SURSE CHIMICE DE CURENT

Alături de curentul electric furnizat industriilor de centralele termo- şi

hidroelectrice, o cantitate importantă de curent este furnizată tehnicii moderne de
sursele chimice de curent. Acestea sînt pilele galvanice (elemente galvanice) prin
care se înţeleg acele dispozitive care transformă energia chimică în energie electrică.
Ele reprezintă un lanţ electrochimie constituit din doi conductori electronici (metale,
grafit), reuniţi prin unul sau mai mulţi conductori ionici (electroliţi).
Sursele electrochimice de energie se pot clasifica în primare, secundare şi pile
de combustie.

PILE ELECTROCHIMICE PRIMARE

Pilele electrochimice primare se caracterizează prin faptul că energia electrică

se produce pe seama unor reactanţi ce se găsesc în pilă în cantitate imitată, iar
regenerarea lor prin electroliză, nu are loc.
Pila Leclanche este cea mai răspîndită pilă primară (uscată): este prezentată,
în două variante. Lanţul electrochimie al pilei este:

Anodul este confecţionat dintr-un cilindru de zinc, iar catodul, din cărbune^
învelit într-un sac de pînză, ori introdus într-un vas de porţelan poros, în care se
găseşte amestec de MnO2 şi negru de fum. Electrolitul este o soluţie apoasă de
NH4C1 sau KOH, trecută sub formă de pastă, cu amidon şi făină de grîu. Pentru a
evita consumarea electrodului de zinc, în urma acţiunii corosive a atmosferei, el se
izolează cu un ambalaj de masă plastică. Reacţiile care au loc în pilă se prezintă prin
ecuaţiile:

Reacţia globală este:

Reacţiile din pilă sînt mult mai complexe, după cum se demonstrează prin formarea
unor compuşi, ca: ZnO-Mn2O3; Mn2O3-H2O; ZnO; ZnCl2• 2NH3 şi ZnCl2
•4Zn(OH)2.
Pila are o f.e.m. de 1,5 - 1,6 V. Capacitatea ei este, pentru cele de buzunar, de
2A/h. Pila Leclanchă prezintă o mare importanţă economică care provine din
simplitatea manipulării şi uşurinţa transportului ei; volumul pilelor aflate în uz,
variază între 0,1 cm3 şi 1 m3, ceea ce corespunde la capacităţi disponibile variind
între ordinul mAh şi al 104 Ah şi la puteri cuprinse între cîţiva W şi cîţivâ MW.
Aria utilizării lor este extinsă acoperind domenii extrem de diferite : alimentarea
bateriilor de buzunar, a aparatelor de radio şi televizoarelor tranzistorizate, a
instalaţiilor de semnalizare etc.
Pila cu oxid mercurie este pila la care anodul este format din pulbere de zinc
amalgamată, iar masa activă la catod, din oxid roşu de mercur şi cărbune: pila are la
bază sistemul:

Reacţiile care se desfăşoară la cei doi electrozi sînt:

Reacţia globală:

Dacă în preajma electrodului de zinc se depăşeşte produsul de solubilitate,

precipităZnO:

Aceste pile se comercializează în formă de pastilă sau în formă de nasture.

Costul relativ ridicat şi fabricarea mai dificilă, limitează utilizarea ei pentru domenii
foarte restrînse.
Pentru alimentarea unor aparate medicale (dispozitive auditive, stimulatoare
cardiace şi altele), minicalculatoare, ceasuri fără angrenaje mecanice etc, s-au
realizat unele elemente galvanice primare, tip nasture, cu o durată lungă de
conservare şi funcţionare, cum sînt: pilele Li-Ag2Cr04, care după 53 luni pierde 10%
din capacitate, pilele Li-CuFe2 cu electrolit organic şi pilele cu electroliţi solizi de
tipul Ag3SI sau MAg4I5, unde M = K, Rb, care au o durată de funcţionare de 10—
20 ani.
 PILE ELECTROCHIMICE SECUNDARE (ACUMULATOARE)

