UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" DIN BUCUREŞTI

CATEDRA DE FIZICĂ

LABORATORUL DE FIZICA ATOMICA SI NUCLEARA

BN - 030

DETERMINAREA CONSTANTEI LUI PLANCK DIN

STUDIUL EFECTULUI FOTOELECTRIC

1
 DETERMINAREA CONSTANTEI LUI PLANCK DIN
STUDIUL EFECTULUI FOTOELECTRIC

Scopul lucrarii:

In aceasta lucrare se studiaza efectul fotoelectric extern produs pe catodul unei

celule fotoelectrice, se masoara energia cinetica a electronilor ca functie de frecventa
luminii incidente pe catod, si constanta lui Planck h aratandu-se ca energia cinetica a
electronilor este independenta de intensitatea luminii incidente.

Teoria lucrarii:

Electronii pot fi emisi de catre suprafata anumitor metale prin iradierea acestora cu
lumina cu lungimi de unda mici (efect fotoelectric).
Energia electronilor emisi depinde de frecventa ν 0 a luminiii incidente, nu si de
intensitatea acesteia (intensitatea fascicolului de lumina incident determina doar numarul
de electroni liberi emisi!).
Aceste rezultate experimentale contrazic principiile fizicii clasice si au fost
interpretate pentru prima data de catre Albert Einstein in 1905. Acesta a postulat faptul ca
lumina consta dintr-un flux de particule, numite fotoni, a caror energie este proportionala
cu frecventa lor
E=hν

Factorul de proportionalitate h din formula anterioara, cunoscut sub numele de

constanta lui Planck, este o constanta universala a naturii.
Ecuatia de conservare a energiei in procesul de emisie a fotoelectronilor este:

E c =hν -L extr

(unde E c este energia cinetica a fotonului emis, iar L extr este lucrul mecanic de
extractie al electronilor din metal).
Putem determina constanta lui Planck din punct de vedere experimental prin
expunerea unei celule fotoelectrice la lumina monocromatica (lumina ce are o singura
lungime de unda- spre deosebire de fasciculele luminoase obisnuite, nefiltrate, care
prezinta un amestec de lungimi de unda) si masurarea energiei cinetice a fotoelectronilor
emisi.
In figura 1 este prezentata schema experimentului, in care fascicolul de lumina este
incident pe catodul dispozitivului (in cazul nostru acesta este un fir de platina plasat pe o
suprafata de potasiu).
O parte dintre electronii emisi ajung la anod, unde formeaza curentul fotoelectric
prin circuit.
In cazul in care se aplica un potential negativ care este crescut treptat asupra
fotoelectronilor emisi de catre catod, va rezulta o descrestere a fotocurentului pana la
anularea sa.

2
 Tensiunea aplicata, la care acesta se anuleaza poarta numele de tenisiune de stopare
U0.
Atunci cand tensiunea negativa aplicata anodului atinge valoarea XXX, chiar si
electronii cu cea mai mare energie cinetica si cel mai mic lucru mecanic de extractie din
catod, nu mai pot ajunge la anod.
In cadrul experimentului, tensiunea aplicata pe anod este generata cu ajutorul unui
condensator care este incarcat de catre electronii incidenti pana la tensiunea U 0 (asa cum se
arata in figura 1).

Fig. 1

Putem calcula astfel energia cinetica a electronilor cu ajutorul ecuatiei de

conservare a energiei, in cazul in care masuram tensiunea U 0 .

eU 0 =hν -L extr

Observam ca atunci cand reprezentam tensiunea de stopare U 0 ca o functie de frecventa,

ecuatia anterioara reprezinta ecuatia unei drepte cu panta:

ΔU 0 h
m= =
Δν e

Atunci cand cunoastem sarcina elementara a electronului e ecuatia anterioara poate

fi folosita pentru a afla constanta lui Planck.

Descrierea instalatiei experimentale si a aparaturii utilizate:

Instalatia experimentala este reprezentata in figura 2 (in care distantele specificate

in partea de jos a desenului sunt date in cm).

3
 Fig. 2

a= lampa cu vapori de mercur

b= diafragma iris pentru ajustarea dimensiunii fasciculului luminos
c= lentila cu distanta focala f=100 mm
d= disc rotativ care permite schimbarea filtrelor de interferenta
e= fotocelula

Modul de lucru:

1-selectati pe comutatorul multimetrului scala de tensiune pe V in curent continuu

2-selectati cu ajutorul discului rotativ filtrul de interferenta cu lumina galbena ( cu
lungimea de unda de 578 nm )
3-descarcati condensatorul (prin tinerea pe pozitie a comutatorului pana cand multimetrul
va indica tensiunea de zero volti)
4-incepeti masuratoarea prin eliberarea comutatorului, asteptati pana cand condensatorul se
incarca la tensiunea U 0 si apoi notati valoarea tensiunii XXX.
5-selectati cu ajutorul discului rotativ filtrul de interferenta (cu lungimea de unda de 546
nm ) si repetati masuratoarea
6- repetati masuratoarea pentru culorile albastru si violet ale filtrului (cu lungimile de unda
de 436 si 405 nm repectiv).

Valorile obtinute se trec in urmatorul tabel:

U0 u 0 ± σU
Filtrul 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ν ⋅ 1011
λ (nm) 0

galben 578 0,8 5190

verde 546 0,9 5494
albastru 436 1,4 6883
violet 405 1,6 7412

4
 Observatii legate de protectia muncii si desfasurarea experimentului:

1-nu priviti direct in fasciculul de lumina de la lampa cu vapori de mercur si nici in reflexii
ale sale
2-respecati cu atentie instructiunile de folosire pentru lampa cu vapori de mercur
3-nu este necesar sa se traga perdelele in laborator pentru a se scadea fondul de
luminozitate

Prelucrarea datelor experimentale:

1-se va reprezenta grafic cu ajutorul hartiei milimetrice tensiunea U 0 de franare, functie

de frecventa ν a luminii incidente.
2-dependenta lui U 0 de ν fiind liniara urmeaza sa trasam o dreapta printre punctele
experimentale.
ΔU 0
3-panta dreptei calculata din grafic va fi: , valoare care va trebui sa egaleze raportul
Δν
h
, putand astfel sa calculam valoarea constantei lui Planck.
e

( )
1. Se calculează h pentru λ i , λ j metoda analitica

σU =
∑ (U 0 − U 0i )2 n = 10 ; λ=
c
0 n(n − 1) ν
hν = hν 0 + eU
⎧ hν1 = hν 01 + eU1
⎨
⎩hν 2 = hν 02 + eU 2
_________________________
h(ν 2 − ν1 ) = / e(U 2 − U1 )
U − U1
h12 = e 2
ν 2 − ν1
U j −Ui
hij = e i, j = 1;2;3;4.
ν j − νi
h12 ; h13 ; h14 ; h23 ; h24 ; h34

h=
∑ hi n=7.
n

2. Metoda grafica
ΔU
ν = f (U 0 ) ; h=e .
Δν

5
 Observatii finale:

A): Sub numele de efect fotoelectric distingem mai multe fenomene.

1. Efectul fotoelectric extern - consta in emisia de electroni de catre un metal sau un

semiconductor (in exteriorul lor) sub actiunea radiatiilor din domeniul vizibil si
ultraviolet. In acest efect sunt implicati electronii “liberi” (de conductie).
2. Fotoionizarea (efectul fotoelectric asupra atomilor izolati) - consta in extragerea
electronilor din atomii unui gaz la interactiunea acestora cu radiatii din domeniul
ultraviolet.
3. Efectul fotoelectric al radiatiilor X - consta in scoaterea in afara metalului a electronilor
interiori ai atomilor sub actiunea radiatiilor X (care au energii de ordinul miilor de eV).
4. Efectul fotoelectric intern -consta in marirea numarului de purtatori “liberi” de sarcina
electrica in interiorul unui metal sau al unui semiconductor, fara ca acestia sa paraseasca
sistemul, in urma interactiunii sistemului cu radiatiile luminoase. Se obtine o micsorare
rapida a rezistentei electrice a materialului iradiat.
5. Efectul fotovoltaic -consta in aparitia unei tensiuni electromotoare la contactul dintre un
semiconductor si un metal sau la contactul dintre doi semiconductori daca regiunea de
contact este iradiata cu un fascicul de lumina.

In lucrarea de fata am studiat efectul fotoelectric extern pentru un metal (catodul

unui celule fotoelectrice).

B): Legile efectului fotoelectric extern:

1. Intensitatea curentului fotoelectric de saturatie este direct proportionala cu fluxul

radiatiilor incidente la frecventa constanta;
2. Energia cinetica maxima a fotoelectronilor creste liniar cu frecventa raditiilor si nu
depinde de fluxul acestora. Panta acestei drepte nu depinde de conditiile experimentale.
3. Efectul fotoelectric extern se produce numai daca frecventa radiatiilor incidente este mai
mare sau egala cu o valoare minima numita frecventa de prag specifica fiecarui
material.
4. Efectul fotoelectric extern se produce practic instantaneu.

Intrebari:

1-in ce consta efectul fotoelectric?

2-ce este constanta lui Planck si ce unitati de masura are ea?
3-care este semnificatia fizica a potentialului de franare?
4-enumerati posibilele surse de erori din cadrul experimentului si sugerati metode de
reducere a erorilor.

6
 DETERMINAREA CONSTANTEI RYDBERG

1. Scopul lucrării
Determinarea constantei implicate în seriile spectrale ale atomilor hidrogenoizi.

2. Teoria lucrării
Atomii fiecărui element chimic emit, atunci când sunt excitaţi (de exemplu într-o
descărcare în gaz), un spectru optic caracteristic de radiaţii, astfel că fiecare element poate fi
identificat după spectrul său. Aceasta este esenţa analizei spectrale calitative. De asemenea,
atomii pot fi excitaţi prin absorbţie de radiaţie, spectrul de absorbţie fiind identic cu cel de
emisie. Spectrele elementelor chimice sunt cu atât mai complicate, cu cât numărul lor de
ordine Z este mai mare. Spectrele optice ale atomilor sunt datorate electronilor optici, adică
electronilor ce se găsesc pe orbita periferică.
Spectroscopiştii experimentatori au stabilit că toate liniile din diferitele serii spectrale
ale atomului de hidrogen pot fi descrise printr-o relaţie generală care dă lungimea de undă a
liniilor spectrale /1-5/:
1 ⎛ 1 1 ⎞
= T (m ) − T (n ) = H − H = RH ⎜⎜
~ R R
νmn = − ⎟⎟ (1)
2 2 2
λ mn m n ⎝m n2 ⎠
unde n şi m sunt numere întregi, T(m) şi T(n) sunt termeni spectrali, iar R H este constanta
Rydberg. ~ νmn este numărul de undă (cunoscut şi ca frecvenţă spaţială), definit ca inversul
lungimii de undă λ mn . Relaţia (1) este formularea matematică a principiului de combinare
Rydberg-Ritz : toate frecvenţele (sau numerele de undă) ale atomului de hidrogen pot fi scrise
ca diferenţa a doi termeni spectrali iar dacă există în spectru frecvenţele (spaţiale) ~ νmk şi
~ ~
ν nk , atunci există de asemenea diferenţa lor νmn .
Explicarea liniilor spectrale ale atomului de hidrogen a constituit o verificare de
succes a teoriei atomului de hidrogen, dată de Niels Bohr în 1913 (şi pentru care a primit
premiul Nobel pentru fizică în 1922). Bohr afirmă că nu există decât anumite orbite permise
pentru electron, corespunzătoare unor stări staţionare.
Astfel, el emite următoarele postulate:
I. Atomul se poate afla într-un şir discret de stări staţionare, determinate de şirul
discret E1 , E 2 , …, E n … de valori ale energiei totale. În aceste stări atomul nici nu emite,
nici nu absoarbe energie.
II. Energia atomului poate varia discontinuu, prin trecerea de la o stare staţionară de
energie totală E n la o altă stare staţionară de energie totală E m . Frecvenţa fotonului absorbit
sau emis este dată de relaţia:
En − Em
ν mn = , (2)
h
procesul de absorbţie având loc în cazul în care electronul trece de pe o orbită mai apropiată
de nucleu pe una mai depărtată, iar emisia atunci când parcurge drumul invers.
III. Mărimea momentului cinetic al electronului pe orbitele circulare permise în jurul
nucleului trebuie să fie egală cu un număr întreg de h :
L = mvr = nh (3)
h
unde h = este constanta lui Planck redusă, h este constanta lui Planck iar n se numeşte
2π
număr cuantic principal şi poate lua valorile n = 1, 2, 3,....
Astfel, considerând modelul planetar al atomului de hidrogen cu nucleul (protonul)
imobil, se obţine că energia totală E n (compusă din energia cinetică a electronului în

1
mişcarea sa în jurul nucleului şi energia electrostatică de interacţie coulombiană nucleu-
electron) pe orbita n este cuantificată:
e 4 m0 1
En = − ⋅ (4)
8ε 02 h 2 n2
unde m0 este masa electronului, e este sarcina electronului şi ε 0 este constanta electrică a
vidului.
Energia totală a atomului de hidrogen este negativă (ecuaţia (4)), ceea ce exprimă
faptul că electronul se află legat în câmpul electromagnetic al nucleului.
Cea mai scăzută energie a atomului de hidrogen (numită şi stare fundamentală)
corespunde numărului numărului cuantic n = 1 şi are valoarea de –13,6 eV. Ionizarea
atomului de hidrogen, adică spargerea lui într-un nucleu şi un electron corespunde unei
depărtări practic infinite dintre aceste particule, energia minimă a acestui sistem fiind zero.
Energia minimă necesară pentru a ioniza atomul de hidrogen aflat în starea fundamentală se
numeşte energie de ionizare şi are valoarea de 13,6 eV.
În mecanica cuantică energia atomului de hidrogen, expresia (4), se află prin
integrarea ecuaţiei Schrödinger, fără a se mai introduce condiţia (3).
Folosind relaţiile (2) şi (4) se obţine:
1 m0 e 4 ⎛ 1 1 ⎞
= ⋅ ⎜⎜ − ⎟⎟ (5)
λ mn 8ε 02 h 3 c ⎝ m 2 n 2 ⎠
care comparată cu (1), conduce la relaţia:
m0 e 4
RH = , (6)
8ε 02 h 3 c
expresie obţinută în cazul modelului în care s-a considerat protonul imobil.
Din relaţia (2) pot fi găsite toate lungimile de undă ale liniilor diferitelor serii spectrale
ale hidrogenului. O serie spectrală reprezintă totalitatea liniilor spectrale care au un nivel
energetic de bază comun (fig.1).
Astfel există seria Lyman la care nivelul energetic comun este corespunzător lui m = 1
(în relaţia (5)), iar n = 2, 3, 4, 5, 6, … (adică seria Lyman conţine toate tranziţiile în care este
prezent nivelul fundamental de energie) şi are liniile în domeniul ultraviolet; seria Balmer
(vizibil) la care m = 2 şi n = 3, 4, 5, 6, 7, … (adică seria Balmer conţine toate tranziţiile în
care este prezent primul nivel excitat de energie); seria Paschen la care m = 3 şi n = 4, 5, 6, 7,
8, … iar liniile spectrale au lungimile de undă corespunzătoare radiaţiilor din infraroşu etc.
Într-o serie spectrală, radiaţia cu lungimea de undă cea mai mare se numeşte linie α (pentru
aceasta n − m = 1 , iar energia este cea mai scăzută din seria respectivă), următoarea linie β
(pentru aceasta n − m = 2 ) ş.a.m.d.

3. Principiul experimentului

În această lucrare se va studia seria spectrală Balmer, determinându-se lungimile de

undă pentru liniile H α , H β , H γ , H δ , H ε şi H ∞ (limita seriei Balmer). Astfel, liniile spectrale
de mai sus ale hidrogenului înregistrate pe o placă fotografică (spectrogramă) plasată în
planul focal al unui spectroscop cu prismă sunt prezentate în partea de sus a figurii 2.
Pentru determinarea lungimilor de undă ale liniilor hidrogenului se foloseşte un
spectru cunoscut, înregistrat la acelaşi spectroscop şi în condiţii identice, al mercurului.
Lungimile de undă ale liniilor mercurului, de la stânga la dreapta în partea inferioară a
spectrogramei din figura 2, sunt 623.4, 612.3, 579.0, 577.0, 546.1, 535.4, 435.8, 434.7, 433.9,

2
407.8 şi 404.7 nm. Astfel, spectrul mercurului este folosit pentru etalonarea în lungimi de
undă a spectrogramei.
În cazul seriei Balmer, relaţia (1) devine:
~ 1 ⎛ 1 1 ⎞
νn = = R H ⎜⎜ − ⎟ unde n = 3,4,5,6, K (7)
λn 2 2⎟
⎝2 n ⎠
de unde rezultă constanta Rydberg:
4n 2
RH =
(
λn n2 − 4 ) (8)

E (eV)
0 n=∞ (limita de ionizare)

n=4
Seri a Paschen
n=3
-2

Seria Balm er
n=2
-4

-6

-8

-10

-12

Seria Lyman

-13,6 n =1 (starea fundamentală)

0 1
Fig. 1

3
 Hα Hβ Hγ Hδ Hε H∞

Fig. 2

4. Dispozitivul experimental

Studierea spectrogramei se face cu un microscop. Măsuţa microscopului poate fi

deplasată în plan orizontal, pe două direcţii perpendiculare, cu ajutorul a două şuruburi.
Deplasarea în lungul spectrului permite măsurarea poziţiei unei linii spectrale pe o riglă
gradată în mm folosind un vernier cu precizia de 0,1 mm. Pentru fixarea poziţiei liniei dorite,
ocularul microscopului este prevăzut cu un fir reticular.
Pentru efectuarea lucrării sunt necesare: spectrograma cu spectrul hidrogenului atomic
vizibil (seria Balmer), cu spectrul mercurului şi un microscop.

5. Modul de lucru şi prelucrarea datelor experimentale

Se identifică spectrul mercurului şi al hidrogenului privind întâi spectrograma cu

ochiul liber şi apoi la microscop.
Privind prin ocular, se potriveşte oglinda microscopului pentru a avea o bună
iluminare a spectrogramei. Se deplasează măsuţa microscopului în plan orizontal astfel încât
zona de pe spectrogramă înconjurată cu un cerc din figura 3 să fie pe axa obiectivului
microscopului. Pentru a nu se sparge spectrograma, poziţia verticală iniţială a microscopului
trebuie să fie cu obiectivul lipit de spectrogramă. Se ridică treptat tubul microscopului, până
când liniile spectrale apar clare. Se verifică paralelismul între liniile spectrale şi firul reticular,
aşezarea paralelă a firului reticular făcându-se prin rotirea ocularului.

Hα Hβ Hγ Hδ Hε H∞

Fig. 3

Pentru a evita confuziile dintre cele două spectre, cel al mercurului şi cel al
hidrogenului, se deplasează spectrograma astfel încît să se vadă doar spectrul mercurului, aşa
cum se prezintă în figura 4.

4
 Hα Hβ Hγ Hδ Hε H∞

Fig. 4

Pornind dintr-una dintre marginile spectrului, cum este indicat în figura 5, se citesc pe
rigla gradată (prin suprapunerea firului reticular cu fiecare linie) poziţiile xi ale celor 11 linii
ale mercurului, şi se completează tabelul 1.
Tabelul 1
Etalonarea spectrogramei cu ajutorul spectrului mercurului

λ (nm) 623.4 612.3 579.0 577.0 546.1 535.4 435.8 434.7 433.9 407.8 404.7
x
(mm)
1/λ2
2,573 2,667 2,983 3,004 3,353 3,489 5,265 5,292 5,312 6,013 6,106
(μm-2)

Hα Hβ Hγ Hδ Hε H∞

Fig. 5

Atenţie : tabelul poate fi completat atât de la dreapta la stânga cât şi de la stânga la

dreapta. Priviţi cu ochiul liber spectrograma aflată pe măsuţa microscopului (fără a o atinge)
şi figura 2 pentru a şti din care parte începeţi completarea tabelului.
Se poziţioneză din nou obiectivul microscopului ca în figura 3, se deplasează
sepectrograma mai întîi ca în figura 6, şi se citesc, după ce s-a deplasat spectrograma ca în
figura 7, poziţiile x j ale celor 6 linii din seria hidrogenului ( H α , Hβ , H γ , H δ , H ε şi H ∞ ) şi
se trec în tabelul 2.

Hα Hβ Hγ Hδ Hε H∞

Fig. 6

5
 Hα Hβ Hγ Hδ Hε H∞

Fig. 7
Tabelul 2
Determinarea spectrului hidrogenului (seria Balmer) şi a constantei Rydberg
x 1/λ2 λ σR
Linia n RH RH
(mm) (μm-2) (nm) H

Hα
Hβ
Hγ
Hδ
Hε
H∞

Se trasează pe hârtie milimetrică curba de etalonare λ = f ( x ) pentru mercur.

