Capitolul 1

IMPORTANŢA ECONOMICĂ, ECOLOGICĂ

ŞI SOCIALĂ A CREŞTERII ALBINELOR

Apicultura, ca ramură a zootehniei studiază biologia şi

tehnologia creşterii şi exploatării albinelor în scopul opţinerii
produselor apicole şi polenizării plantelor entomofile.
În definirea rolului economic al creşterii albinelor trebuie
plecat de la faptul că nectarul şi polenul florilor reprezintă resurse
naturale foarte importante, care fără prezenţa albinelor s-ar pierde,
neexistând nici o altă posibilitate de preluare a acestora. La aceasta
trebuie adăugată valoarea produselor apicole pentru hrana şi
sănătatea oamenilor, precum şi contribuţia albinelor la creşterea
producţiilor agricole prin polenizare.
Mierea de albine reprezintă un aliment excelent cu mare
valoare nutritivă, biologică şi energetică, uşor asimilabil, cu reale
proprietaţi biostimulatoare datorită conţinutului în substanţe
antibiotice naturale, fermenţi, vitamine şi elemente minerale. Din
punct de vedere caloric un kilogram de miere are 3200 kcal,
reprezentând echivalentul a câte 0,7 kg unt, 1,75 kg pâine, 1 kg orez,
2,37 kg carne vită, 3,93 kg peşte, 4,73 kg lapte vacă.
Ceara de albine serveşte la confecţionarea fagurilor artificiali
şi ca materie primă în industriile electrotehnică, electronică, optică,
cosmetică, farmaceutică, lacurilor şi vopselelor etc.
Celelalte produse: polenul, propolisul, lăptişorul de matcă,
apilarnilul şi veninul sunt extrem de apreciate pentru proprietaţile lor
terapeutice şi biostimulatoare.
Contribuţia albinelor la creşterea producţiilor de fructe,
seminţe şi legume este excepţională datorită polenizării plantelor
entomofile. Valoarea sporurilor de recoltă ca urmare a polenizării
plantelor cu ajutorul albinelor întrece de 10-15 ori valoarea
produselor apicole obţinute. Levin afirma că polenizarea culturilor de
către albine, numai în S.U.A, depăşeşte valoarea de 10 miliarde
dolari iar valoarea totală a culturilor şi a mărfurilor la care albinele
contribuie prin polenizare, se ridică la impresionanta sumă de peste
19 miliarde dolari.
Din punct de vedere ecologic albinele sunt considerate resurse
biologice de importanţă vitală. Ca urmare a polenizării, albinele
deţin un rol esenţial în perpetuarea şi supravieţuirea a numeroase
specii vegetale de pe suprafaţa Terrei. Pimentel afirma că circa
20.000 de specii de plante depind de albine pentru polenizare.
Pierderea din ecosistem a atâtor specii fără polenizare cu ajutorul
albinelor ar constitui o pierdere enormă pentru mediul înconjurător.
Datorită efectului în cascadă dat de polenizarea plantelor, se
apreciază că aproximativ 10% din producţiile de lapte şi carne
obţinute în lume depind într-un anumit fel de activitatea albinelor,
bovinele şi ovinele transformând materia vegetală obţinută în urma
polenizării de către albine.
Din aceste motive, albina este considerată a fi unul din cei mai
importanţi senzori ai poluării mediului, fiind situată pe locul IV într-o
clasificare făcută de organismele specializate ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite, prin care omul este avertizat în vederea luării unor
măsuri pentru evitarea degradării naturii. Albinele reprezintă, în acest
fel, un adevărat barometru al gradului de stabilitate ecologică.
Nu trebuie neglijat nici rolul social al albinelor reprezentat de
valoarea alimentară, energizantă şi terapeutică a produselor apicole,
precum şi asigurarea de locuri de muncă direct sau indirect, în
amonte sau în aval de apicultură. Multe ramuri ale agriculturii nu pot
exista fără albine, motiv pentru care apicultura ca îndeletnicire nu
trebuie privită numai prin avantajele materiale ale apicultorului ci şi
prin avantajele socializate pe care albinele le aduc economiei
naţionale.

1.1. ISTORICUL APICULTURII

Apariţia şi evoluţia albinelor sunt strâns legate de existenţa

plantelor.
După resturile organice pietrificate, paleontologii apreciază că
plantele producatoare de nectar şi polen, precum şi insectele
culegătoare au apărut în urmă cu 150-100 milioane de ani. Primele
albine solitare au apărut în urma cu 50-25 milioane de ani, iar
albinele sociale care strâng rezerve de miere au apărut în urmă cu 20-
10 milioane de ani, în timp ce omul a apărut mult mai târziu, în urmă
cu unul sau câteva milioane de ani.
Sunt cunoscute un număr de 13 albine melifere fosile ce
provin din perioade geologice şi zone geografice diferite.
În căutarea hranei, omul primitiv a descoperit în scorburile
arborilor sau în găuri de stâncă dulceaţa şi aroma fagurilor cu miere,
pe care la început îi culegeau cu riscuri mari din cauza înţepăturilor,
folosind pentru apărare, la început apa, iar mai târziu fumul. Aşa a
început vânătoarea cuiburilor de albine, îndeletnicire care a durat
milenii şi care se mai practică şi azi în unele zone din Africa şi Asia.
Pentru a-şi apropia albinele de casă, oamenii au tăiat
scorburile cu albine, iar mai târziu şi-au confecţionat coşnite din
nuiele sau alte materiale, învelite la exterior cu argilă, creind primii
stupi primitivi.
Există dovezi că omul recolta miere încă din mezolitic, cu
8000-3000 ani î.Hr. În grota din Araňa din regiunea Valencia, din
Spania o pictură rupestră veche de peste 7000 de ani î.Hr. arată că
recoltarea mierii se facea dintr-un cuib sălbatic situat într-un copac.
În Egipt, cel mai vechi indiciu apicol este reprezentat de o hieroglifă
a unei albine gravată pe o piatră funerară, datând din 5500 î.Hr., iar în
templul soarelui din Abusir construit cu 2600 ani î.Hr., există
basoreliefuri care ilustrează extracţia mierii prin presare.
Tablele sumeriene descoperite la Nippur, în actualul Irak, şi
care datează din anii 2000 î.Hr., prezintă reţete de medicamente şi
pansamente pe bază de miere şi ceară. În Egiptul antic, mierea şi
ceara erau folosite de preoţi în cadrul unor ritualuri, mierea se folosea
la conservarea fructelor, iar alături de alte substanţe, mierea şi ceara
erau folosite la îmbălsămarea cadavrelor. Descoperirile arheologice
au scos la iveală că albina stilizată figura în numeroase morminte şi
pe statui, ea reprezentând chiar simbolul unor faraoni ai Egiptului. În
papirusurile descoperite, există scrieri despre miere şi ceară folosite
ca medicamente, iar cremele pe bază de ceară pentru protejarea pielii
împotriva razelor solare. În inscripţiile hitite datate din anul 1300
î.Hr. sunt redate informaţii ample despre un sistem de apicultură bine
organizat, bazat pe legi şi amenzi mai ales pentru furturile de stupi cu
albine, aşa cum se prezentau ei atunci.
Atât biblia, talmudul ebraic şi coranul arabilor, amintesc de
miere şi de faguri. În India antică se menţionează despre un
tămăduitor renumit în jurul anului 1400 î.Hr. care cunoştea opt
sortimente de miere, fiecare cu anumite proprietăţi terapeutice.
La unele popoare din Orient şi din Orientul mijlociu era
obiceiul să se pună stupi pe mormintele unor personaje care s-au
distins în timpul vieţii prin hărnicie şi curaj. Pe monumentul funerar
a lui Pabusa, construit în anul 600 î.Hr., la Theba în Egipt, s-au
descoperit vase din lut ars care erau utilizate ca stupi.
În Grecia s-au descoperit stupi din lut ars, datând din sec.III
î.Hr., foarte asemănători cu cei utilizaţi şi astăzi în Orientul apropiat
şi mijlociu. În timpul războaielor din vechiul Orient mijlociu, stupii
din lut ars cu albine erau catapultaţi asupra vrajmaşilor care erau
copleşiţi de înţepăturile albinelor. Materialele utilizate pentru
confecţionare stupilor în diferitele zone geografice erau extrem de
variate la fel ca şi forma lor constructivă în funcţie de condiţiile
climatice şi gradul de civilizaţie.
În Europa, apicultura era practicată înainte de perioada
creştină. Istoria deţine o informaţie datând din 600 î.Hr., cu referire la
plata unui tribut în miere în Corsica. Herodot (485-421 î.Hr.)
prezenta importanţa creşterii albinelor pe valea Istrului (Dunarea de
astăzi), în bazinul Austriei, unde principala sursă de nectar o
constituia teiul. Tot Herodot vorbeşte că pământurile de pe malul
stâng al fluviului nu pot fi călcate cu uşurinţă din cauza mulţimii
albinelor, aspect ce atestă răspândirea apiculturii în vechea Sciţie.

