DIFRACŢIA FRAUNHOFER PE O REŢEA DE DIFRACŢIE

TEORIA LUCRĂRII
Difracţia luminii constă în devierea de la direcţia de propagare atunci când lumina
întâlneşte un obstacol sau fante de dimensiuni comparabile cu lungimea de undă a radiaţiei
luminoase.
În cazul difracţiei pe fante, se întâlnesc două tipuri de difracţie:
 difracţia Fraunhofer, când se foloseşte un fascicul de raze paralele (adică unde plane).
Putem obţine unde de acest tip folosind lentile sau folosind o sursă şi un punct de observaţie
la distanţă foarte mare de fantă (Fig. 1a).
 difracţia Fresnel sau difracţia în lumină divergentă. Aceasta se produce când fie sursa S, fie
punctul de observaţie, fie ambele sunt la distanţă destul de mică faţă de fantă (Fig. 1b).

La un punct
de
De la o observaţie
sursă îndepărtat S
îndepărtată

(a) Fraunhofer (b) Fresnel

Figura 1

În continuare ne vom referi la difracţia Fraunhofer pe o reţea de difracţie. Reţeaua de difracţie

este un ansamblu format dintr-un număr mare N de fante dreptunghiulare, transparente,
paralele, egale, coplanare şi echidistante separate prin benzi opace (Fig. 2). Lăţimea unei
fante, l, este mult mai mică decât lungimea fantei, L ( l  L ). Dacă distanţa dintre două fante
succesive (mărimea zonei opace) este d, atunci mărimea:
a ld (1)
se numeşte constanta reţelei.

149
Considerând difracţia luminii pe o reţea de
difracţie, aceasta este rezultatul a două fenomene:
Fanta 1 Fanta 2 Fanta N
 difracţia luminii pe o fantă şi
 interferenţa undelor rezultate de la toate
fantele reţelei de difracţie.

În cazul când fasciculul incident de raze paralele

este normal la reţea, iar observaţia se face la un
unghi  faţă de normala la reţea, intensitatea
undei difractate este: l d
2 2
 sin N1   sin  2 
I  I 0      (2)
 sin 1    2
a

unde: Figura 2
a sin  l sin 
1  şi  2  (3)
 
iar I0 este intensitatea undei incidente, iar  este lungimea de undă a radiaţiei folosite. Funcţia
2
 sin N1 
F1 1     dă distribuţia intensităţii ca urmare a interferenţei multiple (Fig. 3 – linia
 sin  1 
2
 sin  2 
continuă), iar funcţia F2  2     exprimă efectul difracţiei produse de o singură fantă
 2 
(Fig. 3 – linia punctată).

300

Difracţie
F1
200
I(  )
F2 Interferenţă
I dif(  )
100

u. a.

0
0.6 0.4 0.2 0 0.2 0.4 0.6
s in(  )

Figura 3

Din condiţia de extrem pentru funcţia F1, se obţine condiţia de obţinere a maximelor
principale de interferenţă:
a sin   k , k=0, 1 ,2 , 3,… (4)

150
unde k este ordinul maximului. De asemenea se poate obţine şi condiţia de obţinere a maximelor
secundare de interferenţă. Intensitatea acestora este foarte mică în comparaţie cu intensitatea
maximelor principale (vezi Fig. 3).
Cealaltă funcţie F2  2  variază foarte lent cu unghiul  şi se anulează când:
l sin   m , m=1, 2, 3, … (5)
Această funcţie modulează intensitatea luminii rezultate din interferenţa multiplă. Deoarece
intensitatea maximelor de difracţie printr-o fantă scade rapid cu creşterea lui m, figura de
difracţie constă practic din maximele principale de interferenţă multiplă conţinute în maximul
 
central cuprins între  şi .
l l

SCOPUL LUCRĂRII
 Se observă fenomenul de difracţie suferit de un fascicul paralel de lumină la trecerea printr-o
reţea de difracţie.

 Se determină constanta reţelei, a.

 Se determină lungimea de undă,  , a radiaţiei luminoase.

DISPOZITIVUL EXPERIMENTAL

Oc L R C B cerc
R
M gradat R C
P F
L

vernier
Figura 4

Dispozitivul experimental este prezentat în Fig. 4 şi este alcătuit din:

B – sursa de lumină (un bec cu vapori de mercur).
C – colimator (cu o fantă reglabilă de intrare F prevăzută cu un şurub S pentru a-i varia lătimea).
Rolul colimatorului este de a transforma fasciculul divergent de la bec în fascicul de raze
paralele.

151
R – reţeaua de difracţie.
L – luneta de observaţie având ocularul Oc prevăzut cu un fir reticular pentru fixarea poziţiei
unei linii spectrale în figura de difracţie. De lunetă este fixat vernierul cu ajutorul căruia se
citesc unghiurile.
M – masa goniometrului pe care se află cercul gradat.
P – piciorul de susţinere al goniometrului.

MODUL DE LUCRU, PREZENTAREA ŞI PRELUCRAREA

DATELOR EXPERIMENTALE
 Se fac citiri de unghi cu ajutorul scalei prevăzute cu vernier (vezi anexă).
 Se verifică dacă reţeaua R este aşezată perpendicular pe colimator.
 Se conectează becul cu vapori de Hg la reţeaua electrică.
 Se observă prin lunetă figura de difracţie. Deoarece sursa de lumină emite mai multe radiaţii
monocromatice, maximul cel mai intens de ordinul zero este de culoare albă, iar maximele
de ordin superior (k= 1, 2, 3, ..), pentru fiecare culoare, sunt dispuse simetric faţă de cel de
ordinul zero (Fig. 5).

k =2 k=1 max k=1 k=2

3 2 1 3 2 1 central 1 2 3 1 2 3
1 – violet

2 – verde

3 – galben

Figura 5

 Reglarea fantei F: dacă liniile nu sunt verticale, se reglează poziţia fantei, prin rotire foarte
uşoară în jurul axei colimatorului, până când liniile devin verticale. Pentru îngustarea liniilor
se poate micşora lărgimea fantei cu şurubul S.
 Claritatea imaginii se realizează prin deplasarea lunetei L.

I. Determinarea constantei reţelei, a.

 Se măsoară unghiurile  v d şi  v s pentru maximul de ordinul întâi (k=1) corespunzător

radiaţiei de culoare verde ( pentru prima linie de culoare verde din dreapta şi pentru prima
linie de culoare verde din stânga faţă de maximul central care este de culoare albă). Se
deplasează luneta până când firul reticular se aşează pe centrul liniei spectrale respective şi
se face citirea.

152
 Se vor face şase citiri pentru  v d şi  v s .
 Se calculează valorile medii:
6 6

   vd i    vs i
 vd  i 1
şi  v  s  i 1
(6)
6 6
 Se calculează unghiul  v corespunzător primului maxim al radiaţiei de culoare verde cu
relaţia:
  vs
 v  v d (7)
2
 Cunoscând lungimea de undă pentru culoarea verde,  v  546,1nm , se calculează valoarea
medie a constantei reţelei cu expresia:
v
a (8)
sin  v
 Datele se trec în tabelul următor:

Tabelul 1

Culoarea  v nm k  v d 0

 v s 0
 vd 
0
 v s 
0
v 
0
a m 

verde 546,1 1

II. Determinarea lungimilor de undă pentru radiaţiile violet intens şi galben

 Se măsoară unghiurile  d şi  s pentru liniile violet intens şi galben pentru k=1 şi k=2. Se
vor face câte trei măsurători pentru fiecare unghi.
 Se vor face calculele conform capului tabelului 2 pentru unghiuri.
 Se va calcula lungimea de undă  pentru fiecare culoare cu ecuaţia:
a sin 
 (9)
k
 Datele vor fi trecute în tabelul următor:

153
 Tabelul 2

k Culoarea d 
0
s 
0
d 
0
s 
0
 
0
 nm 

violet
intens
1
galben

violet
intens
2
galben

 Pentru fiecare culoare, se va calcula valoarea medie a lungimii de undă:

culoare  culoare
 culoare  k 1 k 2
(10)
2

ANEXĂ
Citirea unghiului  cu ajutorul discului gradat prevăzut cu vernier se evaluează folosind relaţia:

   0 + np (11)

unde  0 este numărul întreg de diviziuni de pe scala circulară citite până la zeroul
vernierului, p este precizia determinării. Aceasta reprezintă raportul dintre cea mai mică
diviziune de pe cercul gradat şi numărul de diviziuni ale vernierului, adică:

0 ,5 0
p  0 ,025grd / div (12)
20div
iar n este numărul de diviziuni de pe vernier, luate de la zeroul vernierului
până la coincidenţa a două linii de pe cercul gradat şi vernier.

154