CURS DE APITERAPIE ANUL III AMF

Prof.BUMB DOINA

APITERAPIA

INTRODUCERE:

APITERAPIA
1. Definitie. Apiterapia
2. Mentionare si apreciere. Istoric
3. Miere;Propolis ;Polen; Ceara; Laptisorul de matca;Veninul de albine;
Apilarnil

ISTORIC

         Apiterapia a fost folosita de catre oameni din cele mai vechi timpuri de
albine şi produsele lor. Instinctul sau poate un accident l-au făcut să guste
mierea şi din acel moment, cunoscîndu-i gustul, să o caute şi s-o folosească
pentru alimentaţia sa, si apoi pentru sanatatea sa.

Datele cele mai vechi cunoscute sunt cele descoperite de Hernandez Pacheco în
1921, respectiv diferite picturi în peşterile Păianjenului din Bicorp, Valencia. El
spunea că pentru a înţelege semnificaţia unei astfel de scene pictate, trebuie să se
ţină seama că prin râpele acelor meleaguri albinele îşi făceau cuib în crăpăturile
stâncilor; roiurile abundau în marele Paredon dela Rebolia. În rocile din
apropierea imediată a peşterii în care s-au găsit picturile şi chiar şi în perioada
descoperirii era o practică curentă printre ţărani să se folosească de zilele reci de
iarnă pentru a coborî cu frânghii şi scări pereţii de piatră pentru a lua fagurii.
Vor trece secole până ce se vor descoperi, în cadrul surselor istorice, referinţe la
albine, miere şi ceară, dar este foarte semnificativ un fapt: pe cele mai vechi
documente scrise care se cunosc, tabletele de argilă ale culturii mesopotamiene,
care datează din anii 2700 î.C., există citate care menţionează mierea ca
medicament.
De-a lungul timpurilor mierea a fost acceptată ca unul dintre cele mai de preţ
alimente accesibile omului in materie de apiterapie. Cu secole în urmă, când
rasele primitive traiau în strânsă legătură cu natura, acestea erau forţate să-şi
procure hrana mergând în căutarea ei. Pe măsura apariţiei civilizaţiilor antice,
mierea era privită şi lăudată în scrierile diferiţilor autori. Ea a fost menţionată în
Biblie, Koran, Talmud şi era foarte apreciată de romani, greci şi egipteni.
De fapt, în fiecare teritoriu populat cu albine exista aceeaşi credinţă legată de
puterile miraculoase ale mierii utilizată atât ca aliment cât şi ca medicament.
Grecii antici o numeau “Nectarul Zeilor”: scriitorii şi învăţaţii multor civilizaţii
credeau că acest nectar este un aliment minune şi depozitarul binefacerilor
medicinale.
Cele mai vechi documente cu privire la folosirea cerii provin de la străvechile
civilizaţii cuprinse în aria dintre Tigru şi Eufrat, unde în anul 5.000 î.C., se
vorbea deja limba sumeriană, iar în anul 4.000 î.C., a început să apară scrierea
pe tăbliţe de argilă.

În Irak, la Nippur, au fost descoperite două fragmente din ceramică, apreciate ca

provenind din anii 2100 – 2000 î.C. Ele sunt considerate a fi cele mai vechi
documente referitoare la miere şi ceară scrise în limba sumeriană şi conţin un
text ce prezintă o serie de leacuri şi unsori pe baza acestor produse.
În Egiptul antic se folosea multă miere şi ceară de către preoţi în cadrul
diferitelor ritualuri. Albina, stilizată, era reprezentată în numeroase morminte şi
pe statui, ea fiind chiar simbolul regelui Egiptului de Jos din anul 3200 î.C. tot în
Egipt, în urma examinării unor piramide s-a putut constata că egiptenii
conservau fructele în miere, iar pentru îmbălsămarea cadavrelor, alături de alte
substanţe, se folosea de asemenea mierea şi ceara.

Menţionate în papirusuri (Georg Ebers şi Edwin Smith) ca medicamente, mierea

şi ceara, reprezintă surse importante de date pentru cunoaşterea medicinei
egiptene. Egiptenii foloseau creme pe bază de ceară, pentru protejarea pielii
împotriva razelor soarelui.

Mitologia greacă admite că Jupiter a fost hrănit de albinele de pe muntele Ida,

care au elaborat mierea în acest scop. În aceste regiuni, prima monedă cunoscută
în lume, are gravată pe ea albina ca simbol al hărniciei. Această moedă aparţine
civilizaţiei din Efesul secolului IV î.C.

Pliniu cel Bătrân, reputat enciclopedist roman, se ocupă pe larg de albine şi

produsele lor în lucrarea sa Istoria naturală. Ca şi alţi învăţaţi ai timpului
prezintă numeroase şi amănunţite utilizări ale cerii, fapt ce demonstrează că se
cunoşteau modul de extracţie, purificare şi chiar de înălbire a cerii.
Înălbirea cerii se practica mai ales în Cartagina, unde produsul obţinut a căpătat
denumirea de “ceară punică”.

Mitologia nordică leagă de zeul Odin această substanţă, cu care se prepară o

băutură care avea virtutea de a transforma în poet pe orice muritor care ar fi
băut-o – poate o reprezentare a dulceţii poeziei.

În civilizaţia Indu apar de asemenea mierea şi ceara folosite pentru compoziţia

produselor destinate vindecării bolnavilor şi se atribuie Azwin-ilor, zeii
Soarelui, descoperirea mierii. Foarte interesant este faptul că pe Krishna şi
Vishnu textele îi numesc frecvent Madhumaskha, nume derivat de la cel al
albinei – poate ca o referire la hărnicia şi la ordinea care îi caracterizează pe
aceşti doi zei.

În Evul Mediu, albina a fost aleasă de nobili pentru a figura pe blazoanele lor, ca
simbol al hărniciei şi al ordinii; un astfel de exemplu este cel al lui Urbano al
IV-lea.

        Apicultura în Dacia

În ce ne priveşte, existenţa unei prime mărturii scrise privind apicultura la daci

se datorează “părintelui istoriei” Herodot (485 – 421 î.C.). Acesta, Voind să
meargă în Sciţia a aflat de la tracii de pe malul drept al fluviului Istru (Dunărea),
că pământurile de dincolo de apă nu pot fi călcate cu uşurinţă din cauza mulţimii
albinelor care nu dau nimănui îndemn să pătrundă pe acele meleaguri. Această
informaţie trebuie luată în sensul unei mărturii privind răspândirea apiculturii în
vechea Sciţie.

Cercetările arheologice au demonstrat existenţa prisăcarilor încă din timpuri

străvechi. Afirmaţia apare şi în lucrarea Anabassis a marelui istoric grec
Xenofon (430 – 355 î.C), care a scris: “hrana geţilor consta în primul rând din
miere, legume, lapte simplu sau preparat şi foarte puţină carne, căci credinţa în
Zalmoxes îi oprea”.

Pe calea unor indelungate tatonari, facute si prin propria experienta, fiinta

umana a acumulat o seama de mijloace terapeutice, consolidand - in decursul
mileniilor o medicina naturista. Aceasta medicina a fost confirmata de
experienta si de proba aspra a timpului. Astfel s-a ajuns la selectarea unor te ca
agenti terapeutici, a mierii si a altor produse ale stupului, a efectelor benefice ale
soarelui, a apei, a izvoarelor naturale, a namolurilor, a argilei.
Apiterapia isi are originea odata cu descoperirea colaborarii om-albina-natura,
formandu-se acel triunghi magic ce cuprinde multe calitati benefice pentru
sanatatea omului. De fapt apiterapia, prin utilizarea produselor stupului a
contribuit inca din preistorie la completarea si ameliorarea hranei si la
combaterea unor suferinte ale omului.

Primele comunitati mai dense de oameni se considera a fi aparut pe Valea

Indusului cam prin jurul anului 3000 i.Hr. in scrierile care relateaza despre
aceste inceputuri (vechea sectiune din India, Rig-Veda intre anii 3000-2000
i.Hr.) sunt incluse date despre miere si albine. De altfel intr-o alta lucrarea
indiana (Atharvara- Veda) exista un text in care se spune ca in cadrul ritualului
la nasterea unui baiat, este evocata mierea ca hrana si ca oferta de ata lunga din
partea zeilor.

Asadar rosturile longevie ale mierii, ca exponent principal al stupului, erau

recunoscute de om inca din perioada sa de evolutie socio-culturala, fiind de
retinut (G. Mayo - 1986) faptul ca intr-un papirus egiptean se mentioneaza
destul de frecvent (de 22 ori) ca ranile erau tratate cu miere de albina, curata sau
cu adaos de grasimi, mierea asociata cu laptele intruchipand candva tara fericirii
si fecunditatii din multe mitologii.

Hidromelul - produs din miere - este apreciat in multe traditii populare ca o

bautura pentru prelungirea etii, oferind chiar nemurirea (vechile traditii de
apicultura din Bretania si Irlanda). Istoria apiterapiei include, inca din vremurile
de inceput, relatia om - albina, putandu-se retine doua aspecte ale acesteia:
- unul spontan, realizat intr-o modalitate empirica a desfasurarii etii curente a
oamenilor - dar sustinut in special de apicultori ca element de focalizare" al
aspectelor de sorginte apiterapica, un aspect de preocupare organizata,
stiintifica, incluzand promovarile de cercetare biomedicala, caracteristica
structurii omului ca fiinta rationala.

Apiterapia spontana" sau empirica se mai desfasoara si in prezent prin

intermediul apicultorilor, ca entitati biologice reprezentative care n in mod firesc
frecvent in legatura cu produsele stupului, mai ales cu intepaturile insotite de
venin. Utilizarea mierii detine un procent crescut in alimentatia omului - mai
ales in cazul apicultorilor - ceea ce ne indreptateste sa consideram ca apiterapia
empirica se confunda - cel putin istoriceste - cu apicultura.

Caracteristicile de sanatate si boala favorabile apicultorilorapreciate statistic pe

parcursul timpului - au constituit si constituie argumente pentru sustinerea unor
studii cu caracter organizat prind apiterapia ca disciplina stiintifica.
In continuare consideram utila o trecere in resta a istoriei apiterapiei pe diferite
meridiane. Caracteristic apiculturii este prezenta albinei naturale (salbatica) sau
intretinuta de om cu caracter ubicuitar si din punct de vedere topografic
(geografic).
Cel mai vechi stramos al albinelor cunoscut (deocamdata) dateaza de 50
milioane de ani, fiind descoperit de cercetatorul german Franz Otto Neufer in
conul unui vulcan la Mahdersheit. Albinele lucratoare, la prima vedere, se
deosebesc de alte tipuri de albine prin produsele de polen; picioarele lor
posterioare s-au transformat intr-un aparat complex cu ajutorul caruia albinele
perie polenul ramas pe corp in urma zitarii" florilor, il aglutineaza indesandu-l si
depunandu-l in cosulete. intregul aparat de colectare al acestei albine fosile s-a
constatat ca atinsese deja nivelul de dezvoltare pe care-l observam la albinele
contemporane. Albina preistorica a fost considerata ca precursor al speciilor
contemporane deoarece prezenta caracteristici deosebite ale nervurilor aripilor.
Cu toate ca mierea este frecvent mentionata in scrierile Biblice, exista opinia
aproape unanima ca evreii din timpurile biblice nu aveau cunostinta de
apicultura, aceasta preocupare provenind din Egipt, Grecia sau Asia dupa
eliberarea din sclae. Se mentioneaza documentar ca din anul 1496 i.Hr., mierea a
fost disponibila in cantitati mari pentru om. Se cunostea nectarul de catre vechii
apicultori din stupii care adesea erau purtati pe cap; se afirma (Ch.
Zymvragandakis- 1978) ca in nici o tara, istoria nu face atat de des referire la
albina, miere si ceara ca in insula Creta. Apicultura in aceasta zona insulara este
cunoscuta inca din timpurile miceniene (3500 i.Hr.), datorita conditiilor
climatice si florei specifice.

Mitologia arata ca Zeus - nascut in Creta - a fost hranit cu nectar si laptele

Melissei - fiica lui Mellisos, regele Cretei. Se reaminteste ca Dedal - faimosul
artizan de la curtea regelui Minos din Cnossos - si-a fabricat aripile din ceara
pentru a evada cu fiul sau Icar. Descoperirile arheologice de la Phestos si
Crossos amintesc de stupii din pamant datand din anii 3400 I.Hr., adica din
epoca prehomeriana.

In Grecia antica, aparitia apiculturii, deci a folosirii mierii si a altor produse

mclifere este legata de numele Iui Aristeu, fiul lui Apollo si Cyrenei. Aristeu,
crescut de nimfe a primit cunostinte de agricultura si apicultura, ce ulterior Ie-a
transmis locuitorilor din insula Kea. Dupa poetul Pidar (69 i.Hr.) Aristeu s-a silit
in Arcadia. Aici, dupa un conflict cu nimfele, acestea i-au redat albinele pe care
le omorasera. Apoi Aristeu a zitat Sardinia, Sicilia si Tracia, unde a fost primit
ca un semizeu de greci si barbari (dupa Diodor din Sicilia); acestora Ie-a
impartasit din cunostintele sale in agricultura si apicultura.
Datele preistorice scrise, prind actitati arheologice in Grecia, includ perioadele
precedente secolului 8 i.Hr. O proba ca apicultura era practicata in insula
Rhodos o reprezinta descoperirea de vase de lut destinate pastrarii mierii din
Cnossos din secolul 8 i.Hr. Dupa unele date mierea din Atica era de cea mai
buna calitate, chiar renumita.

Perioada istorica de inceput a apiculturii si implicit a apiterapiei empirice" este

marcata de Jocurile Olimpice din 776 i.Hr. in acelasi secol Homer si Hesiod
ofera date scrise despre apicultura in Grecia. Descrierile exacte despre albine si
biologia lor ramase de la Aristotel - continuate de Xenofon - atesta ideea ca
acestea reprezentau o realitate de interes pentru oamenii epocii, prin aceea ca
ofereau produse de mare si larga utilitate pentru ei.

Practicarea apiculturii era sustinuta nu numai de producerea mierii, dar si pentru

utilizarea altor produse ale stupului: ceara si propolisul - mai ales - in scopuri
terapeutice. De altfel Hipocrate (463-377 i.Hr.) recomanda utilizarea mierii atat
bolnalor, cat si celor sanatosi. Ulterior medicul Discorides (sec I d.Hr.) clasifica
in sectiunea sa Despre medicina", mierea de diferite proveniente dupa unele
calitati terapeutice. EI relateaza asupra proprietatilor ei antiseptice, cu actiune
benefica asupra plagilor si ndecarea lor prin realizarea continuitatii pielii. Se
relateaza, ca recomandare, utilizarea unei solutii de miere si sare pentru
ndecarea unor laringite si faringite sau a tusei.

In imperiul roman apicultura era la fel de dezvoltata ca si in Grecia, in primul

rand datorita vecinatatii geografice si legaturilor dintre cele doua popoare.
Influenta vechilor autori Greci o gasim in operele scriitorilor: Varron (116 i.Hr.),
Virgiliu (70 i.Hr.), Pliniu cel Batran (23 d.Hr.), Columelle (1 d.Hr.), ultimul,
agronom fiind, ocupandu-se in mod special de practica apiculturii.
In Europa acelor timpuri sunt putine date despre preocuparile prind cresterea
albinelor. O prima informatie cu caracter de exactitate prind practica apiculturii
ne este furnizata de Phyteas nagator si geograf Grec care oprindu-se in sec. 4
i.Hr. pe coastele nord-vestice ale Europei (Germania si Danemarca de astazi)
constata ca locuitorii acestei zone preparau o bautura din miere. In prezent sunt
date care atesta ca utilizarea mierii era cunoscuta in aceste regiuni inca din
epoca cuprului (1500 i.Hr.).

Debutul apiculturii ca baza empirica de sustinere a efectelor apiterapice pe

teritoriul tarii noastre se pierde in negura timpurilor. Probele istorice foarte vechi
(citate de numerosi autori: C. L. Hristea- 1978; FI. Bengescu- 1936; V.Tatomir-
l979) atesta ca locuitorii teritoriilor Romane au practicat cresterea albinelor. Cea
mai veche mentiune istorica este aceea a lui Herodot (484 i.Hr.), care in
sectiunea a V-a relateaza faptul ca teritoriile Tracici de peste Istron (Dunare)
sunt populate de albine, din a caror cauza calatorii prin aceste locuri sufera. Alte
date despre interesul Tracilor pentru miere sunt consemnate in scrierile unor
istorici renumiti (Polibius-200 d.Hr.; Strabon - 69-l9 d.Hr.; Claudius - 211 i.Hr.).
De altfel vestigiile despre sau cu albine de pe amforele existente in muzeele
noastre de arheologie romaneasca (Tomis) atesta ca simbolul albinei confera
caracterul de specificitate al Dacilor si Grecilor coloni din Pontul Euxin (actuala
Dobroge).
Exista numeroase documente de arhiva - multe cu caracter comercial - care
atesta ca printre produsele specifice comertului cu Tarile Romane mierea si
ceara constituiau o pondere edenta, fapt care atesta ca actitatea apicola a fost
mereu sustinuta in toate timpurile istoriei noastre milenare.

Un alt istoric, Strabon in sectiunea a 7-a din scrierile sale Geografia" releva date
despre Traci: Posidonius afirma ca luptatorii Traci se impuneau prin vointa de a
nu manca carne de ta, aceasta fiind ratiunea pentru care ei nu se atingeau de
carnea destinata trupelor sale. Totusi ei se hraneau cu miere, lapte si cu branza si
duceau o ata linistita si de aceea erau numiti teosefi" sau capnobiti", adica acei
care adora zeii si se hranesc numai cu aer".Alt istoric antic (citat de E. Tarta-
27/218)* ce ar fi relatat despre apicultura in zonele traco-dacice este Claudius
Aelianus (211-l92 i.Hr.), in opera sa Animalele" (sectiunea a 2-a). Acesta
relateaza ca am dintr-o lucrare ca exista albine in Scitia care nu se tem de frig. Si
Scitii nu vand miere straina, doar miere produsa in tara lor, cu stupii lor".

Aceste documente cu referiri ale autorilor antici atesta ca mierea era frecvent
utilizata in alimentatia locuitorilor acestor tinuturi, actuala Romanie si relateaza
asupra rolului mierii si cerii in cadrul relatiilor comerciale ale locuitorilor
indigeni cu negustorii Greci care au fondat colonii la malul Marii Negre.
Datele incluse in numeroase documente din secolele X-XIV atesta de asemenea
ca Genoi, ca si Venetienii - nagatori neobositi - faceau comert in principal cu
doua orase marcante din acea epoca: Kilia vechiul Licostromion si Cetatea Alba
- Thyras. Aceste doua porturi, care deschideau drumurile europene erau frecvent
zitate de comerciantii geno care, la un moment dat, le-au dominat chiar politic,
ceea ce ar explica existenta in arhivele genoveze a multor date documentare ale
acestor relatii si despre porturile respective. Documentele ne ofera atestari ale
comertului cu produse apicole in perioada anilor 1360, mierea si ceara ocupand
locul 2-3 dupa grau.

In epoca mai apropiata - Secolul XVII - documente inedite aduc atestarea

preocuparilor de apicultura in Tarile Romane. Domnii fanarioti, care s-au
succedat la domniile celor doua tari, au acordat drept de existenta Bisericii
luterane si a comunitatilor Saxonilor in Bucuresti, printre mentiunile
documentare situandu-se scutirea de impozit pentru stupii apartinand bisericii.
Toate aceste date istorice atesta continuitatea apiculturii pe teritoriile romanesti
din antichitate, locul apiculturii si al comertului cu aceste produse, cat si
argumente de desfasurare a unor aspecte de apiterapie, edent empirica.
Varietatea foarte mare a telor melifere ce cresc pe meleagurile noastre de la
campie si de pe vaile si versantele Carpatilor, toate cu un climat favorabil,
reprezinta unul din factorii favorizanti specifici tarii noastre. Vestigiile istorice
ale apiculturii pe meleagurile noastre includ probele materiale, precum stupii
pietrificati descoperiti in Ardeal si conservati in orasul Turda, placile din ceara
utilizate pentru scriere de catre romani, descoperite intr-o veche mina din Rosia
Montana, precum si marturiile mentionate in scrierile unor istorici (E. Marza si
colab. - 27/196).

Progresul esential al apiculturii in lume, deci si la noi, l-a constituit imbogatirea

cunostintelor practice si teoretice asupra albinelor si a etii lor, imbunatatirea
stupilor moderni si a tehnologiei apiculturii in general. Se poate afirma (Marza
si colab.) ca primele incercari de organizare profesionala a apicultorilor din
Romania se situeaza in jurul anilor 1860, in toate pronciile tarii, in special in
Moldova, desi prima atestare documentara a crearii unei societati profesionale
de apicultura ne din Banat in 1872. Preocuparea unei actitati organizate a condus
la crearea in 1957 a Asociatiei Crescatorilor de Albine (ACA) din Romania,
numarul membrilor acesteia crescand continuu, fiind creat si Combinatul Apicol
al Asociatiei cu peste 180 centre de aprozionare (28/461).

/In Orient, mierea este utilizata din timpuri stravechi pe scara larga ca aliment
nutritiv dar si ca medicament, in scopuri terapeutice si farmacologice, mai ales
in medicina budista indiana si in farmacologia si medicina traditionala chineza. /
/in Japonia utilizarea mierii a fost adoptata dupa perioada Nara (jumatatea sec.
8), in prezent acest produs al stupului fiind inclus in farmacopeea
japoneza^Studiile farmacologice moderne asupra mierii au inceput cu un studiu
clinic de nutritie (Takeo Wabima) in anii '40. S-a putut arata prin acest studiu
clinic ca anemia si diareea provocata la copii alimentati cu biberon pot fi
contracarate adaugand laptelui de vaca sau de capra o anume cantitate de
miere^n farmacopeele chineza si japoneza se arata ca mierea poate fi utilizata nu
numai prin aport intern, dar si extern, prin cataplasme. Domeniile de aplicare
sunt numeroase /s\ cuprind 15 grupe nosologice caracterizate dupa criteriile
traditionale chineze in raport de cele 5 gusturi" armonizate: dulce, amar, acru,
salciu, sarat.O veche farmacopee chineza Shin-No-Honzo-Kyo" afirma ca
mierea este un medicament superior, cu proprietati medicinale de dulce si
uniformizate", de dezintoxicare, de indepartare a unei largi game de maladii,
compatibila cu oricare alt medi-camentjTIind citata pentru reintinerire si
longetate. O alta farmacopee Shokurio-Honzo" - din timpul dinastiei Tang -
explica clar ca mierea ndeca dintele bolnav si omoara ermii intestinali^n sfarsit,
o alta farmacopee de la dinastia Tan Yakusei-Honzo" arata ca se reface tenul
sanatos prin consumul constant de miere.

In contextul medicinei orientale s-au clasificat toate alimentele si medicamentele

naturale in 5 grupe de gusturi mentionate.

Asa cum rezulta si din Shin-No-Honzo-Kyo", mierea este prezentata ca un

medicament superior in categoria dulcelui si uniformitatii". Aceasta traditie s-a
pastrat, deoarece/mierea apartine unui grup de medicamente care nu produc
modificari nedorite. Deci in conditia unui consum regulat de miere, aceasta
actioneaza si ca un medicament (nu numai ca un aliment) de sanatate, pentru
reintinerire si longetate a organismului nostru, alaturi de celelalte produse ale
stupului.

Introducere:
Apiterapia reprezinta terapia traditionala care foloseste mierea, polenul, ceara,
laptisorul de matca, propolisul, veninul de albine si alte produse ce tin de
complexa alchimie a stupului in vederea sanatatii corpului omenesc.
Mentionare si apreciere. Istorie. Produsele albinei s-au inscris de la inceputul
preistoriei in randul elementelor naturale folosite pentru completarea si
ameliorarea hranei si apoi pentru combaterea si prevenirea durerii si suferintelor
omului. Practica traditionala a apiterapiei dateaza din vremurile inemoriale ale
istoriei umane. Primele comunitati mai dense de oameni au aparut pe Valea
Indului cam in jurul anului 3000 I.H

Mierea este bogata in zaharuri simple (glucoza si fructoza) si dispun de o putere

totala de indulcire mai mare decat a zaharului.

Valoarea nutritiva a mierii nu se limiteaza la aceea a zaharului, mierea continand

si cantitati mici de vitamine (vit. B, C), vitamina B1, in anumite sortimente de
miere reprezinta carburant pentru celulele organismului.

