CHIMIE

Conf. dr.ing. Florentina

GOLGOVICI
 Nota finala

Realizare lucrări practice - 10 %

Colocviul de laborator – 10%
Probleme (laborator)- 10 %
Examen parțial– 30 %
Examen final – 40 %
Interfata / prezentare 10%
 De ce chimie?

Cipuri de calculatoare moderne sunt făcute

prin corodarea chimică a plachetelor de
siliciu, folosind "măsti", pentru a produce
mici circuite.

Siliciu, un metaloid, este larg utilizat în

fabricarea de cipuri electronice.
 Concept

Chimia se ocupa cu studiul materiei si

energiei. Materia repezinta tot ceea ce
se gaseste in univers.

Chimia organica studiaza compusii carbonului.

Chimia anorganica se ocupa cu studiul elementelor si compusilor care nu sunt
definiti ca organici.
Chimia analitica se ocupa cu identificarea elementelor si compusilor, dar si cu
stabilirea cantitatii in care acestea se gasesc intr-o proba.
Chimia fizica se ocupa cu studiul proprietatilor , mai ales a celor cantitative
(masurabile) a substantelor.
Biochimia studiaza elementele vii.
 Clasificarea materiei

Materia este definita ca fiind tot ceea ce are masa si ocupa spatiu. Toate materialele
existente in lume sunt compuse din aproximativ 118 elemente, din care numai 90 se gasesc
in natura.

Principalele tipuri de materie :

✓ Substante pure
✓ Amestecuri

Substantele pot fi compuse din:

• atomi identici – elemente chimice
• atomi diferiti - combinatii chimice

Un element este cel mai simplu tip de materie, avand proprietati fizice si chimice unice.
Un element contine un singur tip de atomi. Nu poate fi divizat intr-un tip de materie mai
simplu prin nicio metoda fizica sau chimica. Fiecare element are un nume: oxigen, cupru,
siliciu. Fiecare element este unic deoarece proprietatile atomilor sai sunt unice.

Molecula este o unitate structurala independenta care contine doi sau mai multi atomi.

Amestecurile sunt combinaţii de două sau mai multe substanţe pure, în care fiecare îşi
păstrează propria compoziţie precum şi proprietăţile. Aproape fiecare eşantion de materie
pe care-l întâlnim este un amestec.
 Clasificarea materiei

Atomi Moleculele unui element

Moleculele unui compus Amestec de doua elemente

sau doi compusi
Clasificarea materiei
 Atom

Electronii din ultimul strat(electronii

de valenta) participa la formarea
legaturilor chimice
Legaturi chimice

Structura chimica

Punct de fierbere, de topire,

conductibilitate electrica
Proprietati
fizico-chimice

Proprietati electrice, magnetice,

mecanice, optice
Materiale
 Atomul

O vizualizare a atomului. Protonii si neutronii au volum foarte mic. Un număr de

electroni egal cu numărul de protoni se deplaseaza în jurul nucleului si contribuie
cu cea cea mai mare parte la volumul atomului.

Dimensiunea relativă a nucleului într-un atom este de aproximativ identică cu cea

a unui bob de mazăre, în mijlocul acestui stadion imens.
 Compararea particulelor subatomice fundamentale

Masa Sarcina
Particula grame Unitati atomice culombi e
de masa
Electron 9,109382*10-28 5,485799*10-4 -1,602176*10-19 -1
Proton 1,672622*10-24 1,007276 1,602176*10-19 +1
Neutron 1,674927*10-24 1,008665 0 0
 Atomul

Teoria atomica

1. Toată materia este compusă din atomi. Desi atomii sunt compusi din particule
mai mici (electroni, protoni si neutroni) un atom este cel mai mic corp care
retine proprietatile chimice si fizice ale elementului.

2. Atomii unui element nu pot fi convertiti în atomii altui element decât prin
procese nucleare. Ei nu pot fi transformati printr-o reactie chimica.

3. Toti atomii unui element au acelasi numar de protoni si electroni si ei

determină comportamentul chimic al elementului. Izotopii unui element diferă
în numărul lor de neutroni fiind diferiti, astfel, si ca număr de masă. Masa
unui element este data de media maselor izotopilor ce apar in mod natural.

4. Compusii sunt formati prin combinarea chimică a două sau mai multe elemente in
diferite rapoarte, asa dupa cum a specificat Dalton.
 Numarul atomic

Elemente diferă prin numărul de protoni din atomii lor, printr-o valoare numită
număr atomic al elementului (Z).

Toti atomii aceluiasi element contin acelasi numărul de protoni.

Atomii de hidrogen cu numărul atomic 1 au toti un singur proton, atomii de heliu, cu
numărul atomic 2, au doi protoni, atomii de carbon, cu numărul atomic 6, au 6
protoni, si asa mai departe. Desigur, fiecare atom neutru, contine un numar de
electroni egal cu numărul de protoni.

Atom de hidrogen Atom de carbon Atom de aur

( 1 proton si 1 electron) ( 6 protoni si 6 electron) ( 79 protoni si 79 electroni)
Un atom care în urma unui proces oarecare a pierdut unul sau mai multi electroni
formează un ion pozitiv. Analog un atom care a câstigat unul sau mai multi electroni
formează un ion negativ. Procesul de pierdere sau câstigare de electroni se numeste
ionizare
 Izotopi

Toti atomii de hidrogen au un proton în nucleu lor, dar cei mai multi (99,985%) nu
au neutroni. Acesti atomi de hidrogen, numiti protiu, au numărul de masă 1. O
alta parte 0.015% din atomii de hidrogen, numiti deuteriu, au 1 neutron și
numărul de masă 2. Un alt tip de atom de hidrogen este numit tritiu si are 2
neutroni și numărul de masă 3.
Elementele care au acelasi numar de protoni, dar difera prin numarul de neutroni
se numesc izotopi.
Tritiul este un izotop radioactiv, instabil, apare numai în urme de pe Pământ, dar se
face în mod artificial în reactoare nucleare.
Ca alte exemple, există 13 izotopi cunoscuti de carbon, doar 2 din ei se gasesc in
mod frecvent si 25 izotopi de uraniu, doar 3 dintre ei sunt mai des intalniti.
Un izotop este reprezentat prin afisarea simbolului său de element cu numărul de
masă ca un exponent stânga si numărul atomic ca un indice stânga.

1 3
1 H 2
1 H 1 H
Atomii sunt caracterizati prin două numere:
➢ numărul atomic Z (numărul protonilor din nucleu)
➢ numărul de masă A (numărul nucleonilor).
Numarul de masa (A) = numarul protonilor (Z) + numarul neutronilor (N)
 Sistemul periodic

Clasificarea elementelor chimice

Necesitatea clasificarii elementelor chimice a aparut paralel cu descoperirea in

natura a unui numar mai mare de specii atomice.

In 1829 s-au constituit asa numitele triade, formate din elemente cu proprietati
fizico-chimice asemanatoare, determinate de anumite schimbari care apar in valoarea
maselor atomice (Li, Na, K ; Ca, Sr, Ba; Cl, Br, I).

In 1862 s-a realizat asezarea in spirala sau elicoidala a elementelor cunoscute in

ordinea crescatoare a maselor atomice.

In 1863 s-au aranjat elementele dupa masele lor atomice, rezultind siruri orizontale
de cite 7 elemente; deoarece proprietatile elementelor sunt asemanatoare la fiecare al
8-lea reprezentant aceasta regularitate s-a denumit legea octavelor.
 Sistemul periodic

In 1869, chimistul rus Dmitri Mendeleev (1834–1907) si cel german Lothar Meyer
(1830–1895) au publicat, in mod independent aranjarea elementelor cunoscute.
Clasificarea lui Mendeleev se baza pe proprietatile chimice ale elementelor, in timp ce
cea a lui Meyer se baza pe proprietatile fizice.
Surprinzator, cele doua tipuri de tabele erau destul de asemanatoare. Ambele stabileau
o periodicitate (o repetare regulata) a proprietatilor odata cu cresterea masei atomice.
 Sistemul periodic

Tabelul periodic a lui Mendeleev (1872).

Sistemul periodic
 Ocuparea cu electroni
Asezarea electronilor in diferiti orbitali depinde de trei factori :
▪ principiul stabilitatii: electronii ocupa in stare fundamentala nivelele cu cea mai
joasa energie , ceea ce confera atomului o energie minima si o stabilitate maxima ;
• principiul de excludere a lui Pauli: doi electroni din acelasi atom nu pot avea cele
patru numare cuantice identice. Tinand seama ca un orbital este definit de trei
numere cuantice : n, l si m , inseamna ca el nu poate fi ocupat decat de cel mult doi
electroni si numai daca au spin opus , adica sunt antiparaleli. Principiul lui Pauli
limiteaza la 2n2 numarul maxim de elctroni pentru toti orbitalii cu aceeasi valoare
pentru n.
• regula lui Hund: electronii se distribuie intr-un atom astfel ca numarul electronilor
cu spin paralel (necuplati) in orbitali de aceeasi energie sa fie cat mai mare.
 Ne

C
N
O
Legătura chimică se defineşte ca o asociere, o interacţiune ce se
manifestă între atomi identici sau diferiţi, care duce la apariţia de
molecule sau compuşi ionici ca urmare a unei reacţii chimice.

Proprietăţile speciale ca urmare a unei coeziuni deosebite a

structurii metalelor se datorează legaturilor chimice de tip metalic.
 1852 Sir Edward Frankland (1852) valenta in chimie.

Notiunea a fost extinsa de Kekule si

Kolbe la atomul de carbon. Ei au stabilit
ca acest atom are valenta 4.

In 1858 A.S. Cooper a introdus reprezentarea valentei prin linii.

Teoria electrochimica enuntata in 1919 spune ca: atomii implicati in legaturi chimice se atrag
prin forte electrostatice. Conform acestei teorii, unele elemente sunt electropozitive, altele
electronegative, asfel incât la formarea unei combinatii participa doua componente, cu sarcini
opuse, fapt pentru care teoria sa poarta numele de teoria dualista.
Prima generalizare a observaţiilor privind legătura chimică este teoria electronică elaborată
de Kossel (1916) pentru legatura ionică şi Lewis (1916) pentru legatura covalentă.

Conform teoriei electronice, legăturile chimice se realizează cu participarea electronilor din

învelişul exterior al atomilor, numiţi electroni de valenţă.
Valenţa este un numar întreg care caracterizează capacitatea de combinare a unui atom cu alţi
atomi.

Atomii ajung la configuraţia stabilă de dublet sau octet caracteristică gazului inert care
încheie fiecare perioadă, prin transferul electronilor de valenţă în timpul reacţiilor chimice.
Având în vedere că în reacţiile chimice se rup şi se formează legături în vederea obţinerii
unor substanţe noi, cunoaşterea proprietăţilor legăturilor chimice şi a modului cum acestea
se formează este esenţială.

Majoritatea atomilor se găsesc sub formă de combinaţii, datorită faptului că în acestea

atomii dobândesc configuraţii stabile. Excepţie fac gazele rare şi vaporii metalelor, în care
atomii nu sunt combinaţi nici între ei, nici cu alte elemente. Atomii acestor gaze nu
reacţionează între ei și se comportă ca niște sfere care, în mișcarea lor dezordonată se
ciocnesc elastic.

Atomii celorlalte elemente chimice tind să își formeze configurație completă pe ultimul
strat, iar atunci când vin în contact unii cu alții, își modifică învelișul exterior al atomului și
se leagă unii de alţii formând agregate atomice denumite compuși chimici.
În funcție de modul în care atomii își formează configurația completă a ultimului strat,
interacțiunile dintre ei (legăturile chimice) sunt diferite.

Legăturile chimice cunoscute astăzi se clasifică astfel:

➢ Legături intramoleculare, care se stabilesc între atomii componenți ai unei combinații

chimice. În cadrul acestor tipuri de legături sunt incluse:
❖ Legătura ionică
❖ Legătura covelantă
❖ Legătura metalică

➢ Legături intermoleculare, care se stabilesc între molecule deja formate.

Dintre acestea, cele mai importante sunt:
❖ Legătura de hidrogen
❖ Legătura van der Waals
 Forţa motrice a reacţiilor chimice o reprezintă tendinţa atomilor de trece dintr-o
stare energetic instabilă caracteristică unui înveliş electronic în curs de ocupare
sau semiocupare, într-o stare stabilă caracteristică unui înveliş electronic complet
ocupat cu electroni.

In cazul legăturilor intramoleculare, atomii pot ajunge la configuraţii stabile în 2 feluri:

1. Prin cedare de electroni şi transformare în ioni pozitivi

(Na - e-→ Na+, valenţa este 1 şi starea de oxidare este 1+;
Ca -2 e-→ Ca 2+, valenţa este 2 şi starea de oxidare este 2+)

sau prin primire de electroni şi transformare în ioni negativi

(Cl + e-→ Cl-, valenţa este 1 şi starea de oxidare este 1-; O +2 e-→ O 2-, valenţa este 2 iar
starea de oxidare este 2-)

2. Prin punere în comun de electroni de catre 2 atomi, covalenţa fiind numărul de

electroni pe care un atom îi pune în comun cu alt atom (pentru O2 covalenţa este 2 iar
pentru N2 covalenţa este 3).
 Legatura ionică

Legătura ionică apare datorită atracţiei electrostatice manifestate între ioni cu sarcini
diferite.

Ea mai este numita si legătură heteropolară, electrovalenţă sau pereche de ioni.

Conform teoriei lui Kossel (1916): atomii pot dobândi structuri stabile prin cedare
sau acceptare de electroni, cu formare de ioni pozitivi si negativi.

Energia minimă necesară pentru a extrage complet unul sau mai mulţi electroni dintr-un
atom şi de a forma un ion pozitiv se numeste energie de ionizare şi se exprimă în
eV/atom sau KJ*mol-1.

Studiile realizate de Frank şi Hertz au arătat că energia necesară îndepărtării a 1, 2 sau 3

electroni din invelişul electronic al unui atom este din ce în ce mai mare pe măsura ce
sarcina pozitivă a ionului creşte. Fenomenul se explică prin faptul că nucleul atrage din
ce în ce mai puternic electronii rămaşi în atom, în procesul de ionizare succesivă.
Energia ce se degajă atunci când un atom acceptă electroni în stratul său de
valenţă, transformându-se în ion negativ reprezintă afinitatea pentru electroni. Cu
cât tendinţa de a forma ioni negativi este mai mare cu atât energia eliberată este
mai mare. Variaţia afinităţii pentru electroni creşte în perioadă de la stânga la
dreapta şi în grupă de jos în sus (la fel si electronegativitatea).

Un atom are tendinţa de a forma un ion pozitiv dacă se caracterizează prin

energie de ionizare mică şi prin afinitate mică pentru electroni. Dimpotrivă,
are tendinţa de a forma un ion negativ dacă se caracterizează prin energie de
ionizare mare şi afinitate mare pentru electroni.

Capacitatea unui atom de a atrage electroni se numeste electronegativitate: ea

creşte în tabelul periodic de la stânga la dreapta în perioadă şi de jos în sus în
grupă, elementele cele mai electronegative fiind situate în grupa a VII-a (F fiind cel
mai electronegativ). În sens invers variază electropozitivitatea.
Legătura ionică se stabilește între metale și nemetale.
 Elementele din grupa I-a A si II-a A pierd cu uşurinţă electroni devenind pozitivi, cu
configuraţia electronică a gazului rar ce precede elementul în sistemul periodic:

11Na [1s22s22p63s1] -1e- ———› 11Na+ [1s22s22p6] = [10Ne]

Ionul de Na+ are configuraţia electronică a neonului.