Pilele secundare (acumulatoarele) sînt acelea în care partenerii de reacţie

consumaţi în timpul producerii energiei electrice (descărcare) se pot reface cu
ajutorul unui proces de electroliză, numit încărcare.
Au fost denumite sisteme (pile) convenţionale acelea care au o tehnologie
tradiţională, iar reacţia electromotric activă, se desfăşoară între substanţe comune
(electrod-electrolit) şi în electrolit apos.
În practică se utilizează frecvent, acumulatoarele, întrucât sînt capabile de a
înmagazina energie electrică care apoi, poate fi utilizată în diferite situaţii.
Acumulatorul cu plumb (Plante, 1859) are electrozii confecţionaţi din plăci
de plumb, sub formă de reţea sau cu ochiuri, umplute la polul negativ cu plumb
spongios, iar la polul pozitiv, cu dioxid de plumb. Plăcile de plumb, se pot înlocui
cu plăci formate dintr-un aliaj Pb-Sb 7,5%, acesta fiind mai rezistent la coroziune
decât plumbul pur (fig. 49). Electrolitul constă dintr-o soluţie de acid sulfuric, cu
densitatea de 1,26 g/cm3 (cînd acumulatorul este încărcat). Acumulatorul se
simbolizează prin următorul lanţ electrochimic:

Reacţiile chimice care se produc în timpul încărcării şi descărcării, pot fi

reprezentate prin reacţia globală:

Fig. 1. — Acumulator cu plumb:

 7 - plăci din aliaj PbSb: 2 –PbO2; 3 — Pb spongios; 4 — separator perforat;
5 - electrolit H2SO4.
Reacţiile care au loc la electrozi, atunci cînd acumulatorul furnizează energie
electrică (se descarcă) sînt:

Reacţiile sînt reversibile, ceea ce permite regenerarea acumulatorului printr-

un proces de electroliză.
Parametrii şi caracteristici funcţionale. Funcţionarea acumulatoarelor cu
plumb se manifestă prin tensiunea utilă la bornele elementului, prin curentul debitat
şi capacitatea rezultată la descăcare-.
Tensiunea electromotoare a cuplului galvanic Pb-PbO2 depinde de densitatea
electrolitului şi temperatura acestuia aşa după cum rezultă din tabelul 11.
Acumulatoarele cu plumb dau o tensiune de 2,01 — 2,06 V, rămînînd la
sarcina normală, aproape invariabilă, în timpul funcţionării. Cînd tensiunea scade (la
1,8 V) acumulatorul trebuie încărcat, altfel se degradează.
Capacitatea acumulatorului, definită prin cantitatea de electricitate restituită
de un acumulator încărcat în anumite condiţii, se măsoară în amperore (Ah).
Capacitatea este influenţată de toţi factorii determinanţi în funcţionarea
acumulatorului: cantitatea de materie activă; porozitatea materiei active; difuziunea;
cantitatea, concentraţia şi temperatura electrolitului; intensitatea curentului care
străbate elementul; gradul de formare electro-chimică a materiei active etc.
Autodescărcarea acumulatoarelor cu plumb. Acumulatorul este sediul unor
procese, în permanentă manifestare, independente de circuitul de utilizare, în timpul
încărcării, al descărcării şi chiar în repaus. Aceste procese poartă numele de
autodescărcare, efectul lor fiind în primul rînd o pierdere continuă din încărcarea
electrică a acumulatorului. în al doilea rînd, uzura pricinuită de aceste procese se-
adaugă uzurii normale a acumulatorului şi-i micşorează durata de funcţionare.
Cauzele autodescărcării sînt de natură chimică şi electrochimică.

