt
prima manifestare fenotipică a consangvinizării şi constă în reducerea pronunţată a vitalităţii
plantei. Sunt afectate în special caracterele cantitative şi fecunditatea.
Depresiunea de consangvinizare este foarte puternică în prima generaţie de
consangvinizare (C1). Ea se accentuează pe măsura continuării consangvinizării atingând,
după un număr de generaţii caracteristic, o limită inferioară sub care nu mai coboară. Această
limită inferioară se numeşte prag minim de consangvinizare. Acest minim de consangvinizare
se află pe trepte diferite de consangvinizare pentru diferite caractere. Astfel, la două linii
consangvinizate de porumb, înălţimea a atins minimul de consangvinizare în C 5, în timp ce
producţia abia în C25 (fig. 14.1). Ca regulă generală rămâne valabil faptul că aproape la fiecare
specie şi linie, fiecare caracter poate reacţiona diferit la consangvinizare.
Efectul depresiv al consangvinizării este foarte pronunţat la porumb, floarea soarelui,
lucernă şi este mai redus la sfeclă şi cânepă. În plus, aşa cum s-a arătat, efectele negative ale
consangvinizării variază şi în funcţie de genotip. De exemplu, la secară, la soiul Petkus ele
sunt foarte puternice, la soiul Svalöf mai puţin accentuate, iar la vechea secară de Prusia
răsăriteană sunt slabe (Bandlow 1966).
Spre deosebire de depresiunea de consangvinizare, care se referă la reducerea
vitalităţii, toleranţa la consangvinizare reprezintă gradul de supravieţuire a descendenţilor
rezultaţi prin consangvinizare. Unele specii, deşi prezintă o depresiune biologică accentuată
suportă totuşi consangvinizarea, prin supravieţuirea unui număr mare de descendenţi, iar
altele, după câteva generaţii de consangvinizare succesivă, dispar datorită reducerii fertilităţii
sub minimul de supravieţuire. Astfel, porumbul suferă o depresiune de consangvinizare
accentuată, totuşi este mai tolerant la consangvinizare decât lucerna, la care procentul de linii
care supravieţuiesc peste a treia generaţie de consangvinizare este foarte redus. Unele specii
de ierburi sunt şi mai intolerante la consangvinizare decât lucerna, ele neputând supravieţui
mai mult de două generaţii de polenizare SIB (polenizarea între plante din aceiaşi
descendenţă, de tip soră - frate).
Dintre speciile mai tolerante la consangvinizare se menţionează: floarea-soarelui,
cânepa, secara, cucurbitaceele, timoftica, golomăţul etc.
Ca rezultat al consangvinizării, în descendenţele rezultate, se vor întâlni numeroşi
indivizi ce prezintă caractere nevaloroase şi chiar dăunătoare şi anume: anomalii, malformaţii,
defecte clorofiliene, nanism, etc.
În practica producerii de sămânţă, pentru a micşora consecinţele negative ale
consangvinizării îndelungate, se aplică unele tehnici speciale.
Astfel, la porumb, menţinerea şi înmulţirea liniilor consangvinizate stabilizate (C 7-C8)
se face prin alternarea generaţiilor de consangvinizare cu încrucişările SIB. Încrucişarea SIB
este o metodă de menţinere a liniilor consangvinizate sau populaţiilor alogame care constă în
încrocişarea între plante surori. În acest scop, în locul polenizării cu polen propriu, plantele
autofecundate în anul precedent sunt polenizate în anul următor cu amestec de polen de la alţi
indivizi din cadrul aceleiaşi linii. Folosirea încrucişărilor SIB permite menţinerea în liniile
consangvinizate a unei variabilităţi genetice reziduale, ceea ce evită o reducere excesivă a
vigorii hibride.
La secară, pentru a mări numărul de seminţe pe plantele consangvinizate, fraţii tineri
se separă de la nodul de înfrăţire şi se cultivă în condiţii de mediu diferite. La înflorire, aceste
plante separate se introduc sub acelaşi izolator, în vederea consangvinizării.
La sfecla de zahăr, butaşii plantelor consangvinizate se taie longitudinal iar porţiunile
respective se cultivă separat. La înflorire ele se aduc sub izolator comun.
Efectele genotipice ale consangvinizării
Autopolenizarea repetată la plantele alogame are aceleaşi efecte genotipice ca şi în
cazul populaţiilor hibride autogame şi anume: scăderea variabilităţii genetice şi respectiv
desfacerea populaţiilor heterozigote iniţiale în mai multe genotipuri homozigote stabile.
Scăderea variabilităţii este unul dintre primele efecte genotipice observate. Ca rezultat
al segregării are loc scăderea treptată a frecvenţei heterozigoţilor şi creşterea progresivă a
homozigoţilor. Ca urmare, după mai multe generaţii succesive de consangvinizare, indivizii
aparţinând aceleiaşi descendenţe devin foarte asemănători fenotipic, realizându-se deci
homozigotatre acestora.
 Homozigotarea în populaţiile alogame supuse consangvinizării se desfăşoară la fel ca
şi la populaţiile hibride autogame şi anume proporţia homozigoţilor pentru fiecare locus este
dată de formula:
m
2 −1
2m .
1
m
iar proporţia heterozigoţilor, de formula: 2 ,
în care m reprezintă numărul generaţiilor de consangvinizare.
Pentru a stabili proporţia indivizilor homozigoţi şi heterozigoţi pentru mai mulţi loci
independenţi se foloseşte binomul:
n
2m−1 1
( +
2m 2 ) ,
în care m reprezintă numărul generaţiilor de consangvinizare, iar n reprezintă numărul
perechilor de factori ereditari.
Cercetările au arătat şi acest lucru rezultă şi din calcul, că liniile consangvinizate devin
homozigote în majoritatea locilor după 7-8 generaţii de consangvinizare. Desigur că realizarea
unui nivel acceptabil de homozigoţie este dependentă de specie precum şi gradul de
heterozigoţie ale materialului iniţial folosit. De exemplu la porumb, se obţin în general linii
consangvinizate uniforme într-un timp mai scurt (5-6 ani) dacă materialul iniţial este
reprezentat prin populaţii locale, care se caracterizează printr-o mare variabilitate genetică.
Desfacerea populaţiei heterozigote iniţiale în biotipuri componente estre cel de-al
doilea efect genotipic observat la nivelul populaţiei supuse consangvinizării.
Homozigotatea populaţiilor iniţiale nu constituie un obiectiv în sine ci mijlocul de a
izola genotipurile valoroase şi stabile şi a elimina genotipurile necorespunzătoare.
Numărul maxim de genotipuri segregante ce poate fi izolat în descendenţele unei
plante alogame autopolenizate este proporţional cu numărul perechilor de alele heterozigote şi
este dat de relaţia:
x=2n
în care: x reprezintă numărul de genotipuri ce se pot izola, iar n numărul perechilor de alele
heterozigote.
Genotipurile rezultate în urma consangvinizării sunt fie homozigot-recesive, fie
homozigot-dominante. Genotipurile dominante valoroase sunt foarte importante pentru
ameliorare deoarece caracterele şi însuşirile utile ale acestora se transmit ereditar la hibrizi în
stare dominantă.
Genotipurile homozigote recesive sunt în marea lor majoritate nevaloroase sau chiar
dăunătoare (dar se întâlnesc şi unele care concentrează un număr mare de gene valoroase,
utile). S-au obţinut astfel, liniile consangvinizate cu tulpină scurtă, forme cu frunze erecte,
forme rezistente la boli şi dăunători, forme precoce sau cu un conţinut îmbunătăţit în diferite
substanţe etc.