Comentariu. De fapt, curba de etalonare adevarată o constituie dependenţa x(λ) dar pentru
motive ce vor fi explicate în continuare, preferăm reprezentarea λ(x). Am amintit că spectrograma a
fost înregistrată cu un spectroscop cu prismă. Elementul dispersiv al spectroscopului – prisma – are un
1
indice de refracţie a cărui dependenţă într-o formă simplificată este liniară în (formula lui Cauchy
λ2
/6/). Poziţia unei linii spectrale pe spectrogramă este aproximativ proporţională cu indicele de refracţie
1 1
al prismei adică, în cele din urmă, este liniară în (sau, echivalent, funcţia este liniară în x).
2
λ λ2
Astfel, dacă folosim poziţia x drept axă orizontală, pe acelaşi grafic pe care reprezăntăm dependenţa
λ(x) folosind axa verticală din stînga, se reprezintă folosind axa verticală din dreapta graficul
1 1
= f ( x i ) , care reprezintă o dreaptă, a cărei ecuaţie poate fi scrisă = A + B ⋅ x , şi unde
2 2
λ λ
coeficienţii A şi B se pot obţine prin metoda celor mai mici pătrate; aici este de fapt cîştigul
1
reprezentării = f ( x i ) . Această ultimă reprezentare permite o mai bună determinare a lungimilor
2
λ
de undă ale liniilor spectrale ale hidrogenului care se găsesc în afara domeniului acoperit de spectrul
1 ⎛ 1 ⎞
mercurului (de exemplu, din ecuaţia λ = ). Şi dependenţa (liniară, de fapt) x⎜⎜ ⎟⎟ sau
A+ B⋅x ⎝ λ2 ⎠
1
(x ) poate fi considerată – în sens extins – tot o curbă de etalonare.
λ2
La trasarea curbei de etalonare λ = f ( x ) , scala corespunzătoare lungimilor de
undă trebuie să conţină intervalul λ ∈ (340 ÷ 660 ) nm .

6
 1
La trasarea curbei de etalonare = f ( x i ) , scala corespunzătoare inversului
2
λ
1
pătratelor lungimilor de undă trebuie să conţină intervalul ∈ (2 ÷ 10) μm − 2 .
2
λ
Având poziţiile x j ale celor 6 linii ale hidrogenului, se determină din curba de
etalonare lungimile de undă ale liniilor H α , H β , H γ K necesare pentru calcularea constantei
lui Rydberg. Lungimile de undă se pot obţine fie din curba de etalonare λ = f ( x ) , fie din
1
dependenţa liniară (x ) (determinarea lungimilor de undă ale liniilor spectrale ale
λ2
hidrogenului poate fi făcută numai prin prelucrarea matematică a datelor, dar este foarte
instructiv să se traseze diversele grafice, se poate discuta despre dispersia normală, despre
formarea imaginilor într-un spectroscop cu prismă, despre interpolare şi extrapolare, despre
precizia interpolării şi a extrapolării, şi despre multe alte fenomene naturale).
Se calculează constanta Rydberg conform relaţiei (8); valorile obţinute se trec în tabelul 2.
6
∑ RHi
Se calculează valoarea medie R H = i =1 şi deviaţia standard a valorii medii
6
6
∑ (RH i − RH )2
σR = i =1 şi rezultatul final se scrie sub forma RH = RH ± σ R .
H 6⋅5 H
Se compară cu valoarea actuală dată de CODATA - The Committee on Data for
Science and Technology of the International Council for Science (ICSU). Se compară şi se
comentează precizia cu care este cunoscută valoarea constantei lui Rydberg în raport cu
valorile preciziei cu care sînt cunoscute alte mărimi fizice.

6. Întrebări (întrebările 12-16 sunt facultative pentru cei care doresc acest lucru)
1. Ce sunt liniile spectrale ?
2. Ce este lungimea de undă ? Dar numărul de undă ? În ce relaţii se găsesc acestea cu frecvenţa
radiaţiei ? Dar cu energia radiaţiei ? În ce relaţie se află frecvenţa unei radiaţii cu numărul său
de undă ?
3. Ce este o serie spectrală a hidrogenului ? Câte linii spectrale conţine o serie spectrală ? Ce este
limita unei serii spectrale ? Care este energia nivelului superior al tranziţiei corespunzătoare
limitei seriei spectrale ? Dar numărul său cuantic principal ?
4. Ce este un termen spectral ?
5. Ce reprezintă principiul de combinare Rydberg-Ritz în studiul liniilor spectrale emise de
atomi ? Care este utilitatea lui ? Ce este mai simplu (sau mai comod) de cunoscut : liniile
spectrale sau termenii spectrali ? Justificaţi răspunsul.
6. Ce sunt atomii hidrogenoizi ?
7. Care au fost postulatele enunţate de Bohr pentru explicarea spectrului atomilor de hidrogen ?
8. Să se aranjeze în ordinea crescătoare a lungimilor de undă liniile spectrale :
H α , H β , H γ , H δ , H ε şi H ∞ . (echivalent, aşezarea în ordinea crescătoare a frecvenţelor, în
ordinea crescătoare a numărului cuantic principal, în ordinea crescătoare a energiilor
nivelurilor superioare etc)
9. Ce este o spectrogramă ? Ce este curba de etalonare a spectrogramei ? La ce foloseşte curba de
etalonare a spectrogramei ?

7
 10. Ştiind că linia H β a seriei Balmer a hidrogenului are lungimea de undă de 486 nm, să se determine

1 ⎛ 1 1 ⎞
constanta lui Rydberg. (Se dă formula ~
νn = = R H ⎜⎜ − ⎟⎟ unde n = 3,4,5,6, K )
λn ⎝ 22 n2 ⎠
11. Ştiind că limita seriei Balmer a hidrogenului are lungimea de undă de 364,6 nm, să se determine
1 ⎛ 1 1 ⎞
constanta lui Rydberg. (Se dă formula ~
νn = = R H ⎜⎜ − ⎟⎟ unde n = 3,4,5,6, K )
λn ⎝ 22 n2 ⎠
12. Ştiind că linia H α a seriei Balmer a hidrogenului are lungimea de undă de 656 nm, să se
determine limita seriei Balmer a hidrogenului. (Se dă formula
~ 1 ⎛ 1 1 ⎞
ν nm = = R H ⎜⎜ − ⎟⎟ )
λ nm ⎝ m2 n2 ⎠
13. Ştiind că linia H α a seriei Balmer a hidrogenului are lungimea de undă de 656 nm, să se
determine limita seriei Lyman a hidrogenului. (Se dă formula
~ 1 ⎛ 1 1 ⎞
ν nm = = R H ⎜⎜ − ⎟⎟ )
λ nm ⎝ m2 n2 ⎠
14. Ştiind că linia H α a seriei Balmer a hidrogenului are lungimea de undă de 656 nm, să se
determine lungimea de undă a liniei α a a seriei Lyman a hidrogenului. În ce domeniu spectral
1 ⎛ 1 1 ⎞
se găseşte aceasta ? (Se dă formula ~
ν nm = = R H ⎜⎜ − ⎟)
λ nm 2 2⎟
⎝m n ⎠
15. Ştiind că linia H γ a hidrogenului are lungimea de undă de 434 nm, să se calculeze energia de
ionizare a H aflat în starea fundamentală de energie.
1 ⎛ 1 1 ⎞
(Se dă formula ~
νn = = R H ⎜⎜ − ⎟⎟ unde n = 3,4,5,6, K )
λn ⎝ 22 n2 ⎠
16. Ştiind că linia H α a seriei Balmer a hidrogenului are lungimea de undă de 656 nm, să se
determine lungimea de undă a liniei β a seriei Lyman a C5+.
1 ⎛ 1 1 ⎞
(Se dă formula ~
ν nm = = R H ⎜⎜ − ⎟)
λ nm 2 2⎟
⎝m n ⎠

Bibliografie
/1/ Edouard Chpolski, Physique atomique, tome I, Editions Mir, Moscou, 1977, p.306-319
/2/ Edouard Chpolski, Physique atomique, tome II, Editions Mir, Moscou, 1978, p.8
/3/ B.H. Bransden, C.J. Joachain, Introducere în mecanica cuantică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999, p.29
/4/ B.H. Bransden, C.J. Joachain, Fizica atomului şi a moleculei, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998, p.42
/5/ I.M. Popescu, Fizică, vol II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.68
/6/ Max Born, Emil Wolf, Principles of Optics. Electromagnetic Theory of Propagation, Interference and
Difraction of Light, Seventh edition, Pergamon Press, Cambridge University Press, 1999, p.100
/7/ http://www.cfa.harvard.edu/amp/ampdata/kurucz23/sekur.html,
http://www.cfa.harvard.edu/amp/ampdata/databases.html
/8/ http://physics.nist.gov/PhysRefData/ASD/lines_form.html
/9/ http://www.codata.org/index.html
/10/ http://physics.nist.gov/cuu/Constants/index.html
/11/ http://physics.nist.gov/cuu/Reference/versioncon.shtml
/12/ http://en.wikipedia.org/wiki/Hydrogen_spectral_series
/13/ http://en.wikipedia.org/wiki/Balmer_series
/14/ http://fr.wikipedia.org/wiki/Spectre_de_l%27atome_d%27hydrog%C3%A8ne
/15/ http://fr.wikipedia.org/wiki/Spectre_de_l'atome_d'hydrog%C3%A8ne
/16/ http://fr.wikipedia.org/wiki/S%C3%A9rie_spectrale_(spectroscopie)
/17/ http://fr.wikipedia.org/wiki/Constante_de_Rydberg

8
Cum se citeşte o valoare pe un şubler (sau pe un goniometru) folosind un vernier:
1. Se priveşte scara principală (partea inferioară a figurii de mai jos) şi se vede care este cea mai mică
diviziune: aceasta reprezintă unitatea principală de măsură, iar ceea ce se va citi pe vernier va
reprezenta fracţiuni din această unitate.
2. Se priveşte la numărul de gradaţii de pe vernier (partea superioară a figurii de mai jos) şi se
notează aeastă valoare N. Precizia instrumentului este dată de raportul dintre unitatea principală şi
numărul de gradaţii de pe vernier. Vom numi această precizie unitate secundară.
3. Se vede unde se găseşte zero-ul vernierului pe scara principală. Acesta este cuprins între 2 gradaţii
pe scara principală. Deci poziţia este dată de valoarea gradaţiei din stînga pe scala principală, plus
o fracţiune din unitatea principală, fracţiune care se citeşte cu ajutorul vernierului.
4. Se vede care dintre gradaţiile vernierului este perfect în prelungirea unei unei gradaţii de pe scara
principală. Astfel, fracţia din unitatea principală, care se citeşte cu ajutorul vernierului, este egală
cu produsul dintre indicele acestei gradaţii de pe vernier şi unitatea secundară definită mai sus.
Exemplu
Cea mai mică diviziune pe scara principala este 1. Pe vernier sînt 10 diviziuni. Prin urmare, precizia
este de 1/10 din unitatea principală. Zero-ul vernierului este cuprins între 14 şi 15 pe scala principală.
Deci poziţia este 14 plus ceva cuprins între 0 şi 1. Se vede apoi că a 3-a gradaţie a vernierului vine
perfect în prelungirea unei gradaţii de pe scara principală. Deci poziţia depăşeşte valoarea 14 cu
3*1/10, adică 0,3. Astfel poziţia este 14,3.

0 10

10 20 30

Explicaţie matematică
1. Pe scara principală, fie a gradaţia de pe scala principală, imediat în stînga zero-ului vernierului.
2. Fie N numărul de gradaţii de pe vernier.
3. Astfel putem măsura cu o precizie egală cu a N-a parte din unitatea principală (diferenţa dintre
două gradaţii vecine pe scala principală).
4. Fie p valoarea numerică a diferenţei dintre două gradaţii vecine pe scala principală.
x
5. Astfel, avem o poziţie de a + p , unde x = 0,1, L , N − 1 .
N
6. Prin construcţie, lungimea vernierului este egală cu N − 1 unităţi pe scala principală.
N −1
7. Deci, un interval de pe vernier este egal cu o lungime de p unităţi de pe scala principală.
N
8. Fie y gradaţia de pe vernier care se prelungeşte precis cu o gradaţie de pe scara principală, unde
y = 0,1, L , N − 1 .
x N −1
9. Această gradaţie a vernierului este la poziţia a + p + y p ∈ Z , sau, după ce se ajustează
N N
x− y
puţin, este la poziţia (întreagă pe scala principală) a + yp + p ∈ Z . Dar 0 ≤ x − y < N .
N
x− y
Singura posibilitate ca a + yp + p să fie un număr întreg este ca x = y.
N
y
10. În concluzie, avem valoarea poziţiei dată de a + p , unde a este gradaţia de pe scala principală
N
imediat în stînga zero-ului vernierului iar y reprezintă gradaţia de pe vernier care se prelungeşte
exact cu o gradaţie de pe scala principală.

9
 DETERMINAREA SARCINII SPECIFICE
A ELECTRONULUI e/m0

1. Scopul lucrării
Determinarea sarcinii specifice a electronului e/m0 utilizând un dispozitiv
experimental în care traiectoriile electronilor emişi de un tun electronic sunt modificate de
un câmp magnetic exterior, uniform, produs de bobinele Helmholtz.

2. Teoria lucrării
Radiaţiile emise de un tun electronic, constau din particule încărcate negativ, care
se mişcă rapid în linie dreaptă şi care se numesc electroni. Radiaţiile pot fi deviate de la
traiectoria lor rectilinie, de câmpuri electrice sau magnetice externe.
r
Atunci când un electron cu sarcina electrică e pătrunde cu viteza v în spaţiul în
r
care există un câmp magnetic de inducţie B , asupra acestuia acţionează o forţă magnetică
( )
r r r
F = e v × B respectiv F = evB sin α . Mărimea şi orientarea acestei forţe depinde de
valorile absolute ale celor doi vectori precum şi de valoarea unghiului α pe care îl fac ei,
(
r r
) r
vectorul v × B fiind un vector perpendicular pe v .
Aşadar, dacă electronul se afla în repaus (v = 0) într-un câmp magnetic de inducţie
r r r
B asupra lui nu se va exercita nici o forţă magnetică ( F = 0 ); deasemeni dacǎ vectorii v
r
şi B sunt paraleli (câmp magnetic longitudinal), forţa magneticǎ este nulă.
Dacă unghiul α este diferit de zero, atunci forţa magnetică este diferită de zero şi va
r r
avea valorarea maximǎ în cazul cînd v este perpendicular pe B . În acest ultim caz,
energia cinetică a electronului şi respectiv modulul vitezei sale, rămân constante în timpul
mişcării, adică nu se efectuează lucru mecanic.
Forţa magnetică fiind întotdeauna perpendiculară pe vitezǎ, va produce o deviere a
mişcării electronului, deci o modificare a orientării vitezei fǎrǎ să influenţeze asupra
mărimii vitezei sale. Traiectoria electronului este un cerc perpendicular pe câmp. Raza
acestui cerc se calculează uşor. Forţa Lorentz este îndreptatǎ spre centrul cercului şi
evident trebuie să fie egală cu forţa centripetă mv 2 / r . Mǎsurarea razei r şi a inducţie
r
magnetice B dă posibilitatea determinǎrii valorii expresiei (m / e )v .
Cunoscând diferenţa de potenţial U la care electronul a fost accelerat, se determinǎ
2
(m/e)v . De aici poate fi determinată valoarea sarcinii specifice (e/m0).
Cu privire la măsurarea sarcinii specifice e/m0, experientele au arătat că aceasta nu
este riguros constantă, ci depinde într-o anume măsurǎ de viteza electronilor. Acest
fenomen se explicǎ prin teoria relativităţii. În conformitate cu teoria lui Einstein (1905)
valoarea sarcinii e este invariabilǎ, însǎ masa electronului este variabilă, valoarea sa
depinzând de fapt, de viteza pe care o are faţă de observator.

1
 3. Dispozitivul experimental
Dispozitivul experimental pentru determinarea sarcinii specifice a electronului e/m0
este prezentat în figura 1 şi el cuprinde:
• un dispozitiv creat pentru funcţionarea unui tun electronic;
• o pereche de bobine Helmholtz;
• S1 sursă de alimentare 0 .... 500 VDC;
• S2 sursă de alimentare universală;
• cabluri de legătură, de lungimi şi culori diferite;

Fig. 1

Schema de funcţionare a bobinelor Helmholtz este prezentatǎ în figura 2.

Fig. 2

Valoarea maximă permisă a curentului continuu este de 5A.

Schema de funcţionare a tunului electronic este prezentată în figura 3.

2
 Fig. 3

Electronii emişi de tunul electronic sunt acceleraţi într-un câmp electric şi pătrund
după o direcţie perpendiculară, în spaţiul în care există un câmp magnetic produs de
bobinele Helmholtz.
Sarcina specifică a electronului e/m0 poate fi determinată cunoscând:
U – tensiunea de accelerare
B – inducţia câmpului magnetic;
r – raza traiectoriei electronilor;
Dacă polaritatea câmpului magnetic este corectă poate fi observată o traiectorie
curbă luminoasă ce coincide cu traiectoria electronilor. Luminescenţa apare în urma
ciocnirilor electronilor cu moleculele de hidrogen rarefiat din interiorul balonului. Prin
variaţia câmpului magnetic şi a vitezei electronilor (variaţia tensiunii de accelerare) se
obţin trasee diferite, deci valori diferite pentru razele traiectoriilor. Dacă traiectoria este de
formă elicoidală, acest lucru poate fi eliminat prin rotirea tubului în jurul axei sale
longitudinale.
Dacă un electron de masă m0 şi sarcină e este accelerat la o diferenţă de potenţial U,
acesta capătă o energie cinetică:
1
eU = m0v 2 (1)
2
unde v reprezintă viteza electronului.
r
Într-un câmp magnetic B , asupra electronului acţionează o forţă Lorentz
perpendiculară atât pe direcţia câmpului cât şi pe direcţia vitezei.
r r r
F = ev × B (2)

3
Dacă câmpul magnetic este uniform, aşa cum este în cazul aranjamentului Helmholtz,
traiectoria electronului este o spirală a cărei axă este paralelă cu câmpul. În caz particular, când
r r
viteza v este perpendiculară pe B , spirala degenerează într-un cerc perpendicular pe câmp.
Forţa Lorentz este îndreptată spre centrul cercului şi evident trebuie să rămână
m0 v 2
egală cu forţa centripetă .
r
Obţinem astfel:
e
v= Br (3)
m0
Din ecuaţiile (1) şi (3) obţinem:
e 2U
= (4)
m 0 ( B ⋅ r )2
r
Câmpul magnetic B , creat de bobinele Helmholtz, poate fi calculat cu ajutorul teoremei
lui Biot şi Savart [ANEXA]
⎧ 3 3⎫
⎪ ⎡ 2 ⎤−2 ⎡ 2 ⎤−2 ⎪
μ ⎪ ⎛ a⎞ ⎛ a⎞ ⎪
B = 0 IR 2 ⎨⎢ R 2 + ⎜ z + ⎟ ⎥ + ⎢R 2 + ⎜ z − ⎟ ⎥ ⎬ (5)
2 ⎪⎢⎣ ⎝ 2⎠ ⎥
⎦ ⎢
⎣ ⎝ 2⎠ ⎥ ⎪
⎦
⎪⎩ ⎪⎭
Vs
unde μ 0 = 1,257 ⋅ 10 − 6 , iar R este raza bobinelor Helmholtz.
Am
În cazul în care R = a relaţia (5) devine
3
⎛ 4⎞2 I
B = ⎜ ⎟ μ0 n (6)
⎝5⎠ R
Caracteristicile bobinelor sunt:
R = 0,150 m şi n = 130

4. Modul de lucru
- Se alimentează cele două surse S1 şi S2 prin comutatorul de reţea. Se pornesc cele
două multimetre (ampermetrul şi voltmetrul);
- Se reglează butonul din mijloc al sursei S1 astfel încât tensiunea aplicată pe grila
tunului să fie până în 10 V;
- Se reglează butonul din dreapta al sursei S1 pe valoarea de 100 V, acasta citindu-
se pe multimetru; Se observă în interiorul balonului de la tunul electronic o luminiscenţă
verticală, care coincide cu traiectoria electronilor;
- Se modifică curentul prin bobinele Helmholtz de la sursa S2. Se constată curbarea
traiectoriei electronilor, diametrul micşorându-se pe măsură ce intensitatea curentului
r
creşte, deci şi cea a câmpului magnetic B .
Pentru valorile razelor r stabilite în tabel, se citesc intensităţile curenţilor.