Elementele minerale (Ca, Fe, P) pe care le intalnim in mierea poliflora si in

mierea de masa, aminoacizii liberi, enzimele, completeaza paleta de elemente
nutritive de care organismul nostru beneficiaza de cate ori mancam miere.
Roua de miere este acea substanta dulce, limpede si vascoasa, uneori
solidificata, ce se gaseste in anumite perioade ale anului pe frunzele, ramurile
sau tulpinile plantelor.
Polenul este cea mai importanta hrana structurala pentru albine. Polenul asigura
producerea laptisorului de matca si a cerii. Pe langa rolul important pe care il are
in viata albinelor, polenul prezinta o importanta capitala din punct de vedere
biologic, deoarece reprezinta elementul sexual barbatesc ce contribuie la
fecundarea florilor, respectiv formarea semintelor si perpetuarea speciilor
vegetale. Are o compozitie foarte complexa, continand pe langa o proportie
importanta de proteine, zaharuri, grasimi si substante minerale si o insemnata
cantitate de vitamine (B1, B5, B2, C, D, E, A), contine de asemenea provitamine
(coroteroizi) cu un rol insemnat in procesele de digestie, asimilatie si aparare a
organismului.
Ceara nu este un produs vegetal ci o “transpiratie” a albinelor. Lucratoarele
stranse in ciorchine secreta ceara care este eliminate sub forma de mici pelicule
translucide din ultimele patru inele abdominale.

Ceara este un produs de excretie pe care albino il produce consumand miere si

polen. Mirosul si culoarea cerilor variaza dupa regiuni si flora, la fel ca si la
miere.
Laptisorul de matca este un produs glandular excretat in faringe de catre
glandele frontale, numite si furingiene. Are un continut ridicat de protein, de
vitamine precum si faptul ca aceasta hrana produsa de glandele albinei
determina dezvoltarea ovarelor viitoarei matci. Laptisorul de matca nu este un
medicament, ci un aliment natural.

Albina şi familia de
albine

Albina face parte din ordinul

Hymenoptera, una dintre cele
mai avansate grupe de insecte,
caracterizată prin viaţă socială şi organizarea indivizilor în familie.
Familia de albine funcţionează ca un "supraorganism" în care funcţiile
de respiraţie, nutriţie, reproducţie şi apărare se regăsesc atât la nivel
individual cât şi social, în cadrul acestei familii
regăsindu-se diviziunea muncii, desfăşurarea în comun a activităţilor legate de
adunarea şi prelucrarea hranei, îngrijirea urmaşilor, concentrarea puterii
reproducătoare a coloniei la o singură femelă (matca) şi câţiva masculi (trântorii),
reglarea temperaturii pe timpul iernii, etc.Apariţia la sexul femel a celor două caste
(matca şi lucrătoarea) este expresia înaltei diviziuni a muncii atinsă de această specie
în îndeplinirea funcţiilor sociale. Albina lucrătoarea este o noutate în evoluţie, este o
minunată diversiune de la dezvoltarea reproductivă normală, a femelei. Pentru a
înţelege mai bine viaţa familiei de albine este necesară cunoaşterea componenţei
acestei familii, a castelor, cuibului, a stadiilor de dezvoltare prin care trec albinele de
la ou la albina adultă şi a dinamicii coloniei pe parcursul anului, a perioadelor
condiţionate de mediul exterior şi cules.
 
Componenţa familiei de albine

Matca este singura femelă capabilă de reproducţie, de împerechere cu trântorii (în

mod obişnuit se împerechează cu până la 10 trântori) şi să depună ouă fecundate (din
care vor ieşi mătci sau lucrătoare) sau nefecundate (din care vor ieşi trântori). Se
deosebeşte uşor de celelalte albine prin formă şi mărime, având corpul mai lung,
capul mai mic şi abdomenul foarte dezvoltat şi acoperit până la
jumătate de aripi.
În plină activitate de ouat, primăvara-vara, cântăreşte între 250
şi 280 miligrame. Este cea mai longevivă dintre membrii
familiei de albine putând trăi până la 8 ani (este însă eficientă
economic doar un an-doi, după care trebuie schimbată), este
activă pe toată perioada vieţii putând depune 1500-2500 şi chiar
3000 de ouă în 24 de ore în luna iunie. În această perioadă de pontă intensă regina este
atent îngrijită şi bine hrănită de albinele din suita sa. În familiile de albine care mor
iarna din cauza lipsei hranei, matca este ultima care moare, fiind hrănită cu ultima
picătură de miere.
Matca este aptă de împerechere numai până la 20-30 zile de la eclozionare, după care,
în lipsa împerecherii, ca depune numai ouă nefecundate din care vor ieşi doar trântori
("matcă trântoriţă"). Nu părăseşte stupul decât în trei cazuri: după perioada de
maturizare, când trebuie să se împerecheze, la întemeierea unei noi familii, când iese
cu o parte din albinele lucrătoare şi trântorii din stup sub formă de roi şi ultima
situaţie, când stupul este puternic infestat cu Varroa sau alţi paraziţi, bacterii, virusuri,
etc. este urât mirositor fiind impropriu pentru supravieţuirea albinelor în stup.
 
Albinele lucrătoare sunt, ca dimensiune, indivizii cei mai mici ai familiei de albine,
femele cu ovarele nedezvoltate, incapabile de reproducţie (în
lipsa mătcii pe o perioadă mai mare de timp, ovarele acestora se
pot dezvolta şi depun ouă dar din aceste ouă sterile vor ieşi
numai trântori, sunt aşa numitele familii bezmetice).
Capul albinei lucrătoare are o formă triunghiulară iar abdomenul
este egal în lungime cu aripile. Limba le este bine adaptată
pentru cules, în medie are 6,4mm lungime iar picioarele sunt
prevăzute cu paneraşe (corbicule) destinate colectării şi transportului polenului.
Albinele lucrătoare mai sunt adaptate pentru hrănirea puietului (au dezvoltate glandele
faringiene), producerea cerii (au glande cerifere), apărarea cuibului (dispun de ac) şi
pentru supravieţuirea pe timpul iernii (dezvoltarea corpului adipos, un adevărat
rezervor de energie).
Durata de viaţă a albinei lucrătoare depinde de gradul de uzură ca urmare a
activităţilor intense desfăşurate de aceasta (creşterea puietului şi activitatea de cules
nectar şi polen). Astfel albinele eclozionate în sezonul activ (din primăvară, martie
până vara, în jurul lunii august) trăiesc numai 40 de zile pe când albinele eclozionate
toamna trăiesc până în primăvara viitoare, când se face schimbul de generaţii (6-9
luni). Lipsa creşterii puietului în familie, în această perioadă, precum şi corpul gras
bine dezvoltat pe permite să trăiască atât de mult.
Numărul albinelor lucrătoare dintr-o familie cu dezvoltare normală variază în funcţie
de sezon. Dacă la începutul primăverii sunt între 10000 şi 20000 albine, în timpul
verii sunt între 40000 şi 60000 albine iar toamna în jur de 20000-30000 albine.
 
Trântorii reprezintă masculii familiei de albine, sunt indivizi eclozionaţi din ouă
nefecundate. Corpul lor este mai mare decât al lucrătoarelor şi a mătcii, lungimea este
aprox. 15-18mm, greutatea între 200 şi 280mg (cel mai obişnuit 230mg), capul este
rotunjit, antenele trântorului au cu o articulaţie în plus faţă de cele ale albinei
lucrătoare cu ochi foarte bine dezvoltaţi, mirosul sensibil şi vederea trântorilor,
adaptată la lumina cerului şi a zării, ajutându-i la detectarea uşoară a mătcilor ieşite la
împerechere.
Au o trompă scurtă, de aceea nu pot culege cu ea nectarul floral,
în schimb le permite să primească hrană de la albinele
lucrătoare (în primele 4 zile de viaţă) sau se hrănească singuri
cu mierea din celulele fagurilor (la maturitate).
Durata de viaţă a trântorilor este între două şi opt săptămâni şi
variază în funcţie de sezon (activ sau perioadă de repaus) şi de
zona geografică.
Durata totală de zbor a unui trântor este, în medie, de 4 ore în perioada de vârf a
sezonului şi cca. 2 ore jumătate spre sfârşitul acestuia. Primăvara trântorul poate
zbura, într-o singură zi, aproximativ 24 minute iar vara 36 minute, pe o distanţă de
peste 7km faţă de stupul de origine.
Trântorii emit un feromon care acţionează ca un liant pentru apropierea lor în aer, în
timpul zborului de împerechere şi în culoarele de zbor şi care, de asemenea, atrage
regina virgină în zonele de împerechere.
Trântorii nu au ac, glande cerifere şi piesele armăturii bucale folosite la recoltarea
polenului.
Ei nu culeg nectar, nu participă la organizarea sau apărarea familiei de intruşi, nu
contribuie la producerea hranei pentru colonie şi nici la polenizare. Rolul principal al
trântorilor este de a împerechea mătcile şi de a asigura astfel perpetuarea speciei. Pe
lângă acest rol trântorii mai contribuie, prin prezenţa lor pe faguri, la realizarea unui
regim termic optim necesar creşterii în bune condiţii a puietului precum şi la
ventilarea stupului.
Către sfârşitul verii, începând cu iulie-august, când albinele se pregătesc pentru
iernare, trântorii sunt izgoniţi din stup de către albinele lucrătoare şi, dacă pe perioada
sezonului activ erau primiţi în orice altă familie, aveau liberă-trecere, acum nu le mai
este permisă intrarea. Adunaţi în grupuri pe stupului sau pe peretele frontal al
stupului, înfometaţi, trântorii mor în scurt timp de foame.
În familiile fără matcă, orfane sau cu mătcile neîmperecheate sau vârstnice, trântorii
sunt toleraţi şi pe timpul iernii.
Cuibul familiei de albine
Cuibul este spaţiul în care trăieşte şi se perpetuează familia
de albine.
În stare naturală, sălbatică, albinele îşi construiesc cuibul în
scorburile copacilor, sub streaşina caselor, în poduri, în
crăpăturile stâncilor sau în orice alt loc care le oferă spaţiu
suficient pentru creşterea puietului şi le feresc de interperii.
Omul exploatează albinele în stupi primitivi sau sistematici. Interiorul unui stup
populat este ocupat cu faguri clădiţi din ceara secretată de glandele cerifere ale
albinelor lucrătoare, fiecare fagure fiind alcătuit din mai multe mii de celule de forma
unor prisme hexagonale, cu fundul în formă de piramidă triunghiulară. Celulele sunt
aşezate spate la spate pe cele două feţe ale fagurelui, astfel că fiecare
faţă a fundului unei celule alcătuieşte o parte din fundul a trei celule de
pe partea opusă. Fundul celulei are astfel o formă triromboidală,
unghiul celui mai mare romb fiind de 109°, iar a celui mai mic 70°32'.
Albinele au preferat pentru construcţia celulelor forma hexagonului
regulat deoarece această formă geometrică are perimetrul cel mai mic,
are un număr mai mare de pereţi comuni, ceea ce economiseşte material
la construcţia lor şi asigură cea mai mare rezistenţă la rupere în cazul
umplerii inegale a celulelor înlăturate.
Fagurii sunt aşezaţi vertical şi şunt, în general, paraleli. Distanţa dintre faguri este de
12mm, acest spaţiu permiţând trecerea cu uşurinţă a albinelor şi efectuarea diferitelor
lucrări în stup. În restul stupului spaţiul necesar circulaţiei este de 8mm, spaţiile mai
mari decât această dimensiune fiind blocate de către albine cu construcţii de ceară iar
spaţiile mai mici propolizate.
Grosimea fagurelui clădit este, în medie, 25mm.
Fagurii noi construiţi au culoarea albă, alb-gălbuie, dar pe măsură ce sunt crescute
generaţiile de albine devin bruni apoi negrii, ca urmare a tegumentelor rezultate în
urma năpârlirii larvelor şi nimfelor ce aderă de pereţii celulelor. Acumularea, cu
fiecare generaţie de albine crescută, a acestor tegumente, duce la micşorarea
diametrului şi a adâncimii celulelor, motiv pentru care albinele le alungesc. La fagurii
noi, grosimea pereţilor celulelor este de 0,35-0,40mm iar la cei vechi este de 0,80mm.
Acumularea de cămăşi nimfale şi de excremente eliminate de larve duce la îngroşarea
fundurilor fagurilor vechi, la creşterea lor în greutate. Astfel, după 6 generaţii de puiet,
masa fagurilor se dublează, iar după 17 generaţii, se triplează. Aceste transformări, la
fagurii vechi, de dimensiune a celulelor precum şi acumularea, în ceară, a bacteriilor
şi altor agenţi patogeni, precum şi a diferitelor substanţe folosite în tratamente are
efecte negative asupra vigurozităţii albinelor (albinele eclozionate din aceşti faguri
sunt mai mici), sănătăţii (aceşti faguri sunt sursă de infecţie pentru puiet) şi
productivităţii albinelor.
La stupii sistematici fagurii sunt prinşi în rame de lemn, putând fi astfel scoşi din stup,
examinaţi, aşezaţi apoi la loc şi poate fie extrasă mierea din ei fără a distruge fagurele.
Pe fagure sunt mai multe tipuri de celule. După mărime, formă şi destinaţie, celulele
pot fi categorizate în: celule de lucrătoare, de trântori, de mătci (botci) şi celule
intermediare.
 
Celulele de albine lucrătoare sunt întrebuinţate la creşterea puietului albinelor
lucrătoare şi la depozitarea rezervelor de hrană (miere şi polen). Diametrul acestor
celule este de 5,38-5,42mm, latura 3mm şi o adâncime de 12mm (celulele în care se
cresc puiet) sau 16mm (celulele folosite la depozitarea mierii). În funcţie de vechimea
fagurilor, grosimea pereţilor şi volumul celulei de lucrătoare se modifică astfel:
 
Grosimea
Tipul fagurilor pereţilor Volum
celulei
Faguri noi 0,12mm 0,282 cm3
Faguri vechi (10-12 generaţii
0,18-0,20mm 0,250 cm3
puiet)
 
Capacitatea de stocare a celulei de lucrătoare este de 0,40-0,43g miere şi 0,19-0,20g
polen.
Un fagure Dadant are între 8000-9000 celule de albine lucrătoare; pe 1dm 2 de fagure
sunt între 800-850 celule.
 
Celulele de trântori servesc la creşterea puietului de trântor şi, în perioadele de cules
intens, la depozitarea mierii. Se găsesc, de obicei, pe partea laterală şi inferioară a
fagurilor.Sunt mai mari decât celulele de lucrătoare, diametrul mediu al acestor celule
fiind de 6,6mm (cu limite de 6,25-6,70) şi adâncimea de 13-16mm. Pe 1dm 2 de fagure
sunt 520 celule de trântori.
 
Celulele de matcă (botci) sunt construite şi folosite de către albine la creşterea
larvelor de matcă. Numărul acestora variază în funcţie de necesarul de mătci al
familiei. Când familia de albine roieşte, sunt crescute câteva sute de botci, pe
marginile laterale şi de jos a fagurilor (botci de roire). Când familia îşi schimbă
liniştit matca sau când a pierdut-o în mod subit (e orfană) albinele cresc doar câteva
botci, în mod frecvent pe partea centrală a fagurelui (botci de schimbare liniştită şi
botci de salvare). Cele mai bune sunt botcile de schimbare liniştită deoarece larvele
sunt hrănite din timp cu lăptişor de matcă iar mătcile obţinute din aceste botci sunt
mătci dezvoltate deoarece au beneficiat din timp de hrana larvară, au fost crescute de
la vârsta optimă. Mătcile obţinute din botcile de salvare sunt mătci mai mici, frecvent
au abdomenul triunghiular, nu sunt de calitate deoarece albinele, în disperarea lor,
văzându-se orfane, iau în creştere şi larve cu o vârstă mai mare
de 3 zile.
La interior botcile sunt de formă cilindrică iar la exterior au
forma unei ghinde. Diametrul lor este de 10-21mm iar
adâncimea acestora este de 20-25mm. Culoarea lor este
aproximativ aceeaşi ca a fagurelui pe care sunt clădite deoarece
albinele aduc şi secretă prea puţină ceară nouă, preferând să
folosească ceara celulelor mărginaşe. În primele zile, până la căpăcire, suprafaţa
exterioară a botcilor este netedă şi foarte subţire dar după ce albinele căpăcesc botca
încep s-o îngroaşe cu un strat de ceară, pe care conturează baza unor celule mici şi
astfel botcile iau forme diferite. Pe timpul unui cules intens botcile sunt aproape
acoperite de fagurii albi, noi, crescuţi pe lângă ele, albinele având nevoie de spaţiu
pentru depozitarea nectarului.
În mod obişnuit, după ce mătcile au ros căpăcelul de ceară din vârful botcii şi au
eclozionat, botcile sunt distruse de către albinele lucrătoare.
 
În afară de celulele de lucrătoare, trântori şi matcă albinele clădesc şi celule de
trecere. Acestea sunt celule de formă neregulată, aflate la locul de întâlnire dintre cele
trei tipuri de celule principale. De asemenea mai clădesc celule de fixare a fagurelui
de leaţurile ramei.
 
Cuibul,pentru o mai bună ventilaţie, este stabilit de către albine în dreptul urdinişului
şi ste format din mai mulţi faguri, în care se găsesc ouă, puiet în diverse stadii de
dezvoltare (necăpăcit sau căpăcit), albine şi provizii de hrană (miere şi păstură).
Albinele îşi organizează cuibul, în mod natural, astfel: pe fagurii centrali, unde
regimul termic este propice creşterii şi dezvoltării, se află puietul. Cantitatea de puiet
descreşte spre fagurii periferici, astfel că ansamblul celulelor ocupate de ouă, larve şi
nimfe ia o formă aproximativ sferică (primăvara şi toamna) sau elipsoidală (vara). În
fagure, deasupra puietului şi lateral de acesta, albinele depozitează păstură şi miere
sub formă de coroniţă. Pe măsura apropierii de marginile laterale ale cuibului,
cantitatea de hrană creşte ajungând ca pe fagurii mărginaşi să se găsească doar miere
şi păstură.
Ordinea în cuibul de puiet este dată de modul în care matca îşi organizează, metodic,
ponta. Ea nu-şi depune ouăle la întâmplare în celulele goale întâlnite ci ocupă în mod
sistematic spaţiul disponibil, pornind depunerea ouălor din fagurele mijlociu al
cuibului, mergând din centrul lui către margini, în cercuri din ce în ce mai largi, sub
forma unor inele
concentrice. Când
cercul de pe faţa fagurelui
pe care ouă este
suficient de larg, ea
trece şi depune ouă
pe cealaltă faţă a
fagurelui, apoi trece
pe cei doi faguri
alăturaţi, din stânga
şi din dreapta
fagurelui mijlociu.
Acolo însă cercul ocupat cu ouă este mult mai restrâns faţă de primul fagure.
Stadiile de aceeaşi vârstă a puietului sunt foarte bine grupate pe faguri, ceea ce
permite reglarea, de către albine, a temperaturii şi umidităţii optime creşterii puietului.
Albinele menţin în cuib o temperatură de 33-35°C şi o umiditate relativă de 75-80°C.
Sunt însă şi cazuri în care, din cauza temperaturilor exterioare scăzute care urmează
imediat după o perioadă caldă, primăvara, şi a faptului că nu sunt destule albine
acoperitoare pentru încălzirea puietului, a cuibului extins pe mai mulţi faguri, puietul
să nu mai fie suficient încălzit , să se răcească şi să moară. Albinele elimină din
celule, în scurt timp, acest puietul mort. Pentru izolarea cuibului, în special primăvara
şi toamna, albinele propolizează intens crăpăturile ce apar în stup.
În perioadele lipsite de cules, pentru economisirea rezervelor de hrană, albinele pot
distruge puietul de trântor.
În perioada optimă pentru dezvoltarea cuibului, cu surse de nectar şi polen din
abundenţă şi temperatură exterioară confortabilă (în jurul datei de 15 iunie), fagurii
unei colonii însumează aproximativ 120dm2 de puiet. Odată cu scăderea în intensitate
a culesului, suprafaţa ocupată cu puiet se reduce la cca. 70-80dm 2 cu puiet. Către
sfârşitul sezonului activ, după 15 august, în cuib sunt doar 40-50dm2 puiet.

Hrana albinelor
Hrana albinelor constă din nectarul prelucrat în miere, polenul prelucrat în păstură şi
din lăptişorul de matcă. Pe lângă aceste produse, albinele, ca să trăiască, consumă şi
apă.
 
Nectarul este secretat de glandele nectarifere ale florilor. Este un produs complex ce
se prezintă sub forma unei soluţii dulci, glucidice, având o concentraţie de zahăr
diferită, în funcţie de specia de plantă care l-a produs, de umiditatea şi temperatura
aerului (condiţiile de climă). Cel mai concentrat nectar îl produc plantele melifere la
care tubul corolei lipseşte, în condiţii de temperatură ridicată şi umiditate scăzută.
Albinele preferă nectarul în concentraţie de 50%.
Pentru detalii privind compoziţia nectarului, consultaţi pagina Nectarul, mierea de la
Centrul statistic.
Nectarul este aspirat din flori cu ajutorul trompei şi depozitat în
guşă.
Ajunse la stup, culegătoarele regurgitează nectarul colectat şi îl dau
altor albine, sau, în cazul unui cules de mare intensitate, cum este
cel de salcâm, îl depozitează, singure, direct în celule.
Transformarea nectarului în miere se face pe cale fizică (prin
ventilaţie, prin intermediul căreia se realizează eliminarea
surplusului de apă până la o concentraţie de 18%) şi pe cale
biochimică (transformarea zaharozei în fructoză şi glucoză prin acţiunea invertazei
elaborate de glandele faringiene ale albinelor mai în vârstă de 21 zile). Pentru ca
procesul de evaporare a apei să se desfăşoare mai repede, nectarul este împrăştiat de
albine în cât mai multe celule, astfel suprafaţa de evaporare este mai
mare.Regurgitarea repetată a nectarului favorizează transformarea nectarului în miere,
nectarul îmbogăţindu-se cu diferitele substanţe din glandele salivare ale albinelor
tinere.Pentru albine, mierea reprezintă unica sursă de energie.
 
Polenul, denumit şi "pâinea albinelor" este recoltat de pe flori cu piesele bucale,
grăuncioarele de polen fiind umectate şi lipite cu miere regurgitată din guşă, preluat
apoi cu picioarele anterioare şi depozitat pe paneraşele picioarelor posterioare sub
formă de ghemotoace.
Odată ajunsă în stup, albina depozitează polenul cules în celulele
fagurelui. Ea introduce pintenul de la membrul mijlociu pe sub
sferulă şi se debarasează astfel de ghemotocul de polen, după care
îl presează cu capul, pentru eliminarea aerului. După ce două treimi
din celulă sunt ocupate cu polen tasat, albinele pun deasupra
acestuia un strat subţire de propolis. În timpul unui cules intens
celulele sunt completate cu miere până la umplere şi apoi sigilate
cu un capac de ceară. În lipsa aerului polenul intră într-un proces
de fermentaţie lactică transformându-se în păstură.
Pentru detalii privind compoziţia polenului şi a păsturii, consultaţi pagina Polenul de
la Centrul statistic.
Metamorfoza cuprinde totalitatea transformărilor morfo-fiziologice ce se desfăşoară în
cadrul unui ciclu complet, evoluând prin stadiile de ou, larvă, nimfă şi adult. La
insecte, metamorfoza este controlată de trei hormoni: un hormon de creştere, care
permite larvei să crească, să se mărească; un hormon juvenil, care menţine stadiul
larvar şi se opune nimfozei şi un hormon de năpârlire, ecdisona, care provoacă
nimfoza.
Secreţia hormonilor depinde de un sistem neuroendocrin comparabil cu sistemul
ortoparasimpatic de la vertebrate.
De îndată ce constată că s-a clădit primul fagure, matca îl umple cu ouă. În
jurul ei se strânge un grup de 10-12 albine; sunt cele care-i formează „suita";
aceste albine însoţitoare au grijă de hrana ei, dându-i mereu lăptisor ; o mângâie
cu antenele, o curăţă şi îi ling corpul. Ele percep primele substanţa de matcă —
dovada pentru ele că matca este prezentă.