Scurtcircuitele în interiorul acumulatorului provoacă descărcarea inutilă a

ambelor feluri de plăci. Diferitele acţiuni locale, chimice, ca atacarea plăcilor de
către impurităţile aflate accidental în electrolit, atacarea plumbului de către acidul
sulfuric din electrolit, densitatea şi temperatura necorespunzătoare ale electrolitului,
provoacă procesul de autodescărcare a acumulatorului. Există şi acţiuni locale cu
caracter electrochimie, prin constituirea de elemente galvanice parazitare care
produc curenţi locali şi duc la autodescărcări (sulfatări, coroziune etc).
Exploatarea acumulatoarelor cu plumb. Un element de acumulator se
compune totdeauna dintr-un vas (din sticlă, ebonită, materiale termoplastice,
ceramică-smălţuită, lemn căptuşit cu plumb) conţinînd un electrolit în care se găsesc
doi electrozi sub formă de plăci. Acestea se compun din suport şi materia activă.
Suportul asigură forma şi rezistenţa electrică a plăcii, de asemenea, constituie
reţeaua conductătoare a curentului electric între circuitul exterior şi materia activă a
plăcii. Materia activă întreţine fenomenele electrochimice la încărcare şi
descărcare.
Electrolitul folosit în exploatarea diferitelor tipuri de acumulatoare, are
densitatea cuprinsă între 1,080 şi 1,300 g/cm3, în funcţie de starea de încărcare în
timpul exploatării. Pentru acumulatoarele complet încărcate, densitatea electrolitului
are următoarele valori:
- acumulatoare staţionare 1,200 la 1,230 g/cm3
- acumulatoare de tracţiune 1,240 la 1,260 g/cm3
- acumulatoare pentru pornire
(auto, tractoare, moto) 1,260 la 1,280 g/cm3
- acumulatoare pentru aviaţie . . . 1,270 la 1,290 g/cm3
- acumulatoare pentru iluminat . . 1,210 la 1,240 g/cm3.
Adeseori densitatea electrolitului se dă în grade Baume (oBe). Valoarea
numerică exprimată în °Be diferă de cea a densităţii exprimată în g/cm3 sau kg/dm3.
Convertirea se face după formula:
144,32
=
144,32  n
în care:
−  este densitatea electrolitului [g/cm3] ;
− n - densitatea electrolitului [°Be].
Observaţie: Electrolitul imobilizat sub formă de gel, realizat prin diferite
reţete, reprezintă o soluţie tehnică mai nouă, pentru a se împiedica ieşirea
electrolitului din element în poziţii înclinate sau răsturnate, precum şi de a elimina
atmosfera corosivă produsă de gazele acide emanate la încărcare. Această soluţie s-
a adoptat pentru elementele mici şi mijlocii cu solicitări reduse de curent şi în special
pentru echiparea aparaturilor portabile cu sursă independentă. Materialul cel mai
potrivit pentru realizarea acestui electrolit, este silicatul de sodiu (sticla solubilă),
prepararea făcîndu-se după reţete speciale.
 La prepararea soluţiilor de acid sulfuric de diferite densităţi, valorile din
tabelul 12 pot fi de real folos.
Temperatura de îngheţare a soluţiilor apoase de acid sulfuric are un rol foarte
important, ea variază cu densitatea.
Sulfatarea plăcilor este un proces de formare, pe plăci, a unui exces de sulfat
de plumb (sub formă de cristale mari) greu de eliminat. Adăugarea de acid sulfuric
în loc de apă distilată şi descărcările lente, prelungite, urmate de lungă inactivitate,
cu variaţii de temperatură, sînt cazurile cele mai frecvente care provoacă procesul de
sul/atare. În acest caz, cristalele formate împiedică reactivitatea plăcilor, iar
încărcarea obişnuită nu are nici un efect; acumulatorul poate fi scos din funcţiune,
dacă sulfatarea este excesivă. Stabilirea fenomenului de sulfatare se face de către o
persoană cu experienţă.