Atomii care preced gazele rare în sistemul periodic al elementelor, cei din grupa VIA (16) şi
VIIA (17), îşi completează octetul cu un număr de electroni egal cu opt minus numărul
grupei, devenind ioni negativi cu configuraţia de octet, chiar configuraţia gazului rar ce
urmează elementului în sistemul periodic:

17Cl [1s22s22p63s23p5] + 1e - ———›17Cl- [1s22s22p63s23p6] = [18Ar]

Elementele din grupele principale ale sistemului periodic realizează configuraţiile de
octet caracteristice:

- (n-1)s2p6 pentru cationi şi respectiv

- ns2np6 pentru anioni

Elementele din grupele secundare formează combinaţii ionice în care ionii acestora
adoptă alte structuri, cu subnivel d:
- incomplet, (n-1)s2p6dx (x≠5, 10)
- semiocupat (x=5)
- ocupat (x=10)
ex: Fe2+: [Ar]3d6; Fe3+: [Ar]3d5; Zn2+: [Ar]3d10
Alte structuri electronice stabile:
- (n-2)f7; (n-2)f14

Legatura ionică implică un atom donor, care devine cation şi un atom

acceptor, care devine anion.
Exemplu:
în clorura de sodiu, atomul de sodiu electropozitiv este donor şi cedează un
electron clorului electronegativ care este acceptor; ambii atomi îsi realizează
structura stabilă de octet a gazului rar mai apropiat de ei.
Caracteristicile legăturii ionice:
➢ este de natură fizică şi constă din atracţia preponderent electrostatică dintre ioni;

➢ forţa electrostatică prin care se realizează legatura ionică nu este orientată în spaţiu –
ionii pot fi asociaţi cu sfere rigide încărcate uniform în toate direcţiile cu sarcină, care atrag
uniform ioni de semn contrar; rezultand reţele tridimensionale, de tip cristalin; aşa se
explică dizolvarea substanţelor ionice în solvenţi polari şi izomorfismul;

➢ în stare solidă ionii pozitivi şi negativi sunt amplasati în nodurile unei reţele cristaline,
dispuşi alternativ;

➢ este nesaturată, un ion se înconjoară cu un număr maxim de ioni de semn contrar

dispuşi la distanţe de echilibru permise de echilibrarea forţelor de atracţie/repulsie şi
de factorul steric (raportul rcation/ranion)

➢ numărul de coordinaţie reprezintă numărul ionilor care înconjoară un ion de sarcină

opusă (contraion), dintr-un cristal şi depinde de raportul rcation/ranion );

➢ este puternică în cadrul distanţelor interionice din reţelele cristaline şi slăbeşte cu

creşterea acestor distanţe.
 Combinații ionice

Aranjarea regulată și ordonată a ionilor în rețeaua cristalului este responsabilă pentru

diferitele forme ale acestor cristale ionice naturale.
Prezența ionilor de metale tranziționale dau naștere culorilor.
În natură, dispunerea ordonată a ionilor conduce la apariția unor frumoase cristale ionice.

Cinabru
Ametist

Azurit

Vanadinit
Malachit
 Combinatii ionice
Nu se poate vorbi în cazul combinaţiilor ionice de molecule ci de reţele ionice.

Formarea combinaţiilor ionice respectă regula lui Fajans (1924) care arată că:
✓ un atom trece cu atât mai uşor în stare ionică cu cât configuraţia electronică
atinsă este mai stabilă,
✓ sarcina ionului este mai mică,
✓ raza atomică este mai mare pentru un cation şi mai mică pentru un anion.

Pentru ca legătura chimică să fie stabilă, la formarea ei trebuie să se elibereze

energie (proces exoterm). Cu cât cantitatea de energie eliberată este mai mare cu
atât combinaţia este mai stabilă. Combinaţiile ionice sunt, în general, combinaţii
exoterme.
Pentru ca bilanţul energetic în procesul de formare al ionilor să fie exoterm, trebuie
ca afinitatea pentru electroni a atomului nemetalic să depăşească energia de
ionizare a atomului metalic.
Deoarece există o polarizaţie mutuală ionică în reţelele cristaline, nu există o
legătură ionică pură.
Formarea unui compus ionic binar, NaCl, din elemente.
În transferul de electroni, atomul de sodiu, care este
neutru deoarece are acelaşi număr de protoni şi electroni,
pierde un electron şi formează cationul de sodiu Na+.
Atomul de clor câştigă un electron şi devine anion clorură,
Cl-. Chiar şi cea mai mică particulă vizibilă de sare
conţine un număr enorm de ioni de sodiu şi clor. Ionii cu
sarcini opuse se atrag (Na+ şi CI-), în timp ce ionii
incărcaţi cu sarcini de acelaşi semn se resping (Na+ şi Na+
sau Cl- şi Cl-). Agregarea solidă ce rezultă are o structură
cristalină regulată cu ionii de Na+ şi CI- asezaţi în nodurile
reţelei.
Proprietăţile substanţelor ionice sunt determinate de caracteristicile legăturii.

❖ Starea de agregare
Compuşii ionici sunt în general substanţe cristaline, solide la temperatura camerei.

Deoarece legăturile de natură electrostatică sunt legături puternice, compuşii ionici au

constante fizico-chimice cu valori mari (puncte de topire, puncte de fierbere, densităţi, etc).

Punctul de topire este influentat de dimensiunile atomilor si de marimea sarcinii ionului

pozitiv. Astfel, punctele de topire ale compusilor ionici sunt cu atat mai mari cu cat raza
ionilor este mai mica (NaFNaClNaBrNaI) si creste cu sarcina ionului pozitiv
(NaFMgF2AlF3).
Proprietăţile substanţelor ionice

❖ Solubilitatea
Combinaţiile ionice sunt solubile în solvenţi polari (în special apă) şi greu solubile în
solvenţi nepolari, explicaţia fiind dată de faptul că în cazul dizolvării în apă forţele
electrostatice care reţin ionii în reţeaua cristalină scad, ca urmare a fenomenului de
hidratare a ionilor.

Solubilitatea substanţelor este puternic influenţată de volumul ionilor şi de energiile de

solvatare a cationului şi anionului. Pentru compuşi cu acelaşi anion, solubilitatea scade cu
cât raza cationului este mai mare. De exemplu, MgSO4 este mult mai solubil decât BaSO4;
LiClO4 este de 10 ori mai solubil decât NaClO4 care la rândul său este de 103 mai solubil
decât KClO4.

De asemenea, compuşii ionici care conţin anioni mici sunt mai solubili decât cei ce
conţin anioni voluminoşi.
❖ Conductibilitatea electrică
În stare solidă, compuşii ionici nu conduc curentul electric deoarece ionii, purtătorii de
sarcini electrice, nu sunt mobili, dar în stare topită sau în soluţie devin conductori
electrici (electroliţi) pentru că ionii devin mobili.
❖ Comportarea la acţiuni mecanice
Prin acţiunea unor forţe de natură mecanică asupra cristalelor compuşilor ionici
acestea se sparg în cristale mai mici (sunt casante), deoarece prin lovire straturile de ioni
se deplasează astfel încât ionii de acelaşi semn devin vecini şi apare fenomenul de
respingere electrostatică.
❖ Temperatura de topire şi de fierbere
Temperaturile de topire (p.t.) şi de fierbere (p.f.) ale compuşilor ionici sunt foarte ridicate şi
scad pe măsura creşterii razelor ionice.
Legătura ionică este foarte puternică, distrugerea ei necesintând un aport energetic ridicat.
Cu cât diferența de electronegativitate dintre ionii componenți este mai mare, cu atât
temperatura de topire este mai mare, respectiv cu cât sarcina ionului pozitiv este mai mare.

❖ Stabilitatea termică
Dacă volumul cationului este mic, nu se realizează un „contact” bun între cationi şi anioni
şi compusul are stabilitate termică mai mică, aşa cum se poate observa în variaţia
temperaturii de descompunere a carbonaţilor metalelor alcalino-pământoase.
 Lichide ionice
Sunt saruri in stare lichida.
Lichidele ionice (IL) sunt alcătuite numai din ioni, cationi (organici) şi anioni, t < 1000C.
Electrolit convenţional (a) şi lichid ionic (b):

(a) (b)
Proprietăţi speciale ale lichidelor ionice:
- domeniu larg de existenţă a stării lichide (temperatura camerei);
- volatilitate redusă (nu contribuie la poluarea atmosferică);
- conductivitate electrică (mobilitate ionica) ridicată;
- stabilitate electrochimică pe un domeniu relativ mare de potential (4-6V);
- stabilitate chimică şi termică foarte bune;
- neinflamabilitate;
- structura chimica poate fi “proiectată” prin alegerea potrivită a anionului şi cationului.
Cationi organici voluminosi

Anioni
Cl-, Br-, I-
NO3-, SO42-
[CF3COO]-, [CF3SO2]-
[BF4]-
[PF6]-
[CF3(SO2)2N]-

stabili in contact cu aerul si umiditatea

 Fluide de lucru
Lubrifianți
Surfactanți

Materiale Procese de
avansate separare
Cristale lichide Membrane lichide
Mușchi artificiali Extractie
Medicamente
LLichide
ionice

Solvenți ecologici Electroliți

biocataliza acoperiri electrochimice
reactii organice lustruirea metalelor
cristalizarea proteinelor pasivarea metalelor
baterii
senzori
Legatura covalenta
 Teoria electronică a covalenţei

❑ Teoria lui Lewis enunţată în 1916 are la bază ideea că

legăturile chimice într-o moleculă se realizează prin
punerea în comun a electronilor de valenţă (prin perechi
de electroni), pentru a obţine configuraţii stabile, de gaz
rar.

❑ regula octetului

H  +  H → H: H sau H–H

•• ••
H  +  Cl : → H : Cl : sau H– Cl
•• ••
•• ••
2 H+ O → H :O:H sau H– O – H
•• ••
Simbolurile introduse de Lewis pentru elementele din grupele principale
ale tabelului periodic.
 Tipuri de legături covalente

dacă atomii uniţi prin covalenţe sunt identici (atomi de aceeaşi natură chimică, cu acelaşi
număr atomic), electronii comuni se situează simetric între cele două nuclee, respectiva
legatură covalentă este nepolară

daca atomii sunt neidentici, perechea de electroni care formează covalenţa este deplasată către
atomul mai electronegativ; apar astfel sarcini fracţionare negative (-) şi respectiv pozitive (+);
această legatură covalentă este polară.
Formarea legăturii covalente nepolare în molecula de Cl2
Cl Z=17 1s2 2s2 2p6 3s2 3p5

Formarea legăturii covalente nepolare în molecula de N2

N Z=7 1s2 2s2 2p3

covalenţă coordinativă (dativă) sau de tip donor-acceptor

Covalenta coordinativa este specifica combinatiilor complexe ale metalelor

tranzitionale si multor substante sau ioni anorganici

Ag + + 2 : NH3 → [H 3N → Ag  NH3 ] +
ion diaminoargentic (I)

Deci, legătura covalentă coordinativă (donor-acceptor) explică formarea unor ioni

anorganici (H3O+, NH4+) şi într-o primă aproximare, formarea combinaţiilor complexe:
 Ion amoniu
NH4+
Moleculă de
amoniac

Legătură covalentă
Ion de coordinativă
hidrogen Pereche neparticipantă Amândoi electronii provin de la
(H+) atomul de azot.
 Unii atomi pot fi implicaţi în formarea legăturilor coordinative multiple

numărul acestora rezultă din diferenţa:

(numărul de electroni de pe ultimul strat) – 4

azotul N poate forma o singură legatură coordinativăa ; oxigenul O două, iodul I trei
etc.

Frecvent, legăturile coordinative apar în combinaţiile complexe.

în structura unui complex există un atom central, metalic, cu deficit electronic,

acid Lewis, în jurul căruia se grupează mai multe molecule (liganzi) cu proprietăţi
nucleofile, deci care au în componenţa lor atomi cu electroni neparticipanţi, baze
Lewis, ca de exemplu: amoniac NH3 , amine RNH2 , apă H2O, halogeni X.
 Deviaţii de la regula octetului

a) Hipervalenţa
elementele din perioadele superioare pot stabili configuraţii electronice şi printr-
un număr mai mare de 8 electroni, ca de exemplu, PCl5, SF6 etc. Compuşii de acest tip
se numesc compuşi hipervalenţi.
b) Molecule deficitare în electroni

Stabilizarea moleculei de
a).B2H6 prin punţi de hidrogen b) AlCl3 prin legături coordinative; c). legături duble
delocalizate in BF3

Deficitul de electroni conferă moleculelor un caracter de acid Lewis tare.

Pentru simplificare, legăturile chimice se pot reprezenta astfel:
- legăturile ionice, prin notarea sarcinii ionilor în stânga sus; de exemplu Na+Cl–

- legăturile covalente, prin folosirea unei linii pentru fiecare legătură realizată: de
exemplu H–Cl, legătura simplă, O=O, legătura dublă, N≡N, legătura triplă

- legăturile covalent-coordinative prin săgeată de la atomul ce posedă perechea de

electroni către atomul ce acceptă perechea de electroni; de exemplu [H3N→H]+

- pentru a pune în evidenţă polaritatea unei legături, se adaugă în dreapta sus la fiecare
atom, sarcinile parţiale dobândite; de exemplu Hδ+–Clδ–.
 TEORIA MECANIC - CUANTICA A LEGATURII CHIMICE

Teoria ondulatorie, introdusa pentru descrierea starii electronului in atom a condus la

aplicarea principiilor mecanicii cuantice pentru calculul starii fundamentale, stationare
a moleculelor.

Datorita complexitatii aparatului matematic se aplica metode de determinare

aproximativa a functiei de unda a electronilor din molecula, respectiv a distributiei
densitatii electronice in molecula.

In prezent se aplica doua metode de studiu a legaturii covalente:

➢ Metoda legaturii de valenta MLV
➢ Metoda orbitalilor moleculari MOM
Metoda legăturii de valenţă (a perechilor de electroni, a mezomeriei) –MLV

Interpretarea legaturii covalente prin aceasta metoda se bazeaza pe cuplarea spinului

electronilor pe orbitalii nedeformati ai atomilor participanti la formarea moleculei.
Pentru a realiza legatura, orbitalii atomici periferici, nedeformati se suprapun, se
intrepatrund partial, in spatiul dintre atomii legati.

Concluziile metodei legăturii de valenţă sunt:

❑ legătura chimică se realizează prin cuplarea de spini.
❑ pentru ca legătura să se formeze este necesară o condiţie: suprapunerea
maximă a lobilor orbitalilor şi deci la orbitalii direcţionaţi.
❑ numărul de covalenţe este dat de numărul de electroni neîmperecheaţi, dar se poate
explica formarea legăturilor multiple prin ideea de hibridizare;
❑ geometria unei molecule este dictată de orientarea pe care o au orbitalii
atomului central prin care se produc legăturile.
 Metoda orbitalilor moleculari (MOM)

Introdusa de F.Hund si R.A. Milikan si dezvoltata de Erich Hückel (1937) are la

baza conceptia conform careia electronii in câmpul a doua sau mai multe nuclee
isi modifica functia de unda, prin contopirea (deformarea) orbitalilor atomici
formând astfel noi orbitali denumiti orbitali moleculari (OM).

Numarul orbitalilor moleculari care se formeaza este egal cu numarul orbitalilor

atomici (OA) de provenienta, dar de forma si energie diferita
nOA=nOM

Orbitalii moleculari rezultati apartin simultan tuturor nucleelor pe care le leaga.

