Lecția 18: (30.03.

2022)

§ 23 Difracția luminii. Aproximaţia lui Fresnel.

Se numeşte difracţie a undelor fenomenul de ocolire de către unde a

obstacolelor cu dimensiuni mai mici ori comparabile cu lungimea de undă.
Prin difracţia luminii se subînţelege abaterea luminii de la propagarea ei rectilinie,
când in rezultatul ocolirii obstacolelor lumina pătrunde in regiunea umbrei
geometrice.
Pentru a descrie fenomenele de difracţie şi interferenţă a undelor, savantul
olandez Cristian Huygens a propus o metodă simplă de a construi frontul de undă
conform căreia: Fiecare punct al spaţiului la care a ajuns frontul de undă în
momentul dat de timp, poate fi considerat drept o nouă sursă de oscilații
(sursă secundară). Figura 3 ilustrează impactul unei fante asupra unor unde plane
cu lungimea de undă comparabilă cu dimensiunea fantei. Dacă fanta se află într-un
mediu izotrop şi omogen, fiecare punct din spaţiul fantei, conform principiului lui
Huygens, devine o sursă secundară de unde sferice. Construind frontul de undă
rezultant, observăm ca la marginile fantei lumina pătrunde în spaţiul umbrei optice
(delimitat cu linii întrerupte).

Fig. 1

Principiul lui Huygens dă posibilitatea de a găsi poziţia frontului de undă în

momentul dat de timp, care coincide cu suprafaţa ce înfăşoară toate undele
secundare în acest moment. Acest principiu însă nu dă posibilitatea de a calcula
amplitudinea undei, ce înfăşoară undele secundare. Acest neajuns a fost completat
de Fresnel, care a completat principiul lui Huygens în felul următor: Orice
excitaţie ondulară, în orice punct al spaţiului poate fi considerată ca rezultat
al interferenţei undelor de la sursele secundare (imaginare).
Deoarece toate aceste surse provin de la o undă, ele sunt coerente, de aceea pot
să se amplifice ori să se slăbească reciproc.
Fenomenul de difracţie a luminii se poate de observat la propagarea undelor
sferice de lumină în calea cărora se află obstacole simple: margini de plan, orificii,
fante etc. Acest fel de difracție, difracția undelor sferice, se numeşte difracţia

1
Fresnel. Pentru a observa această difracţie nu este necesar de a ne folosi de aparate
optice.

Un alt tip de difracţie este difracţia în raze paralele, care provin de la o sursă
plasată la infinit. Această difracţie se numeşte difracţia Fraunhofer şi poate fi
observată numai în planul focal al unei lentile convergente.
Noi vom considera fenomenul de difracție pe baza unui exemplu de difracție
Fresnel, și anume – difracția de la un orificiu. Pentru evidențierea rezultatelor
analizei vom considera, că sursa de lumină este suficient îndepărtată de orificiu,
ceea ce înseamnă că raza de curbură a frontului de undă este foarte mare, aproape
plană. Analiza se va efectua utilizând aproximația lui Fresnel.
Fie că de la stânga spre dreapta (Fig. 2) se propagă o undă aproape plană care
cade pe orificiul MN .

Fig. 2

La întâlnirea cu orificiul MN va avea loc fenomenul de difracție și pe ecranul

E vom observa un tablou de difracție.
Să determinăm amplitudinea oscilaților în punctul " B" , în centrul ecranului E ,
plasat la distanța r0 , de la orificiu.
Pentru aceasta împărțim frontul de undă în zone, construite în felul următor:
Distanța ri de la punctul dat, adică " B" până la marginea fiecărei zone, trebuie să

fie mai mare ca distanța respectivă a marginii zonei precedente cu , adică:
2

   3
r1 = r0 + ; r2 = r1 + = r0 +  ; r3 = r2 + = r0 +  e.t.c.
2 2 2 2

Aceste raze în planul orificiului formează zone simetrice. Prima zonă va fi un

disc, iar următoarele – inele.
Să determinăm razele (pătratele razelor) acestor zone, numite zone Fresnel,
utilizând teorema lui Pitagora:
2
  2 2
 = (r0 + ) − r = r + r0  +
2
1
2
0
2
0
2
− r = r0  +
0
2

2 4 4

r   2
Deoarece 0 se poate de neglijat și, deci:
4

12 = r0  (1)

2
 = (r0 +  ) − r = r + 2r0  +
2
2
2
0
2
0
2
− r02 = 2r0  (2)
4

3 92
 32 = (r0 +  ) 2 − r02 = r02 + 3r0  + − r02 = 3r0  (3)
2 4
---------------------------------------------------------
 k2 = k  r0  (4)
Cunoscând razele zonelor Fresnel, să determinăm ariile lor.