Eliminarea sulfatării este, în prin cipiu, posibilă. în cazurile mai puţin grave,
după completarea electrolitului cu apă distilată, acumulatorul s-pune la încărcat.
Dacă din primele momente, apare fierberea, curentul inie ţial trebuie coborît pînă ce
fierberea încetează. Eliminarea sulfatării este terminată, cînd tensiunea şi densitatea
ajunse la valori normale, nu mai cresc timp de 4 ore. Se corectează densitatea.
În cazurile mai grave de sulfatare, se înlocuieşte tot electrolitul, cu apa
distilată, şi se pune acumulatorul la încărcare, timp de circa 24 ore. Dacă densitatea
electrolitului a ajuns la 1,12 g/cm3, se goleşte din nou elementul, se umple cu apă
distilată şi se reîncarcă. Repetînd operaţia de două sau de trei ori, se regenerează o
baterie de pornire, foarte sulfatată. Dacă operaţia reuşeşte, ultimul electrolit trebuie
înlocuit cu acid sulfuric de densitate normală. Se încarcă apoi doua ore.
Încărcarea acumulatoarelor, trebuie făcută imediat după constatarea unei
descărcări importante. O întîrziere de două, trei zile poate aduce neajunsuri stării
substanţelor active ale plăcilor, în special celor pozitive.
Pentru încărcare, se utilizează diferite surse. Generatorul de curent continuu
cu excitaţie în derivaţie sau mixtă, este una din sursele obişnuite de încărcare; de
asemenea, redresoarele prevăzute cu dispozitive de reglare. Cele mai moderne şi
economice surse de încărcare folosite în prezent pe o scară tot mai largă, sînt
redresoarele cu teristoare (diode cu siliciu sau germaniu, comandate), care au un
randament ridicat.
În procesul de încărcare, se leagă polii acumulatorului, cu bornele de aceeaşi
polaritate, la redresor, cînd au loc reacţiile:
 Conducerea încărcării este efectuată prin control şi măsurări. Sfîrşitul
încărcării este arătat de densitatea electrolitului şi tensiunea elementului, care nu
mai cresc. În acelaşi timp la ambele feluri de plăci, se observă o vie degajare de gaze,
ceea ce denotă că procesul de regenerare a maselor active s-a terminat şi începe
electroliza apei. O încărcare completă însă, nu trebuie oprită îndată după apariţia
acestor semne, ci se prelungeşte timp de încă 1—4 ore, pentru a se ajunge la
omogenizarea stării plăcilor şi la. aceeaşi concentraţie a electrolitului. Este necesar
acest lucru, pentru a se obţine valori reale, atît ale tensiunii elementului cât şi a
densităţii electrolitului. Omogenizarea este un efect al agitaţiei produse de gaze.
Termenul de supraîncărcare indică de obicei o operaţie abuzivă şi dăunătoare.
Îmbunătăţirile de perspectivă aduse acumulatoarelor de plumb, formează
obiectul unor cercetări aplicative cu importante implicaţii economice. Aceste
îmbunătăţiri ale acumulatoarelor din fabricaţia curentă se axează pe diferite direcţii,
ca:
- perfectarea unei tehnologii pentru turnarea aliajelor Pb-Ca;
- asimilarea aliajelor Pb-Ca pentru grătare şi realizarea unor acumula
toare de tip închis fără întreţinere şi de mare energie specifică (50—80 Wh/
kg);
- folosirea electrolitului imobilizat;
- înlocuirea acidului sulfuric în electrolit cu perclorat de potasiu care
permite obţinerea de valori mai mari de energie specificaşi performanţe bune
la temperaturi scăzute;
- ultrasonarea electrolitului (tratarea cu ultrasunete de frecvenţă 1 MHz
şi intensitate 1,9 W/cm2), avînd ca efect facilitarea procesului de difuzie
datorită intîrzierii apariţiei fenomenului de polarizare a electrozilor, permi-
ţînd o încărcare completă a celulei şi o creştere cu 30—35% a capacităţii
acumulatorului;
- îmbunătăţirea performanţelor plăcilor electrodice pozitive şi corespun
zător, prelungirea duratei de serviciu, mărindu-se capacitatea acestora prin
adăugarea unor substanţe de activare (adaosuri de porozitate), ca: grafit,
caolin, sulfat de magneziu, sulfat de aluminiu, carbonat de; sodiu (cu
efecte asupra texturii dioxidului de plumb din placa pozitivă) introduse fie
In masa activă, fie în aliajul Pb-Sb pentru grătare, fie în electrolitul acumu
latoarelor deja montate.
Toate aceste soluţii de modernizare a acumulatoarelor cu plumb sînt impuse
de faptul că acestea au o pondere în fabricaţie de 75—80%.
Acumulatorul alcalin fero-nichel (Edison, 1902) împreună cu acumulatorul
Cd-Ni constituie bazele surselor electrochimice de energie electrică şi înregistrează
un avînt deosebit în ultimii ani, datorită rezistenţei faţă de solicitări mecanice şi
electrice.
Acumulatorul Fe-Ni, cînd este încărcat formează pila reversibilă:

Mecanismul funcţionării acestui acumulator are la bază o serie de reacţii

complicate, care se pot rezuma prin următoarea reacţie globală:

Reacţiile la electrozi în timpul funcţionării pot fi reprezentate schematic

astfel:

Fiecare acumulator cuprinde un număr de plăci negative, între care se găsesc

intercalate plăcile pozitive, legate în paralel.
Electrolitul este format dintr-o soluţie 21% de KOH, cuprinzînd 5% LiOH;
prezenţa acestuia măreşte tensiunea, capacitatea şi durata acumulatorului. Spre
deosebire de acumulatorul de plumb, electrolitul nu ia parte la reacţiile de
descărcare şi încărcare.
Tensiunea acestui acumulator, iniţială este de 1,65 V, medie de 1,2 V şi
minimă de 1,1 V; el suportă un număr mare de încărcări şi o întreţinere simplă. Se
utilizează în special, acolo unde există condiţii grele de lucru, cum ar fi, la iluminatul
trenurilor şi la acţionarea locomotivelor din mine. Sînt semnalate şi unele
dezavantaje, ca: tensiune mică la borne, ceea ce necesită un număr mare de elemente
pentru a forma o baterie de aceeaşi forţă electromotoare; randament de curent mai
mic (82%); randament de energie (60%) mai scăzut faţă de acumulatorul de plumb;
cost mai ridicat.
Acumulatorul alcalin cadmiu-nichel a fost realizat cu scopul de a fi utilizat
în orice condiţii de lucru. Realizîndu-se închis ermetic, sînt înlăturate unele operaţii
de întreţinere şi unele pericole legate de acestea (vărsarea eleotroli-tului agresiv).
Acumulatorul este format din lanţul electrochimie:

Reacţia principală de încărcare-descărcare este următoarea:

Electrolitul este tot o soluţie de KOH, 21% cu LiOH, 5%.