Când matca depune ouă în cuib, se sprijină cu picioarele de dinapoi pe

marginea celulei respective, îşi introduce abdomenul în celulă până la fund şi
depune acolo oul.Oul depus de matcă pe fundul celulei stă în poziţie perfect
verticală în prima zi, în a doua zi se înclină puţin (aprox. la 45 de grade), pentru
ca în a treia zi să fie culcat pe fundul celulei.
Matca porneşte depunerea ouălor din fagurele mijlociu
al cuibului, mergând din centrul lui spre margini, în
cercuri din ce în ce mai largi. Când cercul din acel
fagure este suficient de larg, ea trece şi depune ouă pe
a doua faţă a fagurelui, apoi ocupă cu ouă cei doi
faguri vecini, din dreapta şi din stânga celui mijlociu ;
acolo însă cercul ocupat de ouă e mult mai restrâns
faţă de primul fagure. În felul acesta, dacă s-ar tăia un
cuib în secţiune, s-ar vedea că forma lui e aproape
sferică. Albinele au adoptat forma sferică deoarece cea mai potrivită pentru a putea fi
acoperită la nevoie cu trupurile lor, alcatuind un ghem strâns deasupra puietului ca să-
i ţină de cald, mai ales în cazul când ar aparea dintr-odată o vreme prea rece. În lipsa
albinelor acoperitoare, puietul din celule răceşte şi moare.
Ouăle depuse pe fundul celulelor au forma alungită asemănătoare unor bastonaşe
lungi de 1,4-1,6 mm, sunt curbate către partea dorsală şi rotunjite la capete, au un
capat mai ascuţit, mai subţire (polul caudal sau anal)care are o substanţă cleioasă cu
care se prinde de fundul celulei, iar celălalt mai gros, (polul oral sau cefalic) are un
orificiu numit micropil, pe unde va pătrunde în ovul spermatozoidul pentru fecundare.
În această parte se va dezvolta capul viitorului individ. Culoarea oului e albă ; este
învelit într-o coajă chitinoasă care are pe ea desene hexagonale. În celulele de albine
lucrătoare şi botci ouăle sunt fecundate şi din ele vor ecloza albine lucrătoare şi mătci,
pe când în celulele mari şi largi de trântori ouăle sunt nefecundate şi din ele vor ecloza
numai trântori.
Între fagurii cuibului şi în special pe porţiunile ocupate de puiet, stau albine mai
numeroase, albinele clocitoare, care păstrează acolo o temperatură constantă de 34°C,
cu o umiditate relativă de 55—60%, de care puietul din cuib are nevoie. Condiţiile
mediului din cuib au mare influenţă asupra procesului de dezvoltare a puietului, astfel
ca prin ridicarea sau scăderea temperaturii cuibului numai cu 1-2°C, durata de
dezvoltare se scurtează sau se lungeşte cu 1-2 zile.

Stadiul de ou durează trei zile, timp în care în

interiorul sau au loc intense procese de diviziune
celulară. Celulele ce rezultă din aceste diviziuni se
organizează şi formează foiţe care vor schiţa treptat
tegumentele, tubul digestiv, aparatul reproducător,
sistemul nervos etc. După trei zile, de când matca a
depus ouă în primul fagure din cuib, larva tânară
eclozionează, dar înainte de ecloziune cu câteva ore,
albinele doici depun în jurul oului lăptişor care
înmoaie corionul şi facilitează ecloziunea. Coaja
ouălor începe să se desfacă şi apar larvele, care sunt
ca nişte viermi mici, albi, lungi de 1,6 mm, curbaţi
ventral, având o greutate de 0,1 mg. După apariţia
larvelor, albinele doici, tinere şi capabile să producă
mult laptişor, varsă asupra lor această preţioasă
hrană, în care larvele înoată în cerc, cu gura
deschisă. Consumul de lăptişor se realizează prin
cavitatea bucală iar discontinuitatea dintre intestinul
mediu şi cel posterior face ca în tot acest stadiu să
nu se elimine fecale. Indiferent de casta careia îi
aparţin, în primele trei zile de viaţă, larvele sunt
alimentate cu lăptişor şi greutatea lor creşte de la 0,1 mg la aproape 5 mg.
Începând cu a patra zi de stadiu larvar, adică după şase zile de la depunerea oului în
celulă, albinele doici hrănesc larvele cu o hrană compusă din polen, miere şi apa,
hrană predigerată. Aceasta le dezvoltă corporal, încât în cea de a 9-a zi de la
depunerea oului larvele umplu în întregime celulele.
Din ziua a patra, numai larvele de matcă sunt alimentate în continuare exclusiv cu
cantităţi mari de lăptişor, iar cele de lucrătoare şi trântori cu un amestec de miere,
polen şi apă. O larvă, în întreg stadiul larvar, este vizitată de către doici de
aproximativ 10000 ori, cel mai frecvent în ziua a 5-a, de două ori pe minut. Se afirmă
că laptişorul oferit larvelor de lucrătoare şi trântori ar fi mai puţin valoros, comparativ
cu cel destinat mătcilor care are o cantitate mult mai mare de acid pantotenic.
Dezvoltarea larvelor în urma acestei hrane e excepţională, căci deşi ele primesc
lăptişor în primele trei zile de la ieşirea din ou, greutatea lor ajunge de la 0,1 mg la
142 mg, adică cresc de 1.400—1.500 ori în acest scurt interval de timp(lucratoare), de
2700 (larvele de matcă) şi de 3300 ori (larvele de trântor).
Organismul larvelor conţin elemente diferenţiate ale principalelor organe şi structuri
funcţionale aflate în curs de dezvoltare şi definitivare. Schiţele viitoarelor organe
identificate deja în stadiul embrionar se dezvoltă şi se completează larvar, ele
constituind "schemele" tuturor organelor. De pildă, la trântor testiculele apar în
primele 3 ore după ieşirea embrionului din ou, ca până în ziua a 7-a de viaţă larvară
organele sexuale să fie atât de dezvoltate, încât să ocupe cea mai mare parte din
corpul larvei, iar când se căpăceşte celula (în ziua a 8-a de stadiu larvar), organul de
reproducere masculin este aproape format ca structură, inclusiv cele două vezicule
seminale care îndeplinesc funcţiile unei glande ce secretă lichidul spermatic, în care
plutesc cele peste 10 milioane de spermatozoizi. Sub tegumentul larvei se află
acumulată rezerva interioară de materii nutritive care compun corpul gras.
La sfârşitul acestui stadiu, larvele nu mai sunt alimentate şi albinele căpăcesc celula
cu un căpăcel poros ce permite pătrunderea aerului, format din ceară şi polen. În acest
moment, larvele de lucrătoare au o greutate medie de 140 mg, iar cele de mătci şi
trântori au în jur de 250 şi , respectiv, 340 mg. Condiţiile de cules şi cele
meteorologice pot spori sau diminua aceste cifre, astfel încât în condiţii slabe de
hrană, corpul albinelor la ieşirea din celule poate avea doar 60% din masa corporală
normală.

Organele interne ale larvei de albină sunt asemănătoare tuturor castelor, au corpul
adipos foarte dezvoltat (65% din masa corpului larvei) şi posedă glande sericigene cu
care vor secreta materia necesară gogoaşei ce o ţes la sfârşitul acestui stadiu. În ziua a
6-a (a 9-a de la depunerea oului) larva întinsă începe sa-şi crească coconul. În sfârsit,
începând cu căpăcirea larvelor, acestea trec în stadiul de nimfă până în cea de-a 21-a
zi de la depunerea oului, când părăsesc fagurele natal ca albine. Nimfele nu mai
primesc nici un fel de hrană de la albinele doici. Nimfa la început are culoarea albă şi
forma asemănătoare albinei adulte, neavând însă aripi. Transformarea larvei în nimfă
începe la 2 zile dupa căpăcire. Transformarea este foarte lentă, insesizabilă. Începând
cu a 11-a zi de la pontă, apar schiţate cele trei părţi ale corpului: capul, toracele şi
abdomenul. Sub tegumentele încă moi încep să se formeze mugurii aripilor,
picioarelor şi ai pieselor bucale. Ultima napârlire are loc în mod obişnuit chiar în ziua
ieşirii din celulă a albinei adulte.

Când albinele cresc o matcă nouă, pregatesc o celulă specială, spaţioasă, ca o cupă,
aşezată cu deschiderea în jos, botca. Ele silesc matca să depună ouă în astfel de celule
iar albinele doici au grijă nu numai ca lăptişorul să nu-i lipsească, ci larva de matcă să
aibă chiar de prisos. Lăptişorul e hrana larvelor de matcă până la căpăcire. Forma
botcii este asemănătoare cu aceea a unei ghinde mari şi lunguieţe. Stadiul nimfal la
matcă e mai redus. Durata stadiului larvar este de 5,5 zile la matcă, 6 zile la albina
lucratoare şi de 7 zile la trântor. În decursul acestui stadiu larva năpârleşte de 4 ori, iar
învelişurile detaşate aderă la fundul celulei. Prima năpârlire se produce la 12-18 ore, a
doua la 36 de ore, a treia la 60 de ore şi a patra la 80-90 ore, iar durata năpârlirii este
de 8 minute.
La sfârşitul acestui stadiu, larvele nu mai sunt alimentate şi albinele căpăcesc celula
cu un căpăcel poros ce permite pătrunderea aerului, format din ceară şi polen.
Matcile tinere se nasc din botci în cea de-a 16-a zi de la depunerea ouălor în botci.
Pentru dezvoltarea mătcii sunt necesare 16 zile, din care 3 zile dureaza stadiul de ou,
5,5 zile stadiul de larvă şi 7,5 zile stadiul nimfal.
Pentru dezvoltarea unui trântor sunt necesare 24 zile de la depunerea oului până la
ieşirea din celulă. Puietul de trântor se recunoaşte în stup nu numai după faptul că
ocupă celulele mari, dar şi după forma deosebită a căpăcelelor, care în loc sa fie plate,
ca la albinele lucratoare, acestea sunt bombate. Puietul de trântor este grupat deseori
catre marginea ramelor, spre partea lor inferioară, sau în primul colţ atunci când
matca are acces la el.

Pentru dezvoltarea albinei lucrătoare sunt necesare 21 de zile din care 3 zile durează
stadiul de ou, 6 zile stadiul de larvă şi 12 zile stadiul
prenimfal şi nimfal.

 
Ciclul de dezvoltare la trântore, lucrãtoare şi matcă (click
pe imagine pentru a mări)

Durata dezvoltării nu este exactă, ea putând fi mai lungă

sau mai scurtă în funcţie de rasa de albine de care aparţine
şi , mai ales, în funcţie de condiţiile exterioare şi de condiţiile de alimentaţie a
larvelor, un rol deosebit de important având totodată şi temperatura ce se creează la
nivelul puietului. Puietul din celulele de la periferia cuibului necesită pentru
metamorfoză o perioadă mai lungă de timp decât cel situat în mijlocul cuibului,
probabil din cauza dificultăţilor de menţinere a unei temperaturi şi umidităţi
constante.
Lucrătoarea care eclozionează este o insectă cu dezvoltare fiziologică neterminată. Ea
trebuie să mai consume mult polen timp de 6-8 zile pentru ca tegumentele să i se
pigmenteze complet, glandele hipofaringiene să i se dezvolte, acul să devină
funcţional etc. Când creşterea s-a terminat, ea nu mai consumă polen, dar azotul
necesar va fi acoperit de cantităţile mici de proteine şi aminoacizi liberi prezenţi în
miere.
Trântorii până în a 4-a zi de viaţa sunt hrăniţi de lucrătoare, apoi se hrănesc singuri cu
miere şi păstură din faguri . După a 8-a zi de la eclozionare, între orele 11 şi 17 , ies la
zbor în afara stupului matern iar în a 12-a zi ating maturitatea sexuală, fiind apţi de
împerechere, de reproducere. Trăiesc între 32 - 58 zile
Ciclul anual al coloniei de albine este strâns legat de succesiunea anotimpurilor,
de evoluţia vegetaţiei pe parcursul anului, a florei care-i asigură hrana necesară
dezvoltării. În funcţie de acest ciclu, pe parcursul unui an apicol, se pot delimita
următoarele perioade:
 
Perioada creşterii albinelor tinere pentru iernare
Către sfârşitul culesului principal (sfârşitul lunii iulie), puterea familiei de albine
începe să scadă. treptat, ajungând la 50% faţă de începutul primului cules
principal.
 Începând cu prima decadă a lunii august, perioadă în care
se înregistrează scăderea simţitoare a culesului, adeseori
încetarea acestuia, activitatea de zbor a albinelor precum
şi intensitatea creşterii puietului se reduce vizibil, totodată
înregistrându-se o mortalitate mare în rândul albinelor.
Albinele care rămân sunt foarte uzate, matca încetineşte
mult ouatul şi albinele alungă trântorii din cuib. Apariţia
culesurilor târzii, de nectar şi polen, în această perioadă,
stimulează ponta mătcii însă intensitatea creşterii puietului
nu atinge nivelul din vară. Treptat, albinele care au
participat la culesurile de vară, pier.Albinele ce eclozionează în perioada august-
noiembrie sunt albinele care vor ierna. Ele trăiesc între 7 şi 8 luni. Albinele
eclozionate în toamnă vor îngriji şi hrăni puietul de primăvară. Deşi au vârsta
calendaristică mare, aceste albine sunt fiziologic tinere, neuzate. Longevitatea
mare a acestor albine se datorează faptului că participă într-o mică măsură la
creşterea puietului şi la activitatea de cules nectar şi polen, şi datorită acumulării
de rezerve lipoproteice în corpul gras, în urma consumului intens de păstură. Cu
rezerve de hrană suficiente în stup şi în organism, cu albine tinere,familia este
pregătită să intre în perioada următoare,
 
Perioada de iernare, a repausului de iarnă

Pe măsura răcirii timpului, o dată cu scăderea temperaturii sub 12°C, ouatul

mătcii, creşterea puietului şi zborurile încetează, familia de albine intrând în
perioada de iernare, a repausului de iarnă, care începe de din octombrie-
noiembrie şi se termină în ianuarie-februarie, când matca îşi reia activitatea şi în
cuib apare puietul.
Scăderea temperaturii su 12°C la familiile
slabe şi 8°C la familiile puternice determină
albinele să părăsească fagurii laterali şi să se
restrângă pe fagurii din mijlocul cuibului şi să
formeze, în dreptul urdinişului, ghemul de
iernare, ce are o formă apropiată unei sfere.
Albinele au adoptat pentru iernare sfera
deoarece aceasta are suprafaţa minimă
raportată la un volum maxim fiind astfel
forma perfectă pentru conservarea
temperaturii.
Albinele pe perioada iernii sunt active şi se organizează în intervalele dintre
faguri, într-o anumită ordine ierarhică. Astfel, la periferia ghemului sunt albinele
mai în vârstă, ce stau mai aproape unele de altele şi formează "coaja ghemului".
Aceste albine acoperă complet intervalul dintre doi faguri, mai ales celulele
goale, stând cu capul orientat spre interiorul celulei şi cu aripile puţin ridicate,
poziţie în care rămân nemişcate. Coaja ghemului are o grosime de 2,5-7cm,
temperatura menţinându-se constantă la nivelul acesteia în jurul valorii de 6-
8°C. Albinele din interiorul ghemului se dispun mai afânat şi produc căldură,
prin mişcări caracteristice de picioare, abdomen şi aripi (de aici zumzetul
caracteristic ce se aude la ascultarea coloniei).
În funcţie de mărimea populaţiei familiei de albine, perioada din an, temperatura
exterioară şi starea creşterii de puiet, în ghem se realizează temperaturi diferite.
Astfel, de la încetarea pontei şi a creşterii puietului şi până la reluarea lor, în
mijlocul ghemului se realizează temperaturi maxime de 20°C (la 0°C
temperatura exterioară) şi până la 25°C când afară temperatura este foarte
scăzută. Când temperatura exterioară ajunge aproape de 14°C, spre sfârşitul lunii
ianuarie, începutul lunii februarie, albinele se încep să se mişte mai activ, produc
căldură mai multă iar temperatura din ghem începe să crească. Dacă în interiorul
acestuia, când se începe creşterea puietului, temperatura este de 34-35°C,
temperatura cojii ghemului, a stratului extern de albine se menţine în jurul
valorii de 6-8°C. Cât timp sunt în ghem, pe timpul iernii, albinele încălzesc doar
ghemul şi nu interiorul stupului, diferenţa de temperatură dintre interiorul
stupului şi exterior fiind doar de 1-2°C.
Producerea căldurii în timpul iernii se face pe seama consumului de miere.
Albinele se hrănesc cu mierea şi păstura care se află doar în fagurii ocupaţi de
ghem. Ele se mişcă în sus, pe faguri, apoi spre peretele din spatele stupului.
Cantitatea de miere consumată de o familie normal dezvoltată pe timpul iernii
variază între 7 şi 10kg. Odată cu apariţia puietului, spre sfârşitul iernii, odată cu
creşterea temperaturii creşte şi cantitatea de hrană consumată, iar familia intră în
perioada înlocuirii albinelor bătrâne, de toamnă, cu cele tinere, de primăvară.
 
Perioada înlocuirii albinelor care au iernat
În perioada cuprinsă între sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lunii februarie,
dacă timpul este prielnic, familia de albine asigurată cu provizii de hrană
suficientă şi protejată de schimbările bruşte de
temperatură, matca începe ouatul.
Temperatura din interiorul ghemului urcă până la 34-
35°C, creându-se astfel condiţii optime pentru creşterea
puietului. Până la zborul de curăţire matca depune zilnic
între 20-100 ouă zilnic.
După efectuarea zborului şi apariţia în natură a
nectarului şi polenului proaspăt, de la plantele melifere
cu înflorire devreme şi pomii fructiferi, ponta mătcii se
intensifică ajungând, în luna aprilie, la o medie de 1000
ouă pe zi.
La sfârşitul lunii aprilie familia de albine este formată numai din albine
eclozionate de curând. Dacă albinele care au iernat pot hrăni doar o singură
larvă, având o capacitate de hrănire a puietului foarte redusă, albinele tinere,
eclozionate primăvara, pot hrăni 2-3 sau chiar 4 larve. Datorită acestei capacităţi
mari de hrănire a larvelor posedată de către aceste albine tinere, a disponibilităţii
nectarului şi polenului proaspăt, a intensificării pontei mătcii, ritmul de creştere,
de dezvoltare a familiei de albine se accelerează, familia intrând în următoarea
perioadă,

Perioada de dezvoltare a familiei de albine

Pe măsură ce vremea se încălzeşte şi în natură apare un cules de întreţinere
constant, activitatea de ouat a mătcii se intensifică (depune peste 2000 de ouă în
24 de ore), numărul albinelor care eclozionează îl depăşeşte pe cel al albinelor
bătrâne, epuizate, care mor, iar populaţia familiei de albine creşte în ritm alert.
Dezvoltarea maximă a coloniei de albine se realizează în luna mai-iunie, în
perioada de înflorire a salcâmului. Concomitent cu creşterea capacităţii de
secreţie la albinele doici a hranei larvare, a lăptişorului de matcă, are loc şi
creşterea numărului acestor albine tinere. Dacă la
începutul primăverii, pentru o albină doică reveneau 3-4
larve, către sfârşitul primăverii se ajunge ca 3-4 albine
doici să hrănească o larvă. Se produce astfel un
dezechilibru între numărul de albine doici existente în
colonie şi numărul larvelor de îngrijit, e surplus de doici,
care nemaiavând de lucru, de hrănit larvele, îşi consumă
propriul lăptişor produs, ceea ce determină dezvoltarea
ovarelor acestor albine. Această modificare de ordin
fiziologic determină şi modificarea comportamentelor
albinelor doici, albinele devin inactive şi familia intră în
frigurile roitului. Albinele construiesc mai multe botci,
pe marginile laterale şi de jos a fagurilor, în care matca
depune ouă, şi hrănesc mai puţin matca care scade în greutate, devine mai
uşoară, aptă de zbor. Ouatul scade brusc iar la puţin timp după ce primele botci
sunt căpăcite, deci în preajma ieşirii din botci a mătcilor tinere, matca bătrână
împreună cu o parte din albine şi trântori părăsesc stupul sub formă de roi. În a
9-a zi după ieşirea primului roi (roi primar), poate ieşi al doilea roi (roi
secundar) care este mai mic decât precedentul şi are matcă tânără,
neîmperecheată. De obicei albinele ţin captive mătcile tinere în botci, pentru a le
elibera pe rând, în funcţie de plecarea roiurilor, ceea ce le face pe acestea să
"cânte", să emită sunete repetate şi ascuţite ce pot fi auzite chiar din afara
stupului. Câteodată însă albinele scapă nesupravegheate botcile, iar cu o dată cu
roiul pleacă mai multe mătci virgine. La o zi-două după roiul secundar poate ieşi
al treilea roi şi peste o zi al patrulea roi, roirea continuându-se până în momentul
în care familia ce a roit va rămâne cu mai puţin de 1kg de albine. Inactivitatea
albinelor în perioada premergătoare roitului, cât mai ales din cauza slăbirii
familiei de albine prin divizare, tocmai în preajma sau în timpul culesurilor de
producţie, roitul se soldează cu însemnate pierderi de producţie, fapt pentru care
este considerat, de apicultorii comerciali, ce urmăresc producţia, un fenomen
nedorit. Dacă roitul coincide cu perioada culesului mare (principal), recolta de
miere este pierdută aproape în totalitate. Culesul principal se referă la înflorirea
masivă a principalelor plante melifere care oferă producţii ridicate de miere
(salcâm, tei, floarea-soarelui). Pentru valorificarea integrală a culesului principal
este necesar ca familia să aibă un număr mare de albine, între 60000 şi 80000 de
indivizi, şi să fie ţinută în permanenţă în stare de activitate. Apicultorul trebuie
să ia toate măsurile pentru a menţine activă familia de albine pe perioadă
culesurilor, să se asigure că aceasta este sănătoasă, că are spaţiu suficient pentru
depozitarea nectarului şi a polenului, pentru ponta mătcii şi să evite, prin
aplicarea diferitelor procedee, intrarea familiei în frigurile roitului. Sezonul de
roire naturală durează, în ţara noastră, de la sfârşitul lunii mai până către
sfârşitul lunii iulie.Odată cu terminarea culesurilor de producţie, pe la sfârşitul
lunii iulie, familia de albine intră, din nou, în perioada creşterii albinelor tinere
pentru iernare, ciclu
se reia.
MIEREA DE ALBINE
Din flori (mierea intraflorală)

  Mierea de albine, rezultă din nectarul florilor, prin

adăugarea unor secreţii glandulare. Astfel, siropul  aromat colectat din glandele
nectarifere ale florilor de către albine, suferă transformări sub acţiunea enzimelor din
guşa şi din intestinul acestor insecte, rezultând mierea. Pentru a elabora 1 kg de miere,
albinele trebuie să viziteze între 2 şi 7 milioane de flori.

  Principala enzimă prezentă în mierea de albine, este invertaza, care scindează

molecula de zaharoză (diglucidă din rândul ozidelor), în componentele sale; glucoza şi
fructoza. Se poate spune deci, că mierea reprezintă în cea nai mare parte, un amestec
fizic, aproape echidistant de glucoză şi fructoză. Atunci când invertaza se epuizează,
mierea se zahariseşte (cristalizează), devenind mai puţin dietetică. În cazul mierii
naturale, cristalizarea depinde de raportul dintre glucoză şi fructoză. Atunci când
nectarul florilor conţine mai multă glucoză, aşa cum se întâmplă în cazul florilor
brassicaeaelor(rapiţa, hodolean, stupitul cucului, etc.),  mierea cristalizează mai
repede. Mierea recoltată din florile unor specii la care nectarul conţine mai multă
fructoză, aşa cum este salcâmul, cristalizează mai greu.

  Mierea nenaturală (artificială), obţinută din zahăr invertit, nu cristalizează, în timp ce

mierea naturală, prin faptul că se zahariseşte, poate fi o garanţie a naturaleţei
produsului. Însă prin faptul că şi-a pierdut invertaza, dar şi ca o consecinţă a
conţinutului ridicat de zaharoză, acest produs cristalizat, este în mai mică măsură
benefic organismului, dar oricum, cu mult mai sănătos decât zahărul rafinat.

  Pentru a-şi recăpăta consistenţa lichidă, mierea cristalizată se poate introduce în baia
de apă (bain marin), la 40 oC. Prin faptul că fructoza este foarte higroscopică, produsul
cristalizat va extrage apa din aer, revenind la starea lichidă. Atragem atenţia asupra
faptului că, supusă la o temperatură mai mare de 40 oC, mierea nu mai este sănătoasă,
în ea sintetizându-se toxine.

 Mierea naturală, pe lângă invertază, conţine, în mod obligatoriu şi enzima amilaza,

care catalizează reacţia de scindare a amidonului, în componente glucidice cu
structura mai simplă, denumite dextrine.

Pe lângă aceşti fermenţi, mierea de flori sau mierea de mană, conţine, după cum se
poate vedea mai jos, diferite alte substanţe, care le conferă proprietăţi dietetice şi
curative (mai multe despre miere ca produs natural dietetic şi curativ).