4
 5. Prelucrarea datelor experimentale
Tensiunea de accelerare U aplicată între catod şi anod va avea valori cuprinse în
intervalul 100 - 300 V, acestea fiind modificate din 20 în 20 volţi.
Valorile dorite pentru razele traiectoriilor electronilor sunt: r = 0,02; 0,03; 0,04;
0,05 m. Pentru o valoare fixată a tensiunii de accelerare U, se modifică tensiunea pe
rezistenţa bobinelor Helmholtz, până când se obţine traiectoria circulară cu diametrul
respectiv raza dorită, citindu-se în acel moment valoarea intensităţii curentului prin bobine.
Pentru aceeaşi valoare a tensiunii, prin aceeaşi metodă, se obţin intensităţile
curenţilor caracteristici tuturor traiectoriilor.
Obţinerea unei valori cât mai exacte a sarcinii specifice presupune repetarea de cel
puţin trei ori, în condiţii identice a operaţiei de măsurare a intensităţii curentului,
calculându-se o valoare medie. Cu această valoare medie a curentului va fi calculată
inducţia câmpului magnetic relaţia (6).
Cunoscând tensiunea U, inducţia magnetică B, şi raza r a traiectoriei electronilor,
sarcina specifică e/m0 poate fi calculată folosind relaţia (4).
Datele experimentale se trec într-un tabel de forma:

5
 r = 0,02 m r = 0,03 m r = 0,04 m r = 0,05 m
I(A) e A ⋅ s I(A) e A ⋅s I(A) e A ⋅s I(A) e A ⋅s
U(V) I1 I2 I3 m 0 kg I1 I2 I3 m 0 kg I1 I2 I3 m 0 kg I1 I2 I3 m 0 kg

100
120
140

6
 ANEXĂ

Bobinele Helmholtz sunt două bobine circulare plate, care pot fi asimilate cu două
spire circulare, cu aceeaşi razǎ R , parcurse de acelaşi curent I, în acelaşi sens. Distanţa dintre
→
cele două bobine se notează cu a. Inducţia magnetică B într-un punct situat pe axă la distanţa
z de punctul aflat la mijlocul distanţei dintre bobine se poate calcula astfel:
Conform teoremei lui Biot şi Savart, inductia magnetică elementară are expresia:
r μ r r
d B = 0 I dl × r
4πr 3
unde:
d l-elementul de lungime de curent.
r – distanţa de la elementul de curent la punctul în care se calculeazǎ inducţia
→ →
(d l ⊥ r ).
→
Atunci, componenta lui d B după axa Oz va fi:
μ0 μ R
d B z = d B cos θ = I d l cos θ = 0 I d l
4π r 2 4π r3
deoarece:
cos θ = R / r
Inducţia totalǎ creatǎ de o spirǎ va fi:
μ0 μ R
∫
B = d Bz =
4π r 3
IR
∫ d l = 0 I ( )3
2R r
deoarece:

∫ d l = 2πR
Deci:
I
B = μ0 cosθ
2R
deoarece:
r= R 2 + (a / 2 + z ) 2
a a
cos3θ = R 3 / [ R 2+(z + )2]3/2 = R 3 [ R 2+(z + )2]-3/2
2 2
r
Cîmpul B1 creat de o spirǎ este:
μ0 I a
B 1= R 2[ R 2+(z+ )2] -3/2
2 2

7
 r
Cîmpul B2 creat de cealaltă spiră în acelaşi punct este:
2 −3 / 2
μ0 I 2 ⎡ 2 ⎛ a⎞ ⎤
B2 = R ⎢R + ⎜ z − ⎟ ⎥
2 ⎢⎣ ⎝ 2⎠ ⎥
⎦
deoarece:
a
r= R 2 + (z − )2
2
→
Câmpul total B creat în acel punct de sistemul celor douǎ bobine este egal cu suma
→ →
dintre B 1 şi B 2. Curenţii având acelaşi sens se obţine:
μ I a a
B = B 1 + B 2 = 0 R 2{[ R 2 + (z + )2]-3/2 + [ R 2 + (z - )2] -3/2}
2 2 2
dB →
Observaţie: În x = 0 , = 0. În acest punct, inducţia B prezintă un extrem.
dx
Pentru a vedea ce fel de extrem este, se reprezintă grafic B1 şi B2 şi B = B1 + B2 în
funcţie de a/2. Dacǎ a/2 < R , B este maxim pe axa Oz, iar dacǎ a/2 > R B are o valoare
minimǎ.
Un astfel de dispozitiv este interesant deoarece în vecinǎtatea primului zero se obţine o
inducţie practic uniformǎ.

8
 Determinarea sarcinii specifice a electronului
1. Scopul lucrării
Studiul mişcării electronilor într-un cîmp magnetic
uniform şi determinarea valorii sarcinii specifice a
electronului.
2. Principiul lucrării
Electronii emişi de un filament metalic încălzit,
acceleraţi de un cîmp electric, pătrund într-o
regiune unde este un cîmp magnetic uniform.
Datorită forţei Lorentz, traiectoria electronilor este
elicoidală, cînd unghiul dintre viteza electronilor şi
direcţia cîmpului magnetic este în intervalul
(0, π 2) , respectiv circulară, cînd unghiul este π 2
(viteza electronilor perpendiculară pe direcţia
cîmpului magnetic). Valoarea sarcinii specifice se
obţine din valorile tensiunii de accelerare, inducţiei
magnetice şi razei orbitei circulare a electronului.
3 Teoria lucrării
Dacă un electron (în repaus) de masă m şi sarcină
− e este accelerat de o diferenţă de potenţial U , el
va căpăta energia cinetică Ec :
1 2
Ec = mv = eU (1)
2 - un tub din sticlă, umplut cu neon la joasă presiune,
unde v este viteza electronului.
r
Dacă electronul, care are viteza v , se mişcă într-o
r - sursa de alimentare a bobinelor (max. 18V/5A; se
regiune unde este un cîmp magnetic de inducţie B
/1/, asupra acestuia va acţiona forţa Lorentz /2/:
r r r
F = −ev × B (2)
Dacă cîmpul magnetic este uniform, aşa cum
(aproape) este cazul într-o configuraţie de tip
Helmholtz /3,4/ a două bobine, traiectoria
electronilor este elicoidală în lungul linilor de cîmp
magnetic. Cînd viteza electronilor este
perpendiculară pe direcţia cîmpului magnetic,
traiectoria devine circulară (cum cîmpul magnetic
nu schimbă mărimea vitezei, ci doar direcţia
acesteia, mişcarea este circulară uniformă).
Forţa Lorentz este o forţă centripetă, astfel că legea
a doua a lui Newton se scrie:
mv 2
= evB (3)
r
unde r este raza traiectoriei circulare.
Astfel, ecuaţiile (1)+(3) conduc la următoarea
expresie pentru sarcina specifică:
e 2U
= (4)
m B 2r 2
Inducţia cîmpului magnetic produs de 2 bobine
Helmholtz în centrul sistemului este:
1
32
⎛4⎞ I
B = ⎜ ⎟ μ0n (5)
⎝5⎠ R
unde μ 0 este constanta magnetică a vidului /5/
μ 0 = 4π ⋅ 10 −7 N ⋅ A −2 , n este numărul de spire
din fiecare bobină iar R este raza bobinelor (pentru
această experienţă n = 154 şi R = 0,2m ; pe axa
bobinelor, cîmpul magnetic se obţine din legea
Biot-Savart-Laplace, iar configuraţia Helmholtz
implică că distanţa dintre bobine este egală cu raza
bobinelor, şi în acest caz cîmpul magnetic este
aproape uniform în spaţiul dintre bobine, şi este dat
de formula 5). Din ecuaţiile (4) şi (5), se obţine:
2 125 R 2 1 U
I = (6)
32 μ 02 n 2 e r 2
m
e 125 R 2 U
= (7)
m 32 μ 02 n 2 r 2 I 2
4. Dispozitivul experimental
Dispozitivul experimental pentru determinarea
sarcinii specifice a electronului este prezentat în
Fig. 1 şi cuprinde:
în care se găseşte tunul electronic;
- o pereche de bobine Helmholtz;
foloseşte la o putere de 2W)
- sursa de alimentare a filamentului tunului de
electroni (6,3V/2A), a grilei de selecţie şi focalizare
a electronilor (0-50V) şi a electrozilor de accelerare
a electronilor (0-300V);
- ampermetru (scala de 10A) pentru măsurarea
curentului prin bobine;
- voltmetru (scala de 600V) pentru măsurarea
tensiunii de grilă şi a tensiunii de accelerare;
- cabluri de legătură, de diverse lungimi şi culori.
Schemele electrice pentru alimentarea bobinelor
Helmholtz (care produc cîmpul magnetic aproape
uniform în spaţiul dintre bobine) şi a tunului
electronic sînt prezentate in Fig. 2 şi Fig. 3.
Fig. 1 Aranjamentul experimental pentru
determinarea sarcinii specifice a electronului
 curentului electric prin bobine (inducţia magnetică
creşte pe măsura creşterii intensităţii curentului
electric prin bobină) (scăderea razei traiectoriei
circulare a electronilor odată cu creşterea inducţiei
magnetice, pentru o tensiune de accelerare dată,
este un aspect fundamentalal). Se pot obţine astfel
şi razele de 5, 4, 3 sau 2 cm (pentru aceste raze,
Fig. 2 Alimentarea bobinelor Helmholtz
electronii lovesc nişte repere din tubul de
observaţie, repere care apar iluminate; reperele sînt
ca treptele unei scăriţe din fire metalice).
Traiectoria electronilor şi forţa Lorentz sînt ilustrate
în Fig. 4 şi Fig. 5
La începutul experienţei, trebuie de asemenea
verificat calitativ un alt aspect fundamentalal,
anume că pentru un curent constant prin bobine (de
exemplu 2 A), raza traiectoriei circulare a
electronilor creşte odată cu creşterea vitezei lor
(viteza electronilor creşte la creşterea tensiunii
acceleratoare U).

Fig. 3 Alimentarea tunului electronic, din tubul cu

neon la joasă presiune

5. Modul de lucru şi prelucrarea datelor

experimentale
Înainte de alimentarea electrică a dispozitivului
experimental, se verifică că tensiunile de grilă,
respectiv de accelerare, precum şi curentul prin
bobinele Helmholtz sînt reglate pentru valori nule
(prin rotirea spre stînga a potenţiometrelor
corespunzătoare).
După alimentarea electrică a dispozitivului
experimental (tun electronic, bobine) cu ajutorul
celor 2 surse de alimentare şi pornirea celor 2
multimetre (numai de către cadrul didactic), se Fig. 4 Vedere a bobinelor Helmholtz şi a traiectoriei
verifică că tensiunea de accelerare şi curentul prin electronilor
bobine sînt nule. Se măreşte, de la potenţiometrul
din stînga al sursei de alimentare a tunului
electronic, tensiunea pe grilă la o valoare de 20 V,
apoi, de la potenţiometrul din dreapta al aceleiaşi
surse de alimentare, tensiunea de accelerare pînă la
120 V, observîndu-se în acelaşi timp traiectoria
(rectilinie a) electronilor (traiectoria este
materializată de o zonă luminoasă roşie: unii dintre U
electronii acceleraţi excită prin ciocniri inelastice
atomii de neon din tubul de observare, iar prin
dezexcitarea radiativă a acestor atomi se emite
lumină preponderent roşie).
Se reglează, de la potenţiometrul din dreapta al
sursei de alimentare a bobinelor, un curent maxim
admis (curent de limitare) de 3 A., apoi se măreşte,
de la potenţiometrul din stînga al aceleiaşi surse de Fig. 5. Indicarea tensiunii acceleratoare U, a
alimentare, curentul care trece prin bobine, şi se inducţiei magnetice, perpendiculară pe planul
observă modificarea traiectoriei electronilor, adică fiecărei bobine, a vitezei tangenţiale la traiectoria
micşorarea razei de curbură pe măsura creşterii circulară, şi a forţei Lorentz centripete

2
Pentru una dintre aceste raze, şi pentru tensiunea de măsurare, se repetă măsurarea curentului de 5 ori.
accelerare de 160 V, se măsoară valoarea curentului Rezultatele se trec în tabelul 1:
prin bobine. Pentru verificarea preciziei de

Tabelul 1. Valorile curentului prin bobinele Helmholtz pentru o tensiune de grilă de 20 V, tensiunea de
accelerare de 160 V şi raza de 4 cm.
r U I1 I2 I1 I4 I5 Im σIm εIm B em
(cm) (V) (A) (A) (A) (A) (A) (A) (T)
(A) (C/kg)

N N
∑ Ik ∑ (I k − I m )2 σIm
unde I m = k =1 , σIm = k =1
, εIm = iar N=5.
N N ( N − 1) Im

Se calculează valoarea medie a curentului, se compară sarcina specifică medie şi abaterea sa cu

compară fiecare valoare a curentului cu valoarea valorile cele mai precise /6/.
medie, şi se calculează sarcina specifică medie Se repetă măsurătorile şi pentru alte raze şi alte
(folosind formula 7). Se calculează abaterea tensiuni de accelerare, şi se calculează sarcina
standard a mediei sarcinii specifice specifică (formula 7), conform tabelului 2.
e
σ e =ε e ⋅ , unde ε e = 2ε I m . Se
m
m m m

Tabelul 2. Valorile curentului prin bobinele Helmholtz pentru o tensiune de grilă de 20 V, diverse tensiuni
de accelerare şi diverse raze ale traiectoriilor electronilor.
r = 5 cm r = 4 cm r = 3 cm r = 2 cm
U I em I em I em I em
(V) (A) (C/kg) (A) (C/kg) (A) (C/kg) (A) (C/kg)
120
140 - -
160 - -
180 - -
200 - -
220 - -
240 - -
260 - -
280 - -
300 - -

Se calculează, cu aceste valori ale sarcinii specifice, σem

media şi o valoare aproximativă a abaterii standard εem = , iar K este numărul total de valori
a mediei (dacă prelucrarea datelor se face automat, em
cu ajutorul unui program de calcul): obţinute.
K Cu aceste date, se fac şi următoarele reprezentări
∑ (e m)k grafice:
- dependenţa pătratului intensităţii curentului prin
e m = k =1 ,
K bobine în funcţie de raportul U r 2 . Conform
K formulei (6), această dependenţă este o dreaptă care
∑ ((e m)k − em )2 125 R 2 1
k =1 trece prin origine şi are panta a = , de
σem = , 32 μ 02 n 2 e
K (K − 1)
m

3
unde se obţine valoarea sarcinii specifice Se compară valorile sarcinii specifice obţinute prin
e 125 R 1 2 calcul cu cele obţinute folosind reprezentările
= . grafice.
m 32 μ 02 n 2 a
- şi, eventual, dependenţa intensităţii curentului prin Întrebări şi exerciţii
1. Care este cîmpul magnetic produs de un fir rectiliniu
bobine în funcţie de raportul 1 r , pentru o tensiune lung, parcurs de curent electric (mărime şi direcţie)?
de accelerare dată (de exemplu 200 V). Conform 2. Care este cîmpul magnetic produs de o spiră circulară,
formulei (7), această dependenţă este dată de parcursă de curent electric (mărime şi direcţie)?
3. Folosind legea Biot-Savart-Laplace, care dă cîmpul
5 5 R U 1 r
I= (8) magnetic produs de un element de curent de lungime dl
4 2 μ0n e r r
într-un punct caracterizat de vectorul de poziţie r ,
r
m r μ 0 I dl × rr
deci este o dreaptă care trece prin origine şi are dB = , să se determine cîmpul magnetic
4π r 3
5 5 R U produs de o spiră circulară, parcursă de un curent electric de
panta b = , de unde se obţine
4 2 μ0n e intensitate I , într-un punct situat pe axa spirei.
4. Folosind rezultatul de la problema precedentă, să se
m calculeze cîmpul magnetic produs de 2 spire circulare
e 125 R 2 U identice, cu aceeaşi axă, parcurse de curenţi electrici de
valoarea sarcinii specifice = , aceeaşi intensitate I şi în acelaşi sens, într-un punct situat
m 32 μ 02 n 2 b 2 pe axa spirelor. Să se reprezinte grafic această dependenţă,
respectiv dependenţa pătratului intensităţii pentru diverse valori ale raportului d / R dintre distanţa d
curentului prin bobine în funcţie de tensiunea de dintre bobine şi raza R a bobinelor.
accelerare, pentru o rază dată, care este o dreaptă cu 5. Întrn punct situat în apropierea ecuatorului, o particulă
încărcată pozitiv se mişcă de la est la vest. Determinaţi
125 R 2 1 1 direcţia şi sensul cîmpului magnetic terestru care produce
panta, conform formulei (6), c = ,
32 μ 02 n 2 e r 2 această mişcare.
6. O particulă pozitivă se mişcă pe un
m cerc în direcţia arătată pe diagramă.
de unde se obţine valoarea sarcinii specifice Care este direcţia cîmpului magnetic?
e 125 R 2 1 1 Alegeţi între: (a) perpendicular pe
= . hîrtie, iese din hîrtie spre noi, (b)
m 32 μ 02 n 2 r 2 c perpendicular pe hîrtie, intră în hîrtie
dinspre noi. Explicaţi.
S-ar mai putea face şi reprezentarea grafică: 7. Care este raza traiectoriei circulare a electronilor liberi cu
tensiunea de accelerare în funcţie de pătratul razei energia cinetică de 100eV în magnetosfera terestră, unde
traiectoriei circulare, pentru un curent fixat prin
bobinele Helmholtz. Conform formulei (6), această B ≅ 10 −6 T ? Dar raza traiectoriei protonilor de aceeaşi
dependenţă este dată de energie? Masele electronilor şi protonilor şi sarcina

32 μ 02 n 2 I 2 e 2 elementară sînt aproximativ 9.1 ⋅ 10 −31 kg ,

U= r (9)
125 R 2 m 1.67 ⋅ 10 −27 kg , 1.6 ⋅ 10 −19 C .
deci este o dreaptă care trece prin origine şi are 8. Cum depinde viteza maximă cu care un automobilist
poate aborda o curbă, în funcţie de raza de curbură a
32 μ 02 n 2 I 2 e curbei? La o viteză dată, cum depinde raza curbei care
panta d = , de unde se obţine
125 R 2 m poate fi abordată în siguranţă în funcţie de starea pneurilor
şi de cea a şoselei? La o curbură şi o viteză date, cum
e 125 R 2 inflenţează pneurile şi starea şoselei în funcţie de masa
valoarea sarcinii specifice = d. autoturismului (sau camionului)? Explicaţi. Cine are rolul
m 32 μ 02 n 2 I 2 de forţă centripetă în toate aceste cazuri? Încercaţi să găsiţi
Tabelul corespunzător ar fi: o dependenţă între raza de curbură, viteză şi "starea
pneurilor şi a şoselei".
Tabelul 3. Valorile tensiunii de accelerare a
electronilor pentru diverse raze ale traiectoriilor, Bibliografie
1. https://en.wikipedia.org/wiki/Magnetic_field
pentru o tensiune de grilă de 20 V şi un curent prin 2. https://en.wikipedia.org/wiki/Lorentz_force
bobinele Helmholtz de 1,70 A . 3. https://en.wikipedia.org/wiki/Helmholtz_coil
4. http://physicsx.pr.erau.edu/HelmholtzCoils/
r (cm) 3,0 3,5 4,0 4,5 5,0 5. http://physics.nist.gov/cgi-bin/cuu/Value?mu0
U (V) 6. http://physics.nist.gov/cgi-bin/cuu/Value?esme.

4
 DIFRACŢIA LUMINII
DETERMINAREA LUNGIMII DE UNDĂ A RADIAŢIEI LUMINOASE
UTILIZÂND REŢEAUA DE DIFRACŢIE

1. Scopul lucrării
1
1.A. Scop calitativ: se evidenţiaza fenomenul de difracţie suferit de un fascicul de
lumină la trecerea printr-o reţea de difracţie.
1.B. Scop cantitativ: se determină experimental lungimea de undă a radiaţiei luminoase.

2. Teoria lucrării
Difracţia: un fenomen complex, de
compunere coerentă a radiaţiei provenita de la
mai multe surse din spaţiu. În esenţă ea
reprezintă ansamblul fenomenelor datorate
naturii ondulatorii a luminii, fenomene care
apar la propagarea sa într-un mediu cu
caracteristici eterogene foarte pronunţate. În
sens restrâns, difracţia constă în fenomenul de
ocolire aparenta a obstacolelor de mici
dimensiuni de către lumină, sau altfel spus, în
Fig. 1
devierile de la legile opticii geometrice.
Reţea de difracţie: un sistem de fante paralele, egale şi echidistante.
Fantă: o porţiune transparentă pentru lumină, de formă dreptunghiulară, cu lăţimea
mult mai mică decât lungimea l<<L (Fig. 1). Direcţia de-a lungul căreia este sesizabil
fenomenul de difracţie este una singură, anume Ox; din acest motiv, reţeaua este o reţea
unidimensională.
Pasul (perioada) reţelei: distanţa dintre două fante succesive:
a  l  b, (1)
unde b este este mărimea porţiunii opace, luată, de asemenea, de-a lungul direcţiei Ox.
Dacă pe o reţea de difracţie este incidentă o undă monocromatică, are loc un fenomen
2
complex: difracţia luminii produsă de fiecare fantă şi interferenţa luminii provenite de la toate
fantele. La o distanţă suficient de mare, se poate observa o imagine caracterizată prin maxime
şi minime succesive.
3
Intensitatea luminii difractate este dată de relaţia

I    I0  2  
 2 
sin 2 1 kl sin sin 2 1 Nka sin  (2)

1 kl sin
2
2

2
sin 1 ka sin
2  
unde:
 I0 este intensitatea luminii incidente,

1
Difracţia pe o reţea de acest tip este cunoscută sub numele de difracţieFraunhofer, .
2
În esenţă, atât difracţia, cât şi interferenţa, sunt fenomene de compunere coerentă a radiaţiei; deosebirea dintre
ele este mai mult de natură teoretică şi este dată în principal de întinderea spaţială a surselor de la care
provine radiaţia.
3
Vezi, de exemplu, F. Crawford Jr., "Unde", cursul de fizică Berkeley, vol. III, Ed. Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 1983.