Această metodă priveşte problema nu ca o simplă alăturare de atomi ai căror orbitali

se suprapun, ci consideră că:
• molecula este o formaţiune nouă diferită de atomi;
• electronii se găsesc simultan sub acţiunea comună a atomilor din moleculă.
Legăturile sunt delocalizate.
 Proprietăţile legăturii covalente

• rigidă – atomii legaţi ocupă poziţii fixe în moleculă,

• orientată în spaţiu – distanţele dintre atomii legaţi şi unghiurile dintre legături
determină geometria moleculei,
• atomii cu raze mici formeaza mai usor covalente decat cei cu dimensiuni mari
ex. Li, Be, B, C – formeaza preferential legaturi covalente; tendinta creste in perioada
Ge, Sn, Pb – formeaza covalente in stari de oxidare +4 si respectiv legaturi ionice in stari
de oxidare +2.
Metalele tranzitionale - datorita razelor atomice mici – in stari superioare de oxidare
formeaza preferential specii covalente
• saturată – un atom formează un număr limitat de covalenţe, permis de
configuraţia electronică a stratului de valenţă,
• puternică,
Ex.: clorura de metil CH3-Cl energia legaturii C-H este, Eleg C-H= 98,8 kcal/mol; Eleg C-
Cl= 78,5 kcal/mol
• polarizată – parţial ionică.
• Comparativ cu legaturile ionice legaturile covalente prezinta stabilitate mai mare, fapt
explicabil prin energiile superioare de legatura si tendinta redusa de disociere,
corespunzatoare legaturii covalente
Legat de compuşii cu caracter covalent se poate spune că:

➢ mulţi sunt gaze sau lichide uşor volatile; solidele cristaline (diamantul) sunt dure,

în general au puncte de topire şi de fierbere mai mici decât ale substanţelor ionice
(excepţie – diamantul, grafitul); în stare lichidă sau solidă moleculele covalente sunt
asociate prin forţe slabe, cum sunt fortele van der Waals sau punţile de hidrogen. E
nevoie de puțină energie pentru a invinge aceste forțe slabe, așa că cei mai mulți
compuși covalenți au temperaturi joase de topire și puncte de fierbere reduse.

➢ compuşii covalenţi cu caracter polar sunt solubili în solvenţi polari, prin interactii
de tip dipol-dipol; compuşii covalenţi cu caracter nepolar sunt solubili în solvenţi
nepolari,

➢ în stare solidă şi în topitură majoritatea sunt izolatori electrici (nu conduc curentul
electric)- dielectrici (excepţie grafitul); aceste substante sunt neelectroliti, deoarece
nu au ioni.

➢ au proprietăţi optice diferite în cele trei stări de agregare.

 Carbonul
Carbonul se găseşte în natură atât în stare liberă, cât şi sub formă de compuşi. Acesta
se prezintă sub mai multe forme alotropice.

Carbonul are o capacitate

deosebită de a forma legături
chimice cu alți atomi mici, inclusiv
atomii de carbon, iar mărimea sa îl
face capabil de a forma legături
multiple.
Datorită acestor proprietăți,
carbonul poate forma aproape zece
milioane de compuși chimici
diferiți. În plus, carbonul are cele
mai înalte puncte de
topire/sublimare dintre toate
elementele..

Unele forme alotrope ale carbonului: a).diamant); b) grafit; c) lonsdaleite; d-f)

fulerene (C60, C540, C70); g) carbon amorf; h) nanotub de carbon.
Grafitul sau plombagina este un mineral răspândit în natură ce face parte din categoria
nemetalelor, fiind un element stabil datorită structurii simetrice.

Grafitul sublimează la o temperatură de 3825 °C, fiind insolubil în acizi, devine magnetic
bipolar numai după o tratare pirolitică (încălzire), are un caracter anizotropic accentuat (de ex.
radiația solară este izotropă (uniformă în cele 3 dimensiuni), laserul este anizotrop) și este un
bun conductor electric.

În grafitul cristalin există o structură de straturi paralele (straturi bazale); aceste straturi au
legături covalente hexagonale între atomi (o legătură stabilă), în schimb două straturi
alăturate sunt legate între ele prin legături ionice (legături labile).

Această modificare de legături prin schimbarea de direcție determină anizotropia grafitului, ce

atrage după sine:

✓clivajul perfect dintre straturi

✓proprietățile de izolator termic și electric prin stratul bazal (ortogonal) și conductibilitatea
bună termică și electrică în lungul straturilor bazale.
 Utilizarea

Grafitul natural este utilizat pentru

➢ obţinerea de materiale refractare,
➢baterii,
Grafitul natural şi sintetic este folosit pentru a
construi anozii pentru majoritatea bateriilor
importante. Bateria cu ioni de litiu foloseşte mai mult
grafit decât carbonat de litiu. Creşterea producţiei de
baterii si acumulatori (nichel- hidrura metalica sau cu
ioni de Li) a condus la o creştere a cererii de grafit la
sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990. Această
creștere a fost determinată de creşterea cererii de
electronice portabile, cum ar fi CD playere portabile
și alte electronice. Odată cu apariţia de laptop-uri,
telefoane mobile, tablete, smartphone-uri a crescut
Structura hexagonală a
cererea pentru baterii.
cristalelor de grafit
➢ fabricarea oțelului,
➢a grafitului expandat,
➢ a garniturilor de frână,
➢ lubrifianților, etc.
 Diamantul este un mineral nativ și în același timp o piatră
pretioasă. Din punct de vedere chimic este una din formele de
existență ale carbonului pur. Diamantul cristalizează în sistemul
cubic și poate atinge duritatea maximă (10) pe scara Mohs,
duritatea variind însă în funție de gradul de puritate a cristalului.
Din cauza durității ridicate, cristalele de diamant pot fi șlefuite
numai cu pulbere de diamant și fulerită.

Denumirea de diamant provine din limba greacă "adamas", ce se traduce prin "de
neînvins", "indestructibil".

Masa diamantului este exprimată în carate, un carat corespunzând cu 0,2 grame. Pe

lângă cristalele de diamant din sistemul cubic, uneori se pot întâlni diamante cu
cristale hexagonale denumite Lonsdaleit, unii consideră, aceste diamante s-au format
în medii nefavorabile.

Duritatea extremă a diamantului este explicată prin legătura stabilă simetrică dintre
atomii de carbon. Diamantul este solubil în unele metale ca fier, nichel, cobalt, crom,
titan, platina și alte metale asemănătoare.

Din cauza reactivității reduse (datorată structurii stabile) a suprafeței cristalului, prin
iradiere cu neutroni gradul lui de duritate crește.
Un diamant este un cristal transparent cu atomii de carbon legaţi într-un tetraedru, printr-
o reţea covalentă (sp3), care cristalizează într-o variantă a reţelei cubic centrate.
Diamantele au fost adaptate pentru numeroase utilizări datorită proprietăţilor sale
excepționale. Cele mai notabile sunt duritatea sa extremă și conductivitatea termică,
precum și dispersie optică mare.
Peste 1700° C în vid sau atmosferă fără oxigen, diamantul se transformă în grafit; în aer,
transformarea începe de la ~ 700 ° C.
Legăturile chimice care reţin atomii de carbon în diamante sunt mai slabe decât cele din
grafit. În diamante, legăturile formează o reţea inflexibilă tridimensională, în timp ce în
grafit, atomii sunt uniţi în plane (foi), care pot aluneca cu ușurință unul peste altul, făcând
structura generală mai slabă.
Conductivitatea electrică

Alte aplicații speciale includ utilizarea ca semiconductori: unele diamante albastre sunt
semiconductori naturali, spre deosebire de cele mai multe diamante, care sunt izolatori
electrici excelenţi. Conductivitatea și culoarea albastră provin de la impurităţile de bor.
Borul substituie atomii de carbon în reţeaua diamantului, donând o vacanţă în banda de
valență. Conductivitatea este frecvent observată în diamantele nedopate crescute prin
depunere chimică din vapori. Aceasta conductivitate este asociată cu legarea
hidrogenului sau a altor specii adsorbite la suprafata.

Proprietăţi de suprafaţă

Diamantele sunt lipofile și hidrofobe, ceea ce înseamnă că suprafata diamantelor nu

poate fi udată cu apă, dar poate fi ușor umezită și blocată de ulei. Această proprietate
poate fi utilizată pentru a extrage diamantele folosind ulei sau la producerea diamantelor
sintetice.

Stabilitatea chimica

Diamantele nu sunt foarte reactive. La temperatura camerei nu reacționează cu niciun

reactiv chimic, inclusiv acizii si bazele tari. Suprafața unui diamant poate fi oxidată foarte
puţin doar de câţiva oxidanti la temperaturi înalte (aproape de 1000 ° C). De aceea, acizii
și bazele pot fi folosite pentru a rafina diamantele sintetice.
 Majoritatea diamantelor sintetice disponibile
pe piaţă sunt de culoare galbenă şi sunt produse
prin tehnici la presiune şi temperature înalte.
Culoarea galbenă este datorată impurităților de
azot. Pot fi reproduse, de asemenea, culori cum
ar fi albastru, verde sau roz, care sunt un
rezultat al adăugării de bor sau al iradierii după
sinteză.

Diamantele sintetice se fabrică din grafit pur supus la

presiuni de peste 100.000 de bari (pentru prima oară
fabricate din în 1955) și care în cea mai mare parte au
utilizare în industrie. Prin acoperirea altor substanțe cu un
strat de câțiva microni (tratare cu plasmă) se va forma așa
numitul strat de carbon asemănător diamantului (DLC:
diamond-like carbon). Această tehnologie fiind mai
departe perfecționată producându-se diamante magnetice
cu dimensiuni de ordinul nanometrului care sunt folosite în
medicina.
Grafenul (variantă: grafenă) este varianta bidimensională a grafitului; este format dintr-un
aranjament planar (bidimensional) de atomi de carbon, în starea de hibridizare sp2, dispuşi într-o
rețea hexagonală. Grafenul este cel mai bun conductor de electricitate şi căldură cunoscut. A fost
descoperit și izolat recent, în anul 2004, prin exfolierea grafitului de către un grup de cercetători
britanici de la universitatea din Manchester condus de profesorul olandez Andre Geim, care
pentru aceasta a fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizica în 2010.
Distanța dintre atomii de carbon ai grafenului este de 0,142 nm. Grafenul este elementul
structural de bază al altor forme alotrope ale carbonului incluzând grafitul, nanotuburile de
carbon și fulerenele.
Proprietăți
Grafena are un șir întreg de proprietăți deosebite, care îi conferă un potențial extraordinar, atât
pentru fizica teoretică fundamentală, cât și pentru realizarea practică a unor noi aplicații:
❖ grafenul se întâlnește în natură în mari cantități;
❖ foliile de grafena sunt foarte stabile, chiar în condiții de temperatură și presiuni
obișnuite/normale, deci nu e nevoie de măsuri de mediu deosebite;
❖ foliile de grafena au o structură extrem de regulată, încă nu s-au descoperit defecte de
structură;
❖ grafena are o rezistență mecanică foarte mare și este foarte rigid (pe o direcție), dar și
flexibil (pe alte direcții);
❖ grafena este format dintr-un singur strat de atomi de carbon, și de aceea este
materialul cel mai subțire posibil; astfel, pentru a atinge o grosime totală de numai 1 mm
sunt necesare 3.000.000 straturi de grafen alăturate. Din cauza grosimii foarte mici, foliile
de grafen luate individual sunt transparente.
Grafena prezintă conductivitate electrică şi proprietăţi optice superioare, ceea ce fac din
el un candidat pentru electrozi transparenţi, necesari în aplicaţii precum
touchscreen, display-uri cu cristale lichide, celule fotovoltaice organice, diode
organice emiţătoare de lumină (OLED), dispozitive de diagnostic.

Grafenele prezintă o mobilitate mare şi zgomot redus, putând fi folosite ca într-un canal
tranzistor cu efect de câmp. Astfel ele au proprietăţi ideale pentru a fi folosite în circuitele
integrate. În iunie 2011, cercetătorii IBM au creeat primul circuit integrat bazat pe grafen,
un radio de bandă largă, ce poate fi utilizat la frecvenţe de până la 10GHz, precum şi
temperaturi de până la 1270C.

Posibilități interesante pentru viitor

✓cercetare fundamentală în domeniul mecanicii cuantice,
✓dovedirea unor fenomene cuantice deosebite sau neașteptate;
✓tranzistori și circuite integrate deosebit de mici și rapide, mult mai rapide decât cele be
bază de siliciu; toate aplicațiile actuale electronice se vor putea realiza mult mai bine pe
bază de grafene;
✓producția de fulerene si nanotuburi;
✓producția de noi materiale compuse, extrem de dure și rigide (pe o direcție), dar
eventual flexibile (în altă direcție), pentru display-uri-uri noi, flexibile.

Why graphene hasn’t taken over the world...yet - YouTube

Fulerena este a treia stare alotropă a carbonului, în care atomii de carbon formează un
icosaedru regulat, cu vârfurile tăiate. Atomii de carbon care formează fulerena se
găsesc în starea de hibridizare sp2. Aplicaţiile fulerenelor sunt în industria
electronică (supraconductori de tipul A3C60), în fotolitografie, la oţinerea de lacuri
fotosensibile (datorită proprietăţilor lor de a schimba culoarea la iradiere), în
industria chimică la ranforsare a polimerilor cu ajutorul nanotuburilor, în industria
energetică (pentru furnizarea sau stocarea energiei, în celule solare şi baterii sau
chiar drept combustibil de rachete) şi în medicină.

O fulerenă este orice molecula compusă în intregime din carbon, sub forma unei sfere
goale, elipsoid sau tub. Fulerene sferice sunt, numite buckyballs, și ele seamănă cu
mingiile folosite în fotbal. Cele cilindrice sunt numite nanotuburi de carbon. Fulerene
sunt similare ca structură cu grafitul, care este compus din foi suprapuse de grafene cu
inele hexagonale legate, dar ele pot conține şi inele pentagonale (sau heptagonale).

Un model 3D pentru molecula Fulerena C540, cu structura icosaedrica

C60 numita si minge de fotbal.
Cantităţi infime de fulerene, în formă de molecule de C60, C70, C76, C82 și C84 sunt
produse în natură, ascunse în funingine sau se formeaza în urma descărcărilor electrice
din atmosferă.
In 2010, fulerena, C60, a fost detectata în spațiul cosmic. În conformitate cu astronomul
Letizia Stanghellini, "Este posibil ca fulerenele din spatiul cosmic să fi constituit „semințe”
pentru viața pe Pământ."
Denumirea prescurtată "Fulerena" este folosită pentru a se referi la familia de fulerene.
Sufixul "ene" indică faptul că fiecare atom de C este legat covalent de alţi trei atomi (în
loc de maximum patru), o situaţie care ar corespunde clasic existența legaturilor implică
două perechi de electroni ("legături duble").

C20 C60 C70

Fulerenele prezintă următoarele proprietăți:
✓solide negre
✓opace
✓duritate mică
✓slab conducătoare de căldură și electricitate
✓solubile în benzină
✓densitate 1,75-2,19 g/cm3
 Nanotuburile de carbon fac parte din clasa fulerenelor
şi pot prezenta proprietăţi electrice şi de semiconductori.
Aplicaţiile nanotuburilor de carbon: ecrane pentru TV,
calculatoare, telefoane mobile, celule solare, baterii
(sub forma de foi de celuloză armate cu nanotuburi
de carbon), tranzistoare, sisteme
nanoelectromecanice, etc.

Nanotuburile de carbon (NTC) sunt forme alotrope ale carbonului cu nanostructură

cilindrică. Nanotuburile sunt construcții cu raport între lungime și diametru de până la
132.000.000:1 semnificativ mai mare decât în cazul oricărui alt material. Nanotuburile de
carbon au proprietăți deosebite în special datorită extraordinarei conductivitati termice și
proprietăților mecanice și electrice, nanotuburile de carbon având diverse aplicabilități ca
aditivi pentru diverse structuri de materiale.