Miera de albine

Miere

Fagure

Mierea (din latinămelem; în greacăμελιττα înseamnă „albină”) este un produs apicol

obținut prin transformarea și prelucrarea nectarului de către albine și depozitat în
celulele fagurilor pentru a constitui hrana populației din stup. Obținerea mierii este
scopul principal al apiculturii din prezent și din trecut. Conform statisticilor, producția
anuală mondială de miere în 2005 a fost de 1,4 milioane de tone[1]

Mierea de albine a fost prima substanță dulce folosită de om, fiind prețuită în special
de preoți în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizațiile
antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se
adăuga polen și levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere
sunt două fragmente scrise în limba sumeriană. De la egipteni au rămas mărturii
privind modul de recoltare și folosire a mierii. Babilonienii și diferitele civilizații
străvechi din India și China, utilizau mierea atât ca medicament cât și la ritualuri și
ceremonii. În Vechiul Testament găsim scris "miere" de peste 60 ori. În Grecia antică
s-a scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomanda mierea pentru
vindecarea unor afecțiuni (gastrointestinale, renale, respiratorii) și pentru tratamentul
plăgilor. Dioscoride, autorul unei cărți în cinci volume, „De Materia Medica”, trata
plăgile fistulizate folosind mierea în aplicații locale. Pliniu indica mierea în asociere
cu untură de pește la tratarea rănilor infectate. Musulmanii foloseau mierea ca un leac
bun pentru orice boală. Folosirea mierii în alimentație (ca hrană, băutură, conservant),
în medicină, în ritualurile religioase a fost în continuă creștere până la descoperirea
zahărului din trestie și sfeclă. În anul 1871 a fost descoperită invertaza, (o enzimă care
grăbește conversia zahărului în glucoză și fructoză).

Clasificare

O albină pe un caliciu de Solidago.

 După proveniență:
o - miere de flori, (florală), provenită din prelucrarea nectarului și polenului
cules de albine din florile plantelor melifere,
o - miere de mană, (extraflorală), provenită de pe alte părți ale plantei, în
afară de flori; poate fi de origine animală sau vegetală.
 După speciile de plante melifere de la care albinele au adunat nectarul:
o - miere monofloră, provenită integral, (sau în mare parte), din nectarul
florilor unei singure specii: (salcâm, tei, floarea soarelui, mentă)
o - miere polifloră, provenită din prelucrarea unui amestec de nectar de la
 florile mai multor specii de plante.
 După modul de obținere:
o - în faguri (se livrează în faguri),
o - scursă liber din faguri ,
o - extrasă cu ajutorul centrifugii ,
o - obținută prin presarea fagurilor ,
o - topită (fagurii sunt încălziți).
 După consistență:
o - lichidă (fluidă),
o - cristalizată (zaharisită).
 După culoare: - incoloră, galben-deschisă, aurie, verzuie, brună sau roșcată.
 După aromă, diversele sorturi de miere, se apreciază prin miros și degustare,
indicându-se denumirea speciei de plante din care provin.

La clasificare se mai poate lua în considerare și: compoziția chimică, puritatea,

puterea calorică.

Proprietăți fizice

Mierea este un aliment cu gust dulce și parfumat, cu aspect semifluid, vâscos sau
cristalizat și culoare specifică, având un conținut mare de zaharuri și substanțe
minerale, vitamine, enzime, acizi organici.

Culoarea. În raport cu substanțele colorate care se găsesc în nectar și care sunt

pigmenți vegetali-caroten, clorofilă, xantofilă- culoarea mierii diferă de la incolor
până la neagră. La mierea de nectar predomină culoarea galbenă. Mierea strânsă la
începutul primăverii are o culoare de un galben viu, până la portocaliu. Cu timpul,
mierea își pierde culoarea inițială, de obicei se închide la culoare, iar în timpul
cristalizării se deschide.
Producerea mierii

Producerea mierii de către albine este un proces complex de transformare a materiei

prime în miere, începând cu recoltarea și terminându-se cu căpăcirea celulelor din
faguri. Albinele lucrătoare recoltează nectarul sau mana cu ajutorul aparatului bucal
(trompa) și le înmagazinează un timp în gușă, unde sunt amestecate cu salivă, iar la
sosire transferă conținutul zaharat albinelor din stup, care îl prelucrează în continuare,
până se obține produsul finit.

Compoziție chimică

Există numeroși factori care influențează compoziția chimică a mierii: calitatea și

compoziția materiei prime (nectar sau mană), abundența acesteia, factorii climatici,
modul de exploatare a albinelor, modul de recoltare, condiționare și conservare.
Mierea obținută va avea caractere specifice condițiilor în care s-a produs.

Elementele care intră în compoziția mierii pot fi împărțite în trei grupe: apă, substanțe
zaharoase, substanțe nezaharoase.

Constituenți majori

Constituenții majori ai mierii sunt apa și substanțele zaharoase, care reprezintă 99%
din miere.

În mod normal, mierea recoltată, prelucrată și conservată în condiții bune are

umiditatea între 17-18%. Nectarul adus în stup are un conținut mare de apă (peste
50%), dar căpăcirea se face numai după ce umiditatea este de maxim 20%, procentul
de apă din miere fiind invers proporțional cu gradul de umplere al fagurilor.
Umiditatea atmosferică ridicată determină creșterea umidității din stup, cât și o
umiditate ridicată a mierii, datorită proprietăților higroscopice ale acesteia.

În încăperile de depozitare umiditatea atmosferică nu trebuie să depășească 60%.

Mierea cu un conținut ridicat de glucoză, (cum este cea de rapiță), va fi mai
higroscopică și va avea o perioadă de conservare mai scăzută, trebuind să fie păstrată
în vase etanșe și depozitată în încăperi uscate. Mierea cu un raport glucoză / fructoză
subunitar, (cum este cea de salcâm sau trifoi), poate fi destinată unei consumări mai
îndelungate. Mierea cristalizată este întotdeauna mai higroscopică decât cea fluidă sau
lichidă. Creșterea umidității mierii peste 20% duce la scăderea calității acesteia și
favorizează dezvoltarea levurilor care produc fermentarea.

Mierea poate fi considerată o soluție concentrată de zaharuri, datorită faptului că

principalii componenți ai mierii sunt substanțele zaharoase:
Glucidele sunt aldehide sau cetone ale unor alcooli polivalenți și în funcție de
posibilitatea lor de a se hidroliza se împart în:

 glucide nehidrolizabile, numite oze, monoze, sau monozaharide, (zaharuri

simple). Ozele sunt oxialdehide sau oxicetone provenite din oxidarea unor
polialcooli și sunt denumite după numărul atomilor de carbon, cele mai
răspândite fiind:
 - pentoza
 - hexoza
 - glucoza

 glucide hidrolizabile, (capabile de a fi descompuse sub influența acizilor sau

enzimelor în zaharuri mai simple), numite ozide, care se împart în:
o holozide, (în alcătuirea cărora intră în exclusivitate monozaharidele),
fiind cele mai importante pentru studiul mierii, iar dintre acestea:
 - zaharoză
 - maltoză
 - trahaloză
 - melecitoză
 - pentozani
 - fructozani
o heterozide, (în alcătuirea cărora intră o componentă glucidică și una
neglucidică (sau aglicon).

Dextrinele. În miere se mai găsesc în cantități mari și alte holozide complexe sau
heterozide ca mucegaiuri, gume, etc, denumite impropriu dextrine. În mierea de mană
dextrinele pot depăși 5%. Prezența dextrinelor mărește vâscozitatea mierii și îi dă un
aspect cleios, neplăcut.

Cantitatea medie (%) a constituenților majori ai mierii, conform rezultatelor

studiilor[2] efectuate în patru țări, printre care s-a aflat și România. Coloana
"interval" cuprinde valori individuale de la cele mai mici la cele mai mari,
pentru 1063 de tipuri de miere studiate.
Constituenți Media România USSR Statele Australia interval
majori (1955) (1963) Unite (1974)
(aproxima (1962)
iv 99% din
miere)
apă 16,5 17,0 18,6 17,2 15,6 13.4 -
26.6
fructoză 38,4 39,3 37,4 38,2 43,3 21.7 -
53.9
glucoză 34,0 32,9 35,9 31,3 30,2 20.4 -
44.4
sucroză 3,1 2,3 2,1 1,3 2,5 0.0 - 7.6
Numărul p 1036 257 217 490 99 -
obelor
Constituenți minori

Substanțele nezaharoase se găsesc în cantități mici în mierea de albine, aproximativ

1% din miere, și nu sunt lipsite de importanță, contribuind la specificitatea acestui
apreciat produs.

Fermenții (enzimele sau diastazele), sunt catalizatori biologici cu originea în celula

vie. Din punct de vedere structural sunt compuși organici cu caracter proteic, având o
componentă proteică, apoenzimă, (care îi conferă specificitatea de substrat) și o
grupare chimică, coenzimă, (care determină activitatea catalitică a enzimei). Acțiunea
enzimelor este reversibilă, iar această proprietate se exercită atât asupra reacțiilor de
descompunere, cât și asupra celor de sinteză.

Activitatea enzimelor este influențată de mai mulți factori:

 - temperatura optimă de activitate, (enzimele sunt total distruse la 80 °C, iar la

temperatură scăzută se conservă);
 - reacția mediului, (enzimele din miere au pH între 4-7, pH-ul mic favorizând
activitatea invertazei, iar pH-ul mare, pe cea a amilazei);)
 - prezența electroliților poate stimula sau inhiba activitatea enzimelor;
 - influența razelor ultraviolete are, de asemenea, efect asupra activității
enzimatice.

Principalii fermenți din mierea de albine sunt carbohidrazele, iar dintre acestea:

 - invertaza și zaharaza (sucraza), acționează asupra zaharozei, scindând-o în

glucoză și fructoză;
 amilaza:
o - alfa amilaza (amilaza dextrinogenă), acționează asupra amidonului pe
care îi transformă inițial în dextrine, iar în final în maltoză;
o - beta amilaza (amilaza zaharogenă), acționează asupra amidonului pe
care îi transformă direct în maltoză;

Sărurile minerale: Substanțele minerale totale din mierea de albine variază în limite
foarte largi datorită multor factori, (natura materiei prime și gradul de impurificare al
acesteia, condițiile climatice, modul de extracție, prelucrare și conservare, etc).

Principalele elemente minerale din miere sunt: sodiu, potasiu, fosfor, magneziu,
cupru, aluminiu, mangan, fier, clor, sulf, siliciu, cât și unele microelemente: beriliu,
galiu, vanadiu, zirconiu, titan, nichel, staniu, plumb, argint.

Vitaminele: Mierea de albine este valoroasă și prin conținutul său în vitamine, care
provin în exclusivitate din polenul și nectarul plantelor.

Principalele vitamine din miere aparțin celor două grupe:

 - hidrosolubile:
o Vitamina B1 (tiamină), Vitamina B2 (riboflavină), Vitamina B6
(piridoxină), Vitamina PP (niacină), Vitamina H (biotină), Vitamina B12
(cianocobalamină), Vitamina C (acid ascorbic), acid pantotenic, acid
folic, rutină;
 - liposolubile:
o Provitaminele A, Vitamina K,

Utilizări

Prin calitățile sale nutritive este considerată un aliment de mare valoare în hrana
oamenilor de toate vârstele, având utilizări largi în dietetică și terapeutică.

Mierea este foarte des folosită în alimentație, în bucătărie sau ca medicament, fiind
foarte apreciată de medicina populară. De asemenea are importante aplicații în
alimentația artificială, în alimentația pre- și postoperatorie, în pediatrie și ginecologie.

Valoarea alimentară și dietetică

Valoarea alimentară a mierii constă în primul rând în bogăția ei în zaharuri (70-80%),

din acest punct de vedere, fiind un aliment energetic prin excelență. Majoritatea
zaharurilor din miere sunt zaharuri simple, (glucoză și fructoză), care nu mai necesită
o prelucrare specială prin digestie, fiind direct asimilate și arse complet, până la
stadiul de bioxid de carbon și apă, eliberând energie în toate etapele de descompunere
prin care trec. Un gram de zaharuri din miere eliberează ca și zahărul de sfeclă: 4,1
calorii, dar (spre deosebire de zahăr), această energie este pusă în totalitate la
dispoziția organismului, astfel că mierea este un aliment ușor asimilat și digerabil.
Deosebirea esențială a mierii de albine de zahărul comercial constă în conținutul său
ridicat în unele substanțe nezaharoase (microelemente, enzime, acizi organici și
vitamine), care își exercită efectul pozitiv atât prin acțiunea de reglare a unor funcții
importante ale organismului, dar și contribuind la conferirea calităților gustative
specifice ("gust de miere"). Atât aspectul, culoarea, consistența și gustul fac din miere
un aliment mult apreciat, dar mai ales aroma sa specifică, datorită conținutului în
uleiuri eterice (volatile), parfumul mierii fiind identic cu parfumul florilor din care
provine..

Valoarea terapeutică a mierii

Mierea de albine nu are doar calități nutritive ci, în urma studiilor, s-a demonstrat că
are și o acțiune terapeutică eficientă, ce se exercită atât asupra afecțiunilor digestive,
cât și în afecțiunile hepatobiliare, cardiovasculare, respiratorii, afecțiuni ale sistemului
nervos, ale aparatului urinar, în bolile de nutriție și cele infecțioase, în afecțiunile
sanguine și în cele cutanate.

Cu toate calitățile sale prețioase, mierea are și contraindicații pentru pacienții care
suferă de obezitate, diabet zaharat, tulburări glicoregulatorii, insuficiență pancreatică
exocrină și pentru pacienții gastrectomizați, cât și în anumite tulburări alergice.

Indicațiile apiterapice vor fi făcute numai de către medicul specialist, ca la orice

medicament, iar tratamentele vor fi aplicate sub directa sa supraveghere, avându-se în
vedere acțiunile farmaco-fiziologice generale și specifice ale produsului apiterapic,
starea pacientului și evoluția bolii.

Miere toxică

Mierea toxică denumită popular mierea nebunilor, este produsă ca rezultat al hrănirii
albinelor de pe anumite specii de plante ce secretă un nectar cu proprietăți toxice, iar
mierea rezultată poate fi toxică pentru oameni (psihoactivă).[3]

Toxina din această miere conține glucoze toxice cum ar fi (andromedotoxină,

graianotoxină, ericolină, scopolomină, hiosciamină, gelsemină). Aceste substanțe care
sunt toxice pentru om nu au nici un efect asupra albinelor. Albinele melifere au puține
gene pentru receptorii gustului comparat cu alte insecte evoluate, de mărime similară,
cum ar fi cele aparținând ordinului Diptera (care include muștele și țânțarii). Din
această cauză albinele au o nevoie scăzută de a depista și învăța toxinele din unele
nectare florale toxice.

Mierea toxică este, din punct de vedere chimic, foarte similară mierii florale și în
general nu poate fi deosebită prin gust, aspect ori miros, însă unele soiuri au gustul
amărui, provocând o senzație de arsură în gât imediat ce este înghițită. De asemenea,
toxina nu poate fi degradată prin încălzire ori procesare a mierii. Pentru a se reduce
concentrația în toxină, mierea toxică este amestecată cu miere netoxică, pasteurizată.

Mierea toxică în istorie

Mierea toxică are o istorie îndelungată. Primele referințe se întâlnesc în scrierile lui
Xenophon (aprox. 400 î.Hr.), care a descris efectul consumării de către soldați a mierii
toxice. Incidentul a avut loc pe teritoriul actual al Turciei, lângă Trebizonda. Soldații
se întorceau în Grecia, dintr-o campanie în Imperiul Persan, când au întâlnit stupi, de
la care au furat mierea. Soldații au fost cuprinși de euforie, se comportau ca după
consumarea unei mari cantități de alcool și au prezentat vomă.

O referință ulterioară, din anul 67 î.Hr., a indicat că mierea din acea regiune a fost
folosită, de asemenea, împotriva armatei romane, în timpul generalului Pompei. Grecii
au lăsat vase cu miere de-a lungul drumului ca tribut pentru armata romană care
înainta. Soldații care au mâncat mierea și-au pierdut simțurile și au fost înfrânți cu
ușurință de armata greacă.

Tradiția spune că revelațiile, previziunile Pythiei, preoteasa templului lui Apollo din
Delphi erau stimulate prin inhalarea vaporilor vizionari de măselariță (Hyoscyamus
niger), ce ieșeau dintr-o crăpătură în pământ împreună cu aburii în care planta era
aruncată și deasupra căreia preoteasa era suspendată.

Plinius cel Bătrân a descris mierea toxică din această regiune ca și meli moenomenon
(„miere nebună”) și de asemenea a menționat o miere medicinală din Creta,
miraculum mellis sau „mierea minunată”.

Vechii mayași pre-columbieni Yucatecan, produceau, în mod intenționat, miere

psihoactivă din Turbin corymbosa (Rivea corymbosa), o plantă cu proprietăți
inebriante, miere ce o foloseau în ritualul balché.

În Turcia, în jurul anului 1700, un soi de miere toxică era exportată în mai multe state
din Europa, pentru a fi folosită la îndulcirea diferitelor băuturi, efectul fiind chiar mai
puternic decât cel al alcoolului.

În S.U.A. prezența mierii toxice a fost semnalată pentru prima dată în Philadelphia în
1790, când un copil a murit pentru că a mâncat miere toxică. De asemenea sunt
relatări de cazuri din timpul Războiului Civil, precum și între anii 1940 și 1960.[4]

Plantele toxice

Rhododendron ponticum
Există mai multe familii de plante cu proprietăți toxice. Solanaceae este o familie de
plante ce conțin toxine și cunoscute ca producătoare de miere toxică:

 Coriaria arborea (Tutu), Melicope ternata din Noua Zeelandă

 Rhododendron ponticum, Rhododendron luteum, Rhododendron
groenlandicum (Azalee), Trabzon, Turcia
 Tripetalieia paniculata și Ledum palustre, Japonia
 Atropa Belladonna (Mătrăgună), Fatura metel, Hyoscyamus niger (Măselariță),
Datura inoxia, Datura stramonium (Ciumăfaie) în Europa (Ungaria, Polonia,
România)
 Gelsemium sempervirens (Iasomie galbenă), Kalmia latifolia (Laur de munte),
S.U.A.
 Cannabis Sativa (Cânepă), Turbin corymbosa, Rivea corymbosa, Datura,
Serjania lethalis, America de Sud
 Senecio jacobaea, Juncus effusus (Rugina) [5]

Simptome de otrăvire

Consumată în exces, mierea toxică poate provoca scăderea tensiunii arteriale, greață,
amețeală, leșin, tulburări de vedere etc.

Efectele sunt similare unui drog, durează chiar și câteva ore și pot include de
asemenea paralizie a membrelor și a gurii, salivare abundentă, transpirație, vomă,
pierderea echilibrului, excitabilitate ridicată, slăbiciune musculară, halucinații,
convulsii violente și chiar deces.

Cu toate acestea, mierea toxică este folosită și ca tratament pentru hipertensiune

arterială, bolile de stomac, diabet, dar și pentru a spori performanțele sexuale, fiind
bine cunoscut efectul ei afrodiziac.[6]

  • Mierea de mană (mierea extraflorală)

 Plantele posedă glande nectarifere atât interiorul florilor, cât şi pe alte organe
vegetale (frunze, ramuri, peţiol, scoarţă, etc.). Glandele care produc nectar la nivelul
florii sunt situate de obicei la baza ovarului (vezi gineceul) sau a petalelor, numindu-
se glande nectarifere interflorale, iar cele aflate altundeva decât în floare, se numesc
glande nectarifere extraflorale.

  Albinele prepară, pe lângă mierea interflorală (miere de flori), şi o miere extraflorală.

Acesta din urmă, albinele nu o colectează în mod direct, ele culegând de fapt, nişte
mici picături de nectar, care provin din secreţia unor insecte mici din categoria
afidelor, psyllidelor, coccidelor, citadidelor şi lachnidelor. Aceste insecte mici se
hrănesc cu sucurile plantelor, ajutându-se de un stilet (prelungire ascuţită a aparatului
bucal), cu care străpung ţesuturile vegetale. Ele reţin  în corpul lor, numai substanţele
azotate eliminând, încă înainte de digestie, zaharurile, de care nu au trebuinţă, sub
forma unor picături mici. Albinele colectează această  mană, aducând-o în stup.
  Mierea de mană provine de la unele specii de plante, mai ales de arbori ca: bradul,
molidul, pinul, zada, ienupărul, arţarul, stejarul, frasinul, mojdreanul, etc.. Unele
specii arboricole, printre care se evidenţiază salcâmul, asigură atât miere de flori cât şi
miere de mană. Mierea de mană provenită de la speciile răşinoase mai este cunoscută
sub denumirea generică de "miere de brad" sau "miere de munte". Ea este foarte
sănătoasă şi gustuoasă, izul coniferelor rămânând impreganat în produs.
  Mierea de mană este mai închisă la culoare decât mierea florală, conţine mai multe
săruri minerale şi are în compoziţie o substanţă puternic bactericidă, existentă şi în
mierea de flori, însă în cantităţi mai mici, denumită inhibină. Mierea de mană,
deoarece conţine cantităţi mari de fructoză şi de dextrine (oligoglucide rezultate din
degradarea amidonului), cristalizează greu, cu excepţia mierii de zadă (larice) care se
zahariseşte foarte repede, chiar înainte de a fi scoasă din stup. Cristalizarea foarte
rapidă a mierii de mană provenită de la larice (Larix decidua) este cauzată de prezenţa
unei oligoglucide nereducătoare, o triglucidă numită melecitoză.

Diferenţe compoziţionale între mierea de albine florală şi cea de mană

Compoziţia generală a mierii poate fi urmărită în diagrama de mai jos.

  În tabelul care urmeză, prezentăm, compoziţia mierii de flori şi a celei de mană
Substanţe componente  Mierea
   Zahăr invertit (glucoză + fructoză)   74,5   66
  Resturi de zaharoză     1,5     4,5
  Alte glucide     0,25     1,5
  Proteine     0,3     0,8
  Minerale     0,2     0,8
  Acizi organici (formic, acetic)     1,1     0,15
  Apă   18   17
  Alte substanţe (lipide, vitamine, hormoni, enzime [amilază     4,15     9,25
(diastază), invertază (zaharază sau glucozidază),
glucozoxidaza, catalaza, fosfataza acidă], acizi graşi
neesterificaţi , aminoacizi liberi, răşini, gume, ceruri, uleiuri
eterice, pigmenţi, substanţe antibiotice, etc.)
 
  pH mierii este cuprins între 3,2 şi 5
  Mai multe informaţii, cu privire la compoziţia mierii, se pot vedea la: "Mierea ca
aliment"

  Mai multe despre miere în apiterapie.

Tipuri de miere si proprietățile acestora

 Albinuțele harnice nu se odihnesc nicio clipă și, rezultatul unei munci asidue ce
durează de dimineață până seara, timp în care culeg nectarul florilor, este mierea.

Mierea de salcâm

 Cel mai cunoscut tip de miere este cea de salcâm, care este bogată în fructoză și
rămâne foarte mult timp lichidă, fără să se zaharisească. Aceasta este un pansament
pentru stomac, poate fi folosită în tratarea ulcerului, și de asemenea este un excelent
calmant pentru psihic. Mierea de salcâm proaspătă este fluidă, are o aromă și un gust
foarte plăcut și o culoare aurie, minunată. Se cristalizează foarte greu, abia după un
an, un an și jumătate. Fiind un antitusiv excelent, aceasta este ideală ca și tratament
pentru calmarea tusei, consumată în ceai cu lămâie, sau în stare naturală. De
asemenea, este folosită pentru a trata astenia și diferitele nevroze precum și gastrita.
Puteți dilua o lingură de miere de salcâm într-un pahar mic de apă călduță și să o
consumați înainte de masă. În plus, mierea de salcâm este excelentă pentru gravide și
pentru copii pentru întărirea sistemului imunitar.

Mierea de tei

 Mierea de tei este cea mai aromată și mai plăcută, însă are proprietăți anafrodisiace și
acționează ca și un somnifer. Bărbații trebuie să o consume cu precauție. Are o
culoare galbenă spre portocalie și poate fi chiar și roșiatică, fiind fluidă, vâscoasă.
Aceasta acționează atât ca și sedativ pentru sistemul nervos cât și ca tratament pentru
insomnii, dar mierea de tei este excelentă pentru bronșite și bronșiolite.

Mierea de floarea soarelui

 Mierea de floarea soarelui este de asemenea dulce și foarte parfumată, cunoscută

pentru proprietățile sale tonice și revigorante, stimulează imunitatea și are proprietăți
afrodisiace. Mierea de floarea soarelui este, de asemenea, un stimulent intelectual
excelent deoarece conține lecitină în stare pură. De asemenea, aceasta are proprietăți
antibiotice și antibacteriene și stimulează circulația sangvină.