1
   este unghiul sub care se observa
lumina difractată, faţă de normala la
reţea (Fig. 2),
 N este numărul total de fante ale
reţelei,
 k este numărul de undă, k=2/,
lungimea de undă fiind .
Ordinul unui maximum este numărul de
ordine al maximumului respectiv, ţinând
cont că maximumul de ordin zero se
formează pe axa de simetrie.
Relaţia de bază. Pornind de la relaţia (2)
se poate arăta (vezi Anexa) că, dacă Fig. 2
poziţia unghiulară a unui maximum de
ordin n este n, atunci există relaţia
a
  sin  n , (3)
n
care constituie relaţia de bază a acestei lucrări de laborator, permiţând determinarea
experimentală a lungimii de undă, dacă se măsoară poziţiile unghiulare ale maximelor
observate, şi dacă se cunoaşte constanta reţelei.

3. Descrierea instalaţiei experimentale

Dispozitivul experimental cuprinde un goniometru prevăzut cu un colimator C şi o
lunetă L (Fig. 3). În centrul goniometrului, pe o măsuţă rotundă se găseşte fixată reţeaua de
difracţie R.
Sursa de lumină este fie o lampă cu
vapori de mercur, fie un bec electric; în
ultimul caz, în colimator se găseşte fixat un
filtru monocromatic. Lumina intră în
colimator printr-o fantă F de formă
dreptunghiulară, verticală, paralelă cu fantele
reţelei. Observaţia se realizează în planul focal
al lentilei ocular a lunetei, unde maximele
principale de interferenţă apar sub forma unor
linii luminoase, imagini ale fantei F.

4. Modul de lucru
Fig. 3
a. Studiati cercul gradat şi vernierul V
al al goniometrului si determinaţi precizia de citire a unghiurilor4.
b. Verificaţi dacă reţeaua este dispusă perpendicular pe direcţia fasciculului luminos
care iese din colimator. Reglaţi fanta, astfel încât maximele observate să fie verticale şi cât mai
înguste; calitatea imaginii se realizează prin deplasarea ocularului lunetei L.

4
Unghiurile se citesc în grade, iar subdiviziunile lor, in functie de dispozitivul exustent in laborator, pot fi fie
minutele şi secundele de arc, fie zecimile de grad. Fiti atenti la operatiile aritmetice cu aceste unghiuri,
precum si la calculul functiei sinus!

2
 În cazul în care sursa luminoasă
emite mai multe linii spectrale (radiaţii
monocromatice), ca în cazul lămpii cu
vapori de mercur, maximumul cel mai
intens, de ordinul zero, este de culoare
albă; maximele de ordin superior
(n=1,2,3,...), pentru fiecare culoare,
sunt dispuse simetric faţă de maximul de
ordinul zero, ca în Fig.4.
c. Măsurarea unghiului n se
face prin citirea coordonatelor
unghiulare (poziţiilor) ale maxi-mumului
de acelaşi ordin n, atât la dreapta, cât şi
Fig. 4.
la stânga maximumului central (de
ordinul zero). Astfel, se roteşte luneta la dreapta maximumului central şi se aşează firul său
reticular pe centrul liniei a n-a (faţă de maximul central), de o anumită culoare, şi deci, de o
anumită lungime de undă  şi se notează cu  dn indicaţia pe discul goniometrului a reperului
solidar cu luneta; se deplasează apoi luneta pe linia simetrică din stânga, care reprezintă
maximumul de acelaşi ordin n al aceleiaşi lungimi de undă (aceiaşi culoare), şi se notează
indicaţia reperului cu  sn .
Diferenţa  dn   ns reprezintă dublul unghiului  n , adică :
2n   nd  ns (4)
d. Rezultatele se trec în următorul tabel:

Tabelul 1.
n Linie spectrala  d
 s
 n  21  dn   ns sin n n
n n
(culoare) (cu 4 (nm)
zecimale)
Violet
1 Verde
Galben
Violet
2 Verde
Galben
Violet
3 Verde
Galben

Verificaţi dacă valorile detrminate experimental pentru lungimea de unda se găsesc

într-adevăr în domeniul spectral corespunzator culorii observate!

e. Întrucât citirea unghiurilor de către fiecare membru al subgrupei este o operaţie care
poate introduce erori, experimentul necesită şi o etapă de estimare a acestora. În acest scop,
fiecare dintre membrii subgrupei de lucru va alege, în cea de-a doua etapă a experimentului, o
anume linie spectrală, corespunzătoare ordinului 2 de difracţie, linie spectrala pentru care va
face zece citiri de unghiuri. Astfel, fiecare student va completa Tabelul 2 (cu valori personale,
de această dată!).

3
 Tabelul 2 (n = 2) Linia spectrală (culoarea): .................................
Nr. crt.
i
  d
2 i  s
2 i  2 i  21  d2 i   2s i 2  2  
(nm) (nm)
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
 Pentru linia spectrală pentru care aţi făcut cele zece determinări, calculaţi atât valoarea
medie a lungimii de undă, cât şi eroarea standard (eroarea pătratică medie):
10 2

1 10   2 i   2 
2    2 i
10 i 1
 2  i 1
10  10  1
(5)

2
    2
    2          2
      2 
  (6)

Rezultatul determinării lungimii de undă se va da sub forma intervalului de încredere


     ,      (7)
 Constanta retelei a = 0,02 mm

Întrebări
1. Ce este difracţia?
2. De ce, pe axa de simetrie, observaţi un maximum de culoare albă ? De ce acesta este
singurul maximum de culoare albă care se formează?
3. Comparaţi eroarea sistematică, datorată aparatului de măsură, cu eroarea asupra mediei,
obţinută efectiv din măsuratori (relatia (5)); cum interpretaţi acest lucru? Evaluaţi eroarea
asupra lungimii de undă provenite numai din eroarea introdusă de aparatul de măsură şi
comparaţi-o cu eroarea efectiv obţinută prin propagarea erorii provenite de la măsuratori
(relatia (6)). Ce concluzie trageţi ?
4. Indicaţi o altă metodă de măsurare a poziţiei unghiulare a maximelor. Este metoda găsită de
dumneavoastră mai precisă decât cea folosită în lucrare ?
5. Pentru una dintre liniile spectrale, determinarea lungimii de undă se poate face şi prin
trasarea dependenţei dintre sin şi ordinul maximumului n, a cărei formă teoretică este

sin  n   n , urmată de măsurarea pantei dreptei aproximante şi identificarea ei cu /a.
a
Este aceasta metodă mai precisă?

4
 ANEXA

Dacă, în relaţia (2), notăm 2=ka sin, 2=kl sin, se observă că, în timp ce funcţia
sin 2 sin 2  N
F1  este lent variabilă cu unghiul , funcţia F2  are o variaţie rapidă cu
2 sin 2
acesta. Din acest motiv, se spune că funcţia F1 (efectul de difracţie printr-o fantă) are rolul de a
modula intensitatea luminii obţinute prin interferenţa undelor provenite de la cele N fante ale
reţelei.
Repartiţia intensităţii I=I() depinde de cele două funcţii F1 şi F2.

Influenţa factorului F2
sin 2  N  
Funcţia F2  sin   este reprezentată cu linie continuă în Fig.5. şi reprezintă
sin 2
efectul interferenţei multiple a undelor provenite prin difracţie de la toate fantele reţelei.

Fig. 5.

Condiţiile de extremum conduc la ecuaţiile:

sin  N   0 (A1)
şi
Ntg=tg  N   (A1')

Prin urmare, există două feluri de extreme de tip maximum local.

a. Maximele principale. Din ecuaţia (A1) rezultă pentru  valorile

m
   , mZ. (A2)
N
m
Valorile lui m pentru care raportul este un număr întreg dau maximele principale
N
de interferenţă, (v. Fig.6).

5
 Valorile corespunzătoare ale lui sin sunt obţinute din (2), unde am ţinut cont că
m
 n , nZ:
N
2 2n
sin   , nZ,
ka ka
sau

sinn  n , (A3)
a
adică relaţia fundamentala (3) din lucrarea de laborator.
m
Celelalte valori ale lui m, pentru care raportul nu este un număr întreg, dar care
N
îndeplinesc în continuare conditia (A1) dau minimele (nule) de interferenţă.

b. Maximele secundare. Soluţiile ecuaţiei (A1') oferă poziţiile unghiulare ale

maximelor secundare de interferenţă, a căror intensitate este mult mai mică decât a maximelor
principale. Acestea sunt invizibile în experimentul nostru şi sunt localizate în punctele pentru
care

sin 
2m  1   m  1  .
 
Nka  2  Na

Influenţa factorului F1
Această funcţie este reprezentată punctat în Fig.5 şi exprimă efectul de difracţie produs
de o singură fantă. Condiţia de extremum conduce la ecuaţiile:
sin =0 (A4)
tg= (A4')
Soluţiile ecuaţii (A4) dau poziţia minimelor nule de difracţie (printr-o fantă), iar soluţiile
ecuaţiei (A4’) oferă poziţia maximelor de difracţie (de asemenea printr-o fantă).
Deoarece intensitatea relativă a două maxime succesive de difracţie ale funcţiei
modulatoare F1 scade foarte repede (aspect evidenţiat şi de Fig.5), la laborator se vor putea
  
observa numai maximele principale corespunzătoare intervalului   ,  .
 l l

6
 EXPERIENŢA DEBYE-SCHERRER DE DIFRACŢIE A
ELECTRONILOR PE O REŢEA POLICRISTALINĂ

1. Scopul lucării:

• Determinarea lungimii de undă asociată electronilor

• Verificarea ecuaţiei de Broglie
• Determinarea constantelor de reţea ale grafitului

2. Teorie

În anul 1924 Louis de Broglie a sugerat că în afara proprietăţilor specifice de

particule, acestea pot avea şi caracter ondulator şi a presupus că lungimea de undă a undei
asociate unei particule libere este dată de relaţia:
h
λ= (1)
p
unde:
p este impulsul particulei
h este constanta lui Planck

Această ipoteză, confirmată de experienţele de difracţie de electroni pe o reţea

cristalină de nichel făcute de Clinton Davisson şi Lester Germer în anul 1927, a fost extinsă
de la particulele libere la orice tip de particule.
În experimentul de faţă este demonstrat caracterul ondulator al electronilor printr-o
experienţă de difracţie de electroni pe o reţea policristalină de grafit, experiment cunoscut
sub numele de difractie Debye-Scherrer.
Un fascicol de electroni monocromatici emişi de catodul unui tub electronic sunt
focalizaţi de un sistem de lentile electromagnetice şi cad pe o folie policristalină de grafit.
Atomii grafitului sunt aranjaţi într-o reţea cristalină care acţionează ca o reţea de difracţie
pentru electroni, pe un ecran fluorescent apărând figura de difracţie sub forma a două inele
concentrice (Fig. 1) corespunzătoare celor două constante de reţea d1 şi d2 (Fig. 3).
Diametrul inelelor concentrice se modifică în funcţie de lungimea de undă a electronilor şi,
deci, in funcţie de tensiunea de accelerare, conform consideraţiilor de mai jos.
Energia unui electron accelerat de o diferenţă de potenţial (tensiune) U este:
p2
eU = (2)
2m

unde:
U - tensiunea de accelerare
e - sarcina electronului
p - impulsul electronului

1
 Fig. 1. Reprezentarea schematică a inelelor de difracţie. Cele două inele cu diametrele
D1 şi D2 corespund constantelor de reţea d1 şi d2 (conform Fig. 3)

Separând impulsul p din ecuaţia (2) se obţine p = 2meU , iar din ecuaţia (1)
rezultă:
h
λ= (3)
2meU

expresie care arată că lungimea de undă λ depinde de tensiunea de accelerare U.

În anul 1913 sir H. W. Bragg şi fiul său W. L. Bragg au înteles că aranjarea

periodică a atomilor în reţeaua cristalină a unui monocristal este formată din plane
cristaline paralele. Dacă pe un set de astfel de plane cristaline cade un fascicol
monocromatic de raze X sau electroni monoenergetici care se presupune că au caracter
ondulatoriu, fiecare element al planului cristalin acţionează ca un centru de împrăştiere
generând o undă sferică elementară reflectată, suprapunerea acestor unde sferice
elementare generând un front de undă reflectat. Conform legilor reflexiei, lungimea de
undă a undei reflectate este aceeaşi cu a undei incidente si unghiul de reflexiei este egal cu
unghiul de incidenţă. Din suprapunerea undelor reflectate pe plane succesive se obţin
maxime de interferenţă (interferenţă constructivă) dacă diferenţa de drum
Δ = Δ1 + Δ 2 = 2d sin θ (Fig. 2) este un multiplu întreg de lungimi de undă:

2d sin θ = nλ , n = 1,2,3,... (4)

unde:
d - distanţa dintre două plane succesive;
θ - unghiul de incidenţă măsurat faţă de plan.

Condiţia (4) este cunoscută ca relaţia Bragg.

2
 Fig. 2. Reprezentarea schematică a Fig. 3. Constantele de reţea în grafit:
condiţiei de difracţie Bragg d1 = 2,13 ⋅10 −10 m; d 2 = 1,23 ⋅10 −10 m

În experimentul din această lucrare se foloseşte un material policristalin care este

format dintr-un număr foarte mare de monocristale (cristalite) aranjate neregulat in spaţiu.
Vor exista totdeauna câteva monocristale a căror orientare satisface condiţia Bragg pentru
o lungime de undă şi direcţie a fascicolului incident date. Totalitatea reflexiilor produse de
aceste cristalite se află într-un con a cărui axă este dată de direcţia fascicolului incident,
astfel că pe ecranul aflat perpendicular pe această axa vor apărea cercuri concentrice.
Planele cristaline importante pentru figura de difracţie din acest experiment sunt, conform
Fig. 3.

Fig. 4. Reprezentarea schematică a difracţiei Debye-Scherrer

L=13,5cm (distanţa dintre stratul de grafit şi ecran)
D este diametrul inelului de difracţie observat pe ecran

Din Fig. 4 se obţine relaţia:

D
tg 2θ = (5)
2L
unde:
D este diametrul unui inel
L – distanţa de la probă la ecran

3
 Pentru unghiuri θ mici:

tg 2θ ≈ sin 2θ ≈ 2 sin θ (6)

Substituind (6) în (4) se obţine, pentru primul ordin de difracţie n = 1 , expresia
pentru lungimea de undă asociată electronilor:
D
λ=d (7)
2L
Ţinând cont de ecuaţia (3) se obţine pentru diametrul inelelor de difracţie:
1
D = k (d ) (8)
U
unde
2hL
k (d ) = (9)
d 2me
1
este panta dreptei D = D( ) , pantă care depinde de constanta de reţea d .
U

2. Descrierea instalaţiei experimentale

Tubul electronic (de fapt, un tub catodic) în care apare fenomenul este reprezentat
în Fig. 5. Conexiunile dintre tub şi sursa de înaltă tensiune sunt reprezentate în Fig. 6.

Fig. 5
unde:
1 - pin de ghidare cu cheiţă;
2 - pini de conexiune electrică;
3 - catod;
4 - filament de încălzire a catodului;
5 - anod;
6 - electrod de focalizare;
7 - strat subţire de grafit policristalin;
8 - ecran florescent (aici apar inelele de difracţie).
4
 Fig. 6. Schema conexiunilor (a se respecta culorile cablurilor, în caz contrar
instalaţia putând fi distrusă)

Sursa de înaltă tensiune este prezentă în două versiuni: una veche, mai mare ca
gabarit, cu afisaj analogic şi una nouă, mai mică, cu afişaj digital pentru tensiunea furnizată
(0-5 kV). Ambele tipuri de surse au aceleaşi borne de conexiuni, astfel că Fig. 6 este bună
indiferent de sursă.

4. Modul de lucru

• Se aplică o tensiune de accelerare U ≤ 5 kV şi se observă figura de difracţie

• Se variază tensiunea de accelerare între 3 kV şi 5 kV în trepte de 0,5 kV şi se
măsoară diametrele D1 şi D2 ale inelelor de difracţie observate pe ecran
• Rezultatele experimentale se trec în Tab. 1.

Tab. 1
U (kV) D1 (cm) D2 (cm)
3
3,5
4
4,5
5

5
 5. Prelucrarea rezultatelor experimentale
a. Determinarea lungimii de undă asociată electronilor
Din valorile măsurate ale diametrelor inelelor de difracţie D1 şi D2 şi valorile
constantei de reţea d1 şi d2 presupuse cunoscute (Fig.3), folosind ecuaţia (7) se poate obţine
lungimea de undă experimentală a electronilor. λ1 exp şi λ 2 exp (ambele scalate în pm) se
calculează cu ajutorul lui D1, d1 şi respectiv D2, d2.

b. Verificarea relaţiei de Broglie

Relaţia de Broglie (1) se verifică folosind ecuaţia (3) prin calcularea valorii
teoretice a lungimii de undă λ t (scalată tot în pm), unde:

e =1,602·10−19 C
m = 9,109·10−31 kg
h = 6,625 ·10−34 Js

Rezultatele se trec în Tab. 2. De fapt, Tab. 1 poate fi omis, iar datele experimentale
(diametrele inelelor de difracţie) se pot trece direct în Tab. 2. Se compară cele trei lungimi
de undă pe fiecare linie, observând că valorile sunt apropiate.

Tab. 2 1
U (kV) D1 D2 λ1 exp λ 2 exp λt

(V −1 / 2 )
U (cm) (cm) (pm) (pm) (pm)

3
3,5
4
4,5
5

c. Determinarea constantei de reţea a grafitului

1
Diametrele D1 şi D2 se reprezintă grafic în funcţie de . Aşa cum arată
U
ecuaţia (8), rezultă două drepte (regresii lineare ale punctelor experimentale), pantele lor
k1(d1) şi respectiv k2(d2) satisfăcând ecuaţia (9). Pantele dreptelor se determină de pe
grafice, iar cu ajutorul ecuaţiei (9) se calculează cele două constante de reţea ale grafitului,
d1 şi respectiv d2. Acestea se compară apoi cu valorile cunoscute din legenda Fig. 3.

Atenţie !
- Dacă figura de difracţie constă din cercuri deformate sau nu este suficient de vizibilă,
înseamnă că stratul de grafit (reţeaua de difracţie a electronilor) s-a distrus local. În această
situaţie, fascicolul de electroni poate fi mutat într-o altă zonă a stratului de grafit, prin
utilizarea unui mic magnet montat pe un colier circular, care se pune pe gâtul tubului
catodic şi se roteşte până când figura de difracţie este perfectă (constă din cercuri).
Magnetul se cere laborantului.
- Trebuie inspectat vizual suficient de des stratul de grafit. În cazul în care se observă pe el
un punct strălucitor, tensiunea de accelerare va fi imediat redusă la zero. Se poate încerca
eventual redirecţionarea fascicolului aşa cum este explicat mai sus.
6
 INELELE LUI NEWTON

1. Scopul lucrării
- Evidenţierea fenomenului de interferenţă prin obţinerea de franje localizate de
egală grosime intre o placa de sticla plan-paralela si o lentila plan-convexa;
- Determinarea razei de curbura a suprafetei convexe a lentilei plan-convexe prin
masurarea diametrelor inelelor lui Newton formate prin iluminarea cu lumina galbena din
spectrul sodiului
- Stabilirea dependentei diametrelor inelelor lui Newton de lungimea de unda a
radiatiei monocromatice selectate din lumina produsa de o lampa cu vapori de mercur.

2. Teoria lucrării
Inelele lui Newton sunt franje circulare concentrice, alternativ luminoase şi
întunecoase, obţinute ca rezultat al fenomenului de interferenţă (figura 1b).
Pentru obţinerea inelelor lui Newton se pun în contact suprafaţa curbată a unei
lentile plan-convexe şi suprafaţa plană a unei plăci plan-paralele. Astfel, între cele două
suprafeţe se formează o pană de aer. Prin iluminarea acestui sistem optic cu un fascicul
paralel de lumină se formează un sistem de inele de inetrferenţă concentrice în jurul
punctului de contact dintre cele două suprafete. Aceste inele de interferenţă pot fi observate
atât în lumină reflectată cât şi în lumină transmisă. Distanţele dintre inelele de interferenţă
nu sunt egale: inelele centrale sunt mai depărtate iar cele exterioare sunt mai apropiate.
În figura 2a, o undă luminoasă L propagându-se dinspre stânga este incidentă pe o
pană de aer de grosime d formată între două plăci de sticlă. Unda parţială T1 este
reflectată la suprafaţa stângă de separaţie dintre placa de sticlă şi pana de aer.