S1 =   12 =    0  (5)

S 2 =    22 −   12 =  (  22 − 12 ) =  (2r0  − r0  ) =    0  (6)

S 3 =    32 −    22 =  (  32 −  22 ) =  (3r0  − 2r0  ) =    0  (7)

S k ==    0  (8)

Prin urmare, ajungem la concluzia că, aria tuturor zonelor Fresnel este aceeași,
egală cu   r0  , ceea ce înseamnă că și numărul de surse de lumină secundare în
fiecare zonă este același. Drept consecință putem afirma că, amplitudinea
oscilaților în punctul B va depinde numai de distanța rk și unghiul  :

Ak = f (rk ,  ) (9)

Deoarece și rk și  monoton cresc de la 1 − a la k zonă, evident că și

amplitudinea oscilaților de la aceste zone monoton va descrește de la prima la a k -
zonă:
A1  A2  A3  A4 ...  Ak (10)

3
 Mai departe, luând în considerație faptul că, undele au o diferență de drum

egală cu , oscilațiile în punctul B de la zonele vecine vor avea loc în faze opuse,
2
de aceea amplitudinile la suprapunere vor avea semne diferite. Amplitudinea
oscilației rezultante va fi:
A = A1 − A2 + A3 − A4 ...  Ak (11)

Evident, dacă numărul de zone Fresnel este par, atunci în punctul B va fi o pată
întunecată, iar daca este impar, atunci va fi o pată luminoasă.
Să scriem acum ecuația (11) în forma:

A1 A A A A A A
A= + ( 1 − A2 + 3 ) + ( 3 − A4 + 5 ) + ( 5 − A6 + 7 )    (12)
2 2 2 2 2 2 2

Luând în considerație șirul (10), putem scrie că:

A1 + A3 A3 + A5 A5 + A7
A2 = ; A4 = ; A6 = (13)
2 2 2

Substituim egalitățile (13) în (12) și obținem:

A1
A= (14)
2
Adică am obținut că amplitudinea oscilaților în punctul „B” este jumătate din
amplitudinea oscilaților de la prima zonă Fresnel. Lumina de la toate celelalte zone
Fresnel aduc numai la atenuarea luminii, care vine de la prima zonă Fresnel de
două ori.
În consecință, dacă noi micșorăm diametrul orificiului până la mărimea
diametrului primei zone Fresnel, amplitudinea va crește de două ori, iar intensitatea
luminii de patru ori, deoarece IA2. Un rezultat paradoxal – micșorăm orificiul, iar
intensitatea luminii care trece prin el nu se micșorează, dar crește!
Din cele considerate mai reiese încă o consecință: Dacă raza orificiului „ a ”
coincide cu raza zonei Fresnel de ordinul „ k ”, adică a =  k , atunci din (4) reiese
că
 k2 = r0 k = a 2
ori
a2
k= (15)
r0 
Dacă a = const și  = const atunci:

4
 k = f (r0 ) (16)

Adică, îndepărtând ecranul, numărul de zone Fresnel care încape în orificiul

dat, va fi când par, când impar, adică în punctul „B” vom observa când o pată
luminoasă, când una întunecată.
Calculul amplitudinii oscilației rezultante în alte puncte ale ecranului este mai
complicat. Dar din motive de simetrie se poate de tras concluzia, că tabloul de
difracție va fi o sistemă de inele întunecate și luminoase, care se vor rândui cu
intensitatea în descreștere la îndepărtarea de la centrul ecranului. În centrul
ecranului va fi o pată luminoasă ori întunecată în dependență de distanța r0 .