Mierea din conifere

 Mierea ce se obține din conifere este, pe cât de rară, pe atât de apreciată deoarece este
un adevărat medicament pentru cei ce suferă de afecțiuni ale aparatului respirator și al
plămânilor, și un antitusiv excelent. Bolnavii de plămâni apreciază atât mierea de brad
și mierea de molid, pin, jep și larice pentru proprietățile sale excelente. Aceasta are o
culoare specifică, pornind de la galben auriu până la verde închis, iar mirosul este, de
asemenea, specific coniferelor.

Mierea de mentă

 Mierea de mentă este foarte revigorantă, este folosită ca un antitusiv natural

nemaipomenit și ușurează digestia, combate balonarea dacă este consumată pe
stomacul gol. De asemenea, are efect de calmare a durerilor gastrice, antispastic și
analgezic. În plus, este un tratament natural ideal pentru bolnavii de pneumonie.

Mierea de zmeură

 Mierea de zmeură are un gust excelent și o culoare albicioasă pură, care vă

reîntinerește, poate fi folosită în tratarea unor afecțiuni ale aparatului genital feminin.
Astfel, mierea de zmeură reglează activitatea ovariană și previne apariția osteoporozei
și a sclerodermiei. Mierea de zmeură este des folosită pentru reîntinerirea tenului,
folosită astfel în tratamente cosmetice.

Mierea de mac si mierea de trifoi

 Acestea sunt tipuri de miere ceva mai rar întâlnite, dar cu acțiune minunată asupra
organismului. Mierea de mac, pe de o parte, este un somnifer natural excepțional și un
afrodisiac cum rar întâlnim, și o putem recunoaște după culoarea închisă, iar mierea de
trifoi are proprietăți diuretice
Mierea polifloră
 Mierea polifloră, pe de altă parte este cea mai complexă, deoarece conține o
combinație din mai multe tipuri de flori, iar tratamentul cu astfel de miere acoperă o
gamă largă de afecțiuni. Mierea polifloră este cea mai bogată în nutrienții și
substanțele necesare omului și este cel mai complet aliment natural din câte există la
momentul de față. Aceasta nu numai că stimulează digestia și sistemul imunitar, ci
stimulează și pofta de mâncare și regenerează ficatul. În bolile de ficat se folosește un
amestec de miere și lămâie, acesta fiind folosit și pentru stimularea imunității și a
poftei de mâncare, sau se poate consuma miere polifloră la micul dejun cu grapefruit.

Ce cantitate de miere este indicata zilnic pentru consum

 În primul rând, trebuie

atenționați părinții ce au copilași mai mici de un an asupra faptului că mierea este
strict interzisă până la această vârstă deoarece anumite microorganisme ce se dezvoltă
în miere poate produce botulismul. Însă, după vârsta de un an, aceștia pot consuma în
jur de trei lingurițe de miere pe zi, a se evita mierea de mac. După vârsta de trei ani și
până la șase ani, aceștia pot primi cantitate de până la cinci lingurițe de miere pe zi,
fiind cunoscută ca un excelent stimulator al sistemului imunitar, iar dacă este
amestecată cu cătină, copilul va fi ferit de gripe și răceli. Copiii de peste șase ani au
posibilitatea să consume mierea în diferite forme, simplă, în ceai sau pe pâine, până la
opt lingurițe pe zi, iar adolescenții pot consuma aproximativ șaizeci - șaptezeci de
grame de miere pe zi. Un echivalent de o sută de grame de miere este cantitatea
admisă pentru consumul unui adult zilnic. Trebuie menționat faptul că mierea se
păstrează în condiții optime la o temperatură cuprinsă între zece și douăzeci de grade
Celsius, la o umiditate medie, aproximativ șaizeci la sută.

Cat rezista mierea de albine fara sa se altereze

 Mierea de albine este poate cel mai uimitor dintre alimente. Pe lângă faptul că este un
elixir natural de sănătate, tinerețe, și frumusețe, deoarece este din ce în ce mai folosită
în creme și în tratamente cosmetice, mierea are proprietatea uimitoare de a nu se
altera. Mierea nu numai că rezistă câțiva ani, ci, recent, cercetătotii au descoperit în
unele din piramidele din Egipt vase pline cu miere, ce datează poate de mii de ani,
fără a fi stricată în vreun fel. Nu există alt tip de aliment pe care noi îl cunoaștem și îl
consumăm care să aibă proprietățile mierii, și care să aibă o durată de viață mai lungă
decât a acesteia. Compoziția chimică a mierii ajută foarte mult la păstrarea acesteia pe
perioade foarte îndelungate de timp, aceasta fiind un zahar, iar în forma ei naturală, de
zahar, aceasta conține foarte puțină apă pe care însă, o poate absorbi din atmosferă. De
asemenea, aciditatea mierii este un alt factor pentru care aceasta nu se alterează, iar
enzimene secretate de albine au și ele o contribuție importantă, deoarece, atunci când
albinele regurgitează nectarul pentru a produce mierea, enzima se eliberează și astfel
mierea se păstrează în condiții optime.

Mierea de albine, elixir al tineretii tenului

 Pentru toate tipurile de ten, mierea face adevărate minuni. Aceasta conține un
complex important de vitamine, printre care enumerăm vitamina A, C, K, D, și
complexul de vitamina B, și de asemenea calciu, sodiu, potasiu, fosfor și săruri
minerale, astfel că are proprietăți miraculoase cicatrizante, calmante, tonifiante și
antioxidante când vine vorba de ten. Tenul gras care prezintă acnee sau exces de
sebum poate fi tratat prin aplicarea unei măști care se lasă pe față timp de douăzeci de
minute și este obținută din două linguri de miere, o jumătate de linguriță de scorțișoară
și o aspirină pisată. Pentru exfolierea tenului cu probleme, poți apela la o mixtură de
mălai și miere, obținut dintr-o lingură de miere și una de mălai, la care se poate
adăuga puțină apă pentru a se omogeniza mai bine. Tenul lipsit de strălucire poate fi
tratat tot cu ajutorul unui mix dintr-o lingură de miere, una de ulei de măsline, una de
iaurt și un gălbenuș de ou amestecate bine până ce rezultă o pastă ce se aplică pe față.

Ce afectiuni previne si trateaza mierea de albine

  Sunt foarte multe lucruri de spus despre mierea de albine, dar, cel mai important este
faptul că aceasta tratează și previne afecțiuni din cele mai diverse și mai grave, se
crede că ar exista și un tratament miraculos cu miere împotriva cancerului. În primul
rând, mierea tratează și previne apariția obezității, fiind recomandată înlocuirea
zahărului din alimentație cu un zahar natural, mierea. Diabetul și diabetul juvenil
poate fi prevenit cu ajutorul folosirii mierii, și a renunțării la dulciuri. Înlocuirea
zaharului cu mierea ajută și la prevenirea apariției cariilor dentare, și a constipației.
Trebuie să consumați zilnic, o linguriță-două de miere pe stomacul gol, urmate de un
pahar de apă călduță. Osteoporoza și menopauza prematură, afecțiuni ce afectează în
mare măsură femeile pot fi prevenite prinr-un consum regulat de miere. Laringitele,
faringitele, răcelile, bronșitele și bronșiolitele își găsesc alinarea în consumul de miere
de albine, de preferință de eucalipt, tei sau conifere, asociată cu propolis, și se
administrează o linguriță de miere urmată de zece grame de propolis, de două ori pe
zi, dimineața și seara.

Cum deosebim mierea naturala de mierea falsificata

  Din păcate, din ce în ce mai mulți comercianți profită de consumul din ce în ce mai
ridicat de miere și încearcă să suplimenteze mierea naturală prin diverse adaosuri de
zaharuri pentru a obține miere falsă, care, desigur poate afecta sănătatea
cumpărătorului, dar lor le aduc profit consistent. Testul bolului de aer este cel mai
eficient când vine vorba de a recunoaște mierea naturală. Luăm un borcan de miere
proaspătă și îl întoarcem cu capacul în jos. Dacă în interior se formează un bol de aer,
asemănător unui glob, aceasta este naturală, dacă nu, aceasta conține adaosuri de
zaharuri.

Produsele derivate din miere au proprietati medicinale

Produsele derivate din miere sunt, de cele mai multe ori mult mai eficiente în tratarea
diverselor afecțiuni decât mierea. Spre exemplu, polenul consumat în mod regulat este
benefic pentru o bună funcționare a sistemului nervos, pe când propolisul stimulează
imunitatea, combate oboseala, este un excepțional antioxidant, antibacterian și
antifungic. Pe de altă parte, lăptișorul de matcă are multiple întrebuințări, folosit
deseori în combaterea efectelor negative și nocive ale chimioterapiei, întărește
sistemul imunitar și menține o stare de sănătate excelentă. Veninul recoltat de la
albine secretă cortizon și este folosit în diverse creme anti-îmbătrânire, dar este
cunoscut și pentru faptul că este un puternic antiinflamator, stimulând imunitatea și
circulația sangvină. Și nu în ultimul rând, ceara de albine este folosită în diferite
produse farmaceutice și cosmetice, și are multiple întrebuințări. Ar trebui să ne
îndreptăm atenția și către medicina naturistă, de vreme ce un singur aliment are atâtea
întrebuințări și aduce atâtea beneficii sănătății noastre, precum mierea și derivatele
acesteia. O sănătate de fier este posibilă prin consumul regulat de miere.

Mierea de albine – elixir pentru sanatate

 Mierea de albine este un adevărat elixir pentru sănătate. Din cele mai vechi timpuri,
oamenii au cercetat îndelung proprietățile mierii și au descoperit faptul că tratează
foarte multe afecțiuni, este un îndulcitor natural minunat, ajută metabolismul în foarte
multe feluri și nu se strică niciodată. Da, mierea este alimentul care poate fi consumat
după foarte mulți ani deoarece nu se strică. Este un fel de elixir minune pentru oameni
în timpurile actuale în care, din ce în ce mai multe E-uri și conservanți ne atacă
sănătatea. Dar, oamenii au descoperit și metode prin care pot falsifica mierea, iar
foarte puțini dintre noi știu cum să deosebească mierea naturală de cea falsificată.
Compozitia mierii

 Pe lângă apa biologi că şi zaharuri (fructoză, glucoză, maltoză, zaharoză), mierea mai
conţine vitamine, cele mai importante fiind cele din complexul B şi în cantităţi mai
mici, vitaminele A, C, D şi K. Într-o formă uşor asimilabilă de către organismul uman
sunt prezente diferite minerale, în funcţie de tipul de miere: potasiu, calciu, magneziu,
fosfor, fier, cupru, la care se adaugă cantităţi mici de seleniu, crom şi iod.

 Pe lângă toate acestea, mierea mai conţine acizi (formic, acetic, malic, citric,
succinic), aminoacizi, carotină , pigmenţi xantofilici, albuminoide şi diverse enzime:
invertaza, diastaza, catalaza şi inulaza, precum şi factori antibiotici (mai cunoscut
fiind inhibina)

Proprietatile terapeutice ale mierii:

  În primul rând, mierea este cel

mai rapid şi puternic energizant natural cunoscut. Ea întăreşte nervii, dă putere
corpului şi prelungeşte viaţa.

 De asemenea, mierea este utilă în reglarea activităţii principalelor glande din corp şi
în mentinerea echilibrului endocrin.

 Mierea de albine este şi un puternic antiinfecţios natural, care acţionează asupra

principalelor sisteme şi aparate din organism, de la tubul digestiv şi căile respiratorii
până la nivelul pielii şi al mucoaselor. Este un puternic stimulent al digestiei şi al
metabolismului, ajută tranzitul intestinal şi favorizează eliminarea promptă a toxinelor
din organism.

 Mierea este un aliment de mare valoare pentru inimă, având proprietăţi stimulatoare
pentru muşchiul cardiac.

 În total, în sânge există echivalentul unei linguriţe de zaharuri. Dacă această cantitate
ar scădea la jumătate, ne-am pierde cunoştinţa. Dacă ar creşte chiar şi foarte puţin, şi-
ar face apariţia diabetul. În miere există două zaharuri, glucoza şi fructoza: glucoza se
absoarbe rapid în sânge; fructoza însă, absorbită mai lent, menţine concentraţia de
zahăr la un nivel constant. Din acest motiv, mierea nu ridică zahărul din sânge peste
nivelul benefic pentru organism.

Mierea este spontan apreciată de copii, fiind digerată rapid şi constituie forma ideală
sub care ar trebui să se găsească zaharurile în alimentaţia copiilor.

 De asemenea mierea este potrivită şi pentru alimentaţia femeilor în timpul sarcinii,
având un efect uşor laxativ şi calmant şi contribuind la dezvoltarea normală a fătului.

 Şi extern mierea îşi dovedeşte calităţile deosebite, în cazul plăgilor şi arsurilor,
întrucât are un efect cicatrizant şi proprietăţi antibiotic, iar în cosmetică mierea este
folosită la realizarea măştilor şi a cremelor, datorită efectului hidratant şi emolient.

 Atât persoanele aflate în convalescenţă, cât şi vârstnicii"> pot consuma mierea cu

succes, pentru că ea aduce un mare aport energetic fără a obosi sistemul digestiv. Tot
din acest motiv, mierea este potrivită atât pentru cei care ţin un regim de slăbire
(puţină miere la sfârştul meselor sau între mese va da o senzaţie de saţietate şi va face
mai uşor de suportat regimul alimentar), cât şi pentru cei care vor să se împlinească
(caz în care va fi folosită o cantitate de până la 200 g miere pe zi, ca atare sau în
amestec cu mere rase).

 Nu în ultimul rând, mierea este foarte indicată în alimentaţia sportivilor, ea

constituind practic alimentul energetic ideal, prin faptul că furnizează (aşa cum s-a
constatat în urma a numeroase studii) cel mai repede cea mai mare cantitate de
energie.

Administrarea mierii de albine

 În privinţa copiilor sub un an, părerile specialiştilor sunt împărţite: unii nu recomandă
deloc mierea, pe motiv că ei sunt sensibili la anumite microorganisme care se pot
dezvolta în miere, alţii o recomandă în cazul sugarilor alăptaţi artificial, deoarece e
foarte uşor digerabilă şi pentru efectele terapeutice în cazuri de constipaţie, vomă,
infecţii, anorexie.

Copiilor între 1 şi 3 ani li se pot da 2-4 linguriţe de miere pe zi, iar celor între 3 şi 6
ani li se dau 4-6 linguriţe de miere pe zi. După şase ani le putem da până la 8 linguriţe
de miere, adolescenţilor până la 15 linguriţe (aprox. 70g), iar adulţii pot lua 20 de
linguriţe de miere pe zi (echivalentul a 100 g).

 Poate fi consumată simplă sau în amestec cu alte alimente: fructe rase, cereale, sucuri
de fructe, lapte.

Mierea nu trebuie să provină de la albine care au fost hrănite cu zahăr sau siropuri
artificiale în perioada recoltării nectarului.

 Mierea de albine nu se găteşte şi nu se încălzeşte la temperaturi de peste 40 grade

Celsius, deoarece se distruge activitatea enzimatică, ceea ce îi scade mult valoarea
terapeutică.

 După ce se consumă mierea ca atare, este bine să clătim gura cu apă sau să ne spălăm
dinţii, pentru a nu risca să creăm un mediu propice dezvoltării microorganismelor

Medicamentul vietii –Mierea de albine

 
Contine peste 400 de substante organice, care ii confera o valoare terapeutica uriasa.

Mergeti acum, in luna lui august, la marginea padurii, unde cresc milioane de flori
salbatice. Inchideti ochii si ascultati: se aud fosnetul vantului printre frunze, cantecul
cosasilor imbatati de soare si inca ceva: un zumzet greu, fara oprire, cu abia
perceptibile schimbari de ton si de ritm. Este sunetul albinelor care strang fara odihna
nectarul de pe flori, pentru a-l transforma in miere.
Cum incepe ziua pentru albine? Prin munca, asa cum se si termina, ati putea crede...
Nici vorba! Ziua lor incepe cu un dans. Intai ies din stup albinele cercetase, care cauta
florile cele mai incarcate de nectar, cu parfumul cel mai ademenitor. Dupa ce le
gasesc, cercetasele se intorc in stup si le spun lucratoarelor unde se afla "comorile".
Poate de bucurie, aceasta comunicare se face printr-un fel de dans ritualic, pe care il
fac albinele inainte de a pleca la cules. Apoi, ghidate de pozitia soarelui, harnicele
culegatoare imbracate in uniforme "de firma" - dungi negre si aurii - pornesc la strans
nectarul. Ce rezulta? Unul din cele mai gustoase alimente si, totodata, medicamente
naturale de pe pamant: mierea.
- Un medicament natural absolut

Este rezultatul unei munci uriase a stupului, care transforma zaharurile gasite pe
florile si pe frunzele plantelor intr-o pasta semilichida, cu o compozitie chimica
extrem de complexa. O lingurita de miere contine peste 400 de substante organice,
care nu ar putea fi reproduse cu aparatura sofisticata a secolului Xxi. Pe langa apa
biologica si zaharuri (fructoza, glucoza, maltoza, zaharoza), mierea mai contine o
serie de vitamine, de minerale, de ceruri, de enzime care-i dau o valoare terapeutica
uriasa. Pe drept cuvant, putem spune ca mierea este alimentul vietii. Dintre vitamine,
cele mai importante sunt cele din complexul B si, in cantitati ceva mai mici,
vitaminele C, A, D si K. La randul lor, mineralele, prezente in miere intr-o forma usor
asimilabila de catre organismul uman, sunt foarte numeroase, variind in functie de
tipul de miere: potasiu, calciu, magneziu, fosfor, la care se adauga cantitati extrem de
mici de seleniu, crom si iod. Extrem de important este laptisorul de matca, bogat in
hormoni naturali, care favorizeaza regenerarea celulara si normalizarea activitatii unor
glande endocrine (gonadele si suprarenalele, in special). Si numaratoarea continua:
acizi organici (ajuta in procesul de digestie si asimilare), enzime (stimuleaza procesele
de sinteza a vitaminelor in organism, ajuta la metabolismul grasimilor si al proteinelor
ori favorizeaza neutralizarea unor toxine). Dar sa vedem la ce foloseste aceasta
farmacie din borcanul cu miere.

Proprietatile terapeutice ale mierii

- Cel mai puternic energizant cunoscut –
In primul rand, mierea este cel mai rapid si puternic energizant natural cunoscut.
Substantele pe care le contine sunt extrem de usor de asimilat de catre organism, care
primeste prin miere nu doar caloriile de care are nevoie, ci si mineralele, vitaminele si
enzimele. Apoi, mierea este un puternic antiinfectios natural, care actioneaza asupra
principalelor sisteme si aparate din organism, de la tubul digestiv si caile respiratorii
pana la nivelul pielii si al mucoaselor. Acest produs al stupului este si un puternic
stimulent al digestiei si al metabolismului, favorizeaza tranzitul intestinal, ajutand la
eliminarea prompta a toxinelor din organism. Nu in ultimul rand mierea este utila in
mentinerea echilibrului endocrin, ajutand la reglarea activitatii principalelor glande
din corp producatoare de hormoni.

Principalele tipuri de miere

Pe langa efectele generale ale mierii, exista si proprietati particulare ale acesteia, in
functie de provenienta sa:
 
mierea de mana - este obtinuta de pe frunzele de fag, de frasin si de stejar. Are
proprietati laxative mult mai puternice decat celelalte tipuri de miere, are efect
antiinflamator asupra tubului digestiv, favorizeaza eliminarea toxinelor din corp.
mierea de tei - are aroma cea mai placuta si cea mai puternica dintre toate tipurile de
miere. Este recunoscuta drept calmant psihic, somnifer, anafrodiziac.

mierea de floarea-soarelui - este cumva la polul opus fata de cea de tei. Are proprietati
tonice psihice si tonice generale, este afrodiziaca, stimuleaza imunitatea.

mierea de salcam - se pastreaza lichida in mod natural, fiind foarte bogata in fructoza.
Are, ca si cea de tei, proprietati calmante psihice. Mai este recomandata drept calmant
gastric, stimulent pentru activitatea cardiaca.

mierea de brad si de alte conifere - este foarte rara, randamentul de culegere al

albinelor fiind mic. Are proprietati exceptionale asupra plamanilor si sistemului
respirator, beneficiind de proprietati antiinfectioase, expectorante, antitusive si, atunci
cand este consumata cu tot cu fagure, bronhodilatatoare.

mierea de zmeura - face parte dintre asa-numitele soiuri de padure. Are o culoare
albicioasa, specifica, dupa care poate fi recunoscuta. Regleaza activitatea ovarelor,
este reintineritoare, previne aparitia unor afectiuni ca osteoporoza, sclerodermia.

mierea de menta - este culeasa de albine din culturile de menta intinse pe zeci de
hectare. Se foloseste ca antitusiv, bronhodilatator, calmant gastric, analgezic,
antispastic. Usureaza digestia, combate balonarea.

mierea de trifoi - este obtinuta de albine, atunci cand sunt tinute in pastorala, in
preajma lanurilor cultivate cu soiurile furajere ale speciei Trifolium repens. Are o
actiune diuretica foarte buna, ajutand la eliminarea apei in exces din tesuturi si, de
asemenea, are o actiune estrogena, adica ajuta la fixarea calciului in oase, iar la femei
favorizeaza accentuarea caracterelor feminine si are efect intineritor puternic.

mierea de mac - are un efect somnifer, antispastic si anafrodiziac (reduce

excitabilitatea sexuala) puternic. Are adesea o nuanta mai inchisa, din cauza ca are in
compozitie si mici granule de polen de mac, care este negru la culoare.
mierea poliflora - proprietatile sale difera foarte mult in functie de regiunea din care
este recoltata. De exemplu, mierea de la campie are o actiune antiseptica si sedativa
mai puternica, spre deosebire de mierea poliflora din regiunile muntoase inalte, la care
efectul antiinfectios se adreseaza in special aparatului respirator, iar efectul sedativ
este inlocuit cu unul tonic nervos. In general, mierea poliflora este considerata cel mai
complex tip de miere ca actiune terapeutica, ea ingloband nectarul de la cateva zeci,
daca nu sute, de specii de plante medicinale si imprumutand ceva din proprietatile
terapeutice ale fiecareia dintre ele.

Mierea ca mijloc de prevenire a bolilor

Diabetul - studii recente, facute in mai multe tari ale lumii, arata ca inlocuirea totala a
zaharului in alimentatie cu miere duce la o scadere cu 60-70% a ratei aparitiei
diabetului. Mai ales in alimentatia copiilor si tinerilor este recomandata folosirea
mierii ca unic indulcitor, deoarece ajuta la prevenirea diabetului juvenil, altfel
imposibil de vindecat prin mijloacele actuale.

Obezitatea - se recomanda, de asemenea, inlocuirea totala a zaharului cu miere, care

nu da aceeasi dependenta ca si zaharicalele obisnuite. Cercetari recente arata ca peste
60% din obezii din intreaga lume sunt, practic, dependenti de zahar si, mai ales, de
produsele care il contin (ciocolata, prajituri, sucuri, bomboane, inghetata). La miere,
aceasta dependenta nu apare.

Caria dentara - are drept cauza nu doar bacteriile fixate la nivelul smaltului dintilor, ci
si anumite tulburari metabolice produse, conform mai multor studii, de catre consumul
de zahar. De la aparitia zaharului in alimentatie, in urma cu 200 de ani, rata aparitiei
unor boli cum ar fi caria dentara, diabetul, obezitatea a crescut exponential. In prezent,
caria dentara este cea mai raspandita boala din lume, 98% din populatia planetei
suferind de ea. Daca vreti sa franati fenomenul aparitiei acestei probleme, inlocuiti
complet zaharul cu mierea de albine.

Constipatia - se previne foarte eficient prin consumul zilnic de miere. Doza care se ia
in fiecare zi este de doua lingurite de miere, pe cat posibil lichida si proaspata
(obtinuta in anul respectiv).

 
Osteoporoza - apare atunci cand in organism nu mai sunt sintetizati suficienti hormoni
estrogeni, hormoni care au un rol crucial in fixarea calciului in oase. Toate tipurile de
miere contin in cantitati mici laptisor de matca, cea mai bogata substanta naturala in
acest tip de hormoni. Asadar, consumul zilnic de miere furnizeaza sistematic
organismului acest ajutor hormonal, ajutand la prevenirea acestei boli.
Menopauza prematura - nu poate aparea la femeile care consuma zilnic miere, legume
si fructe crude. Aceste alimente sunt un puternic reintineritor, stimuland in mod
armonios activitatea ovarelor si intarziind aparitia menopauzei, cu pana la zece ani.