(a) (b)
Fig. 1
(a) Schema de principiu a dispozitivului experimental necesar studiului inelelor lui Newton prin transmisie.
(b) Inelele lui Newton obţinute rin reflexie

1
 Unda parţială T2 trece prin pana de aer. Reflexia undei parţiale T3 la suprafaţa de
separaţie din dreapta se produce cu un salt de fază de π rad datorită reflexiei pe un mediu
cu un indice de refracţie mai mare. Unda parţială T4 este mai întâi reflectată pe suprafaţa
de separaţie din dreapta si apoi pe cea din stânga iar faza sa se modifică de fiecare dată.
Unde parţiale suplimentare, notate aici cu T5 , sunt produse prin reflexie multiplă în pana
de aer, cu saltul de fază corespunzator.
Acum putem observa interferenţa undelor partiale T1 , T3 ş.a.m.d în reflexie şi a
undelor T2 , T4 ş.a.m.d în lumină transmisă. Diferenţa de drum Δ dintre T2 şi T4 este
λ
Δ = 2d + 2 (1)
2
Condiţia de interferenţă constructivă este
Δ = nλ unde n = 1,2,3... etc este îndeplinită atunci când
λ
d = (n − 1) . (2)
2
În cazul în care cele doua plăci se ating, i.e. d = 0 , apare interferenţa constructivă
în direcţia de propagare indiferent de lungimea de undă a luminii incidente. În reflexie însă,
punctul de contact dintre plăci reprezintă un minim de interferenţă datorită saltului de fază
a undei parţiale T3 .
Pentru o distantţă între plăci diferită de zero, interferenţa depinde de grosimea
stratului de aer dintre plăci şi de lungimea de undă a luminii. Pentru lumina transmisă prin
pana de aer formată între placa plan-paralelă şi lentila plan-convexă, distanţa d depinde
de distanţa r de la punctul de contact placa-lentilă si de raza de curbura R a lentilei
convexe. Figura 2b ilustrează relaţia:
R 2 = r 2 + (r − d ) 2 (3)
de unde, pentru grosimi d mici, rezultă relaţia
r2
d=
2R (4)

(a) (b)

Fig. 2
(a) Reprezentarea schematica a interferenţei într-o pană de aer;
(b) reprezentarea schematică a penei de aer dintre placa plan-paralele şi lentila plan-convexă

2
 Aşadar, razele inelelelor luminoase (de interferenţă contructivă) pot fi calculate cu
relaţia:
rn = (n − 1) Rλ unde n = 1,2,3... etc.
2
(5)
Deoarece lentila este uşor comprimată în punctul de contact datorită presiunii de
contact, ecuaţia (4) trebuie modificată. O aproximaţie mai bună a acestei relaţii este
r2
d= − d 0 pentru r ≥ 2Rd 0 (6)
2R
iar razele rn a inelelor luminoase sunt date de relaţia
rn 2 = (n − 1) Rλ + 2 Rd 0 , unde n = 2,3,4... etc. (7)

3. Instalaţia experimentală

Notă: Zona de lucru trebuie să fie cât mai întunecată posibil.

- Montaţi elementele optice componente pe bancul optic în poziţile indicate în

figura 3.
- Ajustaţi cu ajutorul şuruburilor poziţia punctului de contact placă-lentilă astfel
încât acesta să se afle în centrul scalei gradate (sistemul de inele se deplasează către
şurubul mai strâns)
- Plasaţi ecranul translucid la o distanţă de 1-2 m.
- Poziţionaţi suportul pentru ”plăcile pentru inelele lui Newton” (d) astfel încât
şuruburile de ajustare să se gasească spre ecranul translucid. Apropiaţi cât de mult posibil
acest suport de lentila (c).
- Plasati lampa cu vapori de sodium in suportul (a) şi porniţi sursa. Asteptaţi câteva
minute pentru faza de încălzire.
- Variaţi pozitia lentilei (e) sau a ecranului translucid pana cand imagima clara a
inelelor lui Newton apare pe ecran si de asemenea scala gradata se poate observa uşor. În
acest moment puteţi reajusta cu ajutorul şuruburilor plăcile Newton astfel încât inelele
interiaore sunt strălucitoare.

Fig. 3. Instalaţia experimentală

(a) lampa cu Na (sau Hg), (b) suport pentru scala gradată, (c) lentila, f = 100 mm, (d) placi pentru inelele
lui Newton, (e) lentila, f = 100 mm, (f) diafragma. Pozitia elementelor optice pe bancul optic este
exprimată în cm. Distanţele se referă la marginea stângă a suporţilor.

3
 4. Modul de lucru

Notă: Din acest moment nu mai modificaţi poziţia plăcilor Newton şi, în special,
evitaţi atingerea şuruburilor de ajustare.

a) Măsurători cu lampa cu vapori de sodiu

- Optimizaţi contrastul franjelor prin ajustrea diafragmei (f).
- Măsuraţi şi notaţi coordonatele ale punctelor de intersecţie la stânga ( rS ) şi la dreapta
( rD ) ale inelelor luminoase cu scala gradată.

b) Măsurători cu lampa cu vapori de mercur

Atentie! Aşteptaţi suficient astfel încât lampa să se răcească înainte de a o schimba

- Înlocuiţi lampa cu Na cu cea cu Hg.

- Plasaţi lampa cu vapori de mercur în suport şi porniţi sursa. Aşteptaţi câteva minute
pentru faza de încălzire.
- Observaţi inelele lui Newton colorate.
- Plasaţi filtrul galben . Optimizaţi contrastul franjelor prin ajustrea diafragmei (f)
- Măsuraţi şi notaţi coordonatele ale punctelor de intersecţie la stânga ( rS ) şi la dreapta
( rD ) ale inelelor luminoase cu scala gradată.
- Repetaţi măsuratorile cu filtrele verzi şi albastre.

5. Modul de prelucrare a datelor

Tabelele ce pot fi utilizate pentru notarea datelor experimentale sunt date mai jos.

Tabelul 1
Intersecţiile la stânga şi la dreapta ale inelelor lui Newton de diverse ordine
cu scala gradată la utilizarea lămpii cu Na
n rS (mm) rD (mm) rn (mm)
2 ÷ 12

Tabelul 2
Intersecţiile la stânga şi la dreapta ale inelelor lui Newton de diverse ordine
cu scala gradată la utilizarea lămpii cu Hg
Filtrul galben Filtrul verde Filtrul albasru
n rS (mm) rD (mm) rS (mm) rD (mm) rS (mm) rD (mm)
2÷9

a) Măsurători cu lampa cu vapori de sodiu (Na)

Cu datele din tabelul 1 se calculeaza raza media a fiecarui inel Newton:
rn = (rS + rD ) / 2
Se trasează graficul ce exprima dependenţa rn 2 = f (n − 1) , unde n este ordinul de
interferenta. Dependenta fiind liniara, se calculeaza panta acestei drepte si punctul de
intersecţie al graficului cu ordonata (originea abscisei este în punctul (n − 1) = 0 ).

4
Cunoscând lungimea de undă a liniei spectrale utilizate în lucrare (Na-D: λ = 589 nm) se
utilizează relaţia (7) pentru a calcula raza de curbură a lentilei R şi aplatizarea d 0 a lentilei
în punctul de contact cu lama plan-paralelă.

b) Măsurători cu lampa cu vapori de mercur (Hg)

Utilizând datele din tabelul 2 se trasează graficul ce exprimă dependenţa liniară a
funcţiei rn 2 de (n − 1) pentru fiecare din cele trei linii spectrale ale Hg selectate cu
ajutorul filtrelor.
Se calculează panta fiecărei drepte şi se determină apoi, conform relaţie (7),
lungimea de undă a luminii utilizate în fiecare caz.

5
 INTERFEROMETRUL MICHELSON

1. Scopul lucrării
- Reglarea montajului optic corespunzător interferometrului Michelson;
- Observarea figurii de interferență pe un ecran, constituită din franje luminoase și
întunecoase în formă de cercuri concentrice;
- Determinarea lungimii de undă a luminii monocromatice emise de un laser He-Ne.

2. Introducere
Interferometrul Michelson (inventat de Albert Abraham Michelson - premiul Nobel pentru
Fizica, 1907) este un dispozitiv optic a cărui funcționare se bazează pe divizarea fasciculului
de lumină incident în două fascicule secundare. A fost folosit în anul 1893 pentru definirea
metrului standard ca număr de lungimi de undă ale liniei spectrale roșii din spectrul optic al
cadmiului. Este de asemenea cunoscut datorită experimentului Michelson-Morley –
experiment ce a demonstrat inexistența presupusului „eter” ca mediu de propagare a undelor
electromagnetice. În zilele noastre, versiuni moderne ale interferometrului Michelson sunt
folosite pentru măsurători mecanice de precizie, în tehnica de spectroscopie cu transformată
Fourier, sau în detectarea undelor gravitaționale (LIGO - Laser Interferometer Gravitational-
Wave Observatory).

3. Teoria lucrării
Dacă două unde cu aceeași frecvență unghiulară (sau pulsație)  , dar de amplitudini (a1 și a2)
și faze ( 1 și  2 ) diferite se suprapun într-un anumit punct astfel încât unda rezultantă se
scrie:

y  a1 sin  t  1   a2 sin t   2  , (1)

(cu t - timpul), atunci unda rezultantă mai poate fi scrisă sub forma:

y  A sin  t    , (2)

unde amplitudinea A este:

A2  a12  a22  2a1a2 cos    , (3)

cu diferența de fază:
  1   2 . (4)

Într-un interferometru Michelson, raza de lumină emisă de o sursă este împărțită în două
fascicule de lumină cu ajutorul unui divizor de fascicul (oglindă semi-transparentă); fiecare
fascicul dintre cele două este reflectat de câte o oglindă, trece din nou prin divizorul de
fascicul, apoi fasciculele se suprapun la pe un ecran (vezi Fig. 1).

Fig. 1. Schema simplificată a interferometrului Michelson.

În centrul figurii de interferență (când instrumentul este reglat corespunzător, astfel încât
figura de interferență apare sub forma unor inele succesiv luminoase și întunecoase
concentrice) diferența de fază dintre cele două unde (reflectate de cele două oglinzi) este
legată de diferența de drum optic prin relația:
2
  2d , (5)

unde  este lungimea de undă a fasciculului laser utilizat în experiment.
Distribuția de intensitate (pentru a1 = a2 = a) va fi:

 
I ~ A2  4a 2  cos 2   (6)
2
Valoarea maximă a acestei expresii se obține pentru cazul în care  este multiplu de 2 ,
ceea ce înseamnă:
2
  2d  N  2 , unde N = 1,2,3,..., (7)

iar 2d este diferența de drum geometric dintre cele două fascicule. Daca oglinda O1 (vezi Fig.
1) este poziționată pe aceeași axa cu oglinda O2, păstrându-se însă distanța inițială până la
divizorul de fascicul D, se observă o diferență egală cu d între cele două oglinzi. Această
distanță este însă parcursă de lumină de două ori (dus-întors) – de unde înmulțirea cu 2.
Totodată, trebuie amintit faptul că în relația (7) am considerat valoarea indicelui de refracție
al aerului egal cu unitatea, fapt pentru care el nu apare explicit. Așadar,
2d  N   (8)
4. Descrierea instalației experimentale
Montajul experimental este ilustrat în Fig. 2.

Fig. 2. Montajul experimental.

Oglinzile plane O1 și O2, precum și divizorul de fascicul D sunt fixate pe aceeași platformă
P. Poziția oglinzii O1 poate fi ajustată cu ajutorul a două șuruburi folosite pentru a suprapune
pe ecran cele două fascicule. Oglinda O2 poate fi deplasată în planul orizontal de-a lungul
axei optice a sursei laser. Această deplasare se efectuează cu ajutorul șurubului micrometric
S.
O lentilă (L) este plasată între dispozitivul de emisie laser și divizorul de fascicul, având rolul
de a lărgi spotul laser pentru a putea observa cu ușurință figura de interferență de pe ecran
(E).
Sursa laser, lentila L și platforma P sunt fixate pe același banc optic. Ecranul E poate fi
deplasat și poziționat la o distanță convenabilă pe masa de lucru.
Instalația experimentală conține și o cameră video Moticam 1SP de 1.3 Mp cu senzor de tip
CMOS ce va fi folosită pentru vizualizarea centrului sistemului de franje de interferență.

5. Modul de lucru
5.1. Reglaj optic
În prezența cadrului didactic îndrumător, se conectează sursa laser la rețeaua electrică și se
pornește emisia laser prin rotirea cheiței.
ATENȚIE! NU PRIVIȚI FASCICULUL LASER PE DIRECȚIA ACESTUIA!
EVITAȚI REFLEXIILE ACCIDENTALE!
ATENȚIE! Elementele optice ale dispozitivului de interferență sunt sensibile, astfel
încât se interzice atingerea directă a lentilei, a divizorului de fascicul și a oglinzilor!
Se verifică poziționarea lentilei L astfel încât fasciculul laser să treacă prin centrul acesteia.
Lentila se fixează apoi la o distanță de aproximativ 20 mm de ieșirea laserului. Se
îndepărtează capacul de protecție a dispozitivului interferometric care protejează platforma P.
Platforma P poate fi poziționată la o înălțime convenabilă și orientarea ei poate fi reglată în
planul orizontal. În prezența cadrului didactic îndrumător se reglează poziția platformei P
astfel încât fasciculul laser care iese din lentila L să ajungă în centrul divizorului de fascicul
D, după care platforma se rotește pentru a direcționa cele două fascicule (reflectate de
oglinzile O1 și O2) pe suprafața ecranului E. Cu ajutorul celor două șuruburi fine din spatele
oglinzii O1 se reglează poziția oglinzii O1 astfel încât spotul razei laser care se reflectă de pe
O1 să se suprapună cu spotul razei laser reflectate de oglinda O2 (se observă mișcarea
spotului laser pe ecran). Pentru început, cele două spoturi de lumină nu se suprapun (Fig 3a).
Se deplasează (cu ajutorul celor două șuruburi ale oglinzii O1) spotul razei reflectate de O1
până se suprapune peste spotul razei reflectate de O2. Chiar dacă aparent cele două raze de
lumină se suprapun, este foarte posibil ca franjele de interferență să nu fie încă vizibile (Fig.
3.b). De aceea, la acest pas sunt necesare ajustări fine pentru obținerea figurii de interferență
până când apar primele franje de interferență (Fig. 3c). Se continuă ajustările fine efectuate
din șuruburile oglinzii O1 până când începe să se vadă centrul cercurilor concentrice
(reprezentând franjele luminoase de interferență – Fig.3d), care va fi poziționat în centrul
figurii de interferență (Fig. 3e).

Fig. 3. Figuri observate pe ecran în timpul reglajului optic; a) când montajul optic este nealiniat, pe ecran se văd două
spoturi laser care corespund reflexiilor de pe cele două oglinzi O1 și O2; b) în urma reglajului poziției oglinzii O1, cele două
spoturi ajung să se suprapună; c) în urma reglajelor foarte fine, încep să apară franjele de interferență; d) ajustările fine
conduc la apariția centrului cercurilor concentrice (reprezentând franjele luminoase de interferență); e) punctul din centru
este poziționat în centrul figurii de interferență.

Odată obținută figura de interferență, se rotește fin șurubul micrometric care deplasează
oglinda O2 și se observă schimbarea figurii prin modificările succesive „luminos”-
„întunecos” ale cercurilor concentrice (Fig. 4).
 Fig. 4. În funcție de poziționarea oglinzii O2 (care poate fi deplasată antrenând șurubul micrometric S), centrul figurii de
interferență poate fi a) luminos; b) întunecos.

5.2. Camera video Moticam 1SP

În prezența cadrului didactic se îndepărtează ecranul E și se montează în locul lui camera
video Moticam 1SP. Se verifică conexiunea camerei la unitatea PC și se pornește PC-ul. De
pe desktop se pornește programul Motic Images Plus 2.0. Din meniul programului se apasă
butonul „Capture” și cu ajutorul mouse-ului se dezactivează opțiunea de auto-ajustare a
timpului de expunere, după care se reglează timpul de expunere (Exposure) la minim.
Se îndepărtează capacul de protecție al camerei video și în continuare se reglează poziția
camerei astfel încât să se poată observa pe ecranul monitorului centrul figurii de interferență
(care poate fi luminos sau întunecos).
Atenție! Este interzisă atingerea senzorului CMOS al camerei video! După efectuarea
măsurătorilor este obligatorie montarea (cu grijă) a capacului de protecție!

5.3. Procedura de lucru

Pentru determinarea lungimii de undă a sursei laser, se va folosi următoarea procedură. Se
ține cont de faptul că pasul șurubului micrometric este de 0.5 mm, iar tamburul rotativ al
șurubului are 50 de diviziuni, ceea ce înseamnă că valoarea unei diviziuni pe scara
tamburului este de 0.01 mm. O pârghie 1:10 leagă oglinda O2 de șurubul micrometric, astfel
încât o deplasare a șurubului micrometric Δx [mm] înseamnă o deplasare a oglinzii O2 de
Δx/10 [mm]. De asemenea, unei deplasări a șurubului micrometric Δx îi corespunde un
număr N de modificări succesive a centrului figurii din luminos în întunecos (sau invers) –
vezi Fig. 4.
Se pornește de la o poziție a șurubului micrometric cât mai apropiată de poziția 0. Se rotește
șurubul micrometric cu finețe, timp în care se numără apariția succesivă a unui număr de N =
10 ori a figurii de interferență având centrul întunecos (se urmărește centrul figurii de
interferență de pe ecranul PC-ului), după care se citește poziția xN pe șurubul micrometric. Se
continuă rotirea șurubului micrometric și se numără apariția succesivă a încă unui număr de
N = 10 ori a figurii de interferență cu centrul întunecos și se notează noua poziție xN de pe
șurubul micrometric. Se efectuează un număr de 10 astfel de măsurători.
Se completează următorul tabel (atenție la unitățile de măsură – submultiplii!):

TABEL 1

N 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
xo [mm]

xN [mm]
Δx = xN - xo [mm]

d = Δx/10 [μm]

Se ține cont de faptul că deplasarea oglinzii O2 este determinată de pârghia 1:10, așadar
deplasarea reală a oglinzii se calculează prin împărțirea la 10 a deplasării Δx a șurubului
micrometric.
Avându-se în vedere relația (8), se reprezintă grafic funcția d = f(N). Din panta dreptei
rezultate se calculează lungimea de undă.
Rezultatul obținut se compară cu valoarea lungimii de undă a sursei laser înscrisă pe
dispozitiv. Se cere să se enumere posibile surse de erori.

După finalizarea măsurătorilor, se închide programul Motic Images Plus 2.0 și se închide
PC-ul. De asemenea, se rotește cheița laserului în poziția Oprit, se acoperă platforma P a
dispozitivului de interferență cu capacul de protecție aferent și se montează și capacul de
protecție a senzorului CMOS al camerei video.

Referatul lucrării va conține: Scopul lucrării, teoria lucrării, schema experimentală, tabelul
1 completat, graficul d = f(N), calculul pantei și al lungimii de undă, precum și o listă scurtă
cu posibilele surse de erori.
 STUDIUL DISPERSIEI LUMINII.
SPECTROSCOPUL CU PRISMĂ

1. Scopul lucrării
Prin efectuarea lucrării se urmăreşte, în primul rând, observarea şi studiul
fenomenului de dispersie a luminii. De asemenea, se va realiza cunoaşterea temeinică a
aparatului spectral fundamental - spectroscopul cu prismă şi a modului de obţinere a
spectrelor de emisie şi absorbţie.

2. Teoria lucrării

2.1. Dispersia luminii

Dispersia luminii constă în dependenţa indicelui de refracţie n al unei substanţe de
pulsaţia  sau de lungimea de undă  a luminii. Funcţia n  n   n se numeşte relaţie
de dispersie.
Stabilirea formei explicite a relaţiei de dispersie se poate face în baza modelului
clasic al interacţiei radiaţiei electromagnetice cu substanţa. Lămurirea tuturor aspectelor
privind dispersia şi absorbţia luminii în medii dielectrice este posibilă numai cu ajutorul
modelelor cuantice de interacţiune.
Considerăm lumina ca undă electromagnetică de pulsaţie  şi molecula substanţei ca
un ansamblu de k oscilatori de masă m k şi sarcină q k . Câmpul electric al undei
electromagnetice determină oscilaţii forţate ale oscilatorilor, de elongaţie rk . La nivelul
moleculei acest fenomen implică apariţia unui moment electric dipolar de mărime:
pe  q k rk ,
k
iar la nivelul întregului corp, considerat omogen şi izotrop, o polarizaţie P:
PN q k rk , (1)
k
unde N reprezintă numărul moleculelor din unitatea de volum.
Elongaţiile rk se obţin din ecuaţia de mişcare a oscilatorului:
q
rk  2 k rk  02k rk  k E
rk
şi sunt
q E 1
rk  k , (2)
2 2
mk     i 2 k 
0k
unde  0 k este frecvenţa proprie de oscilaţie a oscilatorului k iar  k este constanta de
amortizare.
Indicele de refracţie n̂ depinde de permitivitatea relativă a mediului  r , iar aceasta
de polarizaţia P, prin relaţiile:
nˆ 2  n  i 2  ˆ r ,
respectiv,

1
 Pˆ
ˆ r  1  . (3)
0 E
Din relaţiile (2) şi (1) rezultă că polarizaţia P este o mărime complexă, deci şi
permitivitatea  r şi indicele de refracţie n vor fi mărimi complexe, notate cu Pˆ ,ˆ r ,nˆ. În
relaţia (3) mărimea  caracterizează mediul din punctul de vedere al atenuării undei prin
absorbţie.
Relaţiile (3), (2) şi (1) permit scrierea expresiilor explicite ale indicelui de refracţie n
şi a indicelui de absorbţie  . Pentru simplificarea interpretării acestora le scriem pentru
cazul unui singur oscilator (k = 1). Acestea sunt:
Ne2 02   2
n  1  (4)
2 m0  0
 2

 02     2  2
respectiv:
Ne2 
  . (5)
2m 0

02  
2 2
  2 2

Fig. 1.