Circuite electrice
Au fost obtinuti tranzistori pe bază de nanotuburi, cunoscute sub numele de nanotuburi de
carbon cu efect de câmp, ei operează la temperatura camerei și sunt capabili de
comutare digitală folosind un singur electron. În 2001 cercetătorii IBM a demonstrat cum
nanotuburi metalice pot fi distruse, obtinandu-se semiconductori ce pot fi folositi ca
tranzistori. Procesul lor este numit "distrugere constructiva" şi presupune distrugerea
automata a nanotuburilor.
Primul circuit integrat cu nanotuburi de carbon a fost realizat în anul 2004. Una dintre
principalele provocări a fost reglementarea conductivităţii nanotuburilor. În funcție de
suprafața un nanotub poate acționa ca un conductor simplu sau ca un semiconductor.
 Celulele solare

Una dintre cele mai promițătoare aplicații ale nanotuburilor de carbon cu un singur
perete (SWNT) este utilizarea lor în panouri solare, datorita caracteristicilor de
absorbție puternice UV / Vis-NIR.

Ultracapacitori

MIT Laboratorul pentru sisteme electromagnetice și electronice foloseste nanotuburi

pentru a imbunatati ultracapacitorii. Cărbunele activ utilizat în ultracapacitorii
convenționali are mai multe spații goale mici, de dimensiuni diferite, care creează
împreună o suprafață mare pentru a stoca sarcina electrică.

Cabluri electrice si fire

Fire pentru transportul curentului electric pot fi fabricate din nanotuburi de carbon pure
si compozite din nanotub-polimer. Recent au fost fabricate fire mici cu o
conductivitate specifică mai mare decât cea a cuprului sau aluminiu.
 Bibliografie

John McMurry, Robert C. Fay, Chemistry, McGraw−Hill, 2011

D.E. Goldberg, Fundamentals of Chemistry, McGraw−Hill, 2007

T. Gilbert, R Kirss, N. Foster, G. Davies, Chemistry - The science in context,

W.W. Norton, 2009

http://en.wikibooks.org/wiki/General_Chemistry
Legatura metalica
• În Tabelul periodic 80% sunt metale, unde însă trebuie amintit
că trecerea de la categoria metale la nemetale nu se produce
brusc ci treptat fiind o serie de elemente de tranziție între cele
două categorii numite semimetale.

• Metalele sunt Elementele cu proprietăți fizice specifice, precum:

luciu caracteristic, bun conductor de căldură și electricitate,
ductil și maleabil, și solid la temperatură obișnuită (cu excepția
HG).
Metalele prezintă proprietăţi macroscopice comune (conductibilitatea electrică,
termică, luciu, etc.) care îşi au originea în structura lor electronică şi în caracterul
deosebit al legăturii dintre atomii lor.

legătură ionică atomi diferiţi

atomi de acelaşi fel

număr de coordinaţie
Atomii legătură covalentă mic
metalelor
număr de coordinaţie
mare (8-12)

Forţe Van der Waals

forţe de coeziune puternice

 Tratarea clasica a legaturii metalice
Teoria Drude-Lorentz
1900 P. Drude si A. Lorentz - teoria electronilor liberi (gazului de electroni)

Metalele sunt formate din retele

cristaline alcatuite din atomi sau ioni
pozitivi printre care se misca liber
electronii de valenta (1-4, exceptie Bi
(5)).
Norul de electroni se comporta ca un gaz
monoatomic ideal.
aranjarea ionilor pozitiv in « marea » de electroni
Interactiunea intre ionii pozitivi si gazul electronic constituie legatura metalica.
Prezenta gazului de electroni a permis explicarea calitativa a unor proprietati caracteristice ale
metalalor.
 Tratarea mecanic-cuantică a legăturii metalice
Metoda legăturii de valenţă (MLV)

✓ 1938 Pauling
✓ atom dintr-o reţea, înconjurat de un număr mai mare de atomi decât numărul electronilor
de valenţă,
✓ legătura pe care o stabileşte cu atomii învecinaţi nu este localizată pe o singură direcţie ci
există structuri de rezonanţă între mai multe poziţii.
Metoda legăturii de valenţă consideră că mişcarea electronilor este limitată în funcţie de
direcţiile pe care se află nucleul şi anume:
- delocalizare pe patru direcţii pentru delocalizare pe 6 direcţii pentru reţelele
reţelele cubice centrate intern; hexagonale şi cubice cu feţe centrate

Zn – hexagonala Au –str. cubica cu

Fe Na
fete centrate
Luând ca exemplu un metal alcalin (cub centrat intern, Na), fiecare atom are un singur
electron în stratul de valenţă, deci poate forma o covalenţă simplă cu un atom vecin. Dar în
condiţiile reţelei, când un atom este înconjurat de alţi 8 atomi, rezultă structuri de rezonanţă
sincronizate şi nesincronizate.
Pentru 4 atomi pot exista structurile:
Na Na Na - Na Na(+) Na Na Na(+) Na(-) - Na Na - Na(-)
| | | | | |
Na Na Na - Na Na - Na(-) (-)Na - Na Na Na(+) Na(+) Na

I II III IV V VI
Rezonanţă Rezonanţă nesincronizată
sincronizată (un electron trece de la un atom la altul)

Rezonanţa între şase structuri conduce la o mai mare stabilitate decât între primele două. În
oricare din structurile III-VI, un atom de sodiu primeşte un electron (Na-), are deci doi
electroni de legătură şi poate forma două legături de valenţă.
Pentru ca un atom metalic să realizeze structuri de rezonanţă nesincronizate, adică să
primească un electron suplimentar, ele trebuie să posede un orbital disponibil (neocupat cu
electroni) denumit orbital metalic.
 Pauling introduce notiunea de valenta metalica si aceasta reprezinta
numarul de electroni cu care participa fiecare atom de metal la formarea legaturilor
din retea.
Valenta metalica nu coincide cu valenta chimica si poate avea valori de la
1 la 6, sase fiind numărul maxim de legaturi care se pot realiza pe cele 6 directii din
retea.

Aşa de exemplu, sodiul formează legături cu 8 atomi vecini din reţeaua

cubică centrată intern, printr-un singur electron de valenţă, ceea ce înseamnă că
fiecăruia din atomii vecini îi revine 1/8 din legătură, printr-o pereche de electroni.
Proprietăţile fizice ale metalelor, care depind de tăria legăturii interatomice,
depind de valoarea valenţei metalice.
 Metoda orbitalilor moleculari(MOM)
Teoria benzilor de energie
Tratarea cuantică a legăturii metalice, prin aplicarea teoriei orbitalilor moleculari a fost
realizată de Sommerfeld (1927), Fermi şi Bloch (1929), Brillouin şi Pauling (1938) şi alţii.

Aceștia pornesc de la ipoteza că există o diferență între modul de distribuire a electronilor

într-un atom metalic izolat și un atom metalic implicat în rețeaua metalică.
Conform acestei teorii, electronii dintr-o reţea metalică nu sunt perfect liberi ci sunt supuşi
unui câmp periodic existent în reţea.

Totalitatea nivelurilor energetice care se găsesc într-o succesiune foarte strânsă formează o
bandă de energie. Lățimea unei benzi depinde de gradul de suprapunere a orbitalilor atomici.

În cazul electronilor interiori, localizați foarte aproape de nucleu, gradul de suprapunere a

orbitalilor este minim și lățimea benzii este redusă. Electronii din aceste benzi au energii
aproximativ egale cu cele ale electronilor pe de nivelele energetice similare din atomii
metalici izolați.
Pe măsură ce se îndepărteazã de nucleu, energia orbitalilor atomici care se suprapun crește,
iar lățimea benzii rezultate va fi mai mare.
 Metoda orbitalilor moleculari(MOM)
Teoria benzilor de energie
În general ultima bandă de energie ocupată parţial sau total cu electroni se numeşte bandă de
valenţă (BV). Portiunea liberă a unei benzi de energie sau o banda total liberă se numeşte
bandă de conducţie (BC). Intervalul de valori de energie dintre benzile permise (BV şi BC) se
numeşte bandă interzisă (BI).

Benzile energetice pentru izolatori, conductori şi semiconductori puri (intrinseci) sau dopaţi (extrinseci).
❑Prin aplicarea unei diferenţe de potenţial, electronii vor trece pe
nivelele superioare ale aceleiaşi benzi, cazul metalelor alcaline,
sau din banda de valenţă în cea de conducţie, asigurând
conducţia electrică a metalelor.

❑Cu cât banda de conducţie este mai largă, cu atât

conductibilitatea electrică a metalului este mai mare. La
creşterea temperaturii, un număr mare de perechi de electroni se
desfac, astfel că electronii ocupă o porţiune din ce în ce mai
mare, iar banda de conducţie devine din ce în ce mai îngustă şi în
consecinţă conductibilitatea electrică scade. La scăderea
temperaturii, fenomenul se petrece invers explicând
supraconductibilitatea în apropiere de 0K.
❑Numărul perechilor de electroni ce ocupă banda de valenţă
determină tăria legăturii metalice. Aceasta asigură coeziunea
atomilor în reţelele metalice (şi în stare lichidă) şi influenţează
proprietăţile fizice care depind de tăria interacţiunilor. O banda
de valenta largă conduce la o legatură metalică puternică, deci la
o temperatură de topire ridicată şi o duritate mai mare a metalului
respectiv (de exemplu metalele din grupa a 6-a Cr, Mo, W).

❑Electronilor liberi li se datoreaza si proprietatile optice ale

metalelor (opacitate, luciu metalic, culoare).
 Proprietăţi generale ale metalelor

Proprietăţi fizico-mecanice

Metalele au proprietăţi generale caracteristice, generate de legătura metalică, dar şi

proprietăţi particulare determinate de structura atomilor lor. Toate proprietăţile
caracteristice metalelor sunt valabile pentru stările de agregare solidă şi lichidă,
deoarece în aceste condiţii între atomii metalelor se manifestă legături metalice. În
starea gazoasă metalele nu se deosebesc de nemetale.

➢ Structura cristalină Majoritatea metalelor prezintă una din următoarele tipuri de

reţele cristaline: cubică cu feţe centrate, hexagonal compactă şi mai rar cubică
centrată intern.

➢ Densitatea metalelor variază în limite relativ mari, de la 0,53 kg*dm-3 pentru Li

(cel mai uşor element), la 22,6 kg*dm-3 pentru osmiu. În raport cu densitatea,
metalele se impart în metale grele (pentru valori mai mari ca 5) şi metale uşoare
(pentru valori sub 5). Densitatea relativ mare a metalelor, comparativ cu alte
substanţe, este în mare măsură o consecinţă a împachetării compacte a atomilor
lor în reţeaua cristalină.
Proprietăţile optice sunt cu totul deosebite.

➢ metalele sunt total opace, nu permit trecerea luminii nici chiar în

foiţe subţiri. Opacitatea este determinată de faptul că undele
luminoase lovind electronii mobili din metal sunt amortizate şi nu
sunt transmise mai departe.

➢ Datorită puterii de reflexie a luminii, metalele cu suprafaţă netedă şi

neoxidată au un luciu caracteristic, numit luciu metalic. Magneziul
şi aluminiul păstrează luciul şi în stare de pulbere.
Culoare.

Marea majoritate a metalelor în stare compactă reflectă aproape în întregime

totalitate lumina și majoritatea celorlalte radiații electromagnetice cu alte lungimi de
undă, reflexia producându-se în cele câteva straturi atomice de la suprafața
metalului. Din această cauză sunt albe-argintii (Ag, Pb etc.) sau albe cenuşii (Be,
Ge, α-Sn).

Câteva metale sunt însă colorate (cuprul roşu-arămiu, aurul galben) datorită
proprietăţii de absorbţie selectivă.
➢ Au absoarbe preferențial din spectru lungimea de undă specifică culorii
albastre și reflectă radiația galbenă.
➢ Cu absoarbe preferențial din spectru lungimea de undă specifică culorii verzi și
reflectă radiația roșiatică.

În stare fin divizată, majoritatea metalelor sunt de culoare neagră sau cenuşiu
închisă, deoarece electronii de valenţă absorb integral radiaţiile din domeniul
spectrului vizibil. Cuprul şi aurul îşi menţin culoarea caracteristică şi în această
stare.
Temperatura de topire a metalelor depinde de compactitatea
rețelei metalice și de intensitatea legăturii metalice. Ea variază
între 234,27 K (la Hg), sub 373,16 K (la metalele alcaline), şi
3683,16 K (la W).

Metalele din grupele principale sunt mult mai uşor fuzibile decât
cele din grupele secundare. Variaţia punctelor de topire ale
elementelor cu caracter metalic, poate fi atribuită numărului
diferit de electroni prin care elementul participă la formarea
legăturilor metalice.
În general, metalele cu volum atomic mic se topesc la temperaturi ridicate,
deoarece structura compactă necesită un aport energetic ridicat pentru a fi distrusă.
Ex. Cu (1083C), Fe (1536C), W(3410C)

Metalele cu volum atomic mare, care implică o rețea metalică mai relaxată, au
temperaturi de topire mai coborâte.
Ex. Na (97,8C), K (63,5C), Cs (24,6C).
Temperaturile de fierbere sunt în majoritatea cazurilor foarte ridicate, variind între
630,4 K (la Hg) şi 6203,16 K (la W) prezentând în general aceleaşi tendinţe ca şi
punctele de topire. Pentru toate metalele, căldura de vaporizare este mult mai mare
decât căldura de topire, ceea ce înseamnă că între starea lichidă şi starea de vapori a
metalelor există o diferenţă mult mai mare din punct de vedere energetic decât în
stările lichidă şi solidă.
• Căldurile de vaporizare mari, caracteristice metalelor, indică faptul,
că în stare lichidă sunt prezente încă legături metalice.

• Energia relativ mică, necesară trecerii unui metal din stare solidă în
stare lichidă, este justificată de faptul că în această transformare
sunt distruse un număr relativ mic de legături.

• Energia mult mai mare necesară trecerii din stare lichidă în stare de
vapori este justificată de faptul că această transformare impune
distrugerea marii majorităţi a legăturilor pentru a permite trecerea
metalului în stare atomică sau sub formă de agregate mici în stare
de vapori.
 Conductibilitatea electrica a unui metal se defineşte ca inversul
rezistivităţii lui, R, fiind constantă pentru un metal dat, la temperatură
constantă. Tratarea cuantică a stării solide explică comportarea de
conductor, de izolator sau de semiconductor a reţelelor. Izolatorii au
benzi interzise foarte largi (la diamant este de 5,5 eV), iar
semiconductorii au BI mult mai mici (2-3 eV), în schimb materialele
conductoare au BV suprapusă cu BC.

Conductibilitatea electrică depinde de concentraţia în electroni liberi

din benzile de conducţie şi diferă de la metal la metal.

Considerând ca etalon conductibilitatea mercurului (Hg = 1), cele

mai mari valori ale conductibilităţii electrice se întâlnesc la argint
(63,9), cupru (55,6) şi aur (38,5), iar cele mai mici valori le prezintă
mercurul (1) zirconiul, titanul şi hafniul.
 Transportul sarcinilor electrice se face fără transport aparent de
materie (se numesc conductori de speța I).

Conductibilitatea electrică este foarte mare, fiind considerată cea

mai importanta proprietate a metalelor. În raport cu electroliţii,
conductibilitatea electrică a metalelor este de circa 108 ori mai mare.
Prin micşorarea temperaturii conductibilitatea creşte. La temperaturi
apropiate de zero absolut (273,6C), metalele iși pierd complet
rezistența electrică și devin conductori perfecți, fenomen denumit
supraconductibilitate.
Conductibilitate termica

Conductibilitatea termică este fenomenul de transmitere a căldurii

în masa metalului, de la atom la atom, prin vibratiile acestora fără a
se produce deplasare de masă.

