8.

DETERMINAREA CONSTANTEI LUI PLANCK ŞI A LUCRULUI

MECANIC DE EXTRACȚIE AL ELECTRONILOR

I. Consideraţii teoretice
Emisia de electroni de către unele metale sub acţiunea luminii se numeşte efect
fotoelectric extern. Electrodinamica clasică, conform căreia lumina se propagă sub
forma unor unde monocromatice continue, nu poate explica legile efectului
fotoelectric. Teoria cuantică a radiaţiei afirmă că emisia de lumină nu are loc în mod
continuu, ci în cantităţi discrete, numite cuante de lumină (fotoni). Fiecare cuantă
poate fi exprimată printr-o frecvenţă determinată. Energia cuantei este:
  h (1)
unde :  este frecvenţa radiaţiei iar h este constanta lui Planck.
Presupunem că suprafaţa unui metal este iradiată de o cuantă de energie
electromagnetică (foton). Dacă această energie este transmisă unui electron din metal,
electronul va primi energia fotonului   h . O parte din această energie este folosită
pentru învingerea lucrului mecanic de extracție a electronului din metal L. Această
energie va fi mai mare pentru electronii aflaţi la o oarecare adâncime de suprafaţa
metalului şi mai mică pentru electronii aflaţi imediat sub suprafaţă. Prin lucrul
mecanic de extracție se înțelege energia minimă necesară scoaterii electronilor din
metal. Energia cinetică maximă a electronilor smulşi din metal se determină din
ecuaţia lui Einstein:
1
h  L  mv 2max (2)
2
În lucrarea de faţă se utilizează o celulă fotoelectrică cu stibiu-cesiu. Celula are
forma unui balon din sticlă vidată, presiunea aerului ajungând la 10-6-10-7 torr. Pe o
jumătate de suprafaţă interioară a balonului, acoperită cu o pătură de argint s-a depus
un strat foarte subţire de stibiu şi apoi un strat subţire de cesiu. Se obţine un amestec
de Ca3Sb care serveşte drept catod. Un asemenea catod are un lucru mecanic de
extracție mic şi pragul roşu al efectului fotoelectric pentru elementul fotoelectric dat
se află în domeniul vizibil al spectrului. În partea centrală a balonului se află anodul
A care este de forma unui inel metalic. Dacă asupra catodului se trimite un fascicul
de lumină, din catod vor fi smulşi electroni, numiți fotoelectroni (Fig.1).

Fig. 1
 Datorită diferenţei de potenţial ce există între anod şi catod, electronii
respectivi se vor îndrepta spre anod şi vor închide circuitul format din celula
fotoelectrică, microampermetru, potențiometrul şi sursa de tensiune.
Dacă se inversează polaritatea sursei de tensiune, legând catodul celulei
fotoelectrice la polul pozitiv al sursei de tensiune reglabilă și anodul la polul negativ
al sursei de tensiune, se poate fixa cu ajutorul potenţiometrului P o diferenţă de
potenţial, U, care să frâneze electronii smulşi sub influenţa luminii. În această
situaţie, fotocurentul din circuit se anulează. Deci energia cinetică a electonilor va fi
anulată de energia electrică produsă de tensiunea de frânare a fotoelectronilor și
rezultă:
mv 2max
 eU (3)
2
unde : U este tensiunea electrică de frânare și e=1,6.10-19 C este sarcina electronului.
Folosind relația (2), relaţia (3), devine:
h  L  eU (4)
din care rezultă că tensiunea electrică de frânare este funcţie de frecvenţă:
h L
U  (5)
e e
Se observă că reprezentând grafic dependenţa U=f() se poate determina
constanta lui Planck şi lucrul mecanic de extracție al electronilor din catod. Mărimea
h/e reprezintă tangenta unghiului de înclinare, , sau panta dreptei (5) iar L/e
reprezintă ordonata la origine a graficului (Fig. 2).

Fig. 2

III. Modul de lucru

1. Se realizează montajul din figura 3, unde C-A este fotocelula (C- catodul; A-
anodul), P-potenţiometrul, V-voltmetrul, G-galvanometrul (microampermetrul
de semsibilitate ridicată). Celula fotoelectrică se poalarizează invers, astfel
încât catodul fotocelulei este legat la polul (+), iar anodul la polul negativ (-) al
sursei de curent continuu.
 C A

+ +
P V G
- -

Fig. 3

2. Se iluminează catodul celulei fotoelctrice cu ajutorul unei surse de lumină. Se

are în vedere că lumina nu poate ajunge la celula fotoelectrică CA fiind
obturată de un ecran opac (opturator). Obturatorul se află între lampă cu
mercur şi fotocelulă.
3. Se aduce galvanometrul G la zero cu ajutorul reglajului brut şi fin ce se află pe
suprafaţa exterioară a galvanometrului.
4. Tensiunea indicată de voltmetrul V fiind nulă (operaţia se face cu
potenţiometrul P), se introduce primul filtru între lampa cu mercur şi celula
fotoelectrică.
5. Îndepărtând ecranul opac, lumina trece prin filtrul colorat, ajunge la celula
fotoelectrică iar galvanometrul indică un curent electric numit fotocurent.
6. Cu ajutorul potenţiometrului P se aduce la zero curentul indicat de
galvanometru, notând tensiunea de frânare, U. Se calculează frecvenţa  a
c
filtrului de lumină cu ajutorul relației   , unde c=3 108 m/s este viteza

luminii in vid. Se execută această operaţie cu 5 filtre de lumină, având grijă ca
după fiecare măsurătoare să obturăm lumina dată de sursa de lumină cu
ajutorul obturatorului.
7. Datele experimentale se trec în tabelul de mai jos:

Nr. Culoare Lungimea Frecvenţa Potenţialul de Constanta lui Lucrul de

Crt. filtru de undă radiaţiei frânare Planck extracţie
λ(nm) (1014 Hz) U (V) h (Js) L (eV)

1 ROSU 720
2 PORTOCALIU 620
3 GALBEN 580
4 VERDE 560
5 ALBASTRU 520

8. Se reprezintă grafic dreapta U=f() și se măsoară unghiul  dintre dreaptă şi

axa abscisei. Cunoscând sarcina electronului e=1,6x10-19 C, din relația:
h
tg 
e
 se determină constanta lui Planck:
h  e  tg
9. Din intersecția dreptei cu axa tensiunii de frânare, U, (segmentul OQ) se
determinată raportul:
L
 OQ
e
de unde se poate exprima lucrul mecanic de extracţie al electronilor din catod,
exprimat în electronivolți (eV):
L  e OQ