Din graficul celor două relaţii rezultă că în jurul frecvenţei de rezonanţă,   0  ,

indicele de refracţie suferă o variaţie bruscă, iar indicele de absorbţie prezintă un maxim
dn
pronunţat. Spunem despre dispersie că este normală dacă  0 . În zonele în care
d
dn
 0 , dispersia este anomală.
d
Frecvenţele de rezonanţă sunt caracteristice fiecărui atom sau moleculă în parte.
Determinarea lor permite identificarea atomului sau a moleculei.
Pe baza fenomenului de dispersie, o prismă optică separă componentele
monocromatice ale radiaţiei incidente, obţinându-se astfel spectrul optic. Cum spectrul
radiaţiilor emise de substanţă este o caracteristică absolută a acesteia, spectrul devine un
mijloc foarte sigur de identificare a substanţei. Intensitatea unei anumite radiaţii în spectru
depinde de doi factori: probabilitatea cu care are loc o tranziţie care duce la emisia radiaţiei

2
respective şi numărul sistemelor atomice care emit. Deci, o linie spectrală ne poate furniza
informaţii atât asupra naturii atomului sau moleculei care a emis radiaţia cât şi asupra
concentraţiei acestora în sursa de radiaţii.
Sistemele atomice absorb radiaţiile a căror frecvenţă este egală cu frecvenţa
radiaţiilor pe care pot să le emită. Totalitatea radiaţiilor absorbite de către un sistem atomic
constituie spectrul de absorbţie al acestuia.
Datorită dispersiei, undele luminoase care alcătuiesc o radiaţie complexă sunt
deviate cu unghiuri diferite la pătrunderea într-un mediu dispersiv şi astfel pot fi observate
separat. Un dispozitiv simplu prin care se obţine separarea luminii prin dispersie este prisma
optică (Fig. 2).

Fig. 2.

Unghiul de deviaţie (între raza incidentă şi raza emergentă) la trecerea luminii prin
prismă este
  i1  r1  i2  r2  i1  i 2  A (6)
Acest unghi este minim pentru i1 = i2 = i şi r1 = r2 = r = A/2 (raza este, în prismă, paralelă
cu baza). Ca urmare
 min  2i  A . (7)
Deoarece
sin i  n sin r (8)
şi ţinând cont de r = A/2, relaţia (2) devine
 A
 min  2 arcsin  n sin   A (9)
 2
care arată că deviaţia minimă depinde de indicele de refracţie. Se poate arăta că şi deviaţia
 este funcţie de  .
Dependenţa indicelui de refracţie de lungimea de undă  implică dependenţa
unghiurilor  şi  min de aceeaşi mărime.

2.2. Spectre de emisie şi spectre de absorbţie

Un sistem microscopic (atom, moleculă, nucleu etc.) se caracterizează prin faptul că
poate exista numai în anumite stări, numite stări staţionare, corespunzătoare unei mulţimi
discrete de valori ale energiei (niveluri de enegie).
Orice variaţie a energiei sistemului microscopic se face printr-o tranziţie dintr-o stare
staţionară în alta. Ne interesează tranziţiile radiative, când sistemul emite sau absoarbe un
foton. Astfel, la trecerea sistemului din starea cu energia En în starea cu energia Em ( En >
Em) se emite un foton cu energia
h  E n  E m (10)
La absorbţia unui foton, cu energia h egală cu membrul drept din (10), sistemul trece din
starea cu energie mai mică Em în starea cu energie mai mare En.

3
 Totalitatea radiaţiilor emise de un sistem microscopic constituie spectrul de emisie al
sistemului.
Pentru atomi sunt caracteristice spectrele discrete care sunt formate din linii (radiaţii
monocromatice) izolate. Denumirea de linie spectrală vine de la faptul că metodele
experimentale duc la observarea radiaţiilor monocromatice ca imagini ale unei fante înguste.
O linie spectrală corespunde teoretic unei radiaţii monocromatice cu frecvenţa  (lungimea
de undă  ). În realitate liniile spectrale nu sunt riguros monocromatice ci prezintă o
anumită lărgime,  . Există o lărgime naturală a liniei spectrale care este un efect cuantic.
Lărgimea liniei se datoreşte şi altor fenomene (efect Doppler, interacţia dintre particule
etc.). Intensităţile liniilor spectrale depind de probabilităţile cu care au loc tranziţiile
corespunzătoare şi de numărul sistemelor microscopice din diferite stări.
Pentru molecule sunt caracteristice spectrele formate din benzi deoarece tranziţiile
au loc între grupuri de niveluri de energie alcătuite din niveluri foarte apropiate.
Dacă o radiaţie care are un spectru continuu trece printr-o substanţă absorbantă,
spectrul continuu va aparea brăzdat de linii sau benzi întunecate. Acesta constituie un
spectru de absorbţie.
Specificitatea spectrelor optice permite identificarea atomilor şi moleculelor (analiza
calitativă). Dacă se măsoară intensităţile ale liniilor sau benzilor spectrale se poate determina
concentraţia atomilor şi moleculelor (analiză cantitativă).

2.3. Culorile şi vederea

Dacă o undă luminoasă de o frecvenţă dată este incidentă pe un material ai cărui
atomi au electroni ce vibrează cu aceeaşi frecvenţă, atunci aceştia vor absorbi energia undei
incidente şi o vor transforma în mişcare de vibraţie. În timpul vibraţiei, electronii
interacţionează cu atomii vecini transformând energia sa vibraţională în energie termică.
Astfel, putem spune că unda luminoasă incidentă a fost absorbită de material. Această
absorbţie este selectivă şi depinde de frecvenţele de rezonanţă ale materialului respectiv
(vezi ecuaţiile (4,5)). Deoarece atomii şi moleculele ce alcătuiesc diversele materiale au
frecvenţe de vibraţie diferite, ele vor absorbi frecvenţe diferite din lumina vizibilă incidentă.
În cazul în care frecvenţele de rezonanţă ale atomilor şi molelculelor ce alcătuiesc
materialul nu corespund frecvenţelor undelor de lumină incidente, apar fenomenele de
reflexie şi transmisie. Când o astfel de undă, având frecvenţa diferită de cea de rezonanţă a
atomului, este incidentă pe un material, electronii din atom încep să vibreze. Fenomenul de
rezonanţă neproducându-se, electronii vor vibra pe perioade scurte, cu amplitudini mic, în
final energia fiind reemisă sub formă de undă luminoasă. Dacă materialul este transparent,
vibraţia electronilor este trecută atomilor vecini prin volumul de material până când ajunge
pe faţa opusă a acestuia şi este reemisă sub formă de lumină. În acest caz, spunem că unda
incidentă a fost transmisă. Dacă materialul este opac, vibraţia electronilor nu se transmite la
atomii vecini, ea fiind reemisă sub formă de undă luminoasă după o scurtă perioadă de timp.
În acest caz, spunem că unda luminoasă a fost reflectată.
Culoarea obiectelor pe care le vedem se datorează modului în care lumina
interacţionează cu acestea, fiind reflectată sau transmisă ochilor noştri. Deci culoarea unui
obiect nu este o proprietate intrinsecă a acestuia, ci mai degrabă a luminii reflectate sau
transmise de acel obiect ochilor nostri.
Lumina vizibilă are un spectru continuu format dintr-un domeniu de frecvenţe,
fiecare corespunzând unei anumite culori. Când aceasta este incidentă pe un obiect, anumite
frecvenţe specifice acestuia vor fi absorbite şi nu vor mai ajunge niciodată la ochiul nostru.
Numai radiaţia transmisă sau reflectată care ajunge la ochi va determina culoarea atribuită
obiectului. Astfel, un obiect care este capabil să absoarbă toate frecvenţele luminii incidente

4
se va “vedea” negru, iar unul care nu absoarbe nimic, va avea aceeaşi culoare cu lumina
incidentă.
Lumina naturală conţine toate frecvenţele şi este cunoscută sub numele de lumină
albă. ºinând cont de notaţia culorilor fundamentale, lumina albă este descrisă de următoarele
componente: R (roşu), O (portocaliu), G (galben), V (verde), A (albastru), I (indigo), V
(violet).

3. Descrierea instalaţiei experimentale

Instalaţia experimentală este formată dintr-un spectroscop, două becuri cu
incandescenţă şi surse spectrale (cu alimentatoare adecvate).

Fig. 3.

Spectroscopul este format din următoarele elemente (Fig. 3): prisma optică P,
colimatorul C1 care constă dintr-o fantă dreptunghiulară reglabilă F, plasată în focarul unei
lentile L1, luneta L cu ajutorul căreia se face observarea spectrului şi colimatorul C2 format
dintr-o scară micrometrică şi o lentilă L4 care proiectează imaginea scării micrometrice pe o
faţă a prismei P iar aceasta o reflectă în câmpul vizual al lunetei.
Din colimatorul C1 iese un fascicul de lumină având secţiunea transversală identică la
modul ideal cu secţiunea fantei. Acest fascicul, la trecerea prin prisma P, datorită
fenomenului de dispersie, este desfăcut în atâtea componente câte radiaţii monocromatice
conţine lumina care intră în colimator prin fanta F. Fiecare componentă apare ca o imagine
monocromatică a fantei de intrare.
Determinarea poziţiei unei linii spectrale se face pe scara micrometrică, a cărei
imagine se suprapune peste spectrul optic.
Sursele spectrale conţin elementele, în stare atomică, ale căror spectre de emisie se
vor studia (Hg în becul cu vapori de mercur; He şi Ne în cele două tuburi de descărcare).
Excitarea atomilor pe niveluri superioare de energie se face prin ciocniri cu electroni
acceleraţi în câmp electric. Dezexcitarea atomilor duce la emisia unor spectre de radiaţii
caracteristice.
Pentru observarea spectrului de absorbţie al moleculei de permanganat de potasiu se
foloseşte o soluţie de permanganat de potasiu (aflată într-o sticluţă) şi un bec cu
incandescenţă.

5
 4. Modul de lucru
4.1. Se alimentează circuitul becului cu vapori de mercur. Se aşează spectroscopul
cu colimatorul C1 în dreptul becului cu mercur. Se reglează deschiderea fantei F la o
valoare mică (sub 1 mm).
4.2. Privind prin luneta L se deplasează tubul ocularului L3 şi se îngustează
deschiderea fantei F până când liniile spectrale devin subţiri şi nete. Se roteşte luneta L
pentru observarea întregului spectru.
4.3. Se iluminează scala micrometrică M cu un bec cu incandescenţă şi se reglează
poziţia colimatorului C2 astfel încât diviziunile scalei să se vadă clar şi să acopere întregul
spectru.
4.4. Deplasând luneta L se observă şi se notează poziţia x (exprimată în diviziuni) a
fiecărei linii din spectrul Hg. Rezultatele se trec în următorul tabel:

Etalonarea Spectroscopului folosind spectrul mercurului

Culoarea Intensitatea  nm  xdiv 

rosu intens 623,4
roşu intens 612,3
roşu intens 607,3
portocaliu slab 589,0
portocaliu foarte slab 585,9
galben foarte intens 579.0
galben foarte intens 577.0
verde foarte intens 546.1
verde slab 538,5
verde slab 535,4
albastru - verde foarte slab 496,0
albastru - verde slab 491.6
albastru foarte intens 435.8
violet intens 407.8
violet foarte intens 404.7

4.5. Se deconectează circuitul becului cu vapori de mercur. Se conectează şi apoi se

alimentează tubul de descărcare cu He (heliu). Se aşează spectroscopul cu colimatorul C1
spre tubul cu He astfel încât fanta F să fie la 1-2 cm de tub. Deplasând luneta L se observă
şi se notează culoarea, intensitatea şi poziţia x (exprimată în diviziuni) a fiecărei linii din
spectrul He. Rezultatele se trec într-un tabel de forma:

Spectrul heliului
Culoarea Intensitatea x (div)  (nm)

Lungimea de undă se obţine şi se completează după prelucrarea datelor experimentale

4.6. Se întrerupe alimentarea tubului cu He. Se fac conexiunile la tubul de
descărcare cu Ne (neon), apoi se închide circuitul de alimentare. Se repetă operaţiunile
făcute pentru He, iar rezultatele se trec într-un tabel asemănător celui de la spectrul heliului.

6
 4.7. Pentru observarea spectrului de absorbţie al permanganatului de potasiu se se
aşează sticluţa cu soluţie pe un stativ şi se iluminează cu un bec cu incandescenţă. Se aşează
spectroscopul cu colimatorul C1 în dreptul sticluţei. Prin luneta L se vor observa benzile de
absorbţie sub forma unor dungi întunecoase. Se citesc diviziunile x' şi x" care mărginesc
benzile, iar rezultatele se trec într-un tabel de forma:

Banda x’  x" (div)  '" (nm)

Ultima coloană se completează după prelucrarea datelor experimentale.

5. Indicaţii pentru prelucrarea datelor experimentale

5.1. Cu datele din primul tabel (referitor la spectrul mercurului) se trasează curba de
etalonare a spectroscopului  = f(x).
5.2. Se determină din curba de etalonare, considerând poziţiile măsurate, lungimile
de undă corespunzătoare liniilor spectrale ale heliului şi neoului şi marginilor benzilor de
absorbţie ale permanganatului de potasiu. Valorile găsite se trec în tabele prezentate mai
sus.
5.3. Se calculează dispersia liniară a spectroscopului
dx
D (11)
d
ca inversul pantei tangentei la curba de etalonare în punctele corespunzătoare lungimilor de
undă  = 420 nm,  = 500 nm şi  = 580 nm.

Întrebări
1. O prismă de sticlă cu unghiul la vârf de 60 are, pentru o anumită radiaţie, indicele de
refracţie n = 1,60. Ce unghi de incidenţă este necesar ca raza să treacă prin prismă în
mod simetric?
2. Care este unghiul de deviaţie minimă, pentru o anumită radiaţie, al unei prisme cu indicele
de refracţie de 1,41 a cărei secţiune este un triunghi echilateral?
3. Se poate determina experimental indicele de refracţie al sticlei din care este construită
prisma spectroscopului? Dacă da, arătaţi cum.
4. Presupunem că în diferite părţi ale unui spectru, observat cu spectroscopul, avem câte
două linii spectrale pentru care diferenţa între lungimile de undă este aceeaşi. În care
parte a spectrului separarea spaţială a acestor linii este mai mare? Justificaţi răspunsul.
5. Să se specifice în ce culori se “văd” materialele de mai jos:

7
 a) b)

c) d)

Doriţi să ştiţi mai mult? Accesaţi:

http://www.mpcfaculty.net/ron_rinehart/spectral.htm

8
 STUDIUL EFECTULUI HALL ÎN SEMICONDUCTORI

Efectul Hall este unul dintre efectele importante în determinarea parametrilor ce

caracterizeză electric materialele semiconductoare.

1. Scopul lucrării
- Determinarea concentraţiei purtătorilor de sarcină ( n sau p ) într-o probă din
semiconductori extrinseci**;
- Determinarea mobilităţii Hall a purtătorilor de sarcină în semiconductorul respectiv.

2. Teoria lucrării
Efectul Hall este un efect galvanomagnetic** observat pentru prima dată de E. H. Hall
în 1880. Acest efect constă în aparitia unui camp electric transversal (denumit câmp electric
Hall E H ) si a unei diferente de potential intr-un metal sau semiconductor parcurse de un
curent electric, atunci cand ele sunt introduse intr-un camp magnetic, perpendicular pe
directia curentului.
Sa consideram cazul unei proba semiconductoare paralelipipedice de dimensiuni
a , b, c (fig.1). Câmpul electric Hall apare atunci când proba semiconductoare este plasată într-
un câmp de inducţie magnetică B şi într-un câmp electric exterior de intensitate E  B .
Vectorii E , B , şi E H formează un triedru drept (fig. 1), adică
E  E E ,0,0; B  B 0, B,0; E H  E H 0,0, E H  (1)
Sub acţiunea câmpului electric extern E  E E ,0,0  prin proba semiconductoare trece
un curent electric de intensitate I. Prin aplicarea pe proba respectivă a câmpului magnetic de
inducţie B  B 0, B,0 între feţele laterale ale probei, pe direcţie normală pe E şi B (fig. 1),
apare o diferenţă de potenţial
U H  V A  VB (2)
numită tensiune Hall.

Fig. 1.

Tensiunea Hall este determinată de devierea purtătorilor de sarcină electrică ce

formează curentul prin probă, sub acţiunea forţei Lorenz:
FL  e v  B  (3)

 Semiconductorii extrinseci sunt semiconductorii cu impurităţi în care conducţia electrică se face fie prin
electroni (semiconductori cu impurităţi donoare) numiţi semiconductori de tip n, fie prin goluri (semi-
conductori cu impurităţi acceptoare) numiţi semiconductori de tip p.
**
Efectele galvanometrice sunt fenomene fizice care apar în substanţe în urma interacţiei dintre inducţia
magnetică B aplicată din exterior şi sarcinile electrice în mişcare prin substanţa considerată.

1
unde v este viteza medie de mişcare prin probă a purtătorilor de sarcină electrică (sau viteză
de drift) sub acţiunea câmpului E , iar e este sarcina electrică elementară
e  1,6  10 19 C
Intensitatea câmpului electric Hall E H  este
UH
EH  . (4)
a
Câmpul Hall determină apariţia forţei electrice Fel
Fel  eE H (5)
Forţa totală ce acţionează asupra purtătorilor de sarcină este
Fl  Fel  FL (6)
La echilibru
Fel   FL (7)
Tinând seama de relaţiile (3) şi (5), rezultă
E H e   evB sin v , B  (8)
dar

sin v , B   sin  1 (fig. 1) (9)
2
deci
E H e  evB (10)
Densitatea curentului electric  j prin probă sub acţiunea câmpului electric
E  E E ,0,0 este
j  nev (11)
unde n este concentraţia purtătorilor de sarcină electrică din probă.
Relaţia dintre densitatea curentului electric  j  şi intensitatea I a curentului electric
este
I
j n (12)
S
unde n este versorul direcţiei normale la suprafaţa transversală a probei pe direcţia
curentului electric (fig. 1), S este aria acestei secţiuni transversale, S  ab .
Din relaţiile (10) şi (11) se obţine modulul vitezei de drift
I j
v  (13)
neS ne
Se înlocuieşte relaţia (13) în relaţia (10) şi se obţine
j
EH   B (14)
ne
de unde
1
EH   jB (15)
ne
Se notează
1
RH   (16)
ne

2
Marimea RH poartă numele de constantă Hall; fizic, ea are dimensiunea:
1 1
RH SI  nSI  eSI  cm3C-1 (17)
Tinând seama de tensiunea Hall din relaţia (4) şi de relaţiile (15) şi (16) se obţine
U H  RH j B a  RH jBa (18)
Din această relaţie constatăm că, tensiunea Hall este cu atât mai mare cu cât inducţia
magnetică  B  şi densitatea curentului electric prin probă  j  sunt mai mari.
Pentru ca electrozii de curent ai probei să nu scurtcircuiteze tensiunea Hall, distanţa a
dintre electrozii Hall A şi B trebuie să fie faţă de lungimea c a probei în raportul
a 1
 (19)
c 4
Din relaţia (18) rezultă
UH
RH  (20)
jBa
Identificând relaţiile (16) şi (20) se obţine concentraţia purtătorilor de sarcină
electrică din probă
jBa
n (21)
eU H
Mobilitatea Hall  H  este viteza medie v H  a purtătorilor de sarcină electrică
orientaţi în câmpul Hall pe unitatea de câmp Hall E H 
v
H  H (22)
EH
având dimensiunile
vH SI m2 2 1 1
 H SI E
   m s V (23)
 H SI sV
Pentru a determina mobilitatea Hall se scrie densitatea de curent în câmpul Hall
jH  nevH  ne H E H (24)
Se obţine
jH
H  (25)
ne EH
IH
dar j H  unde I H este intensitatea curentului electric după direcţia câmpului Hall
S
(direcţia Oz din fig. 1) şi S ' ' este aria secţiunii transversale pe această direcţie.
S '  cb (27)
I H se poate scrie
U
IH  H (28)
r
r fiind rezistenţa probei după direcţia Oz, deci
a a
r   (29)
cb S'
Ţinând seama de relaţiile (28) şi (29) se obţine
U U 1
jH  H  H  E H  EH (30)
rS ' a 

3
unde  este conductivitatea electrică a probei.
Se introduce relaţia (30) în (25) şi se obţine mobilitatea Hall
EH
H   RH (31)
neEH

3. Dispozitivul experimental
Se foloseşte dispozitivul experimental din figura 2 format din:
- un electromagnet confecţionat din oţel cu slabă remanenţă magnetică, ceea ce permite o mai
bună concentrare a liniilor de câmp;
- o casetă conţinând proba p semiconductoare ce se studiază.

Fig. 2.

În figura 3 este dată schema electrică a circuitelor de măsurare. În fig. 3a este dată
schema pentru măsurarea intensităţii curentului electric prin probă pentru diverse valori ale
tensiunii electrice continue aplicată pe probă şi a tensiunii Hall. În fig. 3b este dată schema
circuitului de alimentare a electromagnetului. Fig. 3a cuprinde:
- circuitul de alimentare a probei format din:
- proba P
- un miliampermetru mA, ce permite măsurarea curentului i prin probă
- sursa S1
- potenţiometrul R1
- întrerupătorul K1

Fig. 3.