Conductibilitatea termică specifică (conductivitate termică) se

măsoară prin cantitatea de căldură care se propagă în timp de o
secundă printr-un cm3 de metal la încălzire cu 1oC si variază în
acelasi sens cu rezistenta electrică specifică.
Proprietăţile magnetice sunt diferite.

✓ Unele metale se magnetizează puternic, păstrând magnetismul şi

după îndepărtarea câmpului magnetic inductor. Aceste metale se
numesc feromagnetice (Fe, Co şi Ni).
✓ Alte metale au proprietăţi magnetice slabe, fără a păstra aceste
proprietăţi după îndepărtarea câmpului magnetic inductor. Ele se
numesc paramagnetice. Din această grupă fac parte majoritatea
metalelor tranziţionale.
✓ Metalele care nu se magnetizează sunt respinse de un câmp
magnetic şi se numesc diamagnetice (Cu, Ag, Au, Sn, Pb).
 Proprietăţile mecanice

Proprietăţile mecanice se datoreaza structurii cristaline a

metalelor si orientarii acestora si indică modul de comportare a
metalelor sub acţiunea diferitelor forţe exterioare.

✓ Rezistenţa mecanică constă în împotrivirea metalelor la acţiunea

forţelor exterioare care tind să le rupă. Dintre solicitările
mecanice la care pot fi supuse metalele, deosebim tracţiunea
(întinderea), compresiunea, încovoierea şi răsucirea (torsiunea).
 Proprietăţile mecanice

✓ Duritatea reprezintă rezistenta la zgâriere sau la pătrunderea unui

vârf ascutit în masa metalului si se măsoară prin deformarea
pemanentă a metalului, rămasă după exercitarea forţei exterioare.
Duritatea se poate exprima în unităţi Brinell, Rockwell, Vickers
sau Mohs (scara mineralogică). Metalele situate la extremităţile
sistemului periodic au durităţi mici (1-3 în scara Mohs), cele mai
dure metale fiind cele din mijlocul sistemului periodic (V, Nb,
Ta, W, Ir, Os) (6-7,5 în scara Mohs).
 Proprietăţile mecanice
✓ Elasticitatea este proprietatea metalelor de a reveni la forma şi
dimensiunile iniţiale după încetarea acţiunii sarcinilor exterioare
care au produs deformarea. Majoritatea metalelor sunt plastice,
putând fi uşor prelucrate la cald sau la rece prin operaţii de
forjare, laminare, ambutisare etc.

✓ Plasticitatea este proprietatea metalelor de a se deforma sub

acţiunea sarcinilor exterioare, fără a se fisura sau sfărâma, fără a-
şi schimba volumul şi fără a reveni la forma iniţială. Aurul este
cel mai plastic metal, după care urmează: Ag, Pt, Mg, Al, Pb, Sn,
Nb, Ta, Hf, şi Cu. Unele metale au plasticitate redusă, sunt
casante şi nu pot fi prelucrate sub presiune: Ti, Cr, α-Mn, Ge, Zr,
Sb, Ru, Os, Ir. Plasticitatea influenţează maleabilitatea şi
ductibilitatea.
 Proprietăţile mecanice
✓ Compresibilitatea reprezintă micşorarea de volum produsă la
creşterea presiunii exterioare. Metalele din grupa fierului au cea
mai redusă compresiune.

✓ Maleabilitatea reprezintă proprietatea metalelor de a putea fi trase

în foi (laminare) la o temperatură mai joasă decât temperatura de
topire. Maleabilitatea depinde de structura cristalină a metalelor,
cele mai maleabile fiind metalele cristalizate în sistemul cubic cu
feţe centrate sau hexagonal compact. Dintre acestea, cel mai
laminabil este aurul, din care se pot obţine foiţe cu grosimea de
0,08, urmat de argint (0,1), platina (2,5), cupru (2,6) etc.
Zincul este maleabil şi se laminează între 273-423 K, radiul între
1073-1173K, iar bismutul între 303-523 K. Galiul este foarte puţin
maleabil: iar beriliul, deşi nu este casant, nu se poate lamina.
 Proprietăţile mecanice
✓ Ductilitatea este proprietatea metalelor de a fi trase în fire,
prin procesul de trefilare. Cele mai ductile metale sunt: Au,
Ag, Pt, Ni şi Ta. Din 1 g Au sau Ag se pot trage fire de 2000
m, respectiv 1800 m. Se trefilează uşor şi Mo, Zr, Nb, Co, Fe,
Cu, Al, Sr, La, Th şi U. Un număr mic de metale cum sunt:
Be, In, Pb şi Ti nu se pot trefila.

✓ Tenacitatea este proprietatea metalelor de a rezista mai mult

timp la diferite eforturi, deformându-se mult înainte de rupere.
Cea mai mare tenacitate, sau rezistenţă la rupere, revine în
ordine descrescândă metalelor: W, Mo, Ta, Zr, Nb, Ti, Th, Co,
Ni, Pd, Fe, Cu, Ag, Au, Al etc., iar cea mai mică tenacitate o
au Bi, Pb, In, Ga şi Sn.
 Metale prețioase

• Aurul nu își schimbă culoarea și nu se corodează. Este cel mai

ductil metal; el se poate lamina în foițe de 0.1 microni. Din 1 g
de aur se poate obține o sârmă de 2 km. E un bun conductor
electric. În prezent, aurul se folosește ca etalon internațional de
valoare, monetărie, pentru confecționarea bijuteriilor și a
obiectelor religioase, la plombe dentare, ecrane pentru radiații
electromagnetice și circuite electronice.
• Argintul, cel mai răspândit metal prețios, are multe proprietăți
similare cu ale aurului, dar este mai ușor și se oxidează mai
repede.
• Platina are un punct foarte înalt de topire și nu se oxidează.
SEMICONDUCTORI
Dispozitivele fabricate din materiale semiconductoare
sunt baza electronicii moderne, fiind părți componente
în radiouri, computere, telefoane și multe altele.
Elemente care functioneaza ca semiconductori puri, la o anumită
temperatură, permit unor electroni de valenţă să acumuleze suficientă
energie pentru a străpunge banda interzisă şi a trece în banda de
conducţie. Aceşti electroni se numesc electroni liberi. Cand un electron
trece din BV in BC, locul sau in BV ramane liber (acesta se numeste
gol), se creaza astfel perechi electron-gol.
La temperaturi scazute semiconductorii nu conduc curentul electric,
insa este suficienta o mica crestere a temperaturii pentru a excita
electronii de valenta care pot trece in BC.
Un semiconductor intrinsec (un semiconductor, în forma sa pură) este
un conductor electric mult mai slab decât un metal deoarece, pentru a
se realiza conductia într-un semiconductor, electronii trebuie să fie
excitati (trecuti) de pe orbitalii de legatura din banda de valență în
banda de conducție goala.

Daca la capetele unui semiconductor intrinsec se aplica o tensiune in

interiorul cristalului circula doua categorii de curenti:
❖Curentul de electroni – deplasarea ordonata a electronilor liberi din
BC spre polul pozitiv al sursei de alimentare
❖Curentul de goluri – deplasarea ordonata de goluri din BV prin
structura cristalina in sens opus curentului de electroni

Datorita numarului limitat de electroni liberi in BC si de goluri in BV,

materialele semiconductoare in stare intrinseca nu conduc curentul
electric. Pentru a putea fi utilizate in aplicatii trebuie prelucrate in
scopul cresterii conductivitatii electrice.
Semiconductorii extrinseci (dopati) se obtin prin introducerea
controlată a unor impurităţi în materialul intrinsec care duce la
creşterea numărului de purtători de curent. Acest procedeu se numeşte
dopare.
Atomii străini inseraţi în structura monocristalului vor aduce o
contribuţie proprie la benzile permise ale structurii. Prezenţa
electronilor suplimentari asigură o conducţie electronică (n) iar lipsa
electronilor asigură o conducţie de goluri (p).

In functie de natura impuritatii se pot obtine:

➢ Semiconductori de tip p
Acest materiale semiconductoare au un număr mare de goluri (sarcini
pozitive).

➢ Semiconductori de tip n
La semiconductorul de tip n, electronii sunt purtători majoritari iar
golurile sunt purtători minoritari.
p n
 Jonctiunea p-n

Dispozitive, cum ar fi diodele și tranzistori, care formează bazele celor mai multe
dintre circuitele electronice analogice și digitale, sunt compuse din jonctiuni p-n.
Jonctiunea p-n este reprezentata de zona de contact dintre 2 regiuni vecine: una de tip
p si alta de tip n, create intr-un monocristal. Cand se intalnesc, electronii liberi si
golurile se anihileaza reciproc, combinandu-se.

Ca urmare a deplasării purtătorilor majoritari dintr-o regiune în alta, în imediata

apropiere a joncţiunii se creează o regiune golită, negativă în regiunea p şi pozitivă în
regiunea n, care se opune deplasării în continuare a purtătorilor de sarcină.
Distributia inegala a purtatorilor de sarcina pe cele doua laturi ale
jonctiunii determina aparitia unui camp electric ce da nastere unui
curent electric. Diferenta de potential a campului electric format in
regiunea golita reprezinta cantitatea de energie necesara electronilor
pentru a deplasa campul electric si se numeste bariera de potential.
Prin polarizare se intelege aplicarea unei tensiuni continue la capetele
celor doua regiuni. In functie de modul de conectare a bornelor:
➢ Polarizare directa – borna + a sursei se conecteaza la regiunea p a
jonctiunii. Daca tensiunea de polarizare e mai mare decat valoarea
barierei de potential, prin jonctiune circula curent, iar regiunea
golita se ingusteaza
➢ Polarizare inversa – borna + a sursei de alimentare se conecteaza
la regiunea n a jonctiunii. Prin jonctiune nu circula curent si
latimea regiunii golite creste.
Elemente semiconductoare
Următoarele elemente au proprietăţi semiconductoare tipice:
Grupa 3: B;
Grupa 14: C (diamant), Si, Ge, Sn (Sn-β);
Grupa 15: P (P negru), As, Sb (depus în vid);
Grupa 16: S, Se, Te;
Grupa 17: I.

Combinaţii binare semiconductoare

❑ Diferite elemente se pot combina pentru a forma compuşi care apoi cristalizaţi să aibă
proprietăţi semiconductoare.
❑ Cele mai importante combinaţii binare semiconductoare sunt de forma A13B15 unde A13
este unul din elementele grupei 13 (B, Al, Ga, In, Tl) iar B15 unul din elementele grupei
15 (N, P, As, Sb, Bi). Aceste combinaţii îşi mediază numărul de electroni la numărul de
electroni al elementelor grupei 14, ceea ce face ca structura cristalină şi proprietăţile
semiconductoare să fie asemănătoare cu ale elementelor grupei 14. Borurile şi nitrurile au
un pronunţat caracter dielectric, precum si o mare stabilitate şi duritate.
❑ Dintre combinaţiile A14B14 doar SiC prezintă interes pentru semiconductibilitate. El
prezintă două forme alotropice α-SiC şi β-SiC.
❑ Compuşii semiconductori de tipul A22B14 se formează între Mg şi Ca (A = Ca, Mg) şi
elemente ale grupei 14 (B = Si, Ge, Sn, Pb). Compuşii magneziului au şi proprietăţi
termoelectrice şi fotoelectrice deosebite şi se folosesc de asemenea drept catalizatori în
sinteze organice.
❑ Proprietăţile semiconductoare ale compuşilor de tipul Ax(2)By15, unde A(2) este un metal cu
valenţa 2 au fost descoperite înainte de cele ale germaniului şi siliciului.

❑ Compuşii semiconductori de tipul A(2)B16 au proprietăţi electrice şi optice deosebit de

interesante. Sulfura de zinc (ZnS blenda, ZnS würtzit) se apropie în ceea ce priveşte
valoarea benzii interzise de un izolator. Şi rezistivitatea electrică are valori mari pentru acest
compus: 108 – 1014 Ω·cm. Ei prezintă interes ştiinţific şi aplicativ deosebit (fotorezistori,
celule solare, etc.). Compuşii de tipul A14(2)By16, adică sulfurile, seleniurile şi telururile de
Ge, Sn şi Pb prezintă importante proprietăţi fotoelectrice şi de redresare. În anumite condiţii
unii compuşi din această clasă ca GeSe prezintă o dependenţă de temperatură a
conductibilităţii electrice ca la metale (coeficient negativ de temperatură).

❑ In2Te3 prezintă două forme de cristalizare (α şi β) şi tranziţia α → β se petrece când

temperatura atinge valoarea de 550 ºC. Mobilităţile purtătorilor de sarcină sunt mici, depind
puţin de temperatură şi sunt puţin influenţaţi de prezenţa impurităţilor în structură (prezenţa
a 1% Mg, Cd, Hg, Si, Ge, Sn, Cu nu modifică tipul conducţiei).

Între elementele grupelor 13 şi 16 se pot forma şi compuşi de tipul A13B16, cu proprietăţi

semiconductoare tipice. Conducţia prin goluri, valorile mari ale coeficientului Seebeck sunt
caracteristici ale acestor compuşi folosiţi în special pentru generatoarele termoelectrice.
Alte combinaţii semiconductoare:

❑ Se obţin compuşi semiconductori şi prin amestecarea a mai mult de două elemente, cum
este cazul compuşilor ternari şi cuaternari.

❑ Studiindu-se structura cristalină a compuşilor semiconductori binari s-au observat o serie

de regularităţi care au servit apoi la descoperirea de noi materiale semiconductoare. Un
exemplu în acest sens este şi corelaţia în proprietăţi şi structură pentru seriile:
Ge, GaSe, ZnSe, CuBr; α-Sn, InSb, CdTe, AgI
Mg2Si, Mg2Ge, Mg2Sn, Mg2Pb

❑ Se obţin compuşi ternari şi cuaternari în mod uzual prin substituţii în structura unor
compuşi binari analogi. De exemplu, substituind Ga cu In şi Ge în structura GaAs (ΔE =
1.35 eV) se obţine InGeAs2 (ΔE = 1.1 eV).

❑ Compuşii cuaternari studiaţi până în prezent sunt: Cu2FeSnS, Cu2FeSnSe4, Cu2FeGeSe4,

Cu2NiGeSe4, Ag2CdSnTe4, Cu2ZnSnTe4 şi Cu2ZnGeSe4.

Nu se pot însă obţine compuşi cu număr mare de componenţi deoarece odată cu creşterea
numărului de atomi, structura devine instabilă.
 Aliaje semiconductoare

Dacă la compuşii semiconductori compoziţia era bine definită printr-un raport de numere
întregi de combinare, aliajele semiconductoare sunt materiale caracterizate prin compoziţii
variabile într-un domeniu larg. Sunt 3 categorii de aliaje semiconductoare: între
semiconductori elementari, între semiconductori elementari şi compuşi semiconductori, între
compuşi semiconductori.
Dintre aliajele între semiconductori elementari au fost studiate în special aliajele B-Si, C-
Si, Ge-Si, Ge-Te:
Aliajele dintre compuşii semiconductori în general sunt complet miscibili în orice raport de
combinare şi formează soluţii solide la cristalizare. Formarea soluţiilor solide omogene este
favorizată de diferenţa de electronegativitate mare a atomilor constituenţi şi de diferenţa
mică a razelor atomice.