§ 24 Difracția de la o fantă. Rețeaua de difracție.

a) Difracția de la o fantă

Considerăm o undă plană de lumină monocromatică cu lungimea de undă ,

care cade normal pe un obstacol netransparent (Fig.3), în care este tăiată o fantă cu
lăţimea „a” şi lungimea l a. În conformitate cu principiul lui Huygens-Fresnel
toate punctele fantei sunt surse de unde de lumină secundare, care sunt coerente. În
rezultatul difracţiei pe ecranul E instalat în planul focal al lentilei convergente L se
va obţine un sistem de maxime și minime de difracție.

Fig. 3

5
 Metoda (aproximația) lui Fresnel constă în aceea că fanta AB se divizează în
zone Fresnel în aşa mod, că diferenţa de drum optic al razelor duse din marginile

zonelor Fresnel paralele unei oricare raze ar fi egală cu . Atunci lăţimea fiecărei
2
zone Fresnel va fi:

b= (17)
2 sin 

iar numărul de zone Fresnel care încap în fantă va fi:

a 2a sin 
= (18)
b 
Dacă acest număr va fi par (ca în desen), adică:

2a sin 
= 2k , (19)

unde k=1,2,3,4... , atunci în punctul F va fi plasat un minim. Deci condiţia de
formare a minimelor de difracție este:

a sin  = k (20)
k=1,2,3,4...
Dacă numărul de zone care încap pe lăţimea fantei ar fi impar, adică:

2a sin 
= 2k + 1 (21)


k=1,2,3,4..., atunci în punctul F va fi un maxim de difracție, și condiția de

formare a cărui conform (21) este:

a sin  = (2k + 1) (22)
2
k=1,2,3,4...
În direcţia  = 0 se observă maximul cel mai intensiv, care este numit maxim
central de ordinul zero, oscilaţiile excitate în acest punct de către toate porţiunile
fantei au loc în aceeaşi fază.

b) Reţeaua de difracţie

6
 Reţeaua de difracţie constă dintr-un sistem de fante identice, rectilinii,
reciproc paralele, situate în acelaşi plan şi separate de intervale
netransparente de aceeaşi lăţime.
Să considerăm difracția luminii de la o reţea de difracţie ce constă din două
fante (Fig.4). Dacă numărul de fante creşte, pur şi simplu, maximele de difracţie
devin mai înguste, mai luminoase. Să considerăm două raze duse de la marginile
primei şi a doua fantă.

Fig. 5.

Diferenţa de drum optic al acestor două raze va fi:

 = (a + b) sin  (23)
Suma d = a + b se numește constanta rețelei de difracție. Adică:

 = d sin  (24)

Razele 1 şi 2 se vor suprapune, ce aduce la apariţia fenomenului de interferenţă,

deoarece ele aparţin unor surse diferite de lumină, care sunt coerente. Deci,
condiţiile de formare a maximelor principale de difracție de la o rețea de
difracție vor coincide cu condiţia respectivă la interferența luminii:

 = d sin  = k  , (25)
unde k=0,1,2... este numărul de ordine al maximului principal.
Iar condiţia de formare a minimelor principale de difracție de la o rețea de
difracție:

7
 
 = d sin  = ( 2k + 1)
2 (26)
unde k=0,1,2... este numărul de ordine al minimului principal.
Acestea sunt maximele şi minimele principale. Însă datorită difracţiei luminii de
la fiecare fantă aparte se creează încă o serie de maxime secundare foarte slabe
separate de minime suplimentare. Condiția de formare a maximelor secundare
de difracție se determină din condiția de interferență a maximilor principale care
pe baza condiției (24) poate fi reprezentată sub aspectul

d sin  =  n  N (27)
unde n ia orice valori întregi pozitive, cu excepția lui N , 2 N , 3 N , ș.a.m.d.,
N fiind numărul de fante în rețea.
Remarcăm, că dacă d este o constantă, sin  şi respectiv  depind de  şi k .
Deci:
 = f ( , k ) (28)
Numărul k este ordinul spectrului. Dacă luminăm reţeaua cu lumină albă
(integrală), atunci în fiecare ordin al spectrului această lumină se va descompune
pe lungimi de undă şi, deci, spectrul va fi colorat. Aceasta permite ca reţelele de
difracţie să fie utilizate pe larg în aparatele optice spectrale.