 Acest acumulator are capacitatea cuprinsă între 4 mAh şi 30 Ah şi se utilizează
în tehnica sateliţilor şi la alimentarea unor aparate independente de reţeaua de
curent electric.
Avantajele pe care le prezintă sînt următoarele: conservă mai bine sarcina
decât acumulatorul Fe-Ni; cadmiul nu se pasivează cînd acumulatorul se descarcă
foarte repede la temperatură scăzută; potenţialul de încărcare este mai mic. Ca şi
acumulatorul Fe-Ni este rezistent la încărcări şi descărcări rapide sau la
scurtcircuitări.
Sisteme electrochimice neconvenţionale. Studiile întreprinse în scopul reali-
zării surselor electrochimice de mare densitate de energie, au dovedit că folosirea
apei ca solvent al electrolitului nu permite realizarea acestor surse de mare densitate
de energie. Aceasta, din cauză că apa, avînd o tensiune de descompunere de 1,23 V,
nu poate servi ca solvent în pilele dotate cu anozi din metale foarte active cum sînt,
alcalinele şi alcalino-pămîntoasele. în sistemele neconvenţionale se utilizează un
solvent organic ceea ce face posibilă confecţionarea anodului dintr-un astfel de
metal, puternic reducător. Asociat cu o sare a unui metal tranziţional, permite
realizarea surselor1 electrocbi-mice ale căror densităţi de energie depăşesc mult
performanţele celor ce folosesc apa ca solvent.
Alegerea anodului este o problemă relativ uşor de rezolvat. El este constituit
dintr-un metal care se comportă ca un donor de electroni. Studiile efec-tuatej au
demonstrat că litiul este metalul cel mai avantajos ca anod în pilele cu solvent
organic. Avînd în vedere că aceste pile lucrează şi la temperaturi apropiate de 70°C
unde apar fenomene de coroziune, se utilizează numai litiu de înaltă puritate
(99,97%).
Alegerea catodului este mai dificilă, el joacă rolul acceptorului de electroni,
în general, catozii se formează prin comprimarea sau precipitarea substanţei active,
pe un electrod-suport, avînd rezistenţă mecanică şi o bună conducti-bilitate
electronică.
Metalele ale căror săruri se studiază în calitate de catod sînt metale tran-
ziţionale, ca: V, Cr, Mo, W, Mn, Fe, Co, Ni, Cu şi altele, dar sînt luate în discuţie
numai sărurile corespunzătoare din punct de vedere termodinamic şi care, cuplate cu
anodul de litiu, dau o densitate masică practică, mai mare de 200 Wh/kg.
Alegerea solventului organic în pilele electrice este semnalată din 1952. El
trebuie să prezinte în primul rînd, inerţie chimică faţă de litiu. Soluţia obţinută
trebuie să aibă o bună conductibilitate ionică pentru a se reduce la minimum posibil
căderile chimice de tensiune. Acestor cerinţe corespund în primul rînd solvenţi cum
sînt: carbonatul de etilena; carbonatul de propilenă; sulfatul de dimetil. Amestecul
primilor doi solvenţi este preferat în multe pile, deoarece dau soluţii cu o bună
conductibilitate, reduc visco-zitatea sistemului şi opresc corodarea substanţelor
utilizate drept catozi, şi deci, viteza de autodescărcare.
 Electrolitul este o sare anorganică dizolvată în solventul organic.
Funcţionarea pilelor cu solvent organic a fost cercetată de Chilton, pentru
pila care foloseşte ca solvent carbonatul de propilenă (CP) şi este simbolizată prin
următorul lanţ electrochimie:

Reacţiile la cei doi electrozi sînt:

înlocuirea clorurii de argint cu clorură cuprică, constituie un progres faţă de

prima pilă prezentată la care catodul este clorura de argint. Lanţul electrochimie
ce simbolizează această pilă este următorul: (—) Li | sare de litiu într-un solvent
organic |CuCl2| Cu(+), iar procesele potenţial active sînt următoarele:

În ultimii ani au fost studiate şi realizate mai multe tipuri de sisteme ne-
convenţionale, utilizîndu-se multe materiale catodice care, asociate cu electrodul de
litiu, solventul fiind organic, sînt capabile de mari densităţi de energie.

PILE DE COMBUSTIE

Pila de combustie se defineşte ca fiind un generator de energie electrică,

alimentată continuu cu specia activă la electrozi. La electrodul de combustibil are
loc oxidarea acestuia din urmă cu oxidantul alimentat la celălalt electrod. Printre cei
mai obişnuiţi combustibili se menţionează H2, CH3OH, N2H4, hidrocarburi, CO şi
alţii; oxidantul este oxigenul pur sau diluat (aer atmosferic).
Clasificarea pilelor de combustie se face după multe criterii. Unele iau în
considerare temperatura de funcţionare; altele, electrolitul utilizat, natura
combustibilului (lichid sau gazos) sau procesul de alimentare cu combustibil (pile
directe sau indirecte).
Pila hidrogen-oxigen (H2-O2). este cea mai bine studiată şi mai răspîndită; a
servit ca sursă de energie electrică şi apă, pe capsulele trimise în cosmos în cadrul
proiectelor Gemini şi Apollo.
 În această pilă prezentată în figura 2, procesul electromotric activ, invers
electrolizei, constă în sinteza apei din elementele constitutive. Reacţia controlată,
eliberează energie electrică şi căldură în cantitate echivalentă cu entalpia liberă a
reacţiei de formare a apei.