- circuitul de măsurare a tensiunii Hall cuprinde un mV pentru măsurarea U H . O măsurare

mai precisă a U H se face folosind metoda de măsurare prin compensare.
Figura 3b cuprinde:
- bobina B a electromagnetului
- ampermetrul A pentru măsurarea curentului I prin electromagnet
- potenţiometrul R2
- sursa de alimentare a electromagnetului S2

4
 - întrerupătorul K

4. Modul de lucru
Se conectează sursele S1 şi S2 prin închiderea întrerupătorului K1 şi K2. Cu ajutorul
potenţiometrului R1 se stabileşte un curent i prin probă, care se menţine constant. Valorile
curentului i , pentru care se efectuează măsurătorile, sunt indicate la masa de lucru. Cu
ajutorul potenţiometrului R2 se variază curentul I prin bobina electromagnetului din 0,2 A
până la valoarea maximă de 3A.
Pentru fiecare valoare I se citeşte U H cu ajutorul milivoltmetrului mV (trebuie
remarcat că poate fi utilizată şi măsurarea curentului determinat de U H prin probă, cu
ajutorul unui galvanometru; indicată la masa de lucru, se calculează U H ).
Se repetă măsurătorile pentru diferite valori ale curentului i prin probă.
Valorile numerice se trec în următorul tabel:

Curbă etalonare - Efectul Hall, BN 120

i IB (A) 0.5 1 1.5 2 2.5 3 3.5 4 4.5 5

(mA) B (T) 0.047 0.070 0.097 0.120 0.135 0.155 0.170 0.176 0.181 0.187
5
10
UH
15
(mV)
20
25

a = 4 mm; b = 4 mm; c = 12 mm; r = 30 

Dimensiunile a , b, c ale probei sunt date la masa de lucru.

Densitatea j a curentului prin probă se obţine conform relaţiei (26), secţiunea S
a probei fiind S  ab (fig. 1).Valorile inducţiei magnetice B a câmpului magnetic,
corespunzătoare diferitelor valori ale curentului I prin bobină sunt date în tabel.
Se trasează curba de etalonare a electromagnetului B  f  I  . Valorile lui B pentru
diferite valori ale curentului prin bobină se citesc de pe curba de etalonare.

Atenţie! Întrucât la trecerea curentului electric atât prin probă cât şi prin bobină acestea se
pot degrada, este necesar ca întrerupătoarele K1 şi K2 să fie închise numai atât cât durează
citirile.

5. Prelucrarea datelor experimentale

1. Cu ajutorul datelor din tabel se reprezintă grafic, pe hârtie milimetrică,
dependenţa U H  f (B ) pentru j = constant. Se obţine o familie de drepte, pentru diversele
valori ale j . Din relaţia (18) panta, în valoare absolută, a acestor drepte este:
mk  aRH jk k  1, 2,..., N
Din grafice se obţin pantele m1 , m2 ,..., m N şi se calculează valorile constantelor Hall
corespunzătoare:
(!) m1 (2) m2 ( k ) mk
RH  RH  ,..., RH  ...
aj1 aj2 ajk

5
 N
 RH( k )
k 1
Se calculează constanta Hall medie: RH  iar valoarea constantei Hall se
N
va exprima sub forma RH  RH   RH unde  R H reprezintă dispersia valorilor constantei
Hall în jurul valorii medii RH care se calculează cu ajutorul relaţiei:
N
 Rh( K )  
2
RH
k 1
 RH  .
N N  1) 

2. Cunoscându-se valoarea constantei Hall, se determină concentraţia medie a

1
purtătorilor de sarcină electrică din probă folosind relaţia (16): n  unde
RH e
e  1,6  10 19 C , iar n SI  m 3 . Ţinând seama de relaţia (31) se determină mobilitatea Hall
H :
m2
 H  RH ,   H   .
VS
1
Aici   este conductivitatea probei (a nu se confunda cu  RH ) iar  rezistivitatea probei

rcb
dată de relaţia   .
a

În prelucrarea datelor experimentale toate mărimile fizice se vor exprima în

unităţi S.I.
Referatul pe care studentul îl va alcătui după efectuarea acestei lucrări va conţine şi
răspunsurile la următoarele

Întrebări:
1. În ce constă efectul Hall?
2. Ce este constanta Hall?
3. Ce este mobilitatea Hall?

6
UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL DE FIZICĂ

LABORATORUL DE OPTICĂ
BN - 120 A

STUDIUL INTERFERENŢEI LUMINII CU

DISPOZITIVUL LUI YOUNG

2004 - 2005
 STUDIUL INTERFERENŢEI LUMINII CU
DISPOZITIVUL LUI YOUNG
1. Scopul lucrării
Studiul interferenţei luminii, determinarea lungimii de undă a unei radiaţii luminoase
cvasimonocromatice.

2. Teoria lucrării
Fenomenul de interferenţă constă în suprapunerea a două sau mai multe unde coerente.
În optică, acesta se materializează prin apariţia unui sistem de franje luminoase şi
întunecate.
Să considerăm două unde electromagnetice, monocromatice, plane, caracterizate prin
aceeaşi frecvenţă unghiulară ω şi acelaşi vector de undă k = 2π/λ.Intensităţile cîmpului
electric al celor două unde variază în timp şi spaţiu conform relaţiilor:
E1 = E01eiϕ1 = E01ei (k r1 − ωt + ϕ01 ), E2 = E0 2eiϕ 2 = E0 2ei (k r2 − ωt + ϕ02 ) (1)
unde E01 şi E02 sînt amplitudinile constante, iar ϕ1 şi ϕ 2 sînt fazele undelor.
Dacă diferenţa de fază Δϕ = ϕ2 − ϕ1 rămâne constantă în timp se spune că undele sînt
coerente. Ca rezultat al suprapunerii celor două unde se obţine o undă rezultantă caracterizată
prin intensitatea cîmpului electric:
E 2 = E01
2 2
+ E02 + 2 E01E02 cos[k (r1 − r2 ) + (ϕ01 − ϕ02 )] = E01
2 2
+ E02 + 2 E01E02 cos(kΔ r + Δϕ)
(2)
Din teoria electromagnetismului se ştie că intensitatea I a unei unde, măsurată eventual
în W/m2, este proporţională cu pătratul amplitudinii intensităţii cîmpului electric. Rezultă că
intensitatea undei rezultante va fi:
I ≈ E 2 = E01
2 2
+ E02 + 2 E01E02 cos(kΔ r + Δ ϕ) (3)
Termenul 2 E01E02 cos(kΔr + Δϕ) din relaţia (3) se numeşte termen de interferenţă.
Existenţa sa face ca intensitatea observată să ia valori cuprinse între o valoare minimă:
I min ≈ (E01 − E02 )2
şi o valoare maximă:
(
I max ≈ E01 + E02 . )
2

În practică, pentru ca diferenţa de fază kΔr + Δ ϕ0 să rămînă constantă în timp, este

necesar ca iluminarea surselor S1 şi S2 să provină de la o sursă unică, S0. În caz contrar, într-
un interval de timp egal cu durata de observare, sînt emise foarte multe trenuri de unde de
către sursele S1 şi S2, astfel încît diferenţa de fază ia toate valorile posibile, anulînd, în medie,
termenul de interferenţă.
Una dintre cele mai vechi demonstraţii ale faptului că lumina poate produce efecte de
interferenţă a fost făcută în 1800 de către savantul englez Thomas Young.
Dispozitivul lui Young este prezentat în figura 1.
Lumina monocromatică, provenind de la fanta îngustă S0 este împărţită în două cu
ajutorul unui ecran în care sînt practicate două fante dreptunghiulare, înguste, foarte apropiate,
S1 şi S2. Conform principiului lui Huygens, de la fanta S0 pornesc unde cilindrice, care ajung
la fantele S1 şi S2în acelaşi timp. Apoi, de la fiecare fantă, va porni cîte un tren de unde
Huygens; deci fantele se comportă ca surse coerente.

2
 Fig. 1.

Fie d - distanţa dintre fante şi P - un punct pe ecranul de observare, într-o direcţie care
formează un unghi θ cu axa sistemului (figura 2). Cercul cu centrul în P, avînd raza PS2,
intersectează PS1 în B. Dacă distanţa R de la fante la ecran este mare în comparaţie cu distanţa
d dintre fante, arcul S2B poate fi considerat o dreaptă ce formează unghiuri drepte cu PS2, PA
şi PS1. Atunci triunghiul BS1S2 este un triunghi dreptunghic, asemenea cu POA, iar distanţa
S1B este egală cu dsinθ. Această distanţă este diferenţa de drum dintre undele de la cele două
fante, care ajung în P. Undele care se propagă din S1 şi S2 pornesc în concordanţă de fază, dar
pot să nu mai fie cu fază în P, datorită diferenţei de drum. În punctul P se va obţine un maxim
dacă diferenţa de drum a celor două unde este egală cu un număr întreg de lungimi de undă,
mλ.
d sin θ = mλ (4)
unde m = 0, 1, 2, 3.

Young

Intensitate (u.a.)
10
8
6
4
2
0
0 1 2 3 4 5
pozitie (mm)

Fig. 2.

3
 Franja centrală luminoasă din punctul O corespunde unei diferenţe de drum nule, adică
sin θ = 0. Distanţa ym dintre franja de ordinul zero şi punctul P aflat în centrul celei de-a m -
a franje este:
ym = R tgθm (5)
deoarece pentru toate valorile lui m unghiul θ este foarte mic, tgθm ≈ sin θm şi rezultă:
mλ
ym = Rsin θm = R . (6)
d
Ştiind că interfranja este distanţa dintre două maxime (sau minime) consecutive
rezultă că
λR
i = ym +1 − ym = . (7)
d
Pe ecran se obţine un sistem de franje ca acela prezentat in Fig. 2, s-a prezentat şi
distribuţia de intensitate luminoasă :

3. Dispozitivul experimental
Prezentat în figura 4, dispozitivul experimental cuprinde un bec electric O alimentat
direct de la reţea şi următoarele subansamble - fixate pe suporţi, care pot culisa pe bancul
optic B.O:
- fanta F0 dreptunghilară, cu deschidere reglabilă (joacă rolul sursei S0).
- fantele F1 şi F2 dreptunghiulare, verticale şi paralele cu deschidere fixă, realizate sub
forma a două trăsături transparente pe o placă de sticlă înnegrită.

Fig. 3.

Fig. 4.

Pe placă este notată distanţa d dintre fante.

4
 - subansamblul pentru măsurarea interfranjei, alcătuit dintr-un filtru optic F, o lupă L
de observare a sistemului de franje,un şurub micrometric M de care este ataşat solidar
tamburul gradat T şi un fir reticular.

4. Modul de lucru
Se iluminează fanta F care este relativ deschisă (1 - 2 mm).Se reglează poziţiile
fantelor F1 şi F2 şi poziţia lupei, aducîndu-se în linie dreaptă cu fanta F, la aceeaşi
înălţime,utilizînd, eventual, o foaie de hîrtie drept ecran. Privind prin lupă, se micşorează
deschiderea fantei F, astfel încît franjele de interferenţă să fie clare. Se măsoară distanţa R.
Se potriveşte firul reticular pe centrul unei franje şi se notează poziţia x1 a
indicatorului rigletei şi poziţia y1 a indicatorului tamburului. Se roteşte tamburul trecînd cu
firul reticular peste un număr N de franje (5 - 8) după care se notează N şi noile poziţii ale
indicatoarelor x2 şi y2.
Pentru a evita pasul mort al şurubului, se recomandă ca aducerea firului reticular la
poziţia iniţială să se facă în acelaşi sens în care urmează să se facă ulterior parcurgerea
franjelor.
Pentru o valoare fixată a lui R se fac 10 măsurători ale interfranjei.
Datele se trec într-un tabel de forma:
R x1 y1 N1 x2 y2 i1 i σi λ σλ
(cm) (div) (div) (div) (div) (mm) (mm) (nm)

Se modifică interfranja apropiind sau îndepărtînd lupa de fantele F1 şi F2. Se fac încă 5
măsurători ale interfranjei pentru o distanţă şi 5 măsurători ale interfranjei pentru o altă
distanţă.

5. Prelucrarea datelor şi calculul erorilor

5.a Se calculează cele 10 (respectiv 5) valori ale interfranjei la fiecare R fixat. Se
determină media aritmetică i a rezultatelor. Se introduce valoarea medie în relaţia (7),
determinîndu-se în acest fel λ .

5
 Se calculează abaterea pătratică σ i cu formula:
n
∑ (ik − i )2
σi = k =1 , (8)
n(n − 1)
unde n este numărul de măsurători, egal cu 10 (respectiv 5) în cazul de faţă.
Se calculează abaterea pătratică a mediei σ λ cu formula de propagare a erorilor.
2
⎛ ∂λ ⎞ i =i ⎛ ∂λ ⎞
σ2 = ⎜⎜ ⎟⎟ σi2 +⎜⎜ ⎟⎟ i =i σ2 (8)
λ ∂ ∂
⎝ ⎠ R=R
i ⎝ R ⎠ R= R R

în care σ 2 se obţine cu relaţia (7) iar pentru evaluarea lui σ R se va considera că eroarea de
i
măsură cu o scară gradată este egală cu jumătate din valoarea celei mai mici diviziuni.
Derivatele parţiale din relaţia (8) se calculează folosind relaţia:
id
λ= ,
R
în care d se consideră constantă şi egală cu valoarea indicată pe suportul fantelor. Rezultatul
final se va da sub forma: λ = λ ± σ λ
5.b Se reprezintă grafic dependenţa interfranjelor medii obţinute mai sus în funcţie de
distanţele dintre planul celor două fante şi ecranul de observaţie (lupa), ţinîndu-se cont şi de
abaterile pătratice calculate mai sus. Lungimea de undă se determină din panta dreptei trasate
pentru a reproduce cît mai bine dependenţa liniară teoretică dată de ecuaţia 7.

Întrebări
1. Care este fenomenul principal studiat cu ajutorul dispozitivului lui Young?
2. Desenaţi schema simplificată a dispozitivului experimental utilizat.
3. Care sint condiţiile de coerenţă a undelor descrise de ecuaţiile: Ψ1 = a1 ⋅ ei (ω 1t − k1r +ϕ 1 ) şi
Ψ2 = a2 ⋅ ei (ω 2t − k2r +ϕ 2 ) ?
4. Ce este o undă monocromatică? Cum se obţine lumina monocromatică pentru studiul
interferenţei cu dispozitivul lui Young?
5. Ce reprezintă lungimea de undă? Dar frecvenţa undei? În ce relaţie se găsesc ele?
6. Ce sînt franjele de interferenţă? Ce este interfranja? Cum a fost determinată
experimental?
7. Care este definiţia vizibilităţii franjelor de interferenţă şi semnificaţia sa?
d ⋅i
8. Care este semnificaţia mărimilor din ecuaţia λ = ?
l
9. Descrieţi şi desenaţi figura văzută prin lupă.

6
 STUDIUL INTERFERENŢEI LUMINII CU DISPOZITIVUL LUI YOUNG

1. Scopul lucrării
- obţinerea figurii de interferenţă a luminii cu ajutorul unui dispozitiv de tip Young;
- determinarea lungimii de undă a luminii monocromatice folosite.

2. Teoria lucrării
Lumina este o undă electromagnetică. Dacă două sau mai multe unde ajung într-un acelaşi
punct, atunci rezultatul este dat de compunerea acestor unde. În cazul compunerii unor unde luminoase
coerente, se obţin maxime sau minime de lumină, numite franje de interferenţă.
Lumina coerentă produsă de sursa S întâlneşte un ecran plan opac în care sunt practicate
2 fante paralele, înguste şi apropiate S1 şi S 2 , pe care se produce difracţia. Lumina difractată de aceste
fante ajunge într-un punct P de pe ecranul unde se obţine interferenţa. Acest ecran se află la distanţa
D de planul fantelor S1 şi S 2 . Se notează cu d distanţa dintre sursele secundare S1 şi S 2 . Unda care
ajunge la punctul P după ce trece prin fanta S1 parcurge drumul SS1P de lungime δ1 , iar unda care
ajunge la punctul P după ce trece prin fanta S 2 parcurge drumul SS 2 P de lungime δ2 . Interferenţa
este constructivă, adică se obţin maxime de interferenţă, dacă diferenţa de drum este un număr întreg
de lungimi de undă:
δ = δ 2 − δ1 = nλ (1)
Numărul întreg n se numeşte ordin de interferenţă.
Poziţiile maximelor de interferenţă, obţinute după câteva calcule simple, sunt:
λD
xn = n (2)
d
iar cele ale minimelor de interferenţă (când interferenţa este distructivă) sunt:
2 n + 1 λD
xn′ = (3)
2 d
iar distanţa dintre 2 maxime sau dintre 2 minime consecutive, numită interfranjă, este:
λD
i= . (4)
d
Se poate de asemenea scrie (de o manieră generală) că poziţiile franjelor sunt:
xn = ni (5)

3. Descrierea montajului experimental şi a modului de lucru

Montajul experimental conţine o sursă de lumină S , un paravan opac în care sunt practicate
cele 2 fante paralele S1 şi S 2 , subţiri şi apropiate, un filtru monocromatic şi o lupă prevăzută cu şurub
micrometric (care ţine loc de ecran pe care se obţine interferenţa), care permite determinarea poziţiilor
maximelor (sau minimelor) de interferenţă.
În primul rând, se aliniază sursa S , centrul O al planului fantelor S1 şi S 2 şi lupa astfel încât
să fie coliniare. Se îngustează fanta S , pentru ca lumina să îndeplinească cât mai bine condiţia de
coerenţă. Se ajustează cu maximă delicateţe verticalitatea fantelor S , S1 şi S 2 . Se pune lupa la o
anumită distanţă D de planul surselor S1 şi S 2 . Se deplasează lupa cu ajutorul şurubului micrometric
dintr-o margine a figurii de interferenţă către cealaltă margine, citind poziţiile maximelor (sau
minimelor) de interferenţă şi se completează primul tabel (măsurând poziţiile maximelor sau
minimelor şi pentru alte distanţe D ).
1
2
 Tabel 1
Poziţiile x ale franjelor de interferenţă Young, pentru diverse distanţe D
între planul de observaţie a franjelor şi planul surselor secundare
Nr. franjei Poziţia xn (mm) a franjei
n D= D= D= D=
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15

Se face graficul xn (n ) pentru toate distanţele D şi se obţin valorile pantelor experimentale ale
dreptelor trasate, care sînt egale cu valorile interfranjelor (v. formula 5).
Tabel 2
Dependenţa valorii i a interfranjei de distanţa D
între planul de observaţie a franjelor şi planul surselor secundare
D (mm)
i (mm)

Se face graficul i (D ) , o dreaptă a cărei pantă teoretică este λ d (v. formula 4). Se determină
panta experimentală a dreptei trasate, şi apoi se obţine λ .

Studiul statistic al valorilor franjelor obţinute

Ca studiu suplimentar, pentru fiecare distanţă D , se calculează valorile in ale interfranjelor cu
N

∑i
i =1
n
formula in = xn +1 − xn , valoarea medie i = , abaterea standard a valorilor interfranjelor
N
6

∑ (i
i =1
n − i )2
σi = . Se numără câte dintre valorile obţinute se află într-un interval de semilărgime σi
N −1
în jurul valorii i , câte dintre valori se află într-un interval de semilărgime 2σi în jurul valorii i , şi
câte dintre valori se află într-un interval de semilărgime 3σi în jurul valorii i , se află proporţiile
corespunzătoare faţă de numarul de măsurători efectuate şi se compară cu valorile corespunzătoare
distribuţiei normale a erorilor (Gauss).
Pentru distribuţia Gauss, valorile apar în jurul valorii medii cu următoarele probabilităţi:
intervalul apariţii
i − σi ÷ i + σi 68.27%
i − 2σi ÷ i + 2σ i 95.45%
i − 3σi ÷ i + 3σi 99.73%

3
 STUDIUL MISCARII OSCILATORII
CU AJUTORUL PENDULULUI DE TORSIUNE

1. Scopul lucrării:

I. Analiza oscilatiilor libere:

1. determinarea momentului de torsiune prin metoda statică şi prin metoda dinamică;
2. determinarea frecvenţei proprii a oscilatorului liber amortizat şi a perioadei proprii de oscilaţie,
pentru diferite valori ale amortizării şi determinarea momentului de inerţie al pendulului;
3. determinarea coeficientului de amortizare, a timpului de relaxare şi a decrementului logaritmic.

II. Analiza oscilaţiilor fortate:

1. trasarea curbei de rezonanta a oscilatorului forţat pentru diferite amortizări;
2. determinarea frecvenţei de rezonanţă;
3. analiza diferenţei de fază dintre oscilator şi forţa exterioară pentru diferite frecvenţe de forţare
(foarte mici sau foarte mari comparativ cu frecvenţa de rezonanţă).
4. determinarea factorului de calitate al oscilatorului pentru diferite amortizări.

A 2. Principiul fizic
(m)
Mişcarea unui pendul de torsiune este descrisă de
ecuaţia diferenţială:
d 2ϕ dϕ
I 2 + k fr + Cϕ = 0 (1)
dt dt
t(s) unde I – momentul de inerţie; ϕ - unghiul de rotaţie; kfr –
constanta de frecare; C – constanta de torsiune.
C k
Folosind relaţiile uzuale: ω02 = - pulsaţia proprie şi δ = fr -
A I 2I
(m) coeficient de amortizare, ecuaţia devine:
d 2ϕ dϕ
2
+ 2δ + ω02ϕ = 0 . (2)
dt dt
În rezolvarea acestei ecuaţii diferenţiale de ordinul doi, liniare,
intervin trei situaţii distincte, în funcţie de tipurile de soluţii ale
t(s) ecuaţiei caracteristice:
• cazul A. ω02 > δ 2 (regim sub-amortizat
Soluţia :
A
(m) ϕ = ϕ 0e −δt cos ωt (3)
cu ϕ 0 - amplitudinea unghiulară la momentul iniţial şi
ω = ω02 − δ 2 - pulsaţia oscilaţiilor amortizate indică o
descreştere exponenţială a amplitudinii. Timpul după care
t(s) amplitudinea scade de e-ori se numeşte timp de relaxare:
Fig. 1 Reprezentarea grafică a ϕ (t ) 1 1
amplitudinii (A) pentru tipuri = ⇒τ = . (4)
ϕ (t + τ ) e δ
diferite de mişcări amortizate: (A)
subamortizată; (B) supraamortizată; De asemenea, în acest regim (reprezentat în Fig.1 (A)) se
(C) amortizată critic. observă că raportul valorilor amplitudinilor după o perioadă
rămâne constant pentru o amortizare dată. Logaritmul acestui
raport se numeşte decrement logaritmic şi se defineşte conform relaţiei:
 ϕ (t )
D = ln = δT . (5)
ϕ (t + T )
• Cazul B: ω02 < δ 2 (regim supra-amortizat). Soluţia este aperiodică, de forma:
ϕ = ϕ 0e −δt (eωt + e −ωt ) (6)
Sistemul revine asimptotic spre poziţia de echilibru după o singură oscilaţie. Această comportare este
ilustrată de cazul (B) din Fig.1, curba de sus. Revenirea este cu atât mai înceată cu cât constanta de
amortizare este mai mare.
• Cazul C: ω02 = δ 2 (regim supra-amortizat critic). Soluţia este:
ϕ = (ϕ0 + Bt )e −δt . (7)
Sistemul revine în poziţia iniţială de unde nu mai pleacă (cazul (C) din Fig.1). Acest caz are importanţă
practică deoarece sistemul ajunge în timpul cel mai scurt în poziţia de echilibru.
Pentru ca mişcarea să nu se amortizeze în timp, fenomenele de frecare responsabile de disiparea
energiei trebuie compensate din exterior, prin furnizarea unei energii suplimentare. Acest lucru se poate
realiza prin aplicarea unei forţe periodice ce produce un moment de torsiune periodic asupra pendulului:
M = M 0 cos Ωt . (8)
A Ecuaţia de mişcare devine:
mare
(a) d 2ϕ dϕ
2
+ 2δ + ω02ϕ = f cos Ωt (9)
dt dt
M
unde f 0 = 0 .
mic I
După regimul tranzitoriu (mai scurt sau mai lung în funcţie de
Ω coeficientul de frecare), componenta amortizată (reprezentată de soluţia
mare
exponenţială) devine neglijabilă şi se instalează regimul staţionar, cu
soluţia de forma:
(b) ϕ (t ) = A cos(Ωt − φ ) . (10)
Amplitudinea A depinde de frecvenţa forţei exterioare conform
mic relaţiei 1 :
f0
Ω A= , (11)
(ω 0 − Ω ) + ( 2δΩ) 2
2 2 2

Fig. 2 Dependenţa de care poate fi scrisă şi sub forma:

frecvenţa forţei exterioare a f 0 / ω02
(a) amplitudinii; (b) a A= . (12)
2 2
⎛ ⎞ 2
diferenţei de fază ⎜1 − ⎛⎜ Ω ⎞⎟ ⎟ + ⎛⎜ 2 δ Ω ⎞⎟
⎜ ⎜⎝ ω0 ⎟⎠ ⎟ ⎜⎝ ω0 ω0 ⎟⎠
⎝ ⎠
Se pot formula următoarele concluzii:
• A creşte direct proporţional cu valoarea forţării exterioare, f 0 ;
• A atinge o valoare maximă (fenomen numit rezonanţa amplitudinii 2 ) pentru o anumită valoare a
frecvenţei forţării, care se determină din relaţia: dA / dΩ = 0 . Se obţine frecvenţa de
rezonanţă Ωr = ω02 − 2δ 2 . Pentru amortizări mici, relaţia se poate aproxima sub forma Ω r ≅ ω0 .
• A scade odată cu creşterea valorii amortizării δ ;
• În caz ideal, pentru amortizare nulă ( δ =0), A → ∞ dacă Ω r = ω0 .

1
Din verificarea matematică a faptul că (10) este soluţie pentru ecuaţia (9).
2
Acest fenomen este diferit de cel al rezonanţei energiei, care implică un transfer maxim al energiei atunci când frecvenţa
forţei exterioare coincide cu frecvenţa de rezonanţă. Aşadar, rezonanţa amplitudinii şi rezonanţa energiei se obţin la valori
diferite ale frecvenţei de forţare. Pentru frecări mici, cele două frecvenţe de rezonanţă coincid.
 Pentru diferenţa de fază apărută între mişcarea oscilatorului şi forţa exterioară se obţine relaţia:
2δω
tgφ0 = 2 0 2 . (13)
ω0 − Ω
Rezultă:
2δω
φ0 = arctg 2 0 2 , (14)
ω0 − Ω
ceea ce înseamnă că întârzierea în mişcarea oscilatorului depinde de coeficientul de amortizare şi de
frecvenţa forţei exterioare, şi anume:
• Pentru ω0 >> Ω ⇒ φ0 → 0 , adică pendulul oscilează aproape în fază cu sursa;
• Pentru ω0 << Ω ⇒ φ0 → π , adică pendulul oscilează aproape în opoziţie de fază (antifază) cu
sursa;
• Pentru ω0 = Ω ⇒ φ0 → π / 2 .

3. Dispozitivul experimental

Oscilatorul mecanic numit pendul de torsiune Pohl constă dintr-o roată metalică, cu moment de inerţie I,
cuplată de un resort elicoidal, având constanta de torsiune C. Atunci când resortul este deformat cu
unghiul ϕ, apare un moment de torsiune care tinde să-l readucă la forma iniţială, acţionând, evident, în
sens invers creşterii unghiului de deformare:

M el = −Cϕ . (15)
Datorită fenomenului de frecare, legat de
cuplajele mecanice existente sau alte cauze, există
o disipare a energiei totale a oscilatorului, astfel
că amplitudinea oscilaţiilor libere scade în timp.
De cele mai multe ori (în special în cazul mişcării
Fig. 3 Modul de generare al momentului de cu viteze mici), se consideră că momentul forţelor
frânare de frecare este proporţional cu viteza, conform
relaţiei :

dϕ
M fr = − k fr . (16)
dt
În cazul oscilatorului de torsiune Pohl, momentul de frecare poate fi controlat prin deplasarea roţii
metalice în interiorul unui electromagnet. Electronii liberi din metal, acţionaţi de forţa Lorentz, se vor
deplasa în interiorul şi în afara câmpului electromagnetic, generând curenţi circulari închişi, numiţi
curenţi turbionari. Partea roţii metalice în care apar aceşti curenţi circulari este echivalentă cu un
conductor în mişcare asupra căruia, câmpul magnetic acţionează cu forţa F orientată în sens contrar
sensului de mişcare a roţii (V) (Fig.3) . Această forţă determină momentul de frânare, proporţional cu
valoarea câmpului magnetic deci a intensităţii curenţilor electrici prin bobină (I).

4. Modul de lucru
Se urmăreşte realizarea montajul experimental arătat în Fig. 3A. La începerea măsurătorilor se aduce
reperul notat (3a) în poziţia de zero a scării marcate pe roată, prin rotirea reperului de pe sistemul bielă-
manivelă (3e).
 Fig.4 Montajul experimental (A) cu detalii asupra conexiunilor electrice (B)

• ATENTIE !
• Nu depăşiţi valoarea de 1.8 A pentru curenţii din electromagnet!
• Evitaţi supraîncălzirea bobinelor prin măsurători prea lungi la valori ale curenţilor mai mari de 1A

A. Analiza oscilaţiilor amortizate

1. determinarea constantei de torsiune prin metoda statică;
• montajul experimental corespunde cazului oscilaţiilor libere;
• se fac achiziţii ale valorilor unghiurilor de torsiune produse de diferite mase marcate si
apoi se determina panta dependenţei ϕ = ϕ (m).
• se încarcă fişierul numit cst_torsiune din directorul Studiul mişcării oscilatorii;
• se şterg valorile numerice cu F4;
• se exercită un moment static asupra roţii prin atârnarea unei mase etalonate şi se
aşteaptă echilibrarea poziţiei;
• se introduce manual valoarea masei în coloana corespunzătoare;
• se apasă butonul de pornire a înregistării (sau tasta F9) pentru înregistrarea automată a
unghiului de deviere în poziţia corespunzătoare a tabelului;
• se repetă procedeul şi pentru alte mase marcate.
• se reprezintă grafic (prin apăsarea mouse dreapta) aproximând cu o funcţie liniară (Fit
function şi Best Fit Streight Line) şi se obţine valoarea pantei.

2. determinarea momentului de inerţie prin metoda dinamică ;

• montajul experimentalcorespunde cazului A; în locul maselor marcate se foloseşte o
masă uşoară (de exemplu un mic şurub sau agrafă de birou);
• se încarcă fişierul mom_inertie din directorul lucrării;
• se şterg valorile numerice cu F4;
 •se apasă butonul de pornire a înregistării sau tasta F9 pentru înregistrarea oscilaţiilor de
torsiune;
• Mometul de inerţie se poate determina din expresia perioadei oscilaţiilor libere. În
fereastra Evaluation a softului Cassy Lab, se ilustrează două posibilităţi:
o combinaţia Alt-D şi apoi apasând pe 2 maxime adiacente se afişează direct
C CT 2
perioada; folosind formula ω0 = → I =
2
se determină I.
I 4π 2
o din reprezentarea spectrului FFT al oscilaţiilor, se foloseşte opţiunea
Evaluation/Calculate Peak Center şi se afişează frecvenţa corespunzătoare
C
maximului folosind combinaţia Alt-T apoi se calculează I = .
4π 2 f 2
3. determinarea coeficientului de amortizare
• se încarcă fişierul coef_amortiz din directorul lucrării;
• se şterg valorile numerice cu F4;
• se fixează valoarea curentului prin electromagnet la o valoare mică - de exemplu
I =0.18A.
• se apasă butonul de pornire a înregistării sau tasta F9 pentru înregistrarea oscilaţiilor de
torsiune;
• În fereastra Evaluation se aproximează anvelopa oscilaţiei cu o funcţie exponenţial
scăzătoare (Fit function şi Envelope e − x ) şi se obţin parametrii de fitare (timpul de
relaxare).
• se calculează decrementul logaritmic cu relaţia (5);
• se repetă acelaşi lucru şi pentru alte valori ale amortizării (I=0.25A, 0.4A, 0.55A);
• se caută regimul amortizat critic şi cel supra-amortizat.

B. Analiza oscilaţiilor forţate

a. Se introduce şi sursa de forţare periodică prin deschiderea întrerupătorului sursei.
b. Se fixează valoarea curentului prin electromagnet la o valoare medie; de exemplu I =0.4A.
c. Se porneşte de la o valoare mică a frecvenţei sursei externe (de exemplu, circa 0.1Hz) şi
apoi se creşte treptat prin ajustarea tensiunii aplicate 3 .
d. Se şterg valorile numerice cu F4 ale fişierului coef_amortiz din directorul lucrării;
e. Se citeste amplitudinea oscilaţiilor forţate după un regim tranzitoriu (câteva minute) 4 , după
care această valoare rămâne constantă în timp, pentru oricare oscilaţii succesive şi se
determină valoarea frecvenţei oscilaţiilor conform metodelor prezentate anterior;
f. Se completează prima linie (T, A) de valori experimentale în tabelul de date.
g. Se schimbă frecvenţa sursei externe modificând în mod corespunzător tensiunea aplicată
şi se fac noi măsurători pentru T şi A. În regiunea de creştere rapidă a amplitudinii, citirile
se fac mult mai des (în paşi mici de frecvenţă).

ATENŢIE ! Este recomandat ca, după fiecare citire a amplitudinii în regim staţionar, adică după
terminarea măsurătorilor pentru o anume valoare a frecvenţei de forţare, oscilaţiile să fie complet
oprite. În acest fel, timpul de intrare în regim staţionar este minimizat.

h. Se compară mişcările zonelor marcate pe roata de forţare şi pe oscilator şi se fac observaţii

de ordin calitativ asupra relaţiilor de fază dintre ele.
i. Se repetă experimentul pentru valori mici (I=0A) şi mari (I=0.7A) ale amortizării.

3
Măsurarea tensiunii aplicate cu ajutorul voltmetrului montat în circuit are doar caracter orientativ.
4
Timpul de stabilire al regimului permanent (staţionar) creşte proporţional cu timpul de relaxare; cu cât amortizarea este mai
mică (curenţi prin bobină mai mici) acest timp creşte.
 I=0.4A I=0A I=0.7A
Nr. Det. T(s) ν (1/s) A T(s) ν (1/s) A T(s) ν (1/s) A
1.
2.
…
10

j. Se reprezintă grafic curbele de rezonanţă (A=A(ν )) pentru cele trei situaţii experimentale.
k. Se determină frecvenţele corespunzătoare maximelor curbelor de rezonanţă şi frecvenţa
oscilaţiilor libere.
l. Folosind expresia frecvenţei de rezonanţă ( Ω r = ω02 − 2δ 2 ), se află coeficienţii de
amortizare pentru cele trei situaţii experimentale analizate.
m. Se calculează factorul de calitate cu ajutorul formulei Q = ω0 / Δω unde Δω este lărgimea
curbei de rezonanţă măsurată la valoarea amplitudinii Amax / 2 .
 TERMISTORUL
STUDIUL VARIAºIEI CU TEMPERATURA A REZISTENºEI ELECTRICE A
MATERIALELOR SEMICONDUCTOARE

1. Scopul lucrårii
Verificarea legii dependen¡ei rezisten¡ei electrice cu temperatura la materialele
semiconductoare.

2. Teoria lucrårii
Pentru materialele semiconductoare pure (sau slab dopate) numite termistoare, la
temperaturi inferioare câtorva sute de grade Celsius, energia Fermi se aflå în banda interziså,
departe atât de banda de valen¡å cât ¿i de banda de conduc¡ie.
La T ≠ 0, agita¡ia termicå va popula banda de conduc¡ie cu o concentra¡ie de electroni
liberi notatå cu n, în timp ce în banda de valen¡å vor apårea golurile, în concentra¡ie p.
Dacå semiconductorul este nedopat, p = n.
Din teoria benzilor de energie în materialele semiconductoare rezultå expresiile celor
douå concentra¡ii de sarcini electrice:

n = 2 ( 2π me kT )
3/ 2
[
⋅ h −3 ⋅ exp −( E c − E F ) / kT ] (1)

(
p = 2 2π mg kT ) 3/ 2 ⋅ h −3 ⋅ exp[ −( E F − E v ) / kT ] (2)
unde me este masa efectivå a electronilor; mg este masa efectivå a golurilor; k este constanta
Boltzman; T este temperatura semiconductorului; h este constanta Planck; E c este energia
corespunzåtoare minimului benzii de conduc¡ie; E v este energia corespunzåtoare plafonului
benzii de valen¡å, E F este energia nivelului Fermi aflat, în cazul semiconductorilor intrinseci,
la jumåtatea "distan¡ei" dintre E c ¿i E v .
Fåcând produsul expresiilor (1) ¿i (2) rezultå:
[
n ⋅ p = A exp −( E c − E v ) / kT ] (3)
ºinând seama cå:
n = p = ni (4)
se deduce concentra¡ia purtåtorilor în semiconductorii intrinseci ni :
[
ni = B exp −( E c − E v ) / 2kT ] (5)
Conductibilitatea electricå a unui semiconductor este:
1
(
σ = = e nµ n + pµ p
ρ
) (6)
Mobilitå¡ile µ n , µ p fiind practic independente de temperaturå rezultå:
[
σ ∝ exp −( E c − E v ) / 2kT ]
ρ ∝ exp( + ∆E / 2kT ) (7)

1
unde ∆E = E c − E v ¿i poartå numele de lårgimea benzii (zonei) interzise.
Rezisten¡a unei probe semiconductoare va fi:
R = C exp( + ∆E / 2kT ) (8)
¿i dependen¡a ei de temperaturå e reprezentatå în fig. 1.

Fig. 1

Logaritmând expresia (8) se ob¡ine:

∆E
ln R = C + (9)
2kT

3. Dispozitivul experimental este prezentat în figura 2 ¿i cuprinde un cuptor electric

(1) pentru încålzirea termistorului, un ohmmetru (2), care serve¿te la måsurarea rezisten¡ei
termistorului ¿i un transformator (3) pentru alimentarea ohmetrului. Cuptorul are iner¡ie
termicå mare astfel încât, de¿i nu este alimentat printr-un reostat ci direct de la re¡ea, cre¿terea
temperaturii este foarte lentå. Acest fapt înlåturå necesitatea unui termostat, permi¡ându-ne så
presupunem cå fiecare måsurare de rezisten¡å se face într-un regim sta¡ionar. Pe capacul
cuptorului sunt fixate termometrul (4) pentru indicarea temperaturii ¿i termistorul (5) cu cele
2 borne care sunt legate prin conductori izola¡i la ohmetru.

Fig. 2

2
 Ohmetrul este construit dupå schema pun¡ii Wheastone. El cuprinde ungalvanometru
(6) ca instrument de zero, un comutator (7) (rotativ sau cu fi¿å) care schimbå intervalele de
valori indicând de fiecare datå factorul multiplicator, ¿i o rezisten¡å variabilå (8) cu cursor
gradat ¿i prevåzut cu indicator. Un întrerupåtor (9) intercalat în circuitul acumulatorului
permite ca alimentarea ohmetrului så se facå doar în timpul citirilor. La unele ohmetre
întrerupåtorul intrå în construc¡ia lor sub forma unui buton .

4. Modul de lucru
Se verificå legåturile de la termistor la ohmetru ¿i la transformator. Sub îndrumarea
cadrului didactic se face prima måsurare a rezisten¡ei termistorului. Cursorul rezisten¡ei
variabile se pune pe pozi¡ia minimå iar comutatorul factorului multiplicator pe pozi¡ia
maximå. Se apaså scurt pe buton (întrerupåtor) ¿i se observå sensul devia¡iei acului
galvanometrului. Se trece la factorul multiplicator inferior observând din nou sensul devia¡iei
acului. Opera¡iunea se repetå pânå când sensul devia¡iei acului se schimbå. Din acest moment
se apaså permanent pe buton ¿i rotind cursorul, se aduce acul galvanometrului la zero, dupå
care se ridicå degetul de pe buton. Rezisten¡a termistorului este egalå cu valoarea indicatå la
cursor înmul¡itå cu factorul multiplicator. În acest moment se cite¿te ¿i temperatura. Valorile
se trec într-un tabel de forma:

t [oC] R [Ω] T [K] 1/T [K-1] ln R

Se porne¿te încålzirea cuptorului punându-l la priza de 380 V curent alternativ. Pe

måsurå ce temperatura cre¿te se fac noi måsuråtori ale rezisten¡ei, nemaifiind necesare
încercårile cu diferi¡i factori multiplicatori. Temperatura se cite¿te imediat dupå aducerea
acului la zero. Intervalul de temperaturå dintre douå citiri se alege atfel încât de la
temperatura ini¡ialå (care eventual este mai mare decât temperatura camerei) ¿i pânå la
temperatura finalå (care nu trebuie så depå¿eascå 100oC) så se facå un numår de aproximativ
10 citiri. Este preferabil ca intervalele de temperaturå dintre citirile succesive så fie egale,

3
înså rezultatele experien¡ei nu vor fi viciate dacå din neaten¡ie a fost depå¿itå vreuna dintre
temperaturile propuse. Important este ca citirea temperaturii så se facå practic concomitent cu
determinarea rezisten¡ei. La terminarea måsuråtorilor se scoate cuptorul din prizå.

5. Prelucrarea rezultatelor experimentale

1
Folosind datele din tabel se traseazå un grafic cu axele " " respectiv " ln R" . Printre
T
punctele experimentale se traseazå dreapta de interpolare. Se deduce panta m a acestei drepte.
∆E
Conform rela¡iei (9) m ≡ .
2k
-5
Se va calcula ∆E exprimatå în electroni vol¡i. (k = 8,6.10 eV / K)

6. Întrebåri
1. Ce este un termistor?
2. De ce un termistor este mult mai sensibil la varia¡ia temperaturii decât un metal?
3. Care este starea de umplere a nivelelor din banda de conduc¡ie, respectiv valen¡å, la
un semiconductor la T = 0 K ¿i T ≠ 0 K?