Lipsa de calciu si de magneziu - nu este combatuta direct de miere, care contine totusi
cantitati destul de reduse din aceste minerale. In schimb, inlocuirea zaharului cu miere
impiedica aparitia carentelor in aceste substante, deoarece spre deosebire de "otrava
alba" (cum este denumit zaharul), mierea nu consuma si nu perturba asimilatia acestor
doua minerale esentiale.

Tulburarile de crestere si de dezvoltare la copii - pot fi extrem de eficient prevenite

prin consumul sistematic de miere de albine si de polen de albine. Ambele produse
stimuleaza in mod armonios procesele de crestere si de dezvoltare, atat la nivel fizic,
cat si psihic sau mental.

Cata miere avem voie sa consumam zilnic

Copiilor sub un an nu li se administreaza deloc miere de albine, acestia fiind extrem
de sensibili la anumite microorganisme care se pot dezvolta in miere - e drept, in
cazuri extrem de rare - si care produc boli grave (la care adultii sunt imuni). l Copiilor
intre 1 si 3 ani li se administreaza 2-4 lingurite de miere pe zi, iar celor intre 3 si 6 ani
li se dau 4-6 lingurite de miere pe zi. l Copiii peste sase ani pot consuma pana la 8
lingurite de miere de albine, adolescentii pana la 15 lingurite de miere (echivalentul a
70 de grame), iar adultii - 20 de lingurite pe zi (echivalentul a 100 g).

PRINCIPALELE PROPRIETATI TERAPEUTICE ŞI CURATIVE ALE MIERII DE ALBINE

1. Antibacterian şi antimicrobian – mierea conţine mici cantităţi de apă, grăsimi şi

proteine, are un pH relativ mic, o osmolaritate ridicată ce înseamnă “condiţii
vitrege de viaţă” pentru bacterii, bioflavonoidele aflate în miere au efect
antibacterian direct;
2. Este un agent anti-oxidant în alimentaţie – mierea are capacităţi antioxidative,
cu alte cuvinte, oxidare scăzută în alimente înseamnă o nutriţie mai bună;
3. Curativ si Depurativ – ajută mecanismele de detoxifiere ale organismului,
mierea conţine multă fructoză (în special mierea de salcâm) care ajută în mod
direct mecanismele energetice ale ficatului;
4. Energizant şi nutritiv – carbohidraţii din miere ard uşor şi cel mai adesea (când
este prezent suficient oxigen) până la apă şi CO2, astfel că nu rămân reziduuri
care să reducă calitatea energie. Fructoza conţinută în miere, creşte nivelul
 energiei şi ajută pancreasul şi ficatul să funcţioneze mai bine, aceste organe vor
produce atunci mai mult suc digestiv;
5. Biostimulator – furnizeaza cea mai buna energie pentru celule vii.
6. Laxativ – mierea este higroscopica, adica atrage apa, regleaza flora intestinului
gros;
7. Regenerativ pentru ţesutul conjunctiv – mierea ajuta la producerea
mucopolizaharidelor care sunt componente importante ale ţesutului conjunctiv;
8. Stimuleaza anabolismul – calmeaza sistemul nervos, acesta ajuta la regenerarea
şi crearea unor ţesături normale, noi;
9. Tonicardiac – mierea este cea mai buna energie pentru orice muschi, inclusiv
pentru inimă, care este în primul rând “pompă musculara”.
10.Anti-oxidant in alimentaţie, datorita capacitatilor anti-oxidative; oxidare scazuta
in alimente înseamna o nutriţie mai buna, care implicit duce la o sanatate mai
buna.
11.Antiinflamator – mierea de albine este un bun antioxidant, conţine flavonoide
cu proprietăţi antiinflamatorii.

UTILIZARI ALE MIERII DE ALBINE IN ANUMITE BOLI SI IN PREVENIREA

ACESTORA (Sursa: http://www.formula) :

 Diabet – studii recente, facute in mai multe tari ale lumii, arata ca inlocuirea
totala a zaharului in alimentatie cu miere duce la o scadere cu 60-70% a ratei
aparitiei diabetului. Mai ales in alimentatia copiilor si tinerilor este recomandata
folosirea mierii ca unic indulcitor, deoarece ajuta la prevenirea diabetului
juvenil, altfel imposibil de vindecat prin mijloacele actuale.
 Obezitate - se recomanda, de asemenea, inlocuirea totala a zaharului cu miere,
care nu da aceeasi dependenta ca si zaharicalele obisnuite. Cercetari recente
arata ca peste 60% din obezii din intreaga lume sunt, practic, dependenti de
zahar si, mai ales, de produsele care il contin (ciocolata, prajituri, sucuri,
bomboane, inghetata). La miere, aceasta dependenta nu apare.
 Caria dentara – are drept cauza nu doar bacteriile fixate la nivelul smaltului
dintilor, ci si anumite tulburari metabolice produse, conform mai multor studii,
de catre consumul de zahar. De la aparitia zaharului in alimentatie, in urma cu
200 de ani, rata aparitiei unor boli cum ar fi caria dentara, diabetul, obezitatea a
crescut exponential. In prezent, caria dentara este cea mai raspandita boala din
lume, 98% din populatia planetei suferind de ea. Daca vreti sa franati
fenomenul aparitiei acestei probleme, inlocuiti complet zaharul cu mierea de
albine.
 Constipatia  – se previne foarte eficient prin consumul zilnic de miere. Doza
care se ia in fiecare zi este de doua lingurite de miere, pe cat posibil lichida si
proaspata (obtinuta in anul respectiv).
  Osteoporoza – apare atunci cand in organism nu mai sunt sintetizati suficienti
hormoni estrogeni, hormoni care au un rol crucial in fixarea calciului in oase.
Toate tipurile de miere contin in cantitati mici laptisor de matca, cea mai bogata
substanta naturala in acest tip de hormoni. Asadar, consumul zilnic de miere
furnizeaza sistematic organismului acest ajutor hormonal, ajutand la prevenirea
acestei boli.
 Menopauza prematura – nu poate aparea la femeile care consuma zilnic miere,
legume si fructe crude. Aceste alimente sunt un puternic reintineritor, stimuland
in mod armonios activitatea ovarelor si intarziind aparitia menopauzei, cu pana
la zece ani.
 Lipsa de calciu si de magneziu – nu este combatuta direct de miere, care
contine totusi cantitati destul de reduse din aceste minerale. In schimb,
inlocuirea zaharului cu miere impiedica aparitia carentelor in aceste substante,
deoarece spre deosebire de “otrava alba” (cum este denumit zaharul), mierea nu
consuma si nu perturba asimilatia acestor doua minerale esentiale.
 Tulburarile de crestere si de dezvoltare la copii - pot fi extrem de eficient
prevenite prin consumul sistematic de miere de albine si de polen de albine.
Ambele produse stimuleaza in mod armonios procesele de crestere si de
dezvoltare, atat la nivel fizic, cat si psihic sau mental.
 Laringita si faringita - unele sortimente de miere (mierea de lavanda, mierea de
cimbru si mierea de conifere), dar si amestecul de miere cu propolis sunt de un
real ajutor în recuperarea vocii afectate. Se vor consuma 1-2 lingurite dimineata
pe stomacul gol si 1-2 lingurite seara, cu o jumatate de ora înainte de culcare.
 Bronsita cronica - Se administreaza miere de albine (de preferinta de tei sau
eucalipt) asociata cu propolis. Se administreaza 1 lingurita de miere, dupa care
se sug 5-10g de propolis. Acest tratament se administreaza pe stomacul gol de 2
ori pe zi: dimineata si seara cu 1 ora înaunte de culcare.

CONTRAINDICATII FOLOSIRE MIERE E ALBINE

Uele persoane nu pot sa consume miere in general sau trebuie sa consume cantitati
mici, din cauza sensibilitAţii inalte la acest aliment. Mierea este contraindicata în
cazul:

 Diabetului – mierea conţine peste 70% carbohidraţi si nu poate fi consumata in

cantitaţi mari de persoanele care sufera  de aceasta afectiune.
 Alergiei la polen –  mierea conţine peste 1% polenin in compoziţie. Persoanele
care sufera de aceasta afecţiune nu pot manca miere, deoarece chiar si
conţinutul extrem de scazut in polen poate conduce la alergii specifice digestive
sau respiratorii.
 Copiii sub un an - deoarece organismul lor este slab protejat contra diferitor
bacterii prezente in mierea de albine, ce se pot  dezvolta in organismul firav al
copiilor sub un an. La copii peste 1 an, unde sistemul digestiv este complet
 format, nu exista pericolul imbolnavirii.

MIEREA DE ALBINE, CA PRODUS NATURAL

DIETETIC ŞI CURATIV

  Prin compoziţia sa, mierea naturală, posedă calităţi dietetice şi terapeutice

demonstrate. Mierea de albine, reprezintă o soluţie concentrată de zahăr invertit
natural, în care se mai află dizolvate o serie de substanţe deosebit de benefice
sănătăţii omului. Aceşti compuşi bio din miere provin atât din nectarul floral sau a
manei extraflorale (vezi mirea de flori şi mierea de mană) cât şi din sintezele
realizate de către albine. Datorită acestor subsatnţe naturale din compoziţie,
mierea nu decalcifiază ca alte produse zaharoase şi posedă o serie de virtuţi
tămăduitoare.
  Apiterapia, străveche ramură a tratamentelor naturiste, încă din preistorie s-a
bazat cel mai mult pe miere, în scopul ameliorării sau păstrării sănătăţii oamenilor.

Mierea - nectarul zeilor

Când îşi pierde mierea de albine proprietăţile curative şi dietetice?

  Mierea de albine îşi pierde proprietăţile apiterapeutice şi chiar poate să devină

toxică, atunci când:
  - este artificială, seminaturală sau falsificată (vezi mierea ca aliment),
  - este pasteurizată (pasteurizarea mierii este mai frecventă decât se crede, iar
recurgerea la acest procedeu nu este indicată pe etichetă),
  - conţine substanţe străine (antibiotice sau dezinfectante chimice la care a recurs
apicultorul),
  - este încălzită sau adăugate lichidelor calde (la temperaturi mai înalte de 40ºC,
în miere se generează compuşi toxici).
  - este veche (mierea nu se păstrează mai mult de 2 ani).

Mierea naturală de albine şi botulismul

  Nu sunt puţine tratatele de microbiologie sau de toxicologie, care enumeră

mierea (ne referim strict la mierea naturală nepasteurizată, cu o vechime mai mică
de 2 ani) drept sursă de infectare cu microbul Clostridium botulinum, agent al
bolii numite botulism. Această ipoteză (căci este doar o ipoteză în lipsa cazurilor
clinice) este contrazisă tocmai de către autorii unor astfel de lucrări. Cunoştinţele
ştiinţifice legate de Clostridium botulinum, enumerate în lucrările mai sus
menţionate, relevă faptul că:
  - prezenţa flavonelor şi flavonoizilor inhibă major viaţa bacteriei (orice sortiment
de miere este foarte bogat în astfel de compuşi),
  - la un pH mai mic de 4,8 nu este posibilă creşterea bacteriei şi producerea de
toxine (mierea are un pH de 3-5),
  - soluţiile concentrate de zaharide reprezintă un mediu extrem de ostil de viaţă
pentru Clostridium botulinum (concentraţia mierii în glucide este de 75%, ceea ce
reprezintă un mediu de-a dreptul selenar de viaţă pentru microorganismele
anaerobe, chiar şi pentru iubitoarele de glucoză, care iniţiază fermentaţia alcoolică
- de aceea mierea nu fermentează),
  - prezenţa unor substanţe antibiotice în mediu, determină inhibarea sau
distrugerea microbului (acidul formic, inhibina, acizii graşi neesterificaţi, ş.a.,
reprezintă substanţe cu mare putere antibiotică, aşa cum se poate vedea mai jos).
  Este posibilă dar puţin probabilă contactarea botulismul infantil, prin sporii de
Clostridium botulinum din mierea naturală, la copii mai mici de 1 an, existând
probabil şi interese comerciale, în sensul de a exclude acest produs natural din
meniul copiilor mici. Deşi nu există studii clinice sau microbiologice în acest sens
(şi nici nu prea sunt şanse să fie pe viitor), precauţia este totuşi bine venită.

Proprietăţile antibiotice ale mierii

  S-au efectuat numeroase cercetări şi experienţe cu privire la efectul bactericid şi

bacteriostatic pe care mierea de albine o posedă, toate demonstrând existenţa
acestor proprietăţi, mai ales asupra tulpinilor patogene de streptococi, stafilococi,
colibacili, Sallmonela şi Proteus vulgaris. Acţiunea antibiotică a mierii, se
datorează mai multor factori care converg, cum ar fi:
  - concentraţia mare de glucide,
  - pH-ul de contact, scăzut (această aciditate, nu se menţine în tubul digestiv,
deoarece acizii organici din miere au potenţial bazic, adică formează săruri
alcaline),
  - existenţa unor substanţe propriu-zis bactericide (inhibina, unele substanţe din
nectarul florilor vizitate de către albine),
  - prezenţa acidului formic.

Efectul diuretic al mierii

  S-a observat că mierea stimulează rinichiul, având în acelaşi timp, un efect

antiseptic asupra aparatului urinar.

Acţiunea cicatrizantă a mierii

  Mierea, la nivelul plăgilor şi ulceraţiilor, stimulează granulaţia şi conduce la

creşterea glutationului în secreţia plăgilor, contribuind la cicatrizarea rănilor şi a u
ceraţiilor.

Acţiunea principiilor din miere asupra sistemului circulator

  Mierea conţine glucoză (substanţă necesară activităţii muşchiului cardiac),

potasiu şi o substanţă aproape identică ca structură şi ca activitate, cu acetil-colina.
Acetil-colina, prin faptul că produce vasodilataţia vaselor mai mici de sânge
(arteriole, capilare), contribuie la scăderea tensiunii arteriale. Datorită tuturor
acestor substanţe, mierea se dovedeşte a fi cardiomiotonică şi uşor hipotensivă.
  S-a constatat, de asemenea, că mierea ameliorează circulaţia coronariană şi că
creşte nivelulul hemoglobinei.

Recomandări terapeutice şi dietetice

  Mulţumită acţiunii bactericide şi cicatrizante, mierea se utilizează în tratarea

plăgilor supurate şi al acelora care se cicatrizează greu. Se aplică, în acest scop, ca
atare sau în amestec cu ulei vegetal, menţinându-se în permanenţă o igienă
riguroasă a locului afectat.

Ca urmare a proprietăţilor antibacteriene, anestezice şi cicatrizante - efecte

demonstrate ştiinţific, mierea prezintă efecte benefice în arsuri, ulcere varicoase,
răni profunde (Bojor O., Popescu O).

Leziunile mucoasei bucale, se vindecă repede dacă din 3 în 3 ore se ţine în gură,
un timp mai îndelungat, câte o linguriţă de miere.
   Mierea diluată cu apă călduţă (1 lingură de miere  la 100 ml de apă) administrată
cu 1 oră înaintea meselor, ameliorează aciditatea gastrică, calmează durerea, se
comportă ca un pansament, contribuind şi la cicatrizarea ulceraţiei, în cazul celor
care suferă de ulcer gastric. Această diluţie de miere în apă călduţă, se poate
utiliza şi în completarea tratamentelor specifice în cancerul gastric. Apa, se poate
înlocui cu laptele, mai ales în caz de ulcer.
  În constipaţie, mierea în apă călduţă, sau mai bine într-un ceai laxativ răcit, dă
rezultate bune, mai ales dacă este luată seara, înainte de culcare. În constipaţia
cronică, mierea este adesea mai eficientă decât laxativele şi purgativele
farmaceutice, care sunt prea iritante.

În afecţiuni urinare, mierea dă rezultate bune, fiind indicată în cistite, pielite,

pielonefrite şi litiază renală. Mierea de albine naturală, ca produs dietoterapeutic,
se recomandă în mod deosebit în glomerulonefrita acută poststreptococică.
  Mierea se foloseşte ca adjuvant şi în tratamentul anghinei pectorale şi a
infarctului miocardic.

Comunicările simpozioanelor de apiterapie relevă eficienţa mierii se albine în

tratamentul bronşitelor cronice şi alergice (Dumitru R, Dumitru E).

  Ceaiurile îndulcite cu miere, se utilizează cu eficienţă în bolile respiratorii

(faringită, laringită, traheită, bronşită, viroze respiratorii, gripă).

Îndulcirea infuziilor sau a decocturilor cu miere, se realizează doar după ce

temperatura lichidului extractiv a scăzut suficient de mult.
  Mierea devine toxică atunci când este adăugată lichidelor mai calde de 40ºC (Gh.
Mencinicopschi). De asemenea mierea încălzită, de obicei în scopul pasteurizării
(mierea pasteurizată), nu mai este dietetică şi cu atât mai puţin curativă,
pierzându-şi toate enzimele şi o mare parte din vitamine şi acumulând, în acelaşi
timp, compuşi toxici, în urma degradării unor substanţe. De altfel, o miere
veritabilă, naturală, nu are nevoie de pasteurizare, deoarece pe lângă concentraţia
mare de monoglucide, conţine inhibină (substanţă naturală antibiotică), împreună
determinând un puternic efect antiseptic asupra întregului produs apicol.

Recomandări în funcţie de sortiment

  Mierea autohtonă, provenită de la plantele indigene, este deosebit de valoroasă şi

variată, întrecând de cele mai multe ori similarele din import, mai superioare doar
prin faptul că sunt bine promovate, atrăgând uneori şi prin exotism, aşa cum este
cazul mierii de Manuka.

Pe lângă recomandările generale expuse mai sus în funcţie de nectarul sau "mana"
din care provine, mierea autohtonă se indică şi în alte afecţiuni.
  • Mierea extraflorală (de mană) de brad sau de molid, este indicată în special în
bronşită (mai multe).
  • Mierea de salcâm, se utilizează ca antiseptic, dar şi pentru calmarea sistemului
nervos (mai multe).
  • Mierea extraflorală (de mană) de mojdrean sau de frasin prezintă proprietăţi
laxative şi antiinflamatorii asupra mucoaselor intestinale.
  • Mierea de trifoi stimulează diureza şi expectoraţia (mai multe).
  • Mierea polifloră, în care predomină roiniţa (Melissa officinalis), prezintă efect
antispastic şi sedativ. În general, mierea polifloră de munte, prezintă efecte
antiseptice şi tonice asupra căilor respiratorii, iar cea de câmpie sau de deal se
dovedeşte a fi benefică tubului digestiv.
  • Mierea de tei, calmează sistemul nervos, combate insomnia, reduce spasmul
digestiv şi pulmonar, tratează bronşita, calmează tusea şi stimulează
metabolismul.
  • Mierea de floarea soarelui combate febra şi ajută la normalizarea tensiunii
arteriale atât în hipertensiune cât şi în hipotensiune.
  • Mierea de mentă se dovedeşte utilă în dischineziile biliare. De asemenea
combate balonarea şi prezintă efect antiseptic asupra aparatului urinar. Se cunosc
de asemenea, de mult timp, efectele analgezice, antispastice şi antidiareice ale
mierii de mentă.
  • Mierea de flori de pomi fructiferi (cireş, măr, păr, castan, prun, corcoduş, etc.)
prezintă efecte favorabile în afecţiunile renale. Totodată acest sortiment se
dovedeşte util în bolile vaselor de sânge, în special ale venelor (varice, flebite,
etc.).
  • Mierea în faguri, prin conţinutul mare de vitamină A şi ceară, asigură o bună
igienă a cavităţii bucale şi întăreşte vederea. Ca emolient şi dezinfectant, ceara din
fagurii cu căpăceală, se recomandă în afecţiunile bronhopulmonare (Bojor O.,
Popescu O).
  Mierea în faguri, prin conţinutul de acizi graşi cu lanţ foarte lung, care se
comportă ca fibrele vegetale, stimulează tranzitul intestinal, iar prin enzimele şi
vitamina A din conţinut, prezintă acţiune antioxidantă.
  O puternică acţiune inhibantă asupra radicalilor liberi, prezintă orice sortiment
natural de miere în care se adăugă seminţe măcinate de negrilică sau de negruşcă

Precauţii, contraindicaţii

  Mierea nu se administrează în caz de diabet sau de obezitate, decât, eventual, sub

observaţie şi îndrumare atentă. Deoarece creşte brusc glicemia, în tratamente, se
va utiliza în cantităţi mici, care trebuiesc luate treptat, cu linguriţa, sau după alte
indicaţii, dar cu prudenţă.
  Mierea de albine trebuieşte consumată cu precauţie, ca înlocuitor al zahărului şi
zaharoaselor, în caz de rezistenţă la insulină.
Pentru copii mai mici de un an, există o contraindicaţie, mai mult sau mai puţin
justificată, în ceea ce priveşte consumul de miere de albine.
  Există persoane care manifestă fenomene de intoleranţă sau de alergie la orice tip
de miere sau doar la unele sortimente. Acestea, trebuie să evite acest produs
(sortiment) apicol.

Mierea Ca Mijloc De Prevenire A Bolilor

Diabetul - studii recente, facute in mai multe tari ale lumii, arata ca inlocuirea
totala a zaharului in alimentatie cu miere duce la o scadere cu 60-70% a ratei
aparitiei diabetului. Mai ales in alimentatia copiilor si tinerilor este recomandata
folosirea mierii ca unic indulcitor, deoarece ajuta la prevenirea diabetului juvenil,
altfel imposibil de vindecat prin mijloacele actuale.

Obezitatea - se recomanda, de asemenea, inlocuirea totala a zaharului cu miere,

care nu da aceeasi dependenta ca si zaharicalele obisnuite. Cercetari recente arata
ca peste 60% din obezii din intreaga lume sunt, practic, dependenti de zahar si,
mai ales, de produsele care il contin (ciocolata, prajituri, sucuri, bomboane,
inghetata). La miere, aceasta dependenta nu apare.

Caria dentara - are drept cauza nu doar bacteriile fixate la nivelul smaltului
dintilor, ci si anumite tulburari metabolice produse, conform mai multor studii, de
catre consumul de zahar. De la aparitia zaharului in alimentatie, in urma cu 200 de
ani, rata aparitiei unor boli cum ar fi caria dentara, diabetul, obezitatea a crescut
exponential. In prezent, caria dentara este cea mai raspandita boala din lume, 98%
din populatia planetei suferind de ea. Daca vreti sa franati fenomenul aparitiei
acestei probleme, inlocuiti complet zaharul cu mierea de albine.

Constipatia - se previne foarte eficient prin consumul zilnic de miere. Doza care se
ia in fiecare zi este de doua lingurite de miere, pe cat posibil lichida si proaspata
(obtinuta in anul respectiv).

 
Osteoporoza - apare atunci cand in organism nu mai sunt sintetizati suficienti
hormoni estrogeni, hormoni care au un rol crucial in fixarea calciului in oase.
Toate tipurile de miere contin in cantitati mici laptisor de matca, cea mai bogata
substanta naturala in acest tip de hormoni. Asadar, consumul zilnic de miere
furnizeaza sistematic organismului acest ajutor hormonal, ajutand la prevenirea
acestei boli.

Menopauza prematura - nu poate aparea la femeile care consuma zilnic miere,

legume si fructe crude. Aceste alimente sunt un puternic reintineritor, stimuland in
mod armonios activitatea ovarelor si intarziind aparitia menopauzei, cu pana la
zece ani.
Lipsa de calciu si de magneziu - nu este combatuta direct de miere, care contine
totusi cantitati destul de reduse din aceste minerale. In schimb, inlocuirea
zaharului cu miere impiedica aparitia carentelor in aceste substante, deoarece spre
deosebire de "otrava alba" (cum este denumit zaharul), mierea nu consuma si nu
perturba asimilatia acestor doua minerale esentiale.

Tulburarile de crestere si de dezvoltare la copii - pot fi extrem de eficient

prevenite prin consumul sistematic de miere de albine si de polen de albine.
Ambele produse stimuleaza in mod armonios procesele de crestere si de
dezvoltare, atat la nivel fizic, cat si psihic sau mental.

Polenul şi păstura,
prin conţinutul mare de compuşi bio, se constituie în materii dietetice şi
terapeutice deosebit de valoroase. Polenul crud (ca atare sau sub formă de păstura)
şi polenul uscat (polen granule) provine de pe anterele florilor (vezi androceul), de
unde este recoltat de albine şi apoi  depozitat pentru scurt timp în grămezi la
nivelul picioarelor posterioare. După ce coşuleţele picioarelor din spate sunt pline
cu polen, albinele transportă valorosul material în stup (vezi şi: polenul entomofil
şi polenizarea entomofilă).

Albina recoltând polen de pe antera unei flori. Se observă ghemotocul de polen

colectat la nivelul picioarelor posterioare

  Păstura, reprezintă de fapt un "polen înnobilat" prin intervenţia albinelor asupra

ei în stup, fiind un produs mai valoros şi mai greu de procurat decât polenul
obişnuit.

