Tema nr. 13 Oscilaţii armonice libere.

Compunerea oscilaţiilor armonice

13.1. Oscilaţii armonice şi caracteristicile lor

Oscilaţiile sunt pe larg răspândite în natură şi tehnică. Numim oscilaţii procesele periodice,
care se repetă peste intervale egale ori aproximativ egale de timp. O astfel de proprietate de a se
repeta, posedă de exemplu oscilaţiile pendulului unui ceasornic (fig.13.1), vibraţiile
unei coarde, tensiunea dintre plăcile unui condensator în conturul unui
radioreceptor, e.t.c..
Procesele oscilatorii diferă unele de altele din punct de vedere calitativ prin
natura lor fizică, însă cantitativ ele au multe aspecte comune şi sunt descrise de
aceleaşi ecuaţii.
În dependenţă de natura fizică a procesului periodic, deosebim oscilaţii: mecanice,
electromagnetice, electromecanice, e.t.c.
După caracterul acţiunii exercitate, asupra sistemului oscilant, există oscilaţii libere şi
oscilaţii forţate.
Oscilaţiile se numesc libere (sau proprii) dacă ele se produc pe contul energiei iniţial
comunicate când sistemul oscilant a fost scos din poziţia de echilibru.
Cele mai simple şi mai des întâlnite sunt oscilaţiile armonice, adică oscilaţiile ce au loc în
confotmitate cu legea cosinusului ori sinusului şi se descriu prin relaţia:

x  A cos 0t   
x  A sin 0t   
(13.1)

unde: x este elongaţia - devierea sistemului de la poziţia de echilibru, A este devierea maximală a
sistemului oscilant de la poziţia de echilibru, numită amplitudine a oscilaţiei (valoarea maximă a
elongaţiei); (0t   ) - se numeşte faza oscilaţiei în momentul de timp t ;  reprezintă faza

iniţială a oscilaţiei în momentul de timp t  0 . Valoarea amplitudinii depinde de mărimea

elongaţiei iniţiale sau de impulsul, sub acţiunea căruiea sitemul a fost scos din poziţia de echilibru.
Mărimea 0 exprimă numărul de oscilaţii efectuate în 2 secunde şi se numeşte pulsaţie sau

frecvenţa ciclică:
2
0  (13.2)
T
unde T reprezintă perioada oscilaţiei, adică perioada de timp după care oscilaţia se repetă identic.
Numărul de oscilaţii complete, efectuate într-o unitate de timp se numeşte frecvenţa oscilaţiilor  .
Este evident, că între durata unei oscilaţii T şi frecvenţa  există următoarea relaţie:

1
 1
 . (13.3)
T
Drept unitate de măsură pentru frecvenţa oscilaţiei în SI este Hertz (Hz), 1Hz  1 s 1 .
Aşa dar, între frecvenţa ciclică 0 , frecvenţa oscilaţiei  şi perioada T există următoarea

2
relaţie: 0   2 . (13.4)
T
Se poate demonstra că atât viteza cât şi acceleraţiea de asemenea variază după legea armonică:

dx  
   A0 sin 0t     A0 cos  0t     . (13.5)
dt  2

Comparând (13.5) cu (13.1) se observă, că viteza este în avans de fază faţă de elongaţie cu .
2
Derivând relaţia (13.5) încă odată în raport cu timpul, obţinem relaţiea acceleraţiei:

d 2x
a  2   A02 cos 0t     A02 cos 0t      (13.6)
dt
Din relaţia (13.6) rezultă, că acceleraţia şi elongaţia se află în antifază. Ceea ce înseamnă, că
în momentul când acceleraţia atinge valoarea maximă negativă, elongaţia
atinge valoarea maximă pozitivă şi invers. În figura 13.2, sunt reprezentate
graficele elongaţiei, vitezei şi acceleraţiei.
Observăm din relaţia pentru acceleraţie că ea poate fi scrisă astfel:

d 2x d 2x
2
 02 S sau 2
 02 S  0 (13.7)
dt dt
Această ecuaţie, reprezintă o ecuaţie diferenţială omogenă de
ordinul doi, care descrie procesele oscilatorii armonice. Soluţia căreea este ecuaţia de bază a
oscilaţiilor armonice, relaţia (13.1).
Pentru descrierea grafică a oscilaţiilor se foloseşte metoda diagramei vectoriale. Dintr-un
punct arbitrar O , ales pe axa Ox sub un unghi  egal cu faza iniţială a oscilaţiei cercetate, se

depune vectorul A egal în modul cu amplitudinea A a acestei oscilaţii.

Dacă acest vector se va roti cu viteza unghiulară 0 , atunci proiecţia vectorului A se va

deplasa de-a lungul axei OX în limitele   A;  A , iar mărimea

oscilatorie se va descrie conform relaţiei (13.1), graficul cărora

este reprezentat pe figura 13.3.
Forţa cvasielastică este conservativă. Aşa dar, cunoscând
acceleraţia putem determina forţa care acţionează asupra unui
2
punct material care oscilează. De aceea energiea totală a oscilaţiilor armoce trebuie să fie constantă.

F  kx  m02 x , (13.8)

În momentul deplasării maxime de la poziţia de echilibru, energia totală constă numai din
energia potenţială ce atinge valoarea maximă E p max :

kx 2
E  E p max  . (13.9)
2
La trecerea sistemului prin poziţia de echilibru, energia totală constă numai din energia
cinetică, care la momentul dat atinge valoarea sa maximă Ec max :

mmax
2
mA202
E  Ec max   . (13.10)
2 2

Energia totală a sistemului oscilant este:

mA202
Et  Ec  E p  (13.11)
2

Se observă, că Ec şi E p variază, având frecvenţa 20 , aşa dar o frecvenţă de două ori mai

mare decât frecvenţa oscilaţiilor armonice. Energia într-un sistem nu apare şi nu dispare din
nimic şi se conservă.

11.2. Oscilatori armonici

Sistemul definit prin relaţia x  02 x  0, (13.12) se numeşte oscilator armonic, unde

02 este o mărime constantă pozitivă.

Prin urmare, oscilatorul armonic reprezintă un sistem, care efectuiază oscilaţii armonice în
jurul poziţiei de echilibru. Drept oscilatoare armonice pot servi pendulul elastic, matematic
(gravitațional), pendulul fizic şi circuitul oscilant.

3
 a) Pendulul elastic
Pendulul elastic reprezintă un sistem, format dintr-o greutate cu masa m , suspendată
de un arc absolut elastic (resort) care efectuază oscilaţii armonice. În figura 13.4. este
reprezentat un pendul cu resort. În starea de echilibru forţa mg se echilibrează cu forţa de elastică
F  kx , unde k este coeficientul de elasticitate a resortului iar semnul „-”
ne indică, că elongaţia şi forţa au sensuri opuse. Aşa dar, forţa posedă
următoarele proprietăţi: 1) ea este proporţională cu deplasarea bilei din
poziţia de echilibru, 2) ea este întotdeauna orientată spre poziţia de echilibru.
F   k x, (13.13)

d 2x
F  ma  m 2  kx (13.14)
dt
d 2x k
 x  0; (13.15)
dt 2 m
deci ecuaţia mişcării acestui pendul este:
k
x x  0; (13.16)
m
Coeficientul de pe lângă x este pozitiv şi de aceea poate fi scris:
k
02  . (13.17)
m
Substituind în (13.15) relaţia (13.16), obţinem: x  02 x  0. (13.18)
Astfel, mişcarea corpului sub acţiunea forţei elastice este caracterizată de asemenea de o
ecuaţie diferenţială omogenă de ordinul doi. Soluţia relaţiei (13.15) poate fi scrisă sub forma:
 k 
x  A cos t    . (13.19)
 m 
2 k
Aşa cum 0  
T m
rezultă că, perioada oscilaţiilor pendulului elastic, poate fi determinată din relaţia:

m.
T  2 (13.20)
k

4
 b) Pendulul fizic

Pendulul fizic reprezintă un corp rigid, care poate oscila în jurul unui punct fix, ce nu
coincide cu centrul lui de inerţie. În poziţia de echilibru centrul de inerţie al pendulului C se află
mai jos de punctul de suspensie al pendulului O, pe aceeaşi dreaptă cu el (fig. 13.5). La scoaterea
pendulului din poziţia de echilibru, apare un moment de rotaţie, care tinde să readucă pendulul la
poziţia de echilibru, deci este asemănător cu forţa cvasielastică. În corespundere cu ecuaţia
fundamentală a dinamicii mişcării de rotaţie avem:
M  I , (13.21)
Prin urmare, relaţia momentului de rotaţie are aspectul:
M  mga  mgl sin  : (13.22)
unde: m este masa pendulului, iar l - distanţa dintre punctul de
suspensie şi centrul de inerţie al pendulului. Semnul „-” arată că
momentul de rotaţie M e orientat împotriva deplasării unghiulare  .

d 2
Deoarece  2 , atunci, obţinem:
dt
d 2
I 2  mgl sin . (13.23)
dt
În cazul unor oscilaţii mici (pentru unghiuri mici sin    ), atunci relația (13.23) se
transformă într-o relaţie cunoscută:
mgl
  0; (13.24)
I
sau
  02  0 . (13.25)

mgl
În cazul dat prin 02 este notată mărimea 02  (13.26)
I
Aşa dar, reeşind din relaţiile (13.25) şi (13.26) rezultă, că în cazul abaterilor mici de pa poziţia
de echilibru pendulul fizic efectuează oscilaţii armonice, frecvenţa cărora depinde cât de masa
pendulului, de momentul de inerţie al pendulului faţă de axa de rotaţie atât şi de distanţa dintre axa
de rotaţie şi centrul de inerţie al pendulului.
Perioada oscilaţiilor pendulului fizic conform (13.26) se determină din relaţia:

2 I L
T  2  2 , (13.27)
0 mgl g

5
 I
unde L  . (13.28)
ml
Mărimea (13.28) se numeşte lungimea redusă a pendulului fizic.

c) Pendulul matematic

Pendulul matematic reprezintă un sistem idealizat, ce constă dintr-un fir inextensibil şi

inponderabil, de care este suspendată o masa m concentrată într-un punct.
La abaterea pendulului de la poziţia de echilibru, apare momentul de rotaţie M, iar relaţia
momentului de rotaţie are aspectul:
M  mga  mgl sin . (13.30)

d 2
I 2  mgl sin . (13.31)
dt
Considerând, că momentul de inerţie I în cazul dat este ml2, iar
în cazul oscilaţiilor mici sin    avem:

ml 2   m g l sin   0, (13.32)
sau
g
  0 (13.33)
l
g
Întroducând notaţia 02  , atunci:   02  0 , (13.34)
l
astfel am obţinut ecuaţia diferenţială omogenă de ordinul doi, care descrie starea pendulului
matematic. Prin urmare, în cazul oscilaţiilor mici abaterea unghiulară a pendulului matematic
variază cu timpul după legea armonică.
Relaţia pentru determinarea perioadei oscilaţiilor pendulului matematic (fig.13.6) are aspectul

l
T  2 . (13.35)
g

11.3. Oscilaţii electromagnetice în circuitul oscilant. Formula lui Thomson

Procesele oscilatorii se pot desfăşura în diverse sisteme, inclusiv în circuitele electrice formate
dintr-o bobină şi un condensator. Astfel de circuit se numeşte circuit oscilant. Aşa dar, într-un
circuit oscilant, oscilaţiile pot fi excitate, încărcând condensatorul sau creând un curent de inducţie
în bobină cu ajutorul unui câmp magnetic periodic exterior.

6
 Să studiem un circuit electric ce conţine o sursă de curent ε, condensatorul cu capacitatea C,
bobina cu inductanţa L şi un rezistor cu rezistenţa R , (fig. 13.7).
Conectând comutatorul k la sursa de curent  (poziţia 1),
condensatorul cu capacitatea C se încarcă, pe plăcile condensatorului
apar sarcini de semn contrar ( q,  q ). Iar între plăci apare un câmp
electric, energia căruia este egală cu
CU 2 q 2
WE   . (13.36)
2 2C

Dacă schimbăm apoi comutatorul k din poziţia „1” în poziţia „2”, în acest moment toată energia
transmisă sistemului este concentrată în condensatorul C, care începe să se descarce. Prin bobina de
reactanţă L v-a trece un curent electric. Ca rezultat energia câmpului electric se va micşora, în
schimb v-a apărea o energie mereu crescândă a câmpului magnetic, condiţionată de curentul care
circulă prin inductanţă. Această energie fiind egală cu
LI 2
WB  . (13.37)
2
Deoarece rezistenţa activă R a circuitului este nulă, atunci energia sumară a câmpului electric
şi magnetic rămâne constantă
WE  WB  const. (13.38)
Deaceea în momentul, când tensiunea pe condesator şi energia câmpului electric devine egală
cu zero, atunci energia câmpului magnetic şi curentul vor atinge valori maxime. Din acest moment
curentul circulă pe contul t.e.m. de autoinducţie (în conformitate cu regula Lentz). Ulterior curentul
se va micşora, când sarcinile de pe plăcile condesatorului ating valoarea iniţială şi intensitatea
curentului va deveni egală cu zeră. Aceleaşi etape au loc în ordine inversă, iar sistemul revine la
starea iniţială, după care procesul se v-a repeta.
q2
Comparând oscilaţiile electrice cu cele mecanice observăm, că enrgia câmpului electric
2C
LI 2
este analoagă cu energia potenţială a deformaţiei elastice, iar energia câmpului magnetic cu
2
1
energia cinetică. Inductanţa L joacă rolul masei m, iar mărimea inversă capacităţii rolul
C
coeficientului de rigiditate. Mai jos vom observa, că analogia dintre oscilaţiile electrice şi mecanice
se extinde şi asupra ecuaţiilor matematice, care le descriu.

7
 Deducem ecuaţia acestui proces oscilatoriu. În corespundere cu legea lui Ohm pentru acest
q
contur avem că căderea de tensiune pe condensator este U c  ; t.e.m. de autoinducţie, care
c
dI
apare în bobină la trecerea prin ea a unui curent variabil  aut   L , iar U R  IR , este
dt
căderea de tensiune pe rezistor, care în sumă trebuie să fie egală cu zero. Admitem că rezistenţa
activă a circuitului R  0 .
U R  U c  aut , (13.39)
Prin urmare
q dI
IR   L , (13.40)
c dt
dI q
Aşa cum R  0, obţinem: L  0, (13.41)
dt C

Împărţind relaţia (13.41) la L şi ţinând cont de definiţia curentului electric,

dI d 2 q 1
  q, obţinem q q  0, (13.42)
dt dt 2 LC
aşa dar, am obţinut ecuaţiea tipică mişcării oscilatorii, în care oscilează sarcina electrică q conform

legii: q  qm cos  0t   . (13.43)

1
Introducând notaţia 02  , (13.44)
LC
relaţia (13.42) primeşte forma q  02 q  0 . (13.45)
Pentru perioada oscilaţiilor conturului oscilant obţinem aşa numita formulă a lui Thomson.
2
T  2 LC . (13.46)
0
Derivând funcţia (13.43) în rapot cu timpul, obţinem expresia intensităţii curentului în circuit:
dq  
I  qmax 0 sin 0 t     I max cos  0 t     . (13.47)
dt  2
Iar valoarea maximală a curentului în circuit fiind:

 1 
I max  qmax 0  qmax   . (13.48)
 LC 
Comparând (13.44) şi (13.48), concludem: când curentul ajunge valoarea maximă, sarcina se
egalează cu zero şi invers.

8
 Capacitatea condesatorului şi sarcina pe plăcile acestuea sunt legate prin relaţia U 
q
C
q max
atunci U cos 0 t     U max cos 0 t    . (13.49)
C

Comparăm relaţiile (13.47) cu (13.49) și observăm că curentul faţă de tensiunea pe plăcile


condensatorului este defazat cu . Amplitudinea tensiunii va fi:
2

qmax L
U max  , U max  I max (13.50)
C C
11.4. Oscilaţiile libere amortizate. Decrementul logaritmic al amortizării

În cazurile precedente, deducând ecuaţia oscilaţiilor armonice, noi am considerat că, sistema
în care iau naştere aceste oscilaţii, se află sub acţiunea forţei cvasielestice F  kx (pentru sistema
q
mecanică) şi U C  (sistema electrică). Am examinat numai oscilaţiile libere în sisteme perfecte,
C
unde lipseşte rezistenţa mediului exterior sau cea electrică.
Însă merită de menţionat că, în toate sistemele reale, atât mecanice cât şi electrice, există
pierderi de energie, deoarece paralel cu factorii sus menţionaţi, de asemenea în cazul sistemelor
reale sunt prezenţi şi alţi factori, existenţa cărora trebuie să fie luată în consideraţie. În sistemele
mecanice, forţa de rezistenţă a mediului este proporţională cu viteza mişcării corpului oscilant:

Fr  r . (13.51)

Semnul „-” indică că, forţa Fr , este în sens opus mişcării, r este coeficientul de rezistenţă al
mediului.
În cazul pendulului cu resort, ecuaţia mişcării, conform legii de bază a dinamicii are
aspectul:

d 2x dx
F  ma  m 2
  kx  r  kx  r , (13.52)
dt dt
d 2x r dx k r k
de unde: 2
   x  0 , sau x x x 0. (13.53)
dt m dt m m m

În cazul circuitului oscilant care conţine o rezistenţă activă legea lui Ohm poate fi scrisăastfel:

IR  
q
L
dI d 2q dq q
, (13.5) L 2 R  0 (13.54)
C dt dt dt C
9
 d 2 q R dq 1 q
R
q
1
q 0.
de unde:   q  0, ori (13.55)
dt 2 L dt LC L LC

Prin urmare dacă în relaţiile (4) şi (5), notăm coeficienţii: 2  
mecanică) şi respectiv 2 
1
(pendulul elastic) şi 02 
LC
reale are aspectul:
r
(pentru sistema
m
R k
(sistema electrică), iar totodată ţinând cont de relaţiile 02 
L m
(conturul oscilant), atunci relaţia de bază a oscilaţiilor în sistemele

d 2S dS
2
 2  02 S  0 . (13.56)
dt dt
unde S este elongaţia x (la pendulul elastic) sau sarcina electrică q (circuitul oscilant), iar  se
numeşte coeficientul de amortizare. Aceasta este ecuaţia oscilaţiilor libere amortizate. Soluţia
ecuaţii diferenţiale (6) este:

S  Sm  e  t cos  t    ,
(13.57)

   20   2
unde . (13.58)
Conform celor sus menţionate, rezultă că oscilaţia unui sistem real poate fi considerată ca o
oscilaţie armonică cu frecvenţa ciclică (8) şi amplitudinea care se micşorează în timp conform
legii exponenţiale, din cauza pierderilor de energie (fig.6). Asfel de oscilaţii se numesc
amortizate.

S  t   Sm  e   t
(13.59)
În momentul de timp t  0 , avem S0  Sm cos  , care reprezintă elongaţia iniţială. Intervalul

1
de timp t  în decursul căruia amplitudinea se micşorează de „e” ori, se numeşte timp de

relaxare. De unde reiese sensul fizic al coeficientului de amortizare, care reprezintă mărimea
inversă timpului în care amplitudinea oscilaţiei se micşorează de e ori.
Perioada oscilaţiilor amortizate are aspectul:

2 2
T  . (13.60)
 02  2

10
 Pentru a caracteriza cantitativ viteza de descreştere a amplitudinii oscilaţiilor amortizate se
introduce noţiunea de decrement logaritmic al amortizării, care reprezintă logaritmul natural al
raportului dintre valorile amplitudinilor oscilaţiilor amortizate ce diferă cu o perioadă (în
momentele t şi t  T ).

S t  Sm  e t
  ln  ln  ln eT  T . (13.61)
S t  T  Sm  e  ( t T )

1 T
Deci (11) este decrementul logaritmic de amortizare, deoarece t  , atunci  . (13.62)
 t
Aşa dar, decrementul logaritmic de amortizare indică mărimea inversă a numărului de
oscilaţii N e , efectuate în timpul, în care amplitudinea oscilaţiilor se micşorează de e ori.

În încheiere vom menţiona, că la mărirea coeficientului de amortizare  , perioada

oscilaţiilor creşte   0 , devine infinit de mare. În acest caz mişcarea devine aperiodică.

Un interes deosebit pentru aplicaţiile tehnice îl prezintă aşa numitele autooscilaţii.

Autooscilaţiile (autopulsaţiile) sunt oscilaţii neamortizate, care sunt menţinute într-un sistem
disipativ pe contul unei surse de
energie exterioare, aşa încât
proprietăţile acestor oscilaţii se
determină de sistemul oscilatoriu,
adică sistemul singur dirijază
alimentarea cu energie din exterior în
tact cu oscilaţiile pe care le produce.
De exemplu ceasul, motoarele cu ardere internă, turbinele cu aburi, generatorul cu tub electronic
e.t.c..

11