Sticle semiconductoare

Studii efectuate pe diferite aliaje de compuşi semiconductori arată că nu toate au structuri

cristaline, ceea ce este pus în evidenţă prin prezenţa unui interval de înmuiere în locul
temperaturii de topire. Aceste aliaje au aplicaţii de natură fotoelectrică şi termoelectrică şi
majoritatea au conducţie p.
Formula generală a acestor aliaje este (α)A·(1-α)B, unde A = Te2Se3, Tl2S·As2Se3, Sb2Se3,
Tl2Se3, As2Te3, As2S3, Sb2S3 şi B = As2Se3, Tl2Se·As2Te3, Tl2Te·As2Se3.
 Semiconductori oxidici

Încă din 1926 a fost construit redresorul cu CuO2, iar în 1930 se construieşte un fotoelement
cu acelaşi CuO2. Ulterior au fost descoperiţi şi alţi oxizi cu proprietăţi semiconductoare:
ZnO, TiO2, UO2.
Se împart în semiconductori: oxidici binari, feromagnetici, feroelectrici.
CuO2 are lărgimea benzii interzise de 1.5 eV şi posedă o conducţie de tip p datorită
excesului de oxigen peste compoziţia stoechiometrică normală (CuO).
UO2 posedă în condiţii normale o conducţie de tip p şi datorită stabilităţii termice şi
coeficientului termic al conductibilităţii electrice mare a fost primul material semiconductor
pentru confecţionarea termistoarelor.
ZnO şi CdO au conducţii electronice iar proprietăţile electrice sunt mult influenţate de
excesul de oxigen peste compoziţia stoechiometrică.
Principalii semiconductori feroelectrici sunt: BaTiO3, CdTiO3, PbTiO3, PbZrO3, PbHfO3,
(PbBa)SnO3, KTaO3, NaNbO3, KNbO3, PbNb2O6, PbTaO6, Pb3MgNb2O6, PbScNb2O6,
Pb2ScTaO6, Pb2FeNbO6.
 Semiconductori lichizi & organici

Elemente semiconductoare îşi păstrează proprietatea de semiconductibilitate la topire. Este

cazul Se şi Te. Se devine lichid la 217ºC şi îşi îmbunătăţeşte proprietăţile semiconductoare
(energia de activare scade de la 2.3 eV la 1.7 eV, rezistenţa creşte de 104 ori. Îşi păstrează
proprietăţile semiconductoare până la 800 ºC. Te se topeşte la 452 ºC şi păstrează proprietăţile
semiconductoare până la 550 ºC, după care capătă caracteristici metalice.
Te2S3, Bi2S3, Sb2S3, Sb2Se3 prezintă doar variaţii mici ale rezistivităţii electrice la topire şi au
caracteristici semiconductoare şi în fază lichidă.

Semiconductori necristalini

Deoarece multe substanţe îşi păstrează proprietăţile semiconductoare în stare amorfă sau
lichidă, rezultă că semiconductibilitatea depinde în mare măsură de dispunerea relativă a
atomilor vecini (ordine locală) şi în mai mică măsură de periodicitatea unei anumite reţele
(ordine la distanţă). Avantajul folosirii materialelor semiconductoare necristaline este în
principal de natură optoelectronică, datorită izotropiei pe care o generează absenţa ordinii la
distanţă şi prezenţa ordinii locale pe parcursul a doar câtorva constante de reţea.
S-au obţinut semiconductoare necristaline sub formă de depuneri subţiri prin condensarea
vaporilor pe suporţi suprarăciţi. Aşa este cazul Si, Ge, As2Se3 şi a compuşilor de tipul A13B15.
 Siliciu

In calitate de al doilea element ca abundenta in scoarta terestra, siliciul este vital pentru
procesoarele de calculatoare (CPU) si pentru alte cipuri. Este, de asemenea, un microelement
fundamental pentru organismal uman care poate fi obtinut, in principal din faina de ovaz,
sfecla si banane.
Astăzi, cele mai multe cipuri semiconductoare și tranzistori sunt create din siliciu, de aceea,
se poate spune ca siliciul este inima oricărui dispozitiv electronic. Siliciul este un element
foarte comun, el fiind constituentul principal al nisipului și cuarțului.
Carbonul, siliciul și germaniul au o proprietate unică în structura lor de electroni - fiecare are
patru electroni in stratul de valenta. Acest lucru le permite să formeze cristale frumoase. Cei
patru electroni formeaza legaturi covalente cu patru atomi învecinati, constituind o retea
metalica.
Cristalele de siliciu au aspect metalic, dar ele
nu sunt, de fapt, metale. Toti electronii de
valenta dintr-un cristal de siliciu sunt implicati
în formarea de legaturi covalente perfecte cu 4
atomi vecini, astfel încât acestia nu se pot
deplasa. Neavand electroni liberi nu poate
conduce curentul electric, deci un cristal de
siliciu pur este aproape un izolator – o cantitate
foarte mică energie electrică va trece prin el.
 Doparea Siliciului

În doparea de tip n, fosforul sau arseniul se adaugă în cantități mici in siliciu.

Fosforul și arseniul au cinci electroni in stratul de valenta, atunci când ajung în
reteaua siliciului. Cel de al cincilea electron nu are de ce sa se lege, asa ca este liber
să se miște în jur. Este nevoie de o cantitate foarte mică de impurități pentru a crea
o cantitate suficienta de electroni liberi ce permite trecerea unui curent electric prin
siliciu. Siliciul dopat de tip n este un bun conductor. Electronii au o sarcină
negativă, prin urmare, numele de tip n.
 In doparea de tip p, borul sau galiul sunt folosite ca dopant. Borul și galiul au
fiecare doar trei electroni in stratul de valenta. Când sunt adaugati în reteaua
siliciului, ele formeaza "goluri" în retea acolo unde un electron al siliciului nu are de
ce se lega covalent. Absența unui electron creează efectul unei sarcini pozitive, prin
urmare, numele dopare de tip p. Golurile pot conduce curentul electric. Un gol
acceptă un electron de la un vecin, deplasandu-se astfel in spațiu. Siliciul dopat tip p
este un bun conductor.
În ambele tipuri de dopare de tip p și n, o
concentrație extrem de mică de dopanti
este suficientă pentru a determina o
creștere semnificativă a conductivitatii.
Din acest motiv, trebuie sa se ia masuri
drastice pentru a purifica semiconductorii
utilizati în dispozitivele electronice.

Chiar și într-un semiconductor dopat, electronii și golurile mobile sunt ambele

prezente, deși un singur tip de transport este predominant. De exemplu, într-o probă
de siliciu dopat cu arseniu (dopare de tip n), concentrația electronilor mobili este
puţin mai mică decât concentrația de atomi de arseniu (de obicei exprimată în
termeni de atomi/cm3).
 Dioda

Semiconductorii de tip n și de tip p nu sunt atât de spectaculosi, dar atunci când sunt pusi
împreună se obtine o jonctiune. Acest fenomen are loc într-o diodă.
O dioda este cel mai simplu dispozitiv semiconductor posibil. O diodă permite curentului să
circule într-o singură direcție, nu si in cealalta. Când alaturam un cristal de siliciul dopat de tip
n cu unul dopat de tip p vom obține un fenomen foarte interesant, care oferă diodei
proprietatile sale unice.
Electronii negativi din siliciu de tip n sunt atrași de borna pozitiva a bateriei. Golurile, cu
sarcina pozitiva, din siliciu dopat tip p sunt atrase de borna negativă a bateriei. Nu există flux
de curent de-a lungul jonctiunii, deoarece golurile și electronii se deplasează în direcția greșită.

Dacă schimbam semnul la bornele bateriei, dioda conduce

curentul electric foarte bine. Electronii liberi din siliciu de
tip n sunt respinsi de către borna negativă a bateriei.
Golurile din siliciu de tip p sunt respinse de către borna
pozitivă. La jonctiunea dintre siliciul de tip n si p, golurile
și electronii liberi se intalnesc. Electronii umplu golurile.
Aceste goluri și electronii liberi încetează să mai existe, iar
noi goluri și electroni apar si le iau locul. Efectul este că un
flux de curent trece prin joncțiune.
 LED
Diode emițătoare de lumină, numite de obicei LED-uri, sunt adevărații eroi necunoscuți din
lumea electronica. Printre altele, ele formează numerele de pe ceasuri digitale, transmit
informații de la telecomenzi, sau indica atunci când aparatele electronice sunt pornite. Adunate
mai multe, ele pot forma imagini pe un ecranul unui televizor sau pot aprinde o lumină in trafic.
Practic, LED-urile sunt becuri mici de lumina, care se potrivesc cu ușurință într-un circuit
electric. Dar, spre deosebire de becurile incandescente obișnuite, acestea nu au un filament care
va arde, și nu degaja caldura. Ele sunt luminate doar de miscarea electronilor intr-un material
semiconductor. Durata de viață a unui LED depășește viața scurtă a unui bec incandescent (mii
de ore). LED-urile mici au inlocuit deja LCD-urile pentru a face televizoare mult mai subțiri.

În cazul LED-urilor, materialul conductor este de obicei de aluminiu-galiu-arseniu (AlGaAs). În

acest material pur, toti atomii se leaga perfect de atomii vecini, fără a lăsa electroni liberi
(particule încărcate negativ), si in consecinta fara a conduce curentul electric. În materialul
dopat, atomii suplimentari schimba echilibrul, fie prin adaugarea de electroni liberi, fie prin
formarea de goluri. Oricare dintre aceste modificări fac din acest material un conductor mult
mai bun.
OLED-urile sunt dispozitive semiconductoare compuse din straturi subtiri de molecule
organice care creează lumina prin aplicarea de energie electrică. OLED-urile pot oferi
luminozitate, display-uri mai clare prentru dispozitivele electronice și avantajul de a folosi
mai puțină energie decât diode emițătoare de lumină (LED-uri) convenționale sau a ecranele
cu cristale lichide (LCD) folosite astăzi.
Ca si un LED, un OLED este un dispozitiv semiconductor in stare solida, care este de 100 -
500 nanometri grosime sau aproximativ 200 de ori mai mic decat un fir de par uman. OLED-
urile pot avea doua sau trei straturi de material organic.
OLED constă din următoarele părți:
Substrat (din plastic transparent, sticlă) - substratul susține OLED-ul.
Anodul (transparent) - anodul elimină electronii (formand "goluri"), atunci când un curent
trece prin dispozitiv.
Straturile organice - Aceste straturi sunt realizate din molecule organice sau polimeri.
Stratul conductor - Acest strat este format din molecule organice care de transporta "golurile"
de la anod. Un polimer utilizat în constructia OLED-urilor este polianilina.
Stratul emisiv - Acest strat este format din molecule organice (diferite de cele din stratul
conductor), care transporta electronii de la catod, aceasta este zona în care se produce lumina.
Catodul (poate sau nu să fie transparent, în funcție de tipul de OLED) - catodul injecteaza
electronii atunci cand un curent trece prin dispozitiv.
 Combinatii chimice cu implicatii in automatizari
In domeniul ingineriei se utilizeaza materiale care sa asigure performante in conditii de
solicitare. Proprietatile materialelor sunt legate de compozitia si structura lor chimica, de
natura atomilor si moleculele componente si de legaturile chimice ce se stabilesc intre
acestea.

Cristale lichide

Până acum a fost facută distincția clară între lichide și solide și s-a considerat că tranziția de
fază dintre ele este întotdeauna clar definită. Insă, adevarul este mult mai complex. La
anumite temperaturi, numeroase substanțe (aproximativ 0,5% din compușii cunoscuti),
există într-o fază care nu este nici pe deplin lichidă, nici pe deplin solidă.
Cristalele lichide sunt substante organice sau substante cu compozitie mixta (organica si
anorganica), naturale sau sintetice, care in conditii fizice bine determinate manifesta
propietati caracteristice atat solidelor cristaline cat si lichidelor. Pentru aceste substante
tranzitia de faza solid-lichid nu este directa, intre cele doua faze existand intotdeauna faze
intermediare stabile, in care substantele sunt anizotrope-propietate caracteristica solidelor
cristaline, dar sunt si fluide-proprietate specifica lichidelor izotrope.
Cristalele lichide se definesc ca lichide anizotrope, care se gasesc intr-o stare intermediara.
Practic ele au o comportare reologica asemanatoare lichidelor, dar prezintă o ordonare a
moleculelor specifica solidelor cristaline. Spre exemplificare, un cristal lichid poate curge
aidoma oricărui lichid, dar are moleculele sale aranjate sau orientate la fel ca un cristale.
Cristalele lichide retin lichidul si solidifica natural numai dupa anumite temperaturi si
presiuni. La o temperatura suficient de mare sau presiune mica, ordinea moleculelor se
modifica ducand la transformarea unui cristal in cristal lichid. La o temperatura suficient de
joasa si o presiune mare moleculele cristalelor lichide inceteaza sa se mai miste si cristalele
lichide se transforma in cristale solide.
In functie de procedeul de obtinere pot fi cristale termotrope si liotrope. Cristelele lichide
termotrope au o faza de tranzitie în starea de cristal lichid pe măsură ce temperatura se
schimbă, în timp ce tranziția de fază a substanțelor liotrope este determinată de concentrația
mesogenului din solvent, de obicei apa, la care se adaugă și influența temperaturii.
Cristalele termotrope sunt utilizate in tehnica si se clasifica in functie de structura chimica si
ordinea moleculara in nematice, smectice si colesterice. Cele mai comune sunt cele
nematice, în care moleculele sunt aranjate la întâmplare si smectice, în care moleculele sunt
aranjate în straturi.
 Aplicatiile cristalelor lichide

Utilizarea pe scara larga a cristalelor lichide pentru ecrane în ceasuri digitale, calculatoare de
buzunar, televizoare, computere portabile este legata de faptul că orientarea moleculelor in
cristalele lichide este extrem de sensibilă la prezența unor câmpuri electrice de mici
dimensiuni.

Dispozitivele cu cristale lichide sunt performante si deseori utilizeaza mai putina energie decat
dispozitivele conventionale. Anumite cristale lichide reflecta diferite valori de lumina
depinzand de orientarea moleculelor lor. Orientarea acestor molecule depinde de temperatura.
Aceste tipuri de cristale lichide sunt folosite la termometre care afiseaza culori
corespunzatoare temperaturii substantei cu care critalul lichid este in contact.

In electronica, se intalnesc situatii in care anumite parti ale circuitelor hibride, circuite
imprimate prea subtiri sau alte componente se pot supraincalzi. Componentele supraincalzite
pot fi puse in evidenta de un strat de cristal lichid colesteric aplicat pe acestea, care isi schimba
culoarea daca se depaseste temperatura maxima de functionare.
 LCD

Dispozitivele cu cristale lichide (L.C.D.) cum sunt ecranele de televizor folosesc o anumita
substanta care isi schimba proprietatile cand i se aplica curent electric.Tehnologia L.C.D. este
deja utilizata la calculatoare si ceasuri digitale. Ecranul unui televizor (L.C.D) utilizeaza foarte
putina energie de aceea este ideal pentru fabricarea televizoarelor portabile.
Așa cum se arată schematic în figura, un afișaj tipic cu cristale lichide (LCD) conține un strat
subțire de cristale lichide nematice situat între doua foi de sticla.

Afisajele cu cristale lichide au urmatoarele

caracteristici: stralucirea, contrastul culorilor,
vizibilitate foarte buna, consum redus de
energie, viteza de raspuns opto-electronic,
memorie, timp de viata mare.
 Tehnologii privind monitoarele şi panourile de afişare
În ultimii ani s-au înregistrat progrese uimitoare în domeniul dispozitivelor de redare a
imaginii. Chimiştii au dezvoltat materiale cu cristale lichide, filtre de culoare, materiale
stratificate polimerice, foi de distribuţie uşoare din plastic turnat şi tehnologii pentru afişaje
din plasmă.

