2.

ELECTROCINETICA

2.1. Teorie
Electrocinetica studiază stările electrice ale conductoarelor parcurse de curenţi
electrici de conducţie.
Existenţa unui câmp electric în conductoare determină o stare specifică, numită stare
electrocinetică, în care, conductoarele electrice sunt sediul unor transformări energetice,
semnalate prin efecte mecanice, termice, magnetice sau chimice.
Starea electrocinetică este caracterizată de cantitatea de sarcini electrice (dqS), care
străbate o suprafaţă S, în unitatea de timp, mărime numită intensitatea curentului electric:

dq S
iS  . (2.1)
dt
Local, starea electrocinetică se caracterizează prin densitatea curentului electric,
mărime vectorială, funcţie de punct, a cărei componentă după direcţia unui vector n este:

i
J   n J  lim , (2.2)
A 0 A


în care: A - elementul de suprafaţă, perpendicular pe vectorul n ,

i - curentul prin elementul de suprafaţă A (figura 2.1).

Curentul mai poate fi definit ca fiind fluxul densităţii curentului prin suprafaţa dată, S:

iS   JdA . (2.3)
S

Liniile câmpului de vectori ale densităţii de curent se numesc linii de curent.

Unitatea de măsură în SI, pentru curentul electric, este amperul (A), iar pentru
densitatea de curent, A/m2. Alături de m, kg, s, grad K, şi Cd în SI de unităţi, amperul este o
unitate fundamentală şi este definit ca acel curent electric care, menţinut în două
conductoare paralele şi rectilinii, de lungime infinită şi secţiune circulară neglijabilă, aflate
în vid la distanţa de 1 m, produce o forţă între cele două conductoare de 2 x 10-7 N pe
unitatea de lungime.
Pentru întreţinerea unei stări electrocinetice staţionare este necesară existenţa unor
câmpuri electrice imprimate. Fie Fi - forţa imprimată, de natură neelectrică şi care acţionează
asupra particulelor elementare, purtătoare de sarcini electrice qo, intensitatea câmpului
electric imprimat va fi:

15
 1
Ei  Fi . (2.4)
qo

Diferenţa între câmpul electric imprimat şi câmpul coulombian este faptul că

circulaţia lui pe anumite curbe închise , poate fi nenulă.
Forţa electromotoare, sau tensiunea electromotoare (t. e. m.) reprezintă lucrul mecanic
al forţelor neelectrice pentru a transporta un purtător cu sarcina electrică unitate pe curba :

1 1
 E ds  q  F ds  q

i
o 
i
o
L  e . (2.5)

În mod asemănător, pentru un regim electrocinetic staţionar se defineşte, t. e. m.

corespunzătoare unei porţiuni de curbă c12:

ei   Ei ds , (2.6)
c12

cu unitatea de măsură pentru t. e. m., în SI - voltul, [V].

Acele porţiuni ale circuitelor electrice în care apar câmpuri electrice

imprimate şi care produc t. e. m. se numesc surse şi au simbolurile din figura
alăturată.
Prin generalizarea relaţiei (2.1) se ajunge la conservarea sarcinii electrice:

dq
i   . (2.7)
dt
În regim electrocinetic staţionar, curentul este nul prin orice suprafaţă închisă:

i   JdA . (2.8)


Teorema potenţialului electric staţionar:

 E ds  0 , (2.9)

mai poate fi scrisă şi sub forma:

u
k
k 0. (2.10)

Experimental se constată că în orice punct al unui conductor:

E  Ei  J , (2.11)

relaţia reprezintă legea conducţiei electrice în formă locală,în care:  este rezistivitatea
conductorului.
Rezistivitatea materialelor conductoare variază cu temperatura după o lege de forma:

16
 t  t [1   t (t2  t1 )] ,
2 1 1
(2.12)

în care:  t1 ,  t2 sunt rezistivităţile la temperatura finală t2, respectiv iniţială t1;

 t reprezintă coeficientul de temperatură, la temperatura t1.

1

Inversul rezistivităţii se numeşte conductivitate:

1
 . (2.13)


Unităţile de măsură ale rezistivităţii şi conductivităţii în SI sunt [] SI =  m, respectiv

[] SI = S / m, iar în tehnică, datorită în special a caracterului filiform a conductoarelor, adesea
se utilizează  mm2/m, sau S m / mm2. Principalele materiale conductoare au la temperatura
de 20 oC, conductivităţile: Cu(20oC) = 56, …, 59 S m / mm2, Al(20oC) = 33,3, …, 35,7 S m /
mm2.
Legea conducţiei electrice admite o justificare microscopică simplă şi anume: asupra
purtătorilor de sarcină, acţionează sistemul de forţe:

- electrice: Fe  qo E ;

- imprimate: Fi  qo Ei ;

- de frecare: Ff  k f v (kf – coeficient de frecare, v – viteza purtătorului),

iar fiecare purtător este încărcat cu sarcina qo. În regim staţionar suma acestor forţe este nulă:

qo E  Ei   k f v  0 . (2.14)

Presupunem că în unitatea de volum există N purtători de sarcină, iar densitatea

curentului electric va fi:

J  qo Nv . (2.15)

Din ultimele două relaţii (2.14) şi (2.15), rezultă:

J
qo2 N
E  Ei  . (2.16)
kf

Pentru conductoare filiforme, care se definesc ca având lungimile l mult mai mari,
comparativ cu secţiunea lor A, densitatea curentului va fi:

i
J ;
A

i
Jds  Jds  ds .
A

17
 Prin integrarea ecuaţiei (2.11) se obţine, după înmulţirea şi împărţirea cu secţiunea
conductorului în penultima relaţie:

ds
 E  E ds   E ds   E ds    A J ds  i 
A
i i , (2.17)
c12 c12 c12 c12 c12
A

cu semnificaţiile: u f   E ds , căderea de tensiune în lungul firului;

c12

ei   Ei ds , tensiunea electromotoare indusă;

c12

ds
R 
c12
A
, rezistenţa porţiunii de circuit.

Cu aceste notaţii se obţine:

u f  ei  Ri (2.18)

şi după înlocuirea uf cu căderea de tensiune la borne, ub:

ub  ei  Ri . (2.19)

Pentru circuite închise, la care tensiunea la borne este nulă (ub=0), rezultă că:
ei = Ri,
iar pentru circuite fără surse, se obţine Legea lui Ohm:
ub = Ri. (2.20)
Elementul de circuit caracterizat prin rezistenţa R se numeşte rezistor, a cărui valoare
depinde de material () şi de caracteristicile dimensionale (l, A) ale conductorului, se
simbolizează conform figurii alăturate şi are valoarea:

l l
R  . (2.21)
A A

1
Inversul rezistenţei se numeşte conductanţă: G  . Unităţile de măsură în SI pentru
R
rezistenţă şi conductanţă sunt: [R]SI = 1  (Ohm), respectiv, [G]SI = 1 S (Siemens).
Legea transformării energiei în conductoare:

p j  EJ , (2.22)

comportă o explicaţie microscopică simplă. Asupra particulelor conductoare din unitatea de

volum (N), încărcate fiecare cu sarcina qo, va acţiona forţa electrică: Fe  qo E şi va determina
o densitate de curent: J  Nqo v . Puterea cheltuită pentru deplasarea cu viteza v a
particulelor în unitatea de volum va fi:

18
 p j  NFe v  Nqo Eo v  E J (2.23)

şi dacă se ţine seama de legea conducţiei electrice (2.11), se obţine:

p j  J  Ei J  J 2  Ei J , (2.24)

în care primul termen reprezintă transformarea energiei în căldură prin efect electrocaloric,
sau Joule Lentz: pR  J 2  0 , iar ultimul se referă la energia primită sau cedată de sursă:
p g  Ei J . În cazul surselor care cedează energie, pg > 0, iar cele care primesc energie, pg <
0, situaţie similară încărcării acumulatoarelor.
Pentru conductoare filiforme puterea disipată va fi:

PJ   p j dV   ( JE ) A ds   ( E ds )( A J )  iu f , (2.25)
V V c12

iar prin înlocuirea tensiunii uf, din relaţia (2.18):

PJ  i( Ri  ei )  Ri 2  iei  PR  Pg . (2.26)

Sensurile de referinţă ale i şi ei sunt omniparalele sau antiparalele dacă sursa cedă,
respectiv primeşte energie.

2.2. Probleme rezolvate

2.2.1o. Un acumulator are conectată la borne o rezistenţă de sarcină Rs. Randamentul
acumulatorului este ɳ = 90 %, intensitatea curentului I = 5 A şi pierderile prin efect Joule –
Lentz sunt PJ = 2,5 W. Se cer: tensiunea la bornele receptorului; t. e. m.; puterea cedată de
sursă.

Rezolvare:
Se dau: ɳ = 90 %; I = 5 A; PJ = 2,5 W.
Se cer: U = ?; E = ?; P=?
Din expresia puterii disipate pe rezistenţa internă a sursei:
PJ = r I2, rezultă r = PJ / I2 = 2,5 / 52 = 0,1 Ω.
Cu restul informaţiilor cuprinse în enunţ, se scrie forma generalizată a Legii lui Ohm şi
exprexia randamentului:
E=rI+U; E = U + 0,5;
ɳ = P / PG = U I / E I = U / E = 0,9,
din care rezultă sistemul de două ecuaţii cu două necunoscute: E = U + 0,5
U = 0,9 E,

19
care după rezolvare conduc la soluţiile: E = 5 V şi U = 4,5 V.
Puterea disipată în rezistenţa de sarcină va fi: P = U I = 4,5 x 5 = 22,5 W.

2.2.2o. Două becuri cu Un = 110 V şi puteri P1 = 100 W, P2 = 60 W trebuiesc alimentate de la

reţeua monofazată cu Ur = 220 V. Stabiliţi modalitatea cea mai simplă de racordare la reţeaua
monofazată şi calculaţi elementul de circuit necesar funcţionării în condiţii optime a celor
două becuri.

Rezolvare:
Se dau: Un = 110 V; P1 = 100 W; P2 = 60 W; Ur = 220 V.
Se cer: R2’ = ?; P2’ = ?
Observaţii: - becurile cu incandescenţă pot fi considerate elemente
rezistive de circuit, caracterizate de rezistenţele R1 şi R2;
- pentru funcţionarea în condiţii optime a celor două
becuri, ele trebuiesc străbătute de curenţii nominali I1n şi I2n, atunci când la borne li se aplică
tensiunea nominală Un; montajul prezentat în schema alăturată poate satisfice aceste cerinţe.
I2’ = I1n – I2n = P1 / Un – P2 / Un = (P1 – P2) / Un = (100 - 60) / 110 = 0,36 A
R2’ = Un / I2’ = 110 / 0,36 = 305,55 Ω
P2’ = Un x I2’ = 110 x 0,36 = 39,6 W; se adoptă P2’ = 40 W, situaţie care
corespunde şi verificării: P1 = P2 + P2’; 100 W = 60 W + 40 W.
Cu caracter obligatoriu, pentru aprofundarea disciplinei se vor consulta şi cele 4
probleme rezolvate, pe paginile 32, …, 34, în cursul [1], editat în 2018 la UTPRESS.

2.3. Probleme propuse

Se vor rezolva problemele propuse la pagina 34 ale cursului [1], editat în 2018 la
UTPRESS.

20