Forme terapeutice şi administrarea polenului şi a păsturii

  Polenul

  Polenul se administrează proaspăt (crud) sau uscat. Polenul uscat se prezintă sub
formă de granule (polen granulat). Prin măcinarea granulelor de polen, dacă reţeta
o cere, rezultă pulberea de polen.
  Există mai multe forme sub care se poate administra polenul, aşa cum se poate
vedea mai jos.
  • Polenul proaspăt este deosebit de concentrat în principii active. Activitatea
biologică a produsului crud se înjumătăţeşte în 5-6 ore de la recoltare
(Fănică Voinea Ene).
   În stare crudă, acest produs al stupului, se administrează ca atare, câte 2-3
linguriţe pe zi, sau sub formă de băutură (vezi mai jos).
  • Băutura apicolă cu polen se realizează în borcane de sticlă, prin dizolvarea a
180 g miere în 800 g de apă. Solubilizarea mierii în apă se face fără încălzire, la
temperatura obişnuită, căci altfel multe principii active, în special vitamine şi
enzime, se vor pierde şi chiar vor rezulta substanţe toxice. Când dizolvarea este
completă, se adaugă 50 g polen proaspăt sau uscat - sub formă de pulbere (granule
măcinate). Totul se agită, lăsându-se, apoi borcanul astupat, 2 zile la temperatura
camerei, timp în care se iniţiază procesele fermentative. Începând din a treia zi,
băutura cu polen poate fi consumată, Înainte de fiecare administrare, lichidul se
omogenizează cât mai bine. Se recomandă consumul unui pahar (200 ml) imediat
după mase.
  • Pasta de miere cu polen se prepară amestecând mierea cu polenul uscat
pulverizat (5 părţi miere, o parte polen uscat şi măcinat). Se prepară doar cât este
necesar pentru o zi, după recomandări, uzual folosindu-se o linguriţă de praf de
polen şi 5 linguriţe de miere. Se administrează din pasta obţinută, de obicei, câte 2
linguriţe după cele 3 mese principale.
  •  Polenul granulat (granulele de polen uscat) se păstrează maximum 12 luni (de
preferinţă 6) în borcane de sticlă colorată, care se pod închide ermetic. Se
administrează, imediat după mesele principale, iniţial în doze de atac de 30-40 g
(4-6 linguriţe), apoi în doze de întreţinere de 15 g -20 g (2-3 linguriţe) (Fănică
Voinea Ene).
  Pentru că în  masa de polen se pot dezvolta anumiţi paraziţi (mici acarieni şi
insecte), se recomandă păstrarea produsului la o temperatură mai mică de 15ºC,
prag sub care biologia şi înmulţirea acestor "intruşi" este frânată (L. Gheorghe, I.
Tudor, M. Minoiu, C. Ianţa).
  Atunci când se administrează pentru prima dată granulele de polen, este
recomandat să se înceapă cu o linguriţă de produs, care se ia cu puţină apă înainte
de prânz, doza crescând treptat, până la o lingură, pe parcursul a două săptămâni
(J. Valnet)
  • Pulberea de polen (polenul pulverizat) se obţine prin râşnirea granulelor chiar
înainte de folosire De obicei, nu se administrează intern ca atare, ci intră în
compoziţia băuturii şi pastei cu miere (vezi mai sus). Se mai foloseşte extern, prin
pudrare sau în amestec cu ceaiurile specifice, în alopecie.

  Păstura

  • Polenul pastă are o valabilitate de 3 zile, perioadă care poate fi prelungită, până
la o săptămână, dacă se ţine la frigider. Se administrează ca şi polenul sub formă
de granule, însă la jumătate din cantitate. Acest produs greu de procurat, prezintă
o acţiune biologică dublă, faţă de polenul uscat.

Calendarul tratamentelor cu polen

  O cură cu polen trebuie să dureze 30-40 zile, fiind urmată de o lună pauză, după
care tratamentul poate fi reluat.
  Persoanele care folosesc întâia dată polenul sau care nu au recurs la acest produs
apicol de mult timp, este bine să recurgă la o primă cură mai scurtă (8-20 zile -
recomandat 14).

Recomandări terapeutice

  În dozele recomandate, polenul şi păstura acoperă necesarul multor aminoacizi,

vitamine şi minerale, chiar tratând carenţele acestora. De aceea, cele două produse
apicole, sunt recomandate, în primul rând, în formele de carenţă proteică, fiind
foarte utile în stadiul de denutriţie.
  Tot datorită compoziţiei bogate în aminoacizi esenţiali şi în vitamine, polenul şi
păstura se recomandă a fi administrate în unele boli care ating parenchimul
hepatic (steatoză hepatică, hepatită toxică, hepatită cronică, ciroză).
  Medicii români care au studiat efectele polenului asupra bolnavilor hepatici
(hepatită cronică, ciroză), în vremea când apiterapia era considerată o ramură
"clinică" a medicinii (astăzi nu există disciplina de apiterapie în nicio unitate de
învăţământ medical superior din România), adică în perioada 1965-1980, au
raportat "rezultate ce depăşesc aşteptările" (Dr. M. Ialomiţeanu - Spitalul de Boli
Infecţioase din Bucureşti) şi "o îmbunătăţire a rezultatelor analizelor clasice de
disproteinemie, precum şi ameliorarea tulburărilor dispeptice" (Dr. D. W.
Satmboliu - Spitalul de Boli Contagioase din Timişoara).
  Se poate apela cu încredere la polen sau păstură, ori de câte ori se urmăreşte
creşterea rezistenţei generale a organismului.
  Ca adjuvant, ppolenul se dovedeşte de ajutor şi în alte afecţiuni digestive, ca:
enterocolite, colite spastice, colite amoebiene, colibaciloze, rezecţii gastrice,
spasme gastro-intestinale, diaree sau constipaţie cronică, tumori ale stomacului.
 Administrarea polenului în a doua jumătate a perioadei de sarcină şi în timpul
alăptării se dovedeşte benefică, deoarece combate oboseala, scade retenţia azotată,
reduce edemul şi frecvenţa toxemiei şi creşte calitatea laptelui matern.
  Între principiile active din polen, s-au identificat substanţe antiestrogenice, care
se dovedesc de efect femeilor care prezintă exces de foliculină, prevenind sau
chiar ajutând la tratarea unor afecţiuni care pot deriva din surplusul de hormoni
estrogenici (tumori mamare, fibrom uterin, fibroză mamară).
  Toţi autorii care s-au aplecat asupra polenului apicol, recomandă administrarea
acestuia, indiferent de sex, în disfuncţii caracterizate prin incapacitatea realizării
actului sexual (impotenţă, frigiditate).
  Fănică Voinea Ene indică polenul, cu precădere în unele dereglaje neuropsihice,
ca astenie, surmenaj, stres, migrene, insomnie, considerându-l util şi în multe alte
afecţiuni, dintre care le menţionăm pe cele cardiovasculare: hipertensiune,
cardiopatie ischemică, insuficienţă cardiacă, insuficienţă circulatorie
periferică.Administrarea polenului, după Bojor şi Popescu, aduce multe beneficii
sănătăţii organismului, acest produs natural recomandându-se ca: desensibilizant
al reacţiilor alergice  provocate de polenul entomofil, stimulent imunitar,
antioxidant şi energizant. Autorii mai sus menţionaţi susţin utilitatea deosebită a
polenului în geriatrie (atenuarea proceselor fiziologice care însoţesc îmbătrânirea)
şi gerontologie (diminuarea fenomenelor degenerative asociate procesului de
îmbătrânire). În ceea ce priveşte folosirea polenului ca produs antialergic indicat
pentru  atenuarea simptomelor aşa numitul "guturai de fân", noi recomandăm
administrarea pastei de miere cu polen, la care se adaugă un vârf de cuţit de
seminţe măcinate de negrilică. Preparatul se testează înainte de folosire, înafara
perioadei de criză alergică, renunţându-se la acesta dacă apar manifestări
secundare.Efecte favorabile, după administrare polenului, se constată şi în cazul
copiilor. Curele cu acest produs apicol sunt recomandate în special în cazul
copiilor întârziaţi mintal, rahitici, anemici sau al celor care prezintă întârzieri sau
deficienţe în dezvoltarea fizică (L. Gheorghe, I. Tudor, M. Minoiu, C. Ianţa).

În completarea tratamentului cancerului, Geiculescu recomandă folosirea păsturii,

iar în caz de prostatită sau hipertrofie de prostată, autorul indică administrarea
polenului uscat.

Reacţii adverse
La administrarea polenului, pot să apară, uneori, diferite reacţii alergice. Cei care
utilizează pentru prima dată produsul apicol, trebuie să recurgă la cantităţi mici (o
linguriţă), mărind doza de la o zi la alta. La o primă utilizare, este posibil să apară
manifestări alergice de mică amploare, care cedează definitiv în câteva ore sau
zile.
  De cele mai multe ori, polenul desensibilizează răspunsul organismului la agenţii
capabili să producă alergii, cazurile în care el însăşi se comportă ca alergen fiind
destul de rare, însă nu excepţionale.
  Administrarea îndelungată, fără pauze a polenului poate provoca tulburări
hormonale.

Contraindicaţii, precauţii
Nu este indicat să se administreze polen persoanelor cu excitabilitate sexuală,
psihică sau nervoasă crescută. De asemenea, în majoritatea hiperfuncţiilor
hormonale (cu excepţia excesului de foliculină), acest produs apicol trebuieşte
evitat sau mult limitat.

  În caz de obezitate hipercolesterolemie şi hipertrigliceridemie, tratamentul cu

polen cere îndrumare şi supraveghere  competentă

POLENUL SI PASTURA IN APITERAPIE

  •Polenul

  Polenul la plante se prezintă ca o pulbere fină cuprinzând grăuncioare foarte mici,

care nu pot fi văzute cu ochiul liber. Din punct de vedere fiziologic, polenul reprezintă
partea reproducătoare masculină, care se formează pe anterele staminelor unei flori,
semănând - doar ca funcţie reproductivă, cu spermatozoidul regnului animal. Polenul
ajunge pe organul feminin al florii, mai precis pe stigmatul pistilului, purtat de vânt
sau prin vectori. Polenul care se răspândeşte cu ajutorul vântului, aşa cum este acela
de plop sau de salcie, poartă numele de polen anemofil. Tipul anemofil de polen este
responsabil de apariţia majorităţii alergiilor, numite "febră" sau "guturai" de "fân".
Polenul care se transmite prin vectori, de obicei prin insecte, poartă numele de polen
entomofil. Acest polen, doar în mod excepţional este responsabil de apariţia alergiilor,
ba mai mult, el se comportă ca desensibilizant al reacţiilor alergice provocate de tipul
anemofil (mai multe despre polenul anemofil şi entomofil).
  Albinele recoltează exclusiv polen entomofil. Aceasta, se prezintă sub forma unor
"ghemotoace", ceea ce reprezintă mari aglomerări de grăuncioare (peste 300.000 la un
singur transport). După recoltare, acest material valoros, este transportat la stup în
coşuleţele de la picioarele posterioare ale albinelor, aşa cum se poate vedea în
imaginea de mai jos (vezi şi: polenul entomofil şi polenizarea entomofilă, imagine -
albina recoltând polen de pe antera unei flori).
Albină cu coşuleţele de la picioarele posterioare pline cu polen

  Pentru albine, polenul are un rol deosebit de important, ajutând la supravieţuirea şi

dezvoltarea insectelor, prin faptul că reprezintă unul din alimentele de bază ale
întregului stup, fiind cu totul indispensabil puietului..
  Apicultorii, recoltează polenul strâns de albine cu ajutorul unor instrumente numite
"colectoare de polen". După colectarea efectuată de către stupari, polenul se uscă,
devenind un produs apiterapeutic deosebit de apreciat. Produsul uscat se prezintă sub
formă de granule. 

 
  Faţă de miere, în polen se regăsesc multe substanţe azotate (proteine, amine,
aminoacizi, acizi nucleici, etc.), ceea ce îi creşte cu mult valoarea nutriţională. Polenul
conţine toţi aminoacizii esenţiali, fiind un supliment de proteine complete.
  În tabelul de mai jos, se poate urmării, compoziţia polenului uscat.

Substanţe componente  %

  Apă    3 - 4
  Glucide   Total  34
(carbohidraţi)   Glucoză    7,5
  Fructoză  16
   Amidon    0,2
  Celuloză    0,1
  Altele    0,2
  Total  36
  Proteine  22
  Substanţe azotate   Aminoacizi liberi  10
  Altele (amine, acizi nucleici, săruri
   4
anorganice)
 Total    4
  Fosfolipide    0.3
  Acizi graşi liberi    0,3 - 0,5
  Lipide
  Trigliceride    3
  A
   0,1 - 0,5
tele
  Total    4 - 5
  Potasiu    2,3 (2.300 mg/100g)
  Fosfor    0,5 (500 mg/100g)
  Calciu    0,2 (200 mg/100g)
  Magneziu    0,7 (700 mg/100g)
  Siliciu    0,5 (500 mg/100g)
  Mangan    0,09 (90 mg/100g)
  Minerale
  Sulf    0,05 (50 mg/100g)
  Clor    0,03 (30 mg/100g)
  Fier    0,002 (2 mg/100g)
  Sodiu    0,01 (10 mg/100g)
  Cupru    0,003 (3 mg/100g)
  Altele (sulf, zinc, mangan, crom, cobalt,
   0,05 - 0,1
vanadiu, aluminiu, wolfram)
  Total  15 - 16
  A (Caroten -provitamina A)    0,008 (8 mg/100g)
  Acid folic    0,5 (500 mg/100g)
  B1 (Tiamină)    0,92 (920 mg/100g)
  B2 (Riboflavină)    1,6 (1.600 mg/100g)
   3
  B5 (Acid pantotenic)
(3.000 mg/100g)
  Vitamine   B6 (Piridoxină)    0,5 (500 mg/100g)
   0,01
  Biotină
(10 mg/100g)
  C (acid ascorbic)  10 (10.000 mg/100g)
  D (Calcif
   0,04 (40 mg/100g)
rol)
  Inozitol    3 (3.000mg/100g)
  PP (Niacină)    7 (7.000mg/100g)
  Altele (enzime, antibiotice naturale, acizi organici, hormoni
vegetali masculini, uleiuri esenţiale, răşini, pigmenţi vegetali,    3 - 5
etc.)
  Substanţe cu structura neelucidată    0,5

Faţă de miere sau de păstură, polenul are un pH alcalin.

  Graţie acestei compoziţii complexe, polenul este un valoros supliment alimentar

natural, precum şi un produs apicol valoros în dietetică şi terapeutică.

Medicamentul medicamentelor: POLENUL

CRUD

Foto: Dreamstime (4)

 
Nu se poate compara, ca eficienţă, cu polenul uscat. Iar ca gust, nici atât. Luat
proaspăt, din stupul albinelor, este o uzină de sănătate

Tatăl polenului crud

O descoperire remarcabilă pentru apicultură, nutriţie şi apiterapie a constituit-o

polenul crud. În spatele lui se află o întâmplare care merită a fi relatată. În martie
1992, Patrice Percie du Sert, inginer agricol şi apicultor pasionat din Franţa, era într-o
stare alterată de sănătate, din cauza muncii extenuante. Medicul i-a spus că nu mai
poate continua la fel ca până atunci. Cum albinele începuseră recoltarea polenului,
atras de culorile plăcute şi proaspete ale granulelor, s-a lăsat purtat de dorinţa de a-l
gusta pentru prima oară, direct din colector. Era atât de plăcut în stare proaspătă, încât
nu s-a oprit până nu a mâncat o bună cantitate, între 100 şi 200 de grame. Zilele urmă-
toare, tentaţia s-a repetat, apoi a observat că se simte mai bine. După o săptămână,
avea din nou vivacitatea şi optimismul obişnuite. Era totuşi nedumerit de cele
petrecute şi se întreba dacă polenul fusese sursa stării sale de bine. Mirarea se datora
faptului că de curând îşi încheiase cura uzuală de polen uscat, fără să fi observat o
schimbare notabilă în starea sa. Spre a se convinge, a făcut o pauză de o săptămână în
consumul de polen crud, observând că din nou se simte mai rău, apoi a reluat cura. A
făcut acest lucru de trei ori, spre a-şi confirma observaţia, după care a început să ofere
polen crud în locul celui uscat apropiaţilor săi. Îmbunătăţirile erau evidente la toţi cei
care îl consumau. Patrice a înţeles că acesta era drumul său, de a cerceta şi promova
polenul crud. I s-a dedicat, ajungând să coordoneze un întreg laborator de studii în
domeniu. Astăzi, obişnuim să-i spunem "tatăl polenului crud”. După 14 ani, în 2006, a
scris o carte "Ces pollens qui soignent” ("Aceste polenuri care vindecă”), publicată în
mai multe ediţii.
L-am cunoscut în 2007, la Melbourne, la Congresul Apimondia, când mi-a şi dăruit
cartea sa. Fiind la curent cu descoperirea lui şi dornică de experimentare, utilizam deja
polen crud de câţiva ani. Am fost însă încântată să aflu de cercetările laborioase în-
treprinse şi sistematizate într-un tratat cu elemente de comparaţie între polenul
proaspăt congelat şi cel uscat. Pe lânga "iasca” cu gust adesea neatrăgător şi cu o
consistenţă nisipoasă, aşa cum se prezintă polenul uscat, polenul crud este un veritabil
regal de gusturi, mirosuri şi culori care aduc în minte imaginea câmpului cu flori.
Mergând cu comparaţia până la elemente de microscopie, toate înclină balanţa în
favoarea polenului crud. Polenul crud conţine o mare varietate de vitamine, enzime,
microelemente dificil de găsit într-un alt produs natural.

Originea polenului recoltat de albine

Când încercăm să înţelegem proprietăţile polenului, ca şi pe ale oricărui produs al stu-

pului, trebuie să pornim de la analiza scopului pentru care albinele îl recoltează.
Pentru albine polenul are o însemnătate deosebită, fiind sursa lor principală de hrană,
de proteine, de vitamine, minerale şi alţi micronutrienţi. De calitatea polenului adus la
stup depind atât vigoarea familiei de albine, cât şi capacitatea de apărare, prin tăria
veninului lor. De asemenea, cu cât polenul este mai bun, cu atât lăptişorul de matcă
este mai valoros. Sunt astfel mai bine hrănite larvele tinere şi matca. Trântorii
consumă şi ei mult polen, ceea ce le conferă putere şi fecunditate.
Polenul floral este, de fapt, celula sexuală masculină a plantei. Este dispus ca o
pulbere fină pe stamine. Albinele preiau această pulbere, apoi o amestecă cu miere şi
nectar regurgitate, cât şi cu secreţii proprii. Astfel, pot să formeze granulele colorate
binecunoscute, adică polenul apicol sau recoltat de albine, care ajunge în stup ori în
recoltatoarele apicultorilor. Pentru a forma o singură granulă de polen, albina trebuie
să viziteze în medie 300 de flori.
Compoziţia şi proprietăţile organoleptice ale diferitelor tipuri de polen diferă în
funcţie de genul şi specia plantelor de origine, precum şi de momentul recoltării. După
cum florile se schimbă pe parcursul anului, vom afla şi la diferitele loturi de polen
apicol gusturi diverse, mirosuri, arome, culori. Este o varietate naturală care oferă
plăcere şi utilitate consumatorului, tot la fel cum alimentaţia noastră trebuie să fie, în
general, variată şi echilibrată. Fiind o celulă sexuală a plantelor, e firesc că polenul
este încărcat cu acele principii care sunt necesare unei noi fiinţe spre a se forma şi
dezvolta. În plus, cum multe plante sunt medicinale, el poate transfera şi proprietăţile
lor terapeutice.

Însuşirile medicale ale polenului crud

Refacerea florei intestinale

Un întăritor de excepţie pentru copii

 
Lucru destul de puţin cunoscut, polenul crud este un probiotic vegetal. Cercetările
microbiologice de laborator din ultimii ani au dezvăluit un important conţinut în
lactobacili şi bifidobacterii a căror provenienţă se află în stomacul albinelor. Toate
acestea sunt folositoare tubului nostru digestiv, unde polenul crud poate reface flora
habituală. Prin conţinutul său de lactobacili natural dezvoltaţi, polenul crud apicol se
poate lua la întrecere cu iaurtul. Totodată, prezenţa lactobacililor naturali din polen
realizează şi o inhibiţie directă asupra germenilor patogeni din tubul digestiv, cum au
demonstrat experimentele lui Patrice du Sert. În plus, polenul crud conţine câteva
tipuri de drojdii, care la nivelul intestinelor ne protejează contra instalării unor
micoze. Polenul uscat nu exercită aceste acţiuni. Toate aceste micro-organisme sunt
distruse atunci când polenul este încălzit peste 40 grade Celsius, pentru uscare. În
schimb, dacă e păstrat crud, la congelator, ele rămân într-o stare latentă, iar la
decongelare redevin active.

Polenul crud - polivitaminizant

În polenul crud se găseşte o generoasă paletă de vitamine, atât liposolubile - A (şi

provitamina A), D, E, F -, cât şi hidrosolubile - C, P (rutin), acid folic, B1, B2, B3
(PP), B5, B6, B8 (H). Unele dintre ele se găsesc în cantităţi atât de mari, încât 30 g
polen asigură integral doza zilnică recomandată. Vitamina A este cunoscută şi drept
vitamina ochiului. În polenul poliflor se găsesc mari cantităţi de provitamina A; în
unele sorturi (salcâm galben) chiar de 20 de ori mai mult decât în morcovi.
Tocoferolul (E) îşi trage denumirea din grecescul "tokos” care înseamnă "a naşte” şi
este considerat vitamina fertilităţii. Vitamina P (rutin) este trofică a pereţilor tuturor
vaselor de sânge, în special a capilarelor, fiind şi antitrombotică; previne hemoragiile,
cu deosebire cerebrale şi retiniene; menţine metabolismul oxidativ al ţesutului nervos.
Biotina are un rol cheie în metabolismul proteinelor, glucidelor şi lipidelor, precum şi
în procesele de eliminare a bioxidului de carbon. În cantităţi importante se găseşte şi
Vitamina B3 (niacina). Între altele, ea este implicată în protecţia contra mutaţiilor
genetice, fiind utilă în prevenţia cancerului. De asemenea este multă vitamina B1.
Merită menţionat că B1 este pierdut în mod exagerat de către cei care au un regim
alimentar bogat în zahăr rafinat. Acesta este omniprezent azi, chiar şi în produse ce nu
sunt deserturi (muştar, pâine, chipsuri, sosuri...). Carenţa de B1 creată astfel artificial
afectează sever sistemul nervos. Ceea ce este una dintre explicaţiile pentru tulburările
de comportament de la copii şi adolescenţi, astăzi mari consumatori de dulciuri şi
sucuri. Vitamina B9 (acidul folic), de asemenea bine reprezentată în polen, protejează
contra anemiei, trombocitopeniei şi altor anormalităţi sanguine. În privinţa vitaminei
C, dacă se consumă polenul aşa cum este recomandat de regulă, adică dizolvat în apă
şi suc de lămâie, sau într-un suc fresh, se acoperă cea mai mare parte din necesarul
zilnic. Polenul are doar urme de vitamina D, dar joacă un rol important în producerea
ei de către organism, prin stimularea activităţii enzimatice. În mod indirect, polenul
favorizează normalizarea nivelului sanguin de vitamina K antihemoragică, care este
produsă în corp de către flora intestinală. Polenul normalizează flora prin lactobacili şi
o hrăneşte prin nutrienţi.
De menţionat că în zilele noastre carenţele vitaminice sunt multiple. Alimentaţia
modernă este multiplu sărăcită în vitamine, datorită chimizării exagerate din
agricultură, procesărilor multiple din industria alimentară, cât şi aditivării chimice a
alimentelor. În plus, consumul exagerat de alcool, tutun, zahăr rafinat, antibiotice
accentuează carenţele. Medicina convenţională încearcă să compenseze cu vitaminele
şi polivitaminele de sinteză din farmacii. Dar cine poate calcula exact necesarul
fiecărui organism, cine poate spune cât se absorb vitaminele de sinteză şi cât de bine
sunt ele utilizate de organism? Un exemplu in extremis asupra eficienţei lor la
administrarea de lungă durată îl constituie copiii supra-ponderali, datorită hipervita-
minizării. Astăzi, toţi medicii se confruntă cu situaţii patologice tot mai complexe, ce
includ poli-carenţe vitaminice. Cu atât mai util este un polivitaminizant natural, din
care corpul îşi extrage armonios ce şi cât are nevoie.