1.2. APICULTURA PE TERITORIUL ŢĂRII NOASTRE

Numeroase izvoare istorice arată că pe teritoriul vechii Dacii,

creşterea albinelor căpătase o mare dezvoltare.
Istoricul grec Xenofon (430-355 î.Hr.) scria că hrana geţilor
consta în primul rând din miere, legume, lapte şi foarte puţină carne
deoarece credinţa in Zamolxes îi oprea.
Naturalistul roman Aellianus (sec III î.Hr.) în lucrarea “De natura
animalium” preciza că daco-geţii creşteau albine pentru miere şi
ceară, iar prisosul îl vindeau, fagurii cu miere reprezentând un articol
de seamă al comerţului şi industriei casnice.
Polibiu din Megalopolis (208-127 î.Hr.) în vestita lucrare
“Istoria pragmatică” arăta că în regiunile pontice se exportau din
teritoriile de la Dunare miere, ceara şi vinuri felurite.
 Cele mai vechi date referitoare la albine sunt oferite de
Aristotel în lucrarea “Istoria animalelor” .Plinius cel Bătrân (24-79
d.Hr.) în enciclopedia “Istoria naturală”, apiculturii i se rezervă un
loc important, produsele stupului fiind recomandate pentru tratarea
contuziilor şi plăgilor şi la prepararea cremelor cosmetice. Virgilius
(70-19 î.Hr.) în poemele sale “Georgicele”, dedică spaţii importante
albinelor.
Alexandru Xenopol în “Istoria românilor” arată că dacii se
îndeletniceau cu agricultura, creşterea vitelor şi cea a albinelor.
Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi alte personalitaţi arătau că în
schimburile comerciale daco-geţii ofereau grâu, miere, ceară de
albine şi piei de animale.
În timpul stăpânirii romane creşterea albinelor a căpătat un
mare avânt prin introducerea unor noi metode aduse de romani.
Despre dezvoltarea apiculturii în Ţările Române nu se găsesc
prea multe informaţii decât către sfârşitul evului mediu. Numeroasele
izvoare atestă că albinăritul devenise o îndeletnicire rentabilă şi în
consecinţă majoritatea voievozilor şi domnitorilor din Ţările Române
au acordat o serie de privilegii pentru negoţul cu ceară, scutirea de
dări, donaţii gratuite pentru “locuri de prisacă”, prin emiterea de
numeroase urice şi hrisoave pentru încurajarea acestei preocupări.
Apicultura pe domeniile mănăstirilor şi bisericilor căpătase o
dezvoltare mai mare decât pe domeniile boiereşti. Creşterea albinelor
pe domeniile mănăstireşti a fost încurajată de unii domnitori prin
danii şi scutiri de dări pe stupi, ocupaţia fiind considerată utilă
cultului bisericesc prin ceara obţinută pentru confecţionarea
lumânărilor şi realizarea altor venituri.
În secolul al XVIII-lea, conform documentelor epocii în
Moldova şi Muntenia existau peste un milion de stupi. O statistică
din 1763 menţionează că la acea dată în Moldova erau 670.000 de
stupi. Dar începând din acest secol, apicultura în Ţările Române intră
în regres ca urmare a dijmuitului excesiv şi creşterii obligaţiilor către
stat în miere şi ceară. Încă de pe timpul lui Vasile Lupu apăruse dijma
la stupi sau deseatina pentru miere (1/10 din produs) şi camăna
pentru ceară. Cronicarii menţionau că în timpul domniei lui
Constantin Duca Vodă, pe la 1700, s-au generalizat şi înăsprit pe
lângă văcărit şi gostina pe ceară şi deseatina pe stupi. În 1794
Alexandru Moruzi şi apoi Nicolae Mavrogheni au introdus o politică
fiscală excesivă, dublând impozitul şi adăugând în plus ploconul sau
ciuracul, care dublează sau chiar triplează impozitul de mai înainte,
provocând nemulţumiri producătorilor.
Declinul apiculturii s-a accentuat şi datorită orientării
oamenilor către consumul de zahăr şi folosirii petrolului la iluminat
în detrimentul lumânărilor de ceară.
În apicultură, pretutindeni au început să se înregistreze
progrese ca urmare a unor importante descoperiri. În 1814
I.P.Prokopovici inventează stupul sistematic mobil cu rame. Au
continuat Dzierzon(1834), Langstroth(1851), Layens(1880) şi
Dadant(1880) care au inventat şi construit noi tipuri de stupi
sistematici. În anul 1857 Mehring Johanes inventează presa de
confecţionat faguri artificiali, iar în 1865 Hruska Franz Eder
inventează extractorul centrifugal pentru miere.
Toate aceste descoperiri au revoluţionat întreaga tehnică
apicolă mondială înlăturându-se neajunsurile apiculturii primitive,
când omul nu putea interveni în viaţa coloniei de albine, iar
recoltarea mierii şi cerii se realiza adesea prin sacrificarea celor mai
valoroase familii. S-a deschis astfel o etapă nouă de aplicare a unor
tehnologii moderne de creştere şi exploatare a familiilor de albine
care stau şi azi la baza progresului în apicultură.
Cu toate aceste descoperiri, în ţara noastră apicultura intrase
într-un profund regres datorită dărilor de tot felul dar şi datorită
dezvoltării agriculturii pe seama desţelenirilor unor întinse suprafeţe
de păşuni şi fâneţe şi defrişărilor masive de păduri. O serie de
documente ale vremii arătau că în anul 1908 s-au importat 500.000
kg ceară , în afară de lumânări şi alte obiecte de ceară, 40.000 kg de
miere în 1907 şi alte 14.000 kg de miere în 1908. În 1911 s-au
importat 87.000 kg de miere, în 1912 cantitatea de 70.000 kg, iar
cantităţile de ceară au fost de 320.000 kg şi respectiv 250.000 kg. În
anul 1924 în România existau 618.000 de stupi, mulţi dintre ei de tip
primitiv, de la care s-au obţinut 3680 tone de miere (Nicolăescu şi
Stoinescu, 1948).
Trecerea de la apicultura tradiţională la cea raţională,
fundamentată ştiinţific, pe cunoaşterea biologiei şi vieţii albinelor s-a
datorat pentru început muncii neobosite a unor mari iubitori ai
albinelor, ca apoi prin cercetarea ştiinţifică de specialitate să
cunoască o dezvoltare din ce în ce mai mare.
 Etapa 1930 - 1957 este caracterizată prin înfiinţarea Secţiei de
Apicultură din cadrul Institutului Naţional Zootehnic, devenit în anul
1947 Institutul de Cercetări Zootehnice. Un rol de seamă în
dezvoltarea şi modernizarea apiculturii româneşti a avut Asociaţia
Crescătorilor de Albine din România înfiinţată în anul 1957,
organizaţie care în 1958 a aderat la Federaţia Internaţională a
Asociaţiilor de Apicultură – Apimondia. Etapa 1957 – 1974 o
reprezintă înfiinţarea Staţiunii Centrale de Cercetări pentru
Apicultură şi Sericicultură. În anul 1971, ia fiinţă un al doilea nucleu
de cercetare ştinţifică prin crearea Centrului de Studii Proiectări şi
Învăţământ al Asociaţiei Crescătorilor de Albine. O etapă superioară
în cercetarea apicolă are loc în anul 1974, prin înfiinţarea Institutului
de Cercetări pentru Apicultură al Asociaţiei Crescătorilor de Albine,
institut devenit ulterior Institutul de Cercetare şi Producţie pentru
Apicultură, iar actualmente Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru
Apicultură.
Ca urmare a prestigiului de care s-a bucurat apicultura
României pe plan internaţional, în anul 1965, prof. dr. Viaceslav
Harnaj a fost ales preşedintele Apimondiei, care a fost apoi reales în
această funcţie timp de 20 de ani. În timpul mandatelor sale ca
preşedinte a Apimondiei, la Bucureşti s-a înfiinţat Complexul Apicol,
unitate de bază a Asociaţiei Crescătorilor de Albine care asigură
dotarea apicultorilor cu toată gama de utilaje apicole şi asigură
preluarea, prelucrarea şi diversificarea produselor apicole. De
asemenea, România găzduieşte în acelaşi complex apicol – unicat pe
plan mondial – Institutul Internaţional de Tehnologie şi Economie
Apicolă şi tot aici funcţionează Institutul de Cercetare – Dezvoltare
pentru Apicultură, precum şi un liceu cu profil apicol. România a fost
şi este încă recunoscută pe plan internaţional pentru rezultatele în
domeniul apiculturii, fiind o ţară cu tradiţie în creşterea albinelor.
După anul 1989 s-a înregistrat o scădere drastică a numărului
coloniilor de albine de la 1418 mii colonii în 1989 la doar 614 mii în
anul 2000 după care începe să se resimtă un reviniment. În ceea ce
priveşte producţia de miere, aceasta nu s-a redus în aceeaşi măsură,
sugerând că apicultura a fost practicată de profesionişti.

Această stare de lucru s-a datorat mai multor cauze printre

care:
 - răspândirea varroozei a prins descoperiţi pe mulţi
apicultori amatori care pierzând coloniile au renunţat la
apicultură;
- diminuarea culturilor intensive de floarea-soarelui,
plante tehnice şi furajere care asigurau importante culesuri
de producţie;
- creşterea cheltuielilor de transport a stupilor în
pastoral;
- insuficienta educaţie a consumatorilor despre
proprietăţile dietetice şi terapeutice ale produselor apicole,
inclusiv reducerea puterii de cumpărare a acestora;
Tabelul 1
Dinamica efectivelor de familii de albine şi a producţiilor de miere din
România
(după anuarele statistice ale României 1989 - 2005)
Efectiv familii de albine Producţia de miere
Anul
(mii) (tone)
1989 1418 12124
1990 1201 10579
1991 1091 8279
1992 1207 10410
1993 780 9936
1994 759 9820
1995 747 19435
1996 696 11157
1997 656 10543
1998 626 10198
1999 620 11153
2000 614 11746
2001 649 12598
2002 745 13434
2003 781 17409
2004 840 19150
2005 840 19200

Faţă de situaţia apiculturii în România, producţia mondială de

miere, conform statisticilor FAO a variat anual în jur de 1.200.000 de
tone. Pe zone geografice, contribuţia a fost de 33% pentru Asia, 25%
pentru Europa, 15% pentru America Centrală şi de Nord, 15% pentru
Africa, 10% pentru America de Sud şi 2,5% pentru Oceania. Aceste
cantităţi acoperă doar în proporţie de 50% necesarul de consum al
Uniunii Europene. Principalele ţări exportatoare de miere către U.E.
sunt Argentina, China, Mexic, Uruguai, România (circa 8000 de
tone), Ungaria, Australia, Bulgaria şi altele.
Faţă de posibilităţile de care dispune România, efectivul de
familii de albine şi producţia apicolă ar putea creşte substanţial, mai
ales că această ramură nu erta energofagă, nu necesită investiţii mari,
iar Legea Apiculturii crează facilităţi însemnate apicultorilor.
(v.12.8.1.) În acelaşi timp trebuie să crească numărul apicultorilor,
interesul şi nivelul de calificare al acestora pentru această
îndeletnicire, care pe lângă veniturile obţinute, ajută la creşterea
producţiilor agricole prin asigurarea polenizării şi are un important
rol ecologic.