Primele ecrane grafice color de înaltă rezoluţie se bazează, în principal, pe tubul catodic al
televizoarelor. Afişajele cu cristale lichide (LCD) bazate pe substanţe chimice organice au fost
inventate în 1969.
 Fibre optice

Sunt fibre din sticla sau polimer care sunt folosite pe scara larga in domeniul
telecomunicatiilor, ele permitand transmisii pe distante mari deoarece lumina se propagă
prin fibră cu atenuare mică în comparație cu cablurile electrice si largimi de banda mai
mari decat alte medii de comunicatie. In comparatie cu cablul metalic, prezinta avantajul
transmiterii semnalului fara pierderi si fara interferente electromagnetice. De asemenea,
fibrele optice sunt folosite in industria calculatoarelor, automatizari industriale, in
exploatarea motoarelor termice pentru nave aeriene si maritime, etc. Fibra optică este
folosită și în iluminat, în aplicații medicale. Iluminarea cu fibră optică este folosită și în
aplicații decorative, la indicatoare, lucrări de artă și în pomi artificiali de Crăciun.
TERMODINAMICA
În termodinamică se izolează, imaginar sau real, corpurile care formează obiectul
studiului întreprins, de restul corpurilor. Corpul sau ansamblul de corpuri izolat se
numeşte sistem termodinamic. Corpurile din afara sistemului formează mediul exterior.

Sistem termodinamic

deschis, neizolat izolat adiabatic

diatermic

Sistemele care schimbă energie şi masă cu mediul exterior se numesc sisteme deschise
sau neizolate.
Sistemul care nu schimbă căldură este un sistem izolat adiabatic, iar cel care
nu schimbă masă este un sistem izolat diatermic.
 Sistem termodinamic

omogen eterogen

monofazic bi, tri-fazic

bi, tri, tetracomponent

monocomponent

amestecuri
substante pure

omogene eterogene

solutii amestecuri mecanice

Sistemul care are aceleaşi proprietăţi în toate punctele sale se numeşte sistem
omogen, iar cel care are aceleaşi proprietăţi numai în anumite domenii se numeşte
sistem eterogen.
 Transferul de energie şi de materie în sisteme izolate,
închise şi sisteme deschise:

(a) Supă caldă într-o sticlă de termos aproximează un

sistem izolat: nu scapă vapori, niciun fel de substantă nu
este adaugata sau eliminată şi niciun pic de căldură nu
“evadează” în mediul înconjurător (atât timp cât termosul
se comportă ca un izolator perfect). Un termos ideal
izolează complet supa de restul universului.

(b) supa caldă într-o cană cu un capac este un sistem închis; supa transferură
căldură mediului înconjurător, deoarece ea se raceste; cu toate acestea, nu
pierde si nu adaugă masă.
 Transferul de energie şi de materie în sisteme izolate,
închise şi sisteme deschise:

(c) supa fierbinte aflată într-o cană este un sistem deschis; ea transferă atât masă (vapori de
apă) cât şi de energie (caldura) mediului înconjurător, deoarece se răceşte. Materia sub formă
de piper, brânză rasă, biscuiti, sau alte tipuri de alimente din mediul înconjurător pot fi, de
asemenea, adăugate la supă (sistem).
 Sisteme termodinamice

(a) celule sanguine roşii sunt sisteme deschise.

Materia (precum O2 şi apa) intră şi iese din celulele rosii sanguine. De
asemenea, celulele rosii din sange schimbă căldură, cu mediul exterior.
 Sisteme termodinamice

(b) schimburi masive de energie şi materie apar când biosfera noastra, Pamantul, se
ciocneşte cu materie interstelară, cum ar fi asteroizi. Se crede că, cu 65 de milioane de
ani în urmă, o ciocnire a unui asteroid cu Pamantul a provocat distrugeri masive,
schimbări climatice, precum şi dispariţia dinozaurilor.
 Sisteme termodinamice

(c) Găurile negre au câmpuri gravitaţionale atât de puternice, astfel încât, materia şi
lumina sunt atrase înăuntru şi nu mai sunt eliberate. Ele sunt sisteme cu sens unic, în
care fluxului de materie şi energie este întotdeauna înspre interior niciodată spre
exterior. Găurile negre extind definiţiile sistemelor termodinamice terestre.
 Principiile termodinamicii
Principiul 0

Principiul zero al termodinamicii postulează existenţa unui parametru de stare

numit temperatură, T.

Doua sau mai multe corpuri izolate diatermic sunt in echilibru termic daca au
temperaturi egale.

Stabilirea echilibrului termic între corpurile separate diatermic stă la baza

termometriei. La contactul termic dintre două sisteme care diferă prin masa lor,
corpul mare numit rezervor de căldură (termostat) îşi menţine practic proprietăţile
neschimbate pe când proprietăţile corpului mic, numit termometru, variază
sensibil.

T(K) = t(0C) + 273,15

 Principiul întâi – principiul conservării energiei

Formularea cea mai generală a principiului întâi este dată de Robert Mayer în 1842:
Energia nu poate fi creată din nimic şi nu poate fi anihilată. Dacă dispare o energie de
un anumit fel, în locul ei apare o altă formă de energie. Această formulare mai este
cunoscută şi sub numele de principiul conservării energiei.
O consecinţă a principiului conservării energiei este legea echivalenţei: Diferite forme de
energie se transformă una în alta în proporţii riguros echivalente. De aici rezultă că : În orice
sistem izolat, conţinutul total de energie se menţine constant.
O altă formulare a principiului întâi este următoarea: este imposibilă construirea unui
perpetuum mobile de speţa I, adică a unei maşini care să producă energie din nimic.

U =Q–L L- lucru mecanic; L’ – lucru mecanic util

Q – caldura
𝑑𝑈 = 𝜕𝑄 − 𝜕𝐿 p - Presiunea
V - volumul
U este o funcţie termodinamică numită energie
𝑑𝑈 = 𝜕𝑄 − 𝑝𝑑𝑉 internă

𝑑𝑈 = 𝜕𝑄 − 𝜕𝐿′ − 𝑝𝑑𝑉
 Energia interna
Procesele termodinamice care au loc la volum constant se numesc procese izocore. La
aceste procese variaţia de volum dV = 0. Din relaţia principiului întâi se obţine:

𝜕𝑄𝑉 = 𝑑𝑈 𝑄𝑉 = 𝑈2 − 𝑈1 = Δ𝑈

Deci, la procese izocore schimbul de căldură QV este egal cu variaţia energiei interne U.

Entalpia
Procesele ce au loc la presiune constantă se numesc procese izobare. Pentru
acestea ecuaţia principiului întâi se poate scrie sub forma:
𝜕𝑄𝑝 = 𝑑𝑈 + 𝑝𝑑𝑉 2

lucrul mecanic maxim la procesele izobare este: 𝐿 න 𝑃𝑑𝑉

1 max

Procesele izobare pot fi tratate mai convenabil cu ajutorul entalpiei H, definită prin relaţia:

H = U +PV
𝜕𝑄 = 𝑑𝐻 − 𝑝𝑑𝑉 − 𝑉𝑑𝑝 + 𝑝𝑑𝑉 = 𝑑𝐻 − 𝑉𝑑𝑝
 Capacităţi calorice

Principala metodă experimentală de determinare a proprietăţilor calorimetrice

(capacităţi calorice, călduri de transformare, călduri de reacţie, etc.) este calorimetria.
Căldura specifiă medie, 𝑐 , pentru o subtanţă
𝑐
= q / m T
unde q este cantitatea de căldură schimbată de m grame de substanţă căreia îi
corespunde o variaţie de temperatură T;
𝜕𝑞
căldurii specifice absolute sau reale: 𝑐=
𝑚𝑑𝑡

Capacitatea calorică este dată de produsul dintre căldura specifică şi masa

sistemului. În chimia fizică se utilizează capacitatea calorică molară definită de
relaţia:
C = c* M,
Unde c este căldura specifică şi M este masa moleculară. Dimensiunile
capacităţii calorice molare sunt: cal/mol*grad.
Capacitatea calorică medie pe intervalul de temperatură T va fi:
𝑄 unde Q reprezintă cantitatea de căldură
𝐶=
Δ𝑇 dată unui mol de substanţă pentru a-i ridica
temperatura cu T grade.
𝜕𝑄
Capacitatea calorică absolută: 𝐶=
𝑑𝑇

Pentru procesele izocore:

𝜕𝑄𝑉 𝜕𝑈
𝐶𝑉 = 𝐶𝑉 =
𝑑𝑇 𝛿𝑇 𝑉

Pentru procesele izobare:

𝜕𝑄𝑃 𝜕𝐻
𝐶𝑃 = 𝐶𝑝 =
𝑑𝑇 𝛿𝑇 𝑃
 Termochimia
Studiul căldurii produsă sau necesară într-o reacţie chimică se numeşte termochimie.
Ecuaţiile termochimice reprezintă ecuaţii chimice care includ starea de
agregare a reactanţilor şi a produşilor de reacţie precum şi semnul şi valoarea efectului
termic ce însoţeşte reacţia chimică.

𝜗1 𝐴1(𝑙) + 𝜗2 𝐴2(𝑔) + 𝜗3 𝐴3(𝑠) +. . . ↔ 𝜗11 𝐴11(𝑠) + 𝜗21 𝐴12(𝑙) + 𝜗31 𝐴13(𝑔) +. . .

Ecuaţiile termochimice se bucura de toate proprietăţile ecuaţiilor algebrice: se

adună, se scad, se multiplică, obligatoriu aceleaşi operaţii algebrice se fac şi cu
căldurile de reacţie.
 Călduri de reacţie

Reacţiile chimice sunt însoţite de un schimb de căldură cu mediul exterior, denumit căldură
de reacţie. În termochimie, căldurile de reacţie se măsoară fie în condiţii izoterme-izobare,
fie în condiţii izoterme-izocore. Căldura de reacţie la volum constant, QV, este egală cu ΔU,
iar căldura de reacţie la presiune constantă, QP, este egală cu ΔH.
Căldura de formare a unei substanţe reprezintă efectul termic la presiune constantă ce
însoţeşte reacţia de formare a unui compus chimic din elemente(atomi sau molecule).
Căldurile de formare depind de presiune, temperatură şi starea fizică a substanţei. În
termochimie, starea standard a unei substanţe se consideră a fi la presiunea de 1 atmosferă
şi temperatura de 298,15K. Efectele termice definite în aceste condiţii poartă numele de
călduri de formare standard şi se notează cu Δ𝑓 𝐻0
298

. Efectul termic standard de formare al elementelor este zero.

Căldura de descompunere reprezintă efectul termic reprezintă efectul termic de descompunere a

1 mol de compus chimic în elementele componente.
Căldura de ardere care reprezintă efectul termic al reacţiei de ardere în oxigen a unui mol de
substanţă cu formarea oxizilor superiori, la presiunea de o atmosferă şi la o temperatură dată (în
termochimie 298K). Dacă substanţa este o hidrocarbură carbonul arde până la CO2 iar hidrogenul până
la H2O.
Entalpiile de ardere sunt zero pentru substanţele care sunt la gradul de oxidare maximă
(aceste substanţe nu mai ard), cum ar fi apa, dioxidul de carbon, dioxidul de siliciu etc. Aceasta este şi
cauza pentru care aceste substanţe se folosesc la stingerile de incendii.
LEGILE
TERMOCHIMIEI

legea Lavoisier-Laplace
legea lui Hess
legea lui Kirchhoff
Legea Lavoisier-Laplace

CO2 (g) + H2 (g) → CO (g) + H2O (g) are r H1 = 46,85 kJ

CO (g) + H2O (g) → CO2 (g) + H2 (g) va avea r H2 = - 46,85 kJ

Conform acestei legi: r H1 = - r H2

Deci, căldura de formare este egală şi de semn contrar cu căldura de descompunere.

Hformare = - Hdescompunere
 LEGEA LUI HESS

căldura de reacţie (QV sau QP) nu depinde de drumul reacţiei, adică de stadiile ei
intermediare, ci depinde numai de natura şi de starea reactanţilor şi produşilor de
reacţie.

1A1 + 2A2 +… + i Ai +… = ’1 A’1 + ’2A’2 +… + ’iA’i +…

Δ𝑟 𝐻𝑇,𝑃 = ෍ 𝜗𝑖′ 𝐻𝐴′ − ෍ 𝜗𝑖 𝐻𝐴𝑖 = ෍ 𝜗𝑖′ Δ𝑓 𝐻𝐴′ − ෍ 𝜗𝑖 Δ𝑓 𝐻𝐴𝑖

𝑖 𝑖
𝑖′ 𝑖 𝑖′ 𝑖
 Aplicaţii ale legii lui Hess în tehnologii

1.Calculul căldurii de reacţie din călduri de formare

Fe2O3(s) + 3CO(g) = 2Fe(s) + 3CO2(g)
ΔfH(kcal/mol) -196,2 -26,416 0 -93,968
Δ 𝑟𝐻298
0 0
= 3 Δ𝑓 𝐻298 𝐶𝑂2
0
+ 2 Δ𝑓 𝐻298 𝐹𝑒
0
− Δ𝑓 𝐻298 𝐹𝑒2 𝑂3
0
− 3 Δ𝑓 𝐻298 𝐶𝑂
= −6,462𝑘𝑐𝑎𝑙/𝑚𝑜𝑙

Deci reacţia este exotermă.

2.Calculul efectelor termice necunoscute ale unei reacţii chimice cu ajutorul efectelor
termice cunoscute ale altor reacţii.

Să se calculeze efectul termic al reacţiei:

(1) 2Fe(s) + 3/2 O2(g) = Fe2O3(s) ΔH1 = ?
Dacă se cunosc:
(2) 2Fe(s) + O2(g) = 2 FeO(s) ΔH2 = -126,46 kcal/mol
(3) 2FeO(s) + 1/2 O2(g) = Fe2O3(s) ΔH3 = -69,2 kcal/mol

ΔH1 = ΔH2 + ΔH3 = -195,6 kcal/mol

 3. În situaţia în care au loc două reacţii ce conduc, pornind de la două stări iniţiale
diferite, la aceeaşi stare finală, diferenţa între efectele lor termice reprezintă efectul termic
necesar pentru a trece de la o stare iniţială la alta.
De exemplu, CO2 se poate obţine atât din grafit cât şi diamant prin ardere:
Cdiamant + O2 ↔ CO2(g) (1) Δ𝐻1 = −94,422𝑘𝑐𝑎𝑙/𝑚𝑜𝑙
Cgrafit + O2 ↔ CO2(g) (2) Δ𝐻2 = −93,968𝑘𝑐𝑎𝑙/𝑚𝑜𝑙
Dacă scădem reacţia (2) di (1) se obţine reacţia (3):
Cdiamant ↔ Cgrafit (3)
Δ𝐻3 = Δ𝐻1 − Δ𝐻2 = −0,45𝑘𝑐𝑎𝑙/𝑚𝑜𝑙
Căldura degajată în acest caz este efectul termic de transformare polimorfă.
4.Dacă se desfăşoară două reacţii ce duc la produşi finali diferiţi, pornind de la aceeaşi
reactanţi atunci diferenţa dintre căldurile de reacţie, corespunzătoare celor două procese, va fi
tocmai efectul termic de trecere de la o stare finală la alta.
De exemplu, arderea completă şi incompletă a carbonului:
C(s) + O2(g) ↔ CO(g) + 1/2O2(g) (1) ΔH1 = -94,05 kcal/mol
C(s) + O2(g) ↔ CO2(g) (2) ΔH2 = -67,63 kcal/mol
CO(g) + 1/2O2(g) ↔ CO2(g) (3) ΔH3 = ΔH1 – ΔH2 = -27,42 kcal/mol
Această exemplificare arată că entalpia de formare a unei substanţe chimice nu depinde
de modul ei de obţinere.
5. Pentru combinaţii organice (benzine, motorine, uleiuri) nu se pot efectua experimental în
condiţii de presiune sau volum constant reacţiile formării lor directe din elemente şi deci nu
se pot măsura efectele lor termice.

Legea lui Hess pentru calculul efectului termic al unei reacţii izobare cu ajutorul căldurilor
de combustie devine:

Δ𝑟 𝐻𝑇,𝑃 = ෍ 𝜗𝑖 Δ𝑐 𝐻𝐴𝑖 − ෍ 𝜗𝑖′ Δ𝑐 𝐻𝐴′

𝑖
𝑖 𝑖′

Să se calculeze efectul termic al reacţiei de conversie a etilenei în etan:

C2H4(g) + H2(g) ↔ C2H6(g) (1) ΔH1 = ?
cunoscând căldurile de combustie:
C2H4(g) + 3O2(g) ↔ 2CO2(g) + 2H2O(l) (2) ΔcH2 = -337,2 kcal/mol
H2(g) + O2(g) ↔ H2O(l) (3) ΔcH3 = -68,3 kcal/mol
C2H6(g) + 7/2O2(g)↔ 2CO2(g) + 3H2O(l) (4) ΔcH4 = -372,8 kcal/mol

ΔH1 = ΔH2 + ΔH3 – ΔH4 = -32,7 kcal/mol

 LEGEA LUI KIRCHHOFF

𝜕𝐻 𝜕𝐻
𝑑𝐻 = 𝑑𝑇 + 𝑑𝑃
𝜕𝑇 𝑃
𝜕𝑃 𝑇
dacă ne referim la încălzirea izobară a unui mol de substanţă şi ţinem cont de relaţia:
𝜕𝐻
= 𝐶𝑃 dHP = CP dT
𝜕𝑇 𝑃
𝑇2
Δ𝐻𝑝 = 𝐻𝑇2 − 𝐻𝑇1 = න 𝐶𝑃 𝑑𝑇
𝑇1
În cazul variaţiei căldurii de reacţie cu T şi P, prezintă interes din punct de vedere practic,
variaţia efectului termic izobar cu temperatura.
Derivând în raport cu T relaţia:
𝜕Δ𝑟 𝐻 𝜕𝐻𝐴′ 𝜕𝐻𝐴𝑖
𝑖
= ෍ 𝜗′𝑖 − ෍ 𝜗𝑖
Δ𝑟 𝐻𝑇,𝑃 = ෍ 𝜗𝑖′ 𝐻𝐴′ − ෍ 𝜗𝑖 𝐻𝐴𝑖 𝜕𝑇 𝑃
𝜕𝑇 𝑃
𝜕𝑇 𝑃
𝑖 𝑖′ 𝑖
𝑖′ 𝑖
𝜕Δ𝑟 𝐻
= ෍ 𝜗′𝑖 𝐶′𝑃𝐴𝑖 − ෍ 𝜗𝑖 𝐶𝑃𝐴𝑖 = Δ𝑟 𝐶𝑃 expresia diferenţială a legii lui
𝜕𝑇 𝑃 𝑖′ 𝑖 Kirchhoff
𝑇2
𝜕Δ𝑟 𝐻𝑃
𝑟
𝑑Δ 𝐻𝑃 = 𝑟
𝑑𝑇 = Δ 𝐶𝑃 𝑑𝑇 Δ𝑟 𝐻𝑇2 = Δ𝑟 𝐻𝑇1 + න Δ𝑟 𝐶𝑃 𝑑𝑇
𝜕𝑇 𝑃 𝑇1

variaţia efectului termic al unei reacţii cu

temperatura este egală cu variaţia forma integrală a legii lui Kirchhoff
stoechiometrică a capacităţii calorice
 PRINCIPIUL AL DOILEA AL TERMODINAMICII

Primele formulări ale principiului al doilea au fost date independent se Clausius

(1850) şi de Kelvin (1851).

Este imposibil de realizat o transformare al cărei unic rezultat final să fie o

transmitere a căldurii de la un corp cu temperatură dată, la un altul cu o temperatură
mai ridicată (postulatul lui Clausisus).

Este imposibil de realizat un proces al cărui unic rezultat să fie o transformare

în lucru mecanic a căldurii luate de la o sursă de temperatură uniformă (postulatul lui
Kelvin).
 PRINCIPIUL AL DOILEA AL TERMODINAMICII

1824 Sandi Carnot a găsit relaţia de transformare a căldurii în lucru mecanic

P A
P1 Q1 L = Q1 – (-Q2) = Q1 + Q2

P2 B  = L / Q1 = (Q1 + Q2) / Q1
P3
Q2 Se postulează că între cantităţile de căldură Q şi
D temperaturile absolute T există o relaţie de directă
P4 C proporţionalitate:  = (Q1 + Q2) / Q1 = (T1 – T2) / T1

V1 V4 V2 V3 V
procesele reversibile

  (T1 – T2) / T1 procesele ireversibile

În forma generală relaţia lui Carnot va fi:

 = (Q1 + Q2) / Q1  (T1 – T2) / T1

Eficienta economică a transformării căldurii în lucru mecanic este în general mică.

imposibilitatea construirii unui perpetuu mobile de speţa a doua, adică a unei

maşini termice care să furnizeze lucru mecanic utilizând o singură sursă de căldură.
 ENTROPIA

(Q1 + Q2) / Q1 = (T1 – T2) / T1 se poate scrie sub forma:Q1 / T1 + Q2 / T2 = 0

Deci la un ciclu Carnot reversibil suma căldurilor reduse este zero.

Descompunând un ciclu reversibil oarecare în cicluri Carnot elementare, pentru
fiecare ciclu se poate scrie:
Q1 / T1 + Q2 / T2 = 0
însumând toate căldurile reduse corespunzătoare acestor cicluri se obţine: ර𝛿𝑄𝑟𝑒𝑣 /𝑇 = 0
1864 - Clausisus - Entropie: dS = Qrev / T Pentru procesele reversibile:
𝜕𝑄
𝑑𝑆⟩
Pentru procesele ireversibile 𝑇

𝑇𝑑𝑆 ≥ 𝜕𝑄 cea mai generală formulare a principiului al II lea al termodinamicii:

𝑇𝑑𝑆 ≥ 𝑑𝑈 + 𝜕𝐿

𝑇𝑑𝑆 ≥ 𝑑𝑈 + 𝑃𝑑𝑉

𝑇𝑑𝑆 ≥ 𝑑𝐻 − 𝑉𝑑𝑃
În sisteme izolate (U şi V sau H şi P sunt constante) au loc numai procese adiabatice (Q = 0) şi
ecuaţiile devin:
dSU,V  0 respectiv dSH,P  0
sau prin integrare:
SU,V  0 respectiv SH,P  0
Deci principiul al doilea al termodinamicii se poate formula cu ajutorul entropiei astfel: în orice
sistem izolat entropia sistemului păstrează o valoare constantă dacă în sistem au loc numai
procese reversibile şi entropia creşte dacă au loc procese ireversibile. Orice sistem izolat tinde
către starea de entropie maximă.
Entropia de reacţie

Δ𝑟 𝑆𝑇,𝑃 = ෍ 𝜗𝑖′ 𝑆𝐴′𝑖 − ෍ 𝜗𝑖 𝑆𝐴𝑖

𝑖′ 𝑖 𝑇
𝜕Δ𝑟 𝑆 Δ𝑟 𝐶𝑃 Δ𝑟 𝐶𝑃
= Δ𝑟 𝑆𝑇 = Δ𝑟 𝑆𝑇0 +න 𝑑𝑇
𝜕𝑇 𝑃
𝑇 𝑇0 𝑇

Pentru procesele chimice, variaţia entropiei se poate evalua după semnul variaţiei de volum.
Orice variaţie a volumului se determină din variaţia numărului de moli.
Reacţia de conversie a metanului de către CO2 reprezintă o reacţie endotermă ce stă la baza
atmosferelor controlate endoterme din tratamentele termice şi termochimice de carburare:
CH4(g) + CO2(g) ↔ 2CO(g) + 2H2(g)
Δ𝜗 = ෍ 𝜗′𝑖 − ෍ 𝜗𝑖 = 2 + 2 − 1 − 1 = 2

Δ𝜗 > 0 deci ΔV > 0 şi ΔS > 0

 BIBLIOGRAFIE

1. P.W.Atkins, J Depaula – Tratat de chimie fizica, Ed.Tehnica, Bucuresti,

1996
2. Uhlig’s Corrosion Handbook, Ed. John Wiley&Sons Inc. 2000
3. A.J.Bard, M.Stratmann, P.Unwin – Encyclopedia of Electrochemistry, Ed.
John Wiley&Sons Inc. 2003
4. B.Popescu, M.D.Ionita – Chimie, Ed.Matrix Rom, 2005
 Energia liberă (F)
potenţialul termodinamic izoterm-izocor (denumită şi energie liberă Helmholtz)
F = U –TS
T dS  dU + PdV
dU – T dS  -PdV
la procesele izoterme: dU – T dS = d(U – TS)T
dar (U – TS) este tocmai energia liberă, F, deci se va obţine: dFT  -pdV

În cazul unui proces izocor (P dV = 0) pentru care dFT,V  0 şi respectiv FT,V  0

la temperatură şi volum constante au loc în mod spontan numai acele procese în cursul
cărora energia liberă scade. La echilibru funcţia F are valoare minimă.

U = F + TS
Energia internă a sistemului, U, se compune din energia liberă, F, care poate fi transformată în
lucru mecanic şi din energia legată TS, care nu poate fi transformată în lucru mecanic, dar pe
care sistemul o poate schimba cu mediul sub formă de căldură.

Pentru un proces termodinamic se poate scrie: FT,V = UT,V - TST,V

F poate fi folosită ca un criteriu al spontaneităţii proceselor izoterm-izocore cât şi ca o
măsură a energiei interne pe care sistemul o poate transforma în lucru mecanic.
 Entalpia liberă (G)
potenţialul termodinamic izoterm-izobar sau potenţialul Gibbs.
G = H – TS
Dacă în relaţia T dS ≥ dH-VdP rezultă: dH – T dS  V dP

pentru procesele izoterme: dH – T dS = d(H – TS)T

Deoarece (H – TS) este entalpia liberă G rezultă: dGT  V dP
la procesele izobare dP = 0, daca atunci: dGT,P  0 şi respectiv GT,P  0

La temperatură şi presiune constante, decurg în mod spontan numai acele procese în

cursul cărora entalpia liberă scade. La echilibru funcţia G are valoare minimă.

Funcţia G este un criteriu al spontaneităţii proceselor izoterm- izobare şi o măsură a

lucrului mecanic util disponibil pe care îl are un sistem termodinamic.
Pentru un proces termodinamic se poate scrie: GT,P = HT,P - TST,P
Entalpia liberă de reacţie

Δ𝑟 𝐺𝑇,𝑃 = ෍ 𝜗′𝑖 𝐺 ′𝐴𝑖 − ෍ 𝜗𝑖 𝐺𝐴𝑖

𝑝𝑟𝑜𝑑𝑢𝑠𝑖 𝑟𝑒𝑎𝑐 tan 𝑡𝑖

Pentru o reacţie chimică se poate scrie:

rGT,P = rHT,P – T rST,P
 APLICATIA 1
Să se calculeze efectul termic al reacţiei:
Cr2O3(s) + 3C(s) = 2Cr(s) + 3CO(g) la 1000K cunoscându-se datele din tabel:

rH0298 = 190,3 Kcal

Substanţa c0P(cal*mol-1*K-1) T, K
Cr2O3(s) 28,53 + 2,2*10-3 T – 3,74*105 T-2 273 - 2000
C(s) 2,67 + 2,62*10-3 T – 1,17*105 T-2 273 - 2000
Cr(s) 5,84 + 2,36*10-3 T – 0,88*105 T-2 273 - 2000
CO(g) 6,25 + 0,9*10-3 T – 0,11*105 T-2 273 - 2000

Raspuns:
rH01000 = 186023,54 cal
 APLICATIA 2
Să se calculeze efectul termic pentru reacţia de ardere a hidrogenului la 4000C:
cunoscându-se datele din table, precum si
rH0298 = -136635 cal , respectiv rH0373 = -9725 cal

H2(g) + 1/2O2(g) = H2O

Substanţa c0P(cal*mol-1*K-1) T, K
O2(g) 6,1 + 3,3*10-3 T – 10,16*10-7 T2 273 - 2000
H2(g) 6,95 - 0,2*10-3 T + 4,81*10-7 T2 273 - 2000
H2O(l) 18,02 273 - 373
H2O(g) 7,18 + 2,37*10-3 T + 2,08*10-7 T2 373 - 2000

Raspuns:
rH0673 = -146445,21 cal
 APLICATIA 3
Pentru reacţia:
CO + 2H2 → CH3OH Se cunosc:
Să se calculeze variatia de entropie pe reactie la 3270C

CO(g) H2(g) CH3OH(g)

S0298 47,3 31,2 56,8
cal*mol-
1*K-1

c0P 6,6 + 7 – 0,2*10-3 T + 5 + 2,58*10-3 T

cal*mol- 1,2*10-3 T 0,48*10-6T2 – 5,89*10-6T2
1*K-1

Raspuns:
rS0600 = -67,4 cal /K
 APLICATIA 4
Să se calculeze variatia de entropie pe reactie la 1000K
Pentru reacţia:
Al2O3(s) + 3C(s) → 2Al + 3CO(g) Se cunosc:
rS0298 = 138,88 cal/K
c0P, cal*mol-1*K-1 T, K
Al(s) 4,8+ 3,2*10-3 T 273 - 930
Al(l) 7 930 - 2000
CO(g) 6,6 + 1,2*10-3 T 273 - 2000
C(s) 2,7+ 2,6*10-3 T 273 - 2000
Al2O3(s) 22 + 9*10-3 T 273 - 2000

In acest interval de temperatura Al se topeste. Ttop= 930K,

topH = 2500cal
Raspuns:
rS01000 = 138,5 cal /K
 APLICATIA 5
• Pentru reacţia:
2CO → CO2 + C

Se cunosc:
CO(g) CO2(g) C(s)
fH0298 -26,4 -94 0
Kcal*mol-1
S0298 47,3 51,06 1,36
cal*mol-1*K-1
c0P 6,6 + 10,3 + 2,7 +
cal*mol-1*K-1 1,2*10-3 T 2,6*10-3 T 2,8*10-3 T

Să se calculeze rG01000
Raspuns:
rG01000 = 342,4 cal
 APLICATIA 6

Să se calculeze entalpia reacţiei

Ca(s) + 1/2O2(g) → CaO(s) la 1000 C şi presiunea de 1 atm.
Se cunosc următoarele date termodinamice:

Substanţa fH298, Cp, cal/mol∙K

kcal/mol
Ca (s) 0 3,1 + 1,24∙10-3 T- 5,4∙105 T-2
CaO(s) -151 2,5 + 3,78∙10-3 T- 2,36∙106 T-2
O2 (g) 0 6,1 + 3,25∙10-3 T- 7,14∙106 T-2

Să se interpreteze rezultatul obţinut.

Raspuns:
rH0373 = -150069,94 cal
 APLICATIA 7
Să se calculeze entalpia liberă la 5770C şi presiunea de 1 atm pentru următoarea
reacţie:
N2(g) + 3 H2(g) →2 NH3(g).
Se cunosc următoarele date termodinamice:

Substanţa fH298, S298, Cp, cal/mol∙K

cal/mol cal/mol∙K
N2 0 191,61 6,6 + 1,2∙10-3 T - 0,5∙10-5 T2
H2 0 130,68 6,95 – 0,2∙10-3 T + 0,48∙10-6T2

NH3 -46,11 192,45 2,7 + 2,8∙10-3 T- 8,2∙10-6 T2

Să se interpreteze rezultatul obţinut.

Raspuns:
rG0850 = 84371,95 cal