Tema nr 18 Difracţia luminii

18.1. Difracţia luminii. Aproximaţia lui Fresnel

Se numeşte difracţie fenomenul de ocolire de catre unde a obstacolelor cu dimensiuni
mai mici ori comparabile cu lungimea de undă. Prin difracţiea luminii se subînţelege abaterea
luminii de la propagarea ei rectilinie, ocolirea obstacolelor și pătrunderea luminei în regiunea
umbrei geometrice.
Cu studiul fenomenelor de difracţie şi interferenţă a undelor s-a ocupat savantul olandez
Cristian Huygens care a propus o metodă simplă de a construi frontul de undă conform careia:
Fiecare punct al spaţiului la care a aguns frontul de undă în momentul dat de timp, poate fi
considerat drept o noua sursă de oscilaţii (sursă secundară).
Principiul lui Huygens dă posibilitatea de a gasi poziţia frontului de undă în momentul dat de
timp, care coincide cu suprafaţa ce înfăşoară toate undele secundare în acest moment. Dar trebuie
de menționat că acest principiu nu dă posibilitatea de a calcula amplitudinea undei, ce înfăşoară
undele secundare. Acest neajuns a fost lichidat de Fresnel, care a completat principiul propus de
Huygens în felul următor: Orice excitaţie ondulară, în orice punct al spaţiului poate fi
considerată ca rezultat al interferenţei undelor de la sursele secundare (imaginare).
Așa cum toate aceste surse provin de la o undă, ele sunt coerente, de aceea pot să se amplifice
ori să se atenuieze reciproc.
În continuare vom analiza fenomenul de difracţie pe baza unui exemplu de difracţie Fresnel,
şi anume difracţia de la un orificiu. Vom considera, că sursa de lumină este suficient îndepărtată
de orificiu, ceea ce înseamnă că raza de curbură a frontului de undă este foarte mare, aproximativ
plană. Astfel analiza se va efectua utilizând aproximaţia lui Fresnel.
Fie că avem o sursă monocromatică de lumină, într-un mediu omogen și admitem că se
propagă o undă plană (fig.18.1) ce cade normal pe orificiul OB. Pe ecranul E vom obține imaginea
de interferenţă ce are aspectul unor inele concentrice întunecate şi luminoase cu centrul în A .
Ne punem ca scop să determinăm amplitudinea oscilaţiilor în punctul A (în centrul ecranului),

plasat la distanţa r0 , de la

orificiu. Pentru a determina

condiția de difracție în punctul
A, împărţim frontul de undă în

zone, astfel încât distanţa ( ri )

de la punctul A până la

1
marginea fiecărei zone este diferită și trebuie să fie mai mare ca distanţa respectivă a marginii zonei


precedente cu , iar
2
   3
r1  r0  ; r2  r1   r0   ; r3  r2   r0   , e.t.c. (18.1)
2 2 2 2
Razele respective în planul orificiului formează zone simetrice, unde prima zona reprezintă un
disc, iar următoarele reprezintă inele. Efectuând unele transformări matematice, utilizând teorema
lui Pitagora concludem că, aria tuturor zonelor este aceeași, egală cu πroλ, ceea ce înseamnă că și
numărul surselor de lumină secundare în fiecare zonă este același. Prin udmare, putem afirma că,
amplitudinea oscilațiilor în punctul A va depinde numai de distanț rm şi unghiul φ,

Am  f  rm ,   .

Deoarece distanța rm şi unghiul  monoton cresc, este evident că şi amplitudinea oscilaţiilor

de la aceste zone monoton descrește:

A1  A2  A3  A4  ...  Am , (18.2)


În continuare, ținând cont că undele au o diferenţă de drum egală cu , oscilaţiile în
2
punctul A de la zonele vecine vor avea loc în faze opuse, de aceea amplitudinile la suprapunere vor
avea semne diferite. Amplitudinea oscilaţiei rezultante va fi:

A  A1  A2  A3  A4  ...  Am , (18.3)
Evident, dacă numărul de zone Fresnel este par, atunci în punctul A se va observa o pată
întunecată (adică minim), iar daca numărul de zone Fresnel este impar, atunci se va observa o
pată luminoasă (maxim).
Relația (18.3) se poate scrie sub forma:
A1  A1 A  A A  A A 
A    A2  3    3  A4  5    5  A6  7  ...,
2  2 2   2 2   2 2  (18.4)
A1  A3 A  A5 A  A7
Luând în consideraţie A2  ; A4  3 ; A6  5 ,
2 2 2
A m 1  A m 1
Ak  ,
2 (18.5)
A1
și substituim egalităţile (18.5) în (18.4) şi obţinem că A (18.6)
2

2
 Așa dar am obţinut că amplitudinea oscilaţiilor în punctul A reprezintă jumătate din
amplitudinea oscilaţiilor de la prima zonă Fresnel. Lumna de la toate celelalte zone Fresnel aduc
numai la atenuarea luminii, care vine de la prima zonă Fresnel de două ori. Ca rezultat, dacă
micşorăm diametrul orificiului până la mărimea diametrului primei zone Fresnel, amplitudinea va
creşte de două ori, iar intensitatea luminii de patru ori, deoarece I  A2.
Prin urmare, îndepărtînd ecranul, numărul de zone Fresnel care încape în orificiul dat, va fi
când par, când impar, adică în punctul A vom observa fie o pată luminoasă, fie una întunecată.
Menționăm că calculul amplitudinii oscilaţiei rezultante în alte puncte ale ecranului este mult
mai complicat. Dar din considerente de simetrie putem conclude că, tabloul de difracţie va
reprezenta un sistem de inele concentrice întunecate şi luminoase. În centrul ecranului se va observa
o pată luminoasă ori întunecată în funcție de distanța dinte

orifiuciu și ecran r0 .

18.2. Difracţia luminii de la un orificiu. Reţea de difracţie

a) Difracţia de la un orificiu (Fraungofer)
Fie că o undă plană de lumină monohromatică cu lungimea
de undă , cade normal pe un obstacol netransparent (Fig.18.2),
care este prevăzut cu un orificiu de dimensiunea a, în care
lungimea la. În conformitate cu principiul lui Huygens-Fresnel
toate punctele frontului de undă (fantei) sunt surse de unde de
lumină secundare, care sunt coerente. În rezultatul difracţiei pe
ecranul E instalat în planul focal al lentilei convergente L se va
obţine un sistem de maxime şi minime de difracţie. Împărțim suprafața de undă (AB) în zone
Fresnel, astfel încât diferența de drum optic al razelor duse din marginile zonelor Fresnel paralele cu
marginea fantei și sa fie egală cu o jumătate de lungime de undă. Atunci lăţimea fiecărei zone
Fresnel va fi

b ,
2sin  (18.7)
Așa dar, dacă numărul de zone Fresnel care încap în fantă va fi
a 2a sin 
 ,
b  (18.8)
dacă acest număr va fi par, adică
2a sin 
 2m,
 (18.9)
3
atunci în punctul de observație vom obține minim de difracție. Deci, condiţia de formare a

minimelor de difracţie este

a sin   m , (m  1, 2,3,...). (18.10)
2a sin 
 2m  1,
Dacă numărul de zone care încape pe lăţimea fantei ar fi impar, adică  (18.11)

a sin    2m  1 , (m  1, 2,3,...).
2 (18.12) atunci va fi un maxim de difracţie.
În direcţia   0 lumina se propagă cu intensitatea cea mai mare și se va observa maximul
cel mai intensiv, care este numit maxim central de ordinea zero, iar oscilațiile excitate în acest
punct de către toate porțiunile fantei au loc în aceeași fază.

b) Reţeaua de difracţie. Difracția de la o rețea de difracție.

Pentru a mări intensitatea luminei pe ecran și pentru a evidenția mai clar tabloul de difracție,
vom precăuta difracția razelor de lumină nu de la un orificiu, dar de la câteva orificii, (adică de la
rețeaua de difracție).
Reţeaua de difracţie reprezintă un sistem de fante identice, rectilinii, reciproc paralele,
situate în acelaşi plan şi separate de intervale netransparente de aceeaşi lăţime.
Să considerăm difracţia luminii de la o reţea de difracţie ce ce cuprinde N orificii (adică fante)
(fig.18.3). Dacă numărul de fante creşte, maximele de difracţie devin mai înguste, mai
luminoase. Din figura alăturată se observă că toate razele de
lumină ce se propagă de la orificiu 1 și 2 au una și aceeași
diferență de fază.

   a  b  sin ,
(18.13)
  d sin  ,  d  a  b. (18.14)
suma d=(a+b) se numeşte constanta sau perioada reţelei de
difracţie.
Deci, razele 1 şi 2 se vor suprapune, ceea ce duce la apariţia fenomenului de interferenţă,
deoarece ele aparţin unor surse diferite de lumină, care sunt coerente. Prin urmare, condiţiile de
formare a maximelor coincide cu condiţia respectivă la interferenţa luminii,
  d sin   m , (m  0,1, 2,...), - este condiția de maximum, (18.15)

  d sin    2m  1 , (m  0,1, 2,...)
Iar condiţia de formare a minimelor: 2 (18.16)

4
 Numărul m este numărul de ordine spectrului. Înafară de maximile și minimile principale,
datorită difracției luminei de la fiecare orificiu aparte se crează încă o serie de maxime și minime
numite secundare.
Dacă illuminăm reţeaua de difracție cu lumină albă (integrală), atunci în fiecare ordin al
spectrului această lumină se va descompune pe lungimi de undă şi, ca rezultat, spectrul va fi colorat.
Aceasta permite ca reţelele de difracţie să fie utilizate pe larg în aparatele optice spectrale.
Fenomenele de interferenţă şi difracţie (adică fenomenele dirijate de legile opticii ondulatorii)
stau la baza holografiei – o metodă specială de înscriere şi restabilire ulterioară a cîmpului
ondulatoriu (Fig. 18.4), care se bazează pe înregistrarea figurii de interferenţă.

5
Facultativ
Dispersia luminii. Teoria electronică a dispersiei luminii.
Se numeşte dispersie a luminii dependenţa indicelui de refracţie n a substanţei de frecvenţa
v (lungimea de undă) sau dependenţa vitezei de fază a undelor de lumină v de frecvenţa v. Aşa
dar
n  f  .
Să cercetăm dispersia luminii de la o prismă

R – roşu; V - violet
Figura 4.18

   1  1    2  2   1  2  A.

Fie unghiul 1 este mic atunci sunt mici şi 2 , 1 şi  2 . Atunci

sin  1  1
 n
sin  1  1
sin  2  2 1
  ,
sin  2  2 n
de unde
  
2  2 n  n  A  1   n  A  1   n A  1 ,
 n 
atunci
  1  n A  1  A   n  1  A.
Aşa dar unghiul de deviere a luminii prin prismă este cu atît mai mare cu cît unghiul prismei A.
Deoarece n  f    razele cu lungimi de undă diferite sunt abătute de prismă cu unghiuri diferite.
Mărimea

6
 dn
D  .
d
Se numeşte dispersie a substanţei şi arată cît de repede variază indicele de refracţie în
dependenţă de lungimea de undă. Dacă la micşorarea lungimii de undă (creşterea v ) indicele de
refracţie creşte dispersia este numită dispersie normală. În cazul micşorării indicelui de refracţie n
cu micşorarea lungimii de undă ( micşorarea v ) dispersia se numeşte anomală.
Din teoria lui Maxwell pentru undele electromagnetice ştim că

unde  şi  sunt permitivitatea dielectrică şi permiabilitatea magnetică a mediului. Pentru regiunea

optică a spectrului toate mediile au   1 . Aşa dar

n  . (*)
Această relaţie evidenţiază unele devieri de la faptele experimentale. Pe de altă parte n este variabil
pentru diferite  , iar pe de altă parte  este o constantă materială. Valoarea numerică obţinută din
(*) nu coincide cu cea experimentală. Greutăţile care apar la descrierea dispersiei din punct de
vedere al teoriei electromagnetice au fost înlăturate cu teoria electronică a lui Lorentz. În această
teorie dispersia luminii este cercetată ca rezultatul interacţiunii undelor electromagnetice cu
particulele încărcate ale substanţei, ce execută oscilaţii forţate în cîmpul electromagnetic variabil al
undei.
De la electrostatică cunoaştem
P
n2  1  x    1  ,
0 E
unde P este polarizabilitatea substanţei care este rezultatul polarizării electronice (polarizarea prin
orientare va avea un efect nul din cauza frecvenţelor foarte înalte  10 15 Hz). Pentru un electron
avem
P  n 0 p  n 0 ex ,
unde n 0 este concentraţia atomilor, e este sarcina electronului, iar x este deplasarea electronului de
la poziţia de echilibru sub acţiunea cîmpului electric al undei de lumină.
n 0 ex
n2  1  ,
0 E
unde
E  E 0 cos  t  .
Ecuaţia oscilaţiilor forţate ale electronului are forma
F0 e
x  20 x  cos  t   E 0 cos  t  .
m m
7
Soluţia acestei ecuaţii este
x  A cos  t  ,

unde
eE 0
A  .
m  20  2 

Aşa dar
n 0 e2 1
n 1
2
 2 .
0 m  0  2 

Dacă în substanţa considerată există i electroni care au frecvenţele proprii 0 i atunci

ei2
n0 mi
n2  1   2 .
0 i 0 i  2

Figura 4.19

8
 Absorbţia luminii

Se numeşte absorbţie a luminii fenomenul de pierdere a energiei undei luminoase la

trecerea ei printr-un mediu oarecare în urma transformării energiei undei în alte forme.
În rezultatul absorbţiei intensitatea luminii se micşorează. Absorbţia luminii în substanţă este
descrisă de legea Bouguer- Lambert

I  I 0 e x ,
unde I 0 şi I sunt intensităţile undei monocromatice plane la intrare şi la ieşire din stratul mediului

cu grosimea x , iar  este coeficientul de absorbţie al mediului, care depinde de lungimea de undă a
luminii şi de natura chimică şi starea mediului absorbant.
Pentru gazele monoatomice şi vaporii metalelor  este aproximativ zero şi numai în anumite
regiuni foarte înguste are valori mari ( spectrul liniar de absorbţie). La mediile dielectrice
 10 3  10 5 cm 1 iar la metale  10 3  10 5 cm 1 din care cauză ele sunt netransparente pentru
lumină.
În dependenţă de caracterul dispersiei viteza de grup U a luminii în substanţă poate fi mai mare sau
mai mică decît viteza de fază v. Întradevăr
d 2  2  2  2 n 
U  ; w  2  ; k    
dk  v C C


d
2
U  d 
C

v
.
2   dn  dn  dn
  n n  1 

C  d  d n d

dn
Dispersie normală  0  U  v.
d
dn
Dispersie anomală  0  U  v.
d