Fig. 2 — Schema pilei de combustie H2-O2: 1 — electrozi de Ti cu catalizator de

Pt; 32 — membrană schimbătoare de ioni; a — meşă pentru menţinerea cotei de
epă în membrana schimbătoare de ioni.

Se precizează că hidrogenul care ocupă primul loc printre combustibilii

utilizaţi în aceste pile, prezintă dezavantajul (în afară de pericolul inflamabilităţii)
legat de imposibilitatea lichiefierii lui, ceea ce ridică probleme destul de dificile. în
unele aplicaţii militare, acest dezavantaj a fost rezolvat prin folosirea hidrurii de litiu,
care degajă hidrogen sub acţiunea apei. Reacţiile care au loc în pilă sînt următoarele
:

Pilele se folosesc asamblate în baterii. Pe nava cosmică Gemini s-a folosit o

baterie ce putea asigura 900—2000 W şi furniza apă 0,56 //kWh de energie electrică.
Pila Bischoff la care electrolitul este din Na2CO3 topit, anodul din cărbune,
iar catodul din magnetită poroasă, înbibată cu oxigen sau aer (funcţionează ca un
electrod de oxigen), are un domeniu de utilizare mai restrîns, fig. 3.
Folosirea de electrozi poroşi este justificată prin aceea că aceştia oferă o
suprafaţă de reacţie, mult mărită, pe unitatea de volum. Reacţiile care au ioc la
electrozi, sînt:
 Fig. 3. Pila Bischoff:
1 — anod; 2 — catod; 3 — magnetită;
4 — cilindru poros ; 5 — pulbere de
cărbune; 6 — cilindru de sîrmă.
Regenerarea electrolitului are loc în masa poroasă, conform reacţiei:
2Na2O + 2CO2 → 4Na+ + 2CO3−
Forţa electromotoare a acestei pile este de 1,95 V, iar randamentul se pretinde
a fi 98%.
Pila de combustie biochimică (PCB) se bazează pe procese biochimice înso-
ţite de degajare de energie, care decurg în mai multe etape controlate de anumite
enzime, putînd funcţiona cu substanţe biologice naturale existente în organism (PBC
directă) sau produse de anumite microorganisme (PBC indirectă). Astfel de
convertizoare electrochimice de energie sînt destinate pentru alimentarea unor
stimulatoare cardiace sau pentru prelucrarea reziduurilor umane într-o ecologie
izolată ca cea din navele cosmice.
PCB indirectă, recomandată pentru a fi folosită în zborurile spaţiale, capabilă
de a recupera apa sau oxigenul din unele deşeuri, este sistemul ce conţine bacteriile
Chlorella pyrenoidosa la catod şi Micrococus ureae la anod.
 PCB directă (fig. 4), bazată pe conversia directă a energiei glucozei din
organism în prezenţa oxigenului şi utilizată la alimentarea stimulatoarelor cardiace,
fiind împlântată prin operaţie chirurgicală, foloseşte ca materiale de electrod, de
obicei, pentru anod Pt pură sau aliaje platinice (Pt-Ru), iar pentru catod Pt sau aliaje
de aur (Au-Pd). Electrolitul dintre cei doi electrozi este, de cele mai multe ori, o
soluţie tampon de bicarbonat (pH=l,4) căruia i se adaugă combustibil, O2 şi CO2 de
concentraţii apropiate de cele fiziologice. în afară de glucoza drept combustibil se
poate folosi şi glucozamina, acidul gluconic, fructoza şi manoza. O astfel de pilă, la
37°C, generează un curent de ordinul A.

Fig. 4 — Secţiune transversală într-o

pilă de combustie biochimică destinată
la alimentarea, stimulatoarelor cardiace
(PBC directă):
1 — izolare electrică; 2 — membrană permeabilă selectivă pentru glucoza; 3
— anod poros hidrofil, de glucoza (combustibil); 4 — electrolitul, conjinut într-o
matrice de membrană schimbătoare de electroni^ — electrod poros hidrofob, de
oxigen; 6 — membrană permeabilă, selectivă pentru oxigen; 7 —strat limită; 8 —
canal de aer;