§ 25 Absorbția luminii. Legea lui Bouguer - Lambert

Lumina este o undă electromagnetică, cu o lungime de undă mică cuprinsă în

intervalul ( 0,4 – 0,7) m. Este evident, că legile propagării ei într-un mediu sunt
aceleași ca și legile propagării oricărei unde electromagnetice în acest mediu.
Iar câmpul electromagnetic, la propagarea într-un mediu (substanță)
interacționează cu sistemul electric complicat, compus din atomi și molecule, din
care constă substanța.
Pentru a înțelege majoritatea fenomenelor optice ce au loc la propagarea luminii
în substanță, este suficient de limitat la modelul simplu, care consideră existența în
interiorul atomilor a sarcinilor electrice (electronii) legați cvasielastic. Conform
acestui model, electronii în atom pot efectua oscilații în apropierea punctului de
echilibru sub acțiunea unei forțe proporțională cu elongația (abaterea de la poziția
de echilibru).
Bazându-ne pe acest model, să considerăm absorbția optică.
La propagarea luminii în substanță, energia undei electromagnetice de lumină
se consumă parțial la excitarea oscilaților electronilor. Deoarece lumina cade în
continuu, aceste oscilații pot fi considerate oscilații forțate, de aceea o parte din
această energie din nou se transformă în energia electromagnetică, creând unde
electromagnetice secundare, iar o altă parte se consumă la punerea în mișcare a
particulelor, din care constă substanța, adică a atomilor și moleculelor. Această
8
ultima parte se transformă în energia interioară a substanței, care duce la încălzirea
ei.
S-a stabilit experimental că intensitatea luminii, la trecerea ei prin substanță se
micșorează după legea exponențială. Adică dacă noi avem un strat de substanță cu
grosimea " x" ce absoarbe lumina, și pe el cade lumina cu intensitatea I 0 (Fig. 6),
atunci intensitatea luminii ce iese din acest strat este:

I = I 0 e −  x (29)

Coeficientul  - se numește coeficient de absorbție al mediului și el depinde

numai de proprietățile substanței în cauză și lungimea de undă a luminii incidente.
Ecuația (29) se numește legea lui Bouguer – Lambert.

Fig. 6

Dacă diferențiem (29) avem:

dI = −  I 0 e −x dx (30)

De aici se vede că micșorarea intensității luminii la absorbția ei în grosimea dx

este proporțională cu I 0 și cu însăși această grosime. Din (29) reiese ca dacă
1
= atunci:
x
I 1 1
I = I 0 e −1 sau = = (31)
I 0 e 2,7
Adică coeficientul  se numește coeficient de absorbție și reprezintă
mărimea inversă grosimii, la care intensitatea luminii se micșorează de ""
ori. În SI ,  se măsoară în m , însă mai des se folosește cm .
−1 −1

Coeficientul de absorbție depinde de lungimea de undă (frecvența luminii) și,

evident, de proprietățile substanței date.
Pentru gaze (rarefiate) dependența  = f ( ) are aspectul (Fig.7). Picurile
ascuțite corespund situației, când frecvența luminii coincide cu frecvența proprie
9
de oscilație a electronilor în atomii gazului, adică aceste maxime corespund
frecvențelor de rezonanță a oscilaților electronilor în interiorul atomilor.

Fig. 7

În substanțele lichide și solide, precum și în gaze ce se află la presiuni ridicate,

spectrele de absorbție se extind datorită interacțiunii considerabile dintre atomi,
formând o bandă largă (Fig.8).

Fig. 8

Coeficientul de absorbție al metalelor este foarte mare  = 10 m , adică

6 −1

−6
metalele sunt netransparente. O peliculă de metal cu grosimea de 10 m (1μ) deja
este netransparentă, deoarece intensitatea luminii în ea cade de 2,7 ori. Aceasta se
explică prin faptul, că în metale este mare concentrația electronilor liberi (comuni).
Unda electromagnetică de lumină interacționează cu ei, punându-i în mișcare și
transmițându-le energie. Mai departe această energie se transformă în căldură
(energia interioară a metalului).

10
 § 26 Dispersia luminii

Dispersia luminii se numește fenomenul dependenței indicelui de refracție

al substanței de lungimea de undă:
n = f ( ) (32)

Acțiunea substanței asupra propagării luminii este condiționată de interacțiunea

luminii cu atomii și moleculele din care este formată substanța.
Unda electromagnetică primară (incidentă) propagându-se prin substanță cu
viteza c , interacționând cu electronii atomilor, îi pune într-o mișcare oscilatorie
forțată. Deoarece electronii posedă sarcini electrice, la mișcarea lor se excită unde
electromagnetice secundare. Amplitudinea și faza acestor unde secundare se
determină de amplitudinea și faza oscilațiilor forțate ale electronilor, care depind
de raportul dintre frecvența de acțiune a forței exterioare  (frecvența undei
incidente) și frecvența proprie de oscilație a particulelor 0 , care se exprimă prin
relațiile:
f0
A= (33)
( 02 −  2 ) 2 + 4  2  2

și
2  
tg = − , (34)
 02 −  2

unde f 0 este o constantă,  - coeficientul de amortizare. Dacă substanța este

transparentă, absorbția este mică, deci,   0 și din (33), avem:

f0
A= (35)
 02 −  2

Pentru mediile transparente n =  și, deci:

n2 =  (36)

Permitivitatea dielectrică  a substanței, depinde de frecvența câmpului

exterior (Fig. 9 ), datorită diferitor fenomene de polarizare – prin orientare ori prin
deformare. La frecvențe înalte ce corespund oscilației vectorului E în unda
luminoasă, în substanță are loc polarizarea prin deformare a atomilor și
moleculelor, ca consecință a deplasării în interiorul lor, a particulelor încărcate
(electronilor) din poziția de echilibru.

11
 Fig. 9

Amplitudinea acestor elongații A este proporțională cu  , deci, conform (36):

n2 =  ~ A (37)

Calculul exact al relației (37) aduce la expresia:

a1 a a
n2 = 1 + + 2 2 2 + 2 3 2 + ... (38)
 −   02 −   03 − 
2
01
2

unde 01 , 02 , 03 .... frecvențele proprii de oscilație a particulelor (electronilor),
iar a1 , a2 , a2 ... – constante.
2  c
Deoarece  = 2  = avem corespunzător:

2 2
 2  c 
2
 2  c   2  c 
 =  ;  01 =   ;  02 =  
2 2 2
(39)
   
 1  
 2 

unde  - lungimea de undă incidentă, ce provoacă oscilații forțate, iar 1 , 2 , 3 ..

– corespunzător lungimile de unde secundare excitate.
Deci, din (38) și (39), avem:

a1 a2
n2 = 1+ 2
+ 2
+ ..
 2  c   2  c   2  c   2  c 
2 2

  −     −  
 1      2    
sau:
a112
 2  a 2 22  2 
n = 1+
2
  +  2  + .. (40)
(2  c )2  2 − 12  (2  c )2   −  2 
2 

Dacă notăm prin

ai i2
bi = (41)
(2  c )2
putem scrie:
12
 b1 2 b2 2
n = 1+ 2
2
+ + ... (42)
 − 12 2 − 22

Dacă limităm considerația la două frecvențe proprii 1 și 2 avem:

b1 2 b2 2
n −1 = 2
2
+ (43)
 − 12 2 − 22
Analizăm graficul dependenței n − 1 = f ( ) (Fig. 10), considerând 2  1 .
2

Fig. 10

Se poate de observat, că lângă limitele de rezonanță (unde absorbția este mare),

curba de dispersie brusc se îndoaie. Aceasta are loc fiindcă în calcule a fost neglijat
coeficientul de amortizare "  " . În realitate lângă limitele de rezonanță are loc
creșterea lui n cu mărirea lui  (curbe punctate). Acest fenomen se numește
dispersie anomală. În realitate tot este normal, pur și simplu, formula (43) este
valabilă numai în regiunile unde "  " este mic, adică departe de curbele de
rezonanță (în Fig. 10 regiunile arătate cu săgeți). Experimentul arată că, pentru
majoritatea mediilor transparente (sticlă, cuarț etc.) în regiunea vizibilă a
spectrului, formula (43), poate fi reprezentată printr-un factor:

b2 b
n = 1+ 2
2
= 1+ (44)
 − 12 12
1− 2

După desfășurarea pârții drepte într-un șir și după o serie de transformări
matematice obținem pentru n :
13
 B
n = A+ (45)
2
Formula (45) se numește relația dispersiei normale a luminii.
Constantele A și B depind de substanța (mediul optic) în care are loc dispersia.
În Fig. 11 sunt prezentate curbele de dispersie pentru diferite substanțe optic
transparente unde lungimea de undă este exprimată în angstromi ( 1Å = 10-10 m ).

1 – flint greu;
2 – flint ușor;
3 – flint de barit;
4 – cuarț cristalin;
5 – cuarț necristalin;
6 – cron;
7 – cuarț topit;
8 – fliuorit.

Fig. 11

Fenomenul de dispersie a luminii se utilizează pe larg în tehnică, pentru

producerea aparatelor spectrale cu prisme, numite spectroscoape și spectrografe, cu
ajutorul cărora lumina albă integrală se descompune în spectru.

§ 27 Polarizarea luminii. Legea lui Malus. Unghiul lui Brewster

Lumina reprezintă o radiație electromagnetică sumară a unei mulțimi de atomi,

din care este compusă substanța. Unda emisă de un singur atom într-un moment
oarecare de timp se reprezintă grafic prin figura 12.

14
 Dacă ne uităm la oscilațiile vectorilor E și H dintr-o parte, vedem următorul
tablou (Fig. 13 a): cu substanța interacționează mai considerabil câmpul electric, de
aceea noi mai departe vom considera numai oscilațiile vectorului E . Deci, tabloul
de emisie al unui atom izolat în momentul dat de timp va fi (Fig. 13 b):

a) b) c) d)

Fig. 13

Dacă privim tabloul oscilațiilor tuturor vectorilor Ei , de la toți atomii

substanței care emit unde electromagnetice, obținem (Fig. 13 c) tabloul: adică o
distribuție uniformă a vectorilor Ei (și evident H ). Această lumină se numește
lumină naturală.
Dacă în rezultatul unor fenomene, care au loc în sursa de lumină sau sub
acțiunea factorilor externi apare o direcție preponderentă de oscilație a vectorului
E , atunci lumina se numește parțial polarizată și poate fi reprezentata prin
tabloul (Fig. 13 d). Polarizarea parțială se caracterizează prin mărimea numită grad
de polarizare:
I max − I min
P= , (46)
I max + I min
unde I min și I max sunt intensitățile maximală și minimală ale luminii ce corespund a
două componente reciproc perpendiculare a vectorilor E . De exemplu, în fig.13 (d)
Emax și Emin .
Pentru lumina naturală I max = I min și P = 0 (lumina are gradul de polarizare
nul, deci, lumina este nepolarizată). Dacă I min = 0 , atunci P = 1 . Această lumină
se numește lumina plan polarizată, deoarece oscilațiile vectorului E au loc într-un
singur plan. Se mai numește o astfel de lumină – lumina total polarizată.
Mai există lumină eliptic polarizată (capătul vectorului E descrie o elipsă în
spațiu) și circular polarizată (extremitatea vectorului E descrie în spațiu o linie
elicoidală).

15
 Lumina polarizată poate fi obținută din lumina naturală cu ajutorul
dispozitivelor numite polarizori ori la reflexia acestei lumini de la o suprafață a
unui dielectric.
Polarizorii pot separa lumina polarizată din lumina naturală în baza a două
fenomene:
1) birefringență;
2) dicroism optic.
Să considerăm aceste fenomene separat.

1. Birefringența. Dacă un fascicul de lumină naturală cade pe o suprafață

anizotropă transparentă, de exemplu, cristalul din spat de Islanda, cuarț etc., atunci
în interiorul cristalului acest fascicul se împarte în două fascicule: numite raza
ordinară 0 și extraordinară e , (Fig.14).

Fig. 14

Raza ordinară 0 respectă legea refracției (raza incidentă și refractată se află în

sin 
același plan și = n ), iar raza extraordinară e nu respectă această lege.
sin 
Pentru raza e indicele de refracție al substanței depinde de unghiul de incidență,
iar raza incidentă și cea refractată sunt plasate în plane diferite. Intensitatea razelor
0 și e sunt egale, dar ele sunt polarizate în plane diferite.
Fenomenul de birefringență se explică prin proprietățile anizotrope ale
cristalelor, adică prin dependența proprietăților lor de direcția în cristal. În cazul
dat, este vorba de dependența permitivității dielectrice  de direcția în cristal.
Deoarece n =  avem:

E0
n= (47)
E

prin urmare, din anizotropia lui  reiese, că pentru unda de lumină cu diferite
sin 
direcții ale vectorului E , indicele de refracție este diferit. Însă n = și, deci,
sin 
este diferit și unghiul de refracție  .
16
 2. Dicroismul optic – este fenomenul de dependență al coeficientului de
absorbție  al substanței, de orientarea vectorului intensității câmpului
electric al undei luminoase. Adică în unele cristale (de exemplu, turmalin) lumina
cu oscilațiile vectorului E într-o direcție se absoarbe mai puternic decât cea cu
oscilațiile acestui vector în altă direcție. Deci, în aceste materiale există o
anizotropie a coeficientului de absorbție  . Dispozitivele care permit de a obține
lumina polarizată în baza fenomenului de dicroism optic se numesc polaroizi.
Fie că pe un oarecare polarizor (spat de Islanda, polaroid etc.) cade o undă de
lumină plan polarizată cu amplitudinea A0 și intensitatea I 0 (Fig. 15).

Fig. 15
Fie că unghiul dintre direcția de oscilație a vectorului E cu amplitudinea A0 și
planul de polarizare a polarizorului P este  . Atunci prin polarizor va trece numai
componenta de oscilații cu amplitudinea:
A = A0 cos  , (48)
iar intensitatea luminii este cunoscută ca I  A , prin urmare, intensitatea luminii
2

care trece prin polarizor va fi:

I = I 0 cos 2  (49)
Această relație se numește legea lui Malus.
Să considerăm acum polarizarea luminii la reflecția de la suprafața unui
dielectric. Fie că un fascicul oarecare de lumină nepolarizată cade pe suprafața
unui oarecare dielectric, cu indicele de refracție n sub unghiul de incidență 
(Fig.16).

17
 Fig. 16
Experiența arată că raza reflectată și cea refractată întotdeauna sunt parțial
polarizate, iar gradul lor de polarizare depinde de unghiul de incidență  și de
indicele de refracție n al dielectricului. Cercetând aceste dependențe, savantul
englez Brewster a stabilit că, dacă unghiul de incidență satisface condiția (Legea
lui Brewster):

tg B = n , (50)

atunci raza reflectată este complet polarizată (Fig.17) cu direcția de oscilație a

vectorului E în planul perpendicular pe planul de incidență (planul desenului).

Fig. 17

sin  B sin  B
Deoarece tg B = , iar n = conform (50) avem:
cos  B sin 

18
 sin  B sin  B
=
cos  B sin 
și, deci,

cos  B = sin  (51)

Aceasta poate avea loc numai în cazul când  B +  = 90 . Deci, reieșind din


Fig. 17, unghiul  = 180 − 90 = 90 .

  

Prin urmare, dacă lumina cade pe suprafața dielectricului sub unghiul lui
Brewster, atunci raza reflectată complet polarizată și raza refractată parțial
polarizată, sunt reciproc perpendiculare.
Legea lui Brewster poate fi explicată în felul următor: unda electromagnetică
incidentă pătrunde în dielectric și excită oscilații forțate ale sarcinilor electrice din
interiorul atomilor substanței, care ca consecință emit unde electromagnetice
secundare.
Unda de lumină care se propagă în direcția razei reflectate este o rezultantă a
suprapunerii undelor secundare. Iar unda care se propagă în direcția razei refractate
– o rezultantă a suprapunerii undei incidente și undei secundare. Oscilațiile forțate
a sarcinilor din interiorul atomului se efectuează în direcția vectorului E în unda
refractată. Însă vectorul E este îndreptat în această undă atât în planul desenului
(de incidență), cât și perpendicular lui.
Deoarece undele electromagnetice secundare se emit în toate direcțiile în afară
de direcția ce coincide cu axa oscilatorului, se creează situația că la incidența sub
unghiul Brewster axele unor oscilatoare coincid cu direcția razei de reflexie (în
figură vectorul E  ) și, prin urmare, aceste oscilatoare nu emit unde secundare în
această direcție. Corespunzător în acest caz în unda reflectată aportul principal îl
aduc oscilatoarele axele cărora sunt perpendiculare planului razei reflectate și
incidente ( E  ), adică lumina reflectată este complet polarizată în direcția
perpendiculară planului de incidență.

19