Polenul crud - polimineralizant

O minune a lui Dumnezeu: albina

 
Absorbţia şi funcţionarea corectă a unor minerale este condiţionată de alte minerale
ori vitamine. Exemplu: absorbţia calciului este dependentă de magneziu, totodată şi de
fosfor, care susţine şi absorbţia fierului; dar şi absorbţia fosforului depinde de calciu.
La fel putem extinde dezbaterea pentru oricare dintre elementele minerale ale corpului
nostru. Dacă facem analize de sânge şi determinăm o carenţă oarecare, să zicem de
calciu, nu înseamnă că dacă luăm calciu singular, problema e rezolvată; trebuie ca şi
restul componentelor aflate în inter-relaţie cu el să fie la niveluri corespunzătoare, spre
a reveni la echilibru. Aceste relaţii se pot normaliza printr-un aport complex de
elemente nutritive, oferite inter-relaţionar la "pachet”, de anumite produse. Polenul
crud este unul dintre cele mai importante.
În polenul crud se găsesc practic toate elementele chimice care constituie corpul
omenesc. De menţionat ca macroelemente minerale Ca, Mg, P, K, Na şi ca
microelemente Cu, Fe, Mn, Ni, S, Se, Si, Zn, B, Co, Cr, I, Mo.
Atrag în mod particular atenţia asupra câtorva dintre ele. Zincul, deşi aflat în organism
în cantităţi foarte mici, mai puţin de 2 g la un adult de 70 de kg, este element
constitutiv pentru mai bine de 200 de enzime din cele peste 1.000 care ne gestionează
viaţa. Seleniul este un antioxidant puternic, lucru cunoscut de multă vreme, aflat în
cantităţi mici în întreaga natură, iar în corpul uman circa 20 mg. După nuca de
Brazilia, polenul este creditat ca a doua sursă naturală de seleniu. Borul, un element
puţin cunoscut, este necesar pentru rezistenţa oaselor, stimulează funcţiile cerebrale şi
vivacitatea mentală, favorizează somnul, contribuie la reglarea secreţiilor de hormoni
sexuali. Se găseşte destul puţin în surse naturale, iar polenul este una dintre ele.

Polenul - aliment funcţional

În medie, polenul poliflor conţine: proteine 23,7%, lipide 4,8%, glucide 27,8%, apă 7-
11%, fibre solubile şi insolubile 13-14%.

Proteinele se găsesc în polen în proporţie mai mare decât în carne, iar mare parte
dintre ele sunt sub formă de aminoacizi, care se absorb direct, fără eforturi din partea
organismului. Bogăţia de aminoacizi întrece în medie de 3 ori oul, brânza şi carnea.
Numărul reacţiilor chimice (cunoscute) care au loc în organismul uman este de
ordinul miilor. Aproape toate acestea sunt catalizate de către enzime. În polen se
găsesc circa 100 de enzime, cât şi co-enzime şi pro-enzime.

Astăzi se ştie tot mai mult despre necesitatea consumării de antioxidante, spre a
preveni îmbătrânirea şi îmbolnăvirile, în special cancerele. Unele dintre cele mai
apreciate sunt vitaminele A şi E, care se găsesc în mari cantităţi în polen. Dar o mai
intensă acţiune antioxidantă o conferă polenului flavonoidele din compoziţia sa. Se
consideră că unele dintre acestea sunt de 200 de ori mai puternice decât vitamina E.
Spre exemplu, comparativ cu alte vegetale cunoscute cu efecte antioxidante, 30 de g
de polen echivalează cu consumul a 1350 g de broccoli... Flavonoidele reduc incidenţa
cancerelor (ex. sân, prostată) asociate regimurilor alimentare bogate în grăsimi
saturate. Fitosterolii din polen reduc absorbţia colesterolului şi influenţează excreţia
de săruri biliare, reducând incidenţa cancerelor rectal şi de colon. Totodată menţin
echilibrul mecanismelor imune.

Ca o mărturie personală, soţul meu şi cu mine consumăm de aproape trei ani câte 50
grame de polen crud la micul dejun, şase zile pe săptămână. Ne-am convins în acest
timp că datorită produselor stupului am reuşit să facem faţă sănătoşi perioadei de greu
efort prin care trecem. În plus, am observat cum, funcţional, întregul corp se aşează pe
o direcţie ce tinde către ideal.

Un alt exemplu practic ce merită reamintit este cura de produse apicole făcută de
apiterapeutul Antonio Couto din Portugalia. În 2009, la vârsta de 47 de ani, s-a decis
să facă un experiment personal: în loc de alimente uzuale, a mâncat timp de 6 luni
doar polen (250 g/zi), miere, puţin lăptişor de matcă şi propolis, şi unele sucuri de
fructe, în care îşi dizolva polenul. Şi-a desfăşurat viaţa normal, analizele de sânge
urmărite lunar au fost impecabile, incluzând şi normalizarea colesterolului în prima
lună, şi a pierdut 7 kilograme din greutate.

În unele ţări din UE, polenul este deja considerat în mod legal aliment. Legislaţia
română include, în mod greşit, polenul în categoria "produselor animale”, chiar dacă
pare evidentă originea sa vegetală. Dată fiind apropierea postului Naşterii Domnului,
am căutat o părere competentă pentru liniştea sufletelor tuturor creştinilor. Părintele
ieromonah Teofan de la Mânăstirea Nera ne-a confirmat că, în mod incontestabil,
polenul se poate considera un produs de sec.
Există hormoni în polen?

Trei sute de flori pentru o granulă de polen

 
Răspunsul simplu este nu. Mai pe larg, vegetalele nu produc şi nu conţin hormoni, în
înţelesul biologiei umane. Ele au în schimb nişte substanţe numite auxine, care ţin sub
control creşterea plantelor. Auxinele se găsesc de regulă în părţile lor tinere, în
seminţe şi polen. Sunt substanţe care pentru om contribuie la reglarea unor funcţii
fiziologice. Un exemplu simplu: la administrare de durată, părul corporal se diminează
la femei şi se fortifică la bărbaţi, iar părul capilar se înfrumuseţează la ambele sexe.

Ce indicaţii are polenul?

Afecţiuni hepatice. Polenul este un foarte puternic hepato-protector şi hepato-trofic,

fiind indicat de la simpla steatoză, hepatite acute şi cronice, până la ciroze şi cancere
hepatice. De asemenea, susţine ficatul, flora intestinală şi întregul organism, prin mul-
tiple mecanisme, în cursul altor terapii convenţionale. Este de mare folos ca adjuvant
în chimio-terapie şi radioterapie, unde efectele favorabile sunt vădite de starea clinică
şi analizele bune de sânge.

Cancerul de prostată - Încă de mult timp, polenul era cunoscut ca eficient în

prevenirea şi tratarea afecţiunilor prostatei. Cercetările de laborator au dezvăluit
câteva dintre mecanismele implicate. Seleniul din polen reface rezervele din testicule
şi canalele adiacente prostatei, de unde se pierde prin spermă. Acesta este un puternic
antioxidant şi anticanceros. Fitosterolii susţin buna funcţionare a prostatei şi reduc
incidenţa hiperplaziei de prostată. Odată cu vârsta se cunoaşte că scade capacitatea
endogenă de sinteză a vitaminei D, care este implicată şi în buna funcţionare a
prostatei, implicit, atunci când lipseşte, în cancerul de prostată. Dar producerea
vitaminei D este favorizată de polen pe căi enzimatice. Vitamina E şi zincul
protejează de asemenea contra cancerului. Flavonoidele din polen, prin acţiunea lor
intens antioxidantă, protejează contra peroxidării grăsimilor saturate, ce sunt implicate
în cancerul de prostată, ca şi în cel de sân.

Cancerul de sân la femei prezintă, sub raport cauzal, unele similarităţi cu cel de
prostată la bărbaţi. Elementele descrise mai sus, cât şi un regim alimentar bogat în
fibre solubile (prezente în polen) şi acizi graşi polinesaturaţi, contribuie la profilaxia şi
tratamentul acestor tipuri de cancer.

Colesterol şi trigliceride - O doză de 30 g polen asigură circa 15% din raţia zilnică de
fibre. Aceasta contribuie la reducerea LDL colesterolului. Polenul tinde să
normalizeze şi nivelurile de trigliceride în condiţiile în care alimentaţia şi stresul sunt
corect gestionate.

Polenul în profilaxia osteoporozei este menţionat de dr. Patrice Percie du Sert în

cartea sa. Studii făcute pe şobolani au demonstrat că polenul previne resorbţia osoasă.
Polenul susţine producerea de vitamina D, cât şi absorbţia şi utilizarea calciului şi
fosforului.

Este un bun trofic pentru creier, lucru remarcat de studenţii în sesiune. Polenul crud
este util în activitatea intelectuală intensă, depresii, pentru reducerea efectelor
stresului prelungit, a oboselii cronice.

Cure de slăbire - persoanele supraponderale, datorită regimului lor alimentar

defectuos, sunt de regulă multicarenţate şi constipate. Polenul le este de mare folos.
Fibrele şi lactobacilii refac flora intestinală şi combat constipaţia. Aşa cum şi practica
o arată direct, el este de folos în curele de slăbire, asociat cu o alimentaţie echilibrată,
dominată de vegetale. În aceste cazuri, polenul poate înlocui una-două mese pe zi.

Polenul crud este indicat în toate stările carenţiale, inclusiv anemii de orice natură. La
femeile cu menstruaţii abundente, îmbunătăţeşte calitatea sângelui şi contribuie la
reglajul funcţiilor hormonale.

Polenul este un bun trofic muscular, fiind adecvat sportivilor şi tuturor acelora care
desfăşoară activitate fizică intensă şi au nevoie de o bună structură musculară. Susţine
şi muşchiul cardiac, hrăneşte bine pereţii tuturor vaselor de sânge. De aceea este
deosebit de util în profilaxia şi tratamentul afecţiunilor cardio-vasculare.

Polenul crud şi alergiile

Este bine de lămurit că alergiile de primăvară sunt determinate de polenurile purtate

de vânt, şi nu de polenurile recoltate de albine. Alergiile la polenurile recoltate de
albine, în special la polenul crud, sunt cazuri rarisime. Aceasta nu trebuie să ne sperie,
aşa cum, de exemplu, nici faptul că unele persoane sunt alergice la căpşuni nu ne face
sa nu le mai savurăm. Dimpotrivă, s-a observat la persoanele cu alergii de primăvară
că dacă consumă curent polen crud (minim 3 linguriţe/zi) fenomenele alergice se
reduc. Polenul crud (nu şi cel uscat) poate fi utilizat în general în terapia alergiilor.

Utilizarea polenului

Polenul poate fi ingerat şi în amestec cu miere

 Păstrarea polenului crud se face la congelator, pentru perioade îndelungate (luni, ani).
Decongelat nu-şi pierde din proprietăţi. Datorită conţinutului scăzut de apă, la
decongelare nu se sparge membrana celulară şi nu apare nici un "suc celular” în care
să se piardă ori să se deterioreze principii active. Patrice du Sert a făcut în laborator 12
congelări-decongelări succesive, fără a se determina nici o degradare. Scos de la
congelator, se poate păstra fără a fi închis ermetic (lactobacilii au nevoie de aer spre a
supravieţui) până la 7-10 zile, la temperatura ambientală (în regim de "cămară”) sau în
frigider.
 Dozele utile în regim obişnuit de viaţă sunt de 2-5 g/zi la copii sub un an, 5-10 g/zi la
copii de 1-10 ani, 10-30 g/zi peste vârsta de 10 ani. În regim de suprasolicitare (fizică
sau intelectuală), cât şi în cure de încărcare nutritivă, cantităţile pot creşte până la 50-
100 g/zi. La fel şi în curele de slăbire, când polenul poate înlocui una-două mese ale
zilei. Este indicat ca persoanele cu probleme de sănătate să ceară sfatul unui medic
apifitoterapeut.

Spre a se absorbi complet din tubul digestiv e bine ca polenul să fie predizolvat în apă
cu suc de lămâie proaspăt, într-un suc fresh, borş sau kefir (iaurt); volumul orientativ
(polen plus lichid): 150 ml pentru 30 g polen. Trebuie să stea la dizolvat minimum 20
de minute. Când este în doză unică, ideal se administrează dimineaţa. Cei care iau
prima dată e bine să crească progresiv dozele şi să înceapă administrarea după ce au
mâncat. Mai târziu, se poate trece la administrarea pe stomacul gol.

Spre a descrie corect şi complet polenul, cu compoziţia, proprietăţile şi acţiunile sale

complexe, ar fi nevoie de un tratat în mai multe volume. Închei acest text, permiţându-
mi să-l citez pe respectatul profesor dr. Mencinicopschi: "Astăzi scapă cine ştie, cine
este informat, nu mai scapă cine poate”...

PASTURA
PÂINEA ALBINELOR - crema

Păstura (painea albinelor) este un produs natural cu o valoare terapeutică şi

antibiotică de trei ori mai mare decât cea a polenului. Conţinutul său bogat în
seleniu ajută la detoxifierea organismului şi stimulează imunitatea.

Indicatii terapeutice ale pasturii:

- Longevitate, creste longevitatea prin administrarea de trei ori pe saptamina -

vezi la categoria longevitate,

- Cresterea imunitatii organismului printr-o cura de 30 zile: dimineata si

seara cate o lingurita, (10 -15grame/zi ),  -  Tratarea afectiunilor tubului
digestiv dimineata si seara cate o lingurita ( 10 - 15 grame/zi),
-  Tratarea anemiei care poate fi vindecata printr-o cura cu pastura de 90 de
zile (cate 10- 15 grame/zi),
-  Hepatitele pot fi ameliorate prin administrarea a 10-30 grame de painea
albinelor, in trei reprize/zi,
-  Detoxifierea organismului datorita continutului de seleniu, un mineral
esential cu puternica actiune antioxidanta.
-  Scaderea efectelor negative in cazul consumatorilor de bauturi alcoolice si
tigari (stimuleaza absorbtia seleniului, lucru deficitar in cazul acestor categorii
de oameni),
 - Benefica in cazul afectiunilor sistemului nervos – se administreaza cate 10
-15 grame/zi

 - Intervine in tratarea calcemiilor– se administreaza cate 10-15 grame/zi.

Doza uzuală recomandată intern este de 10-20 g/zi, (1 lingurita  în doză unică
sau în două reprize, la 30-45 de minute după masă.

  Despre locuitorii din regiunea Caucazului se stie ca au o alimentatie

predominant vegetariana, care include, de asemenea, o cantitate importanta de
alimente crude, cum ar fi fructe, legume, nuci si seminte. Cand acest regim
alimentar este completat de consumul de polen de albine, organismul primeste
toate enzimele necesare pentru digerarea hranei. In 1945, profesorul si biologul
rus Nicholai Tsitsin a publicat un studiu realizat pe 150 de centenari cu varsta de
peste 125 ani, in care se arata ca polenul de albine actioneaza ca un scut de
protectie in fata atacului de cord. Multi dintre centenarii care au facut obiectul
acestui studiu prezentau urme ale unor asa-zise atacuri de cord tacute, care ar fi
ucis pe oricine chiar si la o varsta mai putin inaintata. Centenarii din Caucaz insa
au fost protejati prin consumul de polen de albine. Potrivit lui Tsitsin, multi
dintre centenari fusesera apicultori. In plus, se pare ca satenii din regiunea unde
a fost realizat studiul mancau reziduurile lipicioase care se gasesc pe partea de
jos a stupilor. Dupa cercetari intense, omul de stiinta rus a stabilit ca polenul de
albine, inclus cu regularitate in alimentatia centenarilor, era responsabil, in mare
masura, de varsta incredibila atinsa de acesti oameni. Tsitsin a fost impresionat
si de calitatea vietii centenarilor, pentru ca toate aceste persoane erau active si
aveau o stare de sanatate de invidiat, in ciuda varstei inaintate.
Apimond va ofera PAINEA ALBINELOR crema, un produs ce are in
componenta sa polen, miere, pastura si propolis. Putem spune ca este un produs
asemanator cu reziduul lipicios de pe fundul stupului, pe care il consumau
locuitorii din regiunea Caucazului.

Compoziţia păsturii este asemănătoare cu cea a polenului.Diferenţele în

compoziţie apar datorită:
mierii suplimentare pusă de către albine deasupra fiecărei celule cu polen
(păstură);
 prezenţei temperaturii şi umidităţii ridicate în interiorul stupului ce favorizează
multiplicarea diferitelor bacterii şi a drojdiei în interiorul fiecărei celule de
păstură (aceste bacterii şi drojdii sunt unele prietenoase cu albinele; altele sunt în
mod uzual distruse în mod direct de către polenul însuşi, de către mierea sau
nectarul adăugat sau de urmele de propolis de pe pereţii celulelor fagurilor);
aceste microorganisme vor dezintegra granulele de polen, permiţând astfel
nutrienţilor să fie mai uşor digeraţi de către larve sau adulţi.
Datorită acestei micro-dezintegrări ce are loc înăuntrul fiecărei celule de păstură,
păstura este mult mai bună din punct de vedere al digestibilităţii decât polenul
de albine.Dacă această dezintegrare nu apare, granulele de polen vor fi aproape
complet nefolositoare pentru larve, care nu pot desface cu uşurinţă aceste
"micro-nuci de cocos".amestecării de către albine, în fiecare celulă de păstură,
de diferite tipuri de polen, de obicei de la flori diferite.
 
Indicaţiile păsturii
Indicaţiile principale ale păsturii sunt în alimentaţia copiilor şi acelor persoane
ce suferă de una sau de mai multe boli grave din zona tubului digestiv ( ulcere,
tumori, ciroză etc.) şi ca rezultat nu pot digera corespunzător polenul.
         Păstura are un gust mai acru datorită fermentaţiei specifice care are loc în
fagurii cu polen; este mai bună decât polenul în toate bolile legate de ficat şi de
funcţionarea lui .
         În Medicina Tradiţională Chineză, gustul acru stimulează energia (Qi) a
elementului "Lemn", care ajută funcţionarea următoarelor elemente fizice şi
psihice:
ficat;
vezicula biliară;
muşchi (netezi, striaţi, cardiac) şi tendoane;
ochi;
imaginaţia, creativitatea;
energiile de regenerare.
 
Administrarea păsturii
Păstura este polenul deschis şi transformat biochimic. Polenul are acelaşi tip de
relaţie cu păstura ca laptele cu zerul sau laptele cu iaurtul. Deci, vorbind în
general, păstura este mai nutritivă decât polenul şi este mai uşor de absorbit de
către celulele noastre. Administrarea ei este foarte asemănătoare cu cea a
polenului. Singura diferenţă posibilă este cea legată de dozaj. Pentru efecte
similare, păstura este administrată în doze mai mici decât polenul.
Principalele metode de administrare sunt:
 
Intern:
Pe gură, prin înghiţirea păsturei neprelucrate sau amestecarea ei cu miere sau
cu alte alimente ca iaurtul, cereale, pâine etc.
 Sublingual (amintiţi-vă cazurile chirurgicale sau legate de tumori)
Prin alimentaţie chirurgicală sau artificială, când păstura, polenul, mierea,
lăptişorul de matcă, propolisul şi alte alimente uşor de digerat pot fi
administrate,scurt-circuitând gura, direct în stomac sau în intestinul subţire.
Supozitoare rectale, în cazul pacienţilor cu adenom de prostată
Supozitoare vaginale, în diferite afecţiuni genitale la femei
 
Extern:
În cosmetică, ca şi component al măştilor cosmetice, combinat cu miere şi/sau
lăptişor de matcă, extracte florale etc.
În dermatologie, ca adjuvant nutriţional pentru celulele pielii.
 
Reguli de administrare a păsturii
 
Testarea alergiei la început.
Începerea cu mici cantităţi.
Păstraţi păstura (brută sau combinată) cât mai mult posibil sub limbă, înainte de
a o înghiţi.
 
Reguli de conservare a păsturii
 
Fără căldură
Fără lumină
Fără umiditate excesivă
Fără aer, dacă este posibil (vacuum)
Să fie refrigerat, dar numai în mici recipiente (maximum 100 grame)
Înainte de a fi deschis, recipientul trebuie ţinut la temperatura camerei pentru
30 - 60 de minute pentru a evita evaporarea vaporilor de apă condensaţi
Contraindicaţii
Pentru păstură, contraindicaţiile şi limitele sunt aproape identice ca şi pentru
polen.
Din cauza transformărilor suferite în stup (sub acţiunea bacteriilor specializate),
păstura are unele contraindicaţii şi limite diferite de ale polenului.
Păstura este mai "netedă" decât "asprul" polen deoarece este întotdeauna
deschisă. Fiind deschisă, irită mai puţin mucoasa tractului digestiv în procesele
de digestie şi de absorbţie. Ca rezultat, toleranţa tractului digestiv este crescută.
Totuşi, deoarece păstura poate conţine mici cantităţi de polen ne-deschis, poate
prezenta, în unele cazuri, aceleaşi probleme ca şi polenul, în special cele legate
de alergii.
Pentru a diminua problemele menionate mai sus (alergii + intoleranţa) este
întotdeauna o bună idee ca păstura să fie amestecată cu miere (la început în
raport de 1:10, apoi 1:8, 1:6, 1:4, 1:2, 1:1). Apoi se amestecă ambele cu cantităţi
suficiente de lichide (ceaiuri de plante, sucuri de fructe, apă, iaurt etc.).
Diluarea păsturei conduce la diluarea polenului, astfel posibilele reacţii adverse
vor fi considerabil diminuate. Un alt "truc" este să vă sfătuiţi pacienţii să
folosească separat extract moale de propolis sau tinctură de propolis sau apă de
propolis extrasă direct care are foarte bune proprietăţi antiinflamatorii şi
antialergice.
         Astfel, putem enunţa legile următoare:
Nu permiteţi ca păstura, în cantităţi normale, să ajungă la nivelul nasului
pacienţilor (prin ceai + miere + păstură în inhalaţii, de exemplu), dacă
pacientul are o alergie respiratorie la polen.

Nu permiteţi ca păstura, în cantităţi normale, să ajungă la nivelul

stomacului pacienţilor, dacă pacientul are o alergie digestivă la polen.
Nu administraţi cantităţi mari de păstură celor suferinzi de diabet.
Nu administraţi cantităţi mari de păstură, cel puţin iniţial, persoanelor
suferinde de afecţiuni severe ale tractului digestiv. Trataţi sau amelioraţi
aceste boli mai întâi cu propolis, miere, lăptişor de matcă + ceaiuri de
plante, apoi adăugaţi păstură în dieta lor.
Limite
Păstura nu poate vindeca un ţesut, un organ sau tot corpul mult prea slăbit
pentru a putea să prelucreze prin mecanisme specifice (digestie şi absorbţia
energiei în general).
Păstura nu poate vindeca celule sau ţesuturi îndepărtate dacă nu poate ajunge în
aceste zone; de exemplu, vitaminele, enzimele, energia păsturei nu pot ajunge la
celulele cardiace blocate prin infarct miocardic.
 
Toate contraindicaţiile şi limitele de mai sus sunt mai mult sau mai puţin
relative, şi trebuie judecate în mod specific în relaţie cu starea reală a
pacientului, o stare ce poate fi diferită de la o zi la alta.
Este recomandat să aveţi o relaţie de bună înţelegere cu alergologul local.
 
Ca o concluzie generală, se observă că păstura are indicaţii mai bune decât
polenul, fiind recomandată în tratarea unui spectru larg de afecţiuni

PROPOLISUL
Dintre toate produsele apicole, propolisul este probabil cel mai "medicinal".
Compoziţia sa este un subiect fascinant, proprietăţile farmacologice şi indicaţiile
fiind studiate de mii de cercetători .
Există un număr mare de compuşi ce pot apare în propolis. Greenaway şi colab.,
1990, a spus că având în vedere că exudatele din mugurii diferitelor specii de plop
sunt frecvent asemănătoare în ceea ce priveşte compoziţia calitativă; pot fi foarte
diferite în ceea ce priveşte compoziţia cantitativă, iar aceste diferenţe se reflectă în
compoziţia propolisului ce include exudatul din muguri. Aceste variaţii în
compoziţia propolisului pot fi considerabile. Asemenea diferenţe majore în
compoziţia propolisului au efecte considerabile asupra proprietăţilor. Presupunerea
că uneori compoziţia polenului este asemănătoare cu originea sa (sursa) este
incorectă şi orice experiment asupra propolisului presupus a fi ştiinţific trebuie să
fie detaliat asupra constituenţilor propolisului.
 
Cantitativ, propolisul conţine:
55 % răşini (răşina este un termen folosit pentru substanţe care sunt în mod
obişnuit lipicioase şi insolubile, sau foarte puţin solubile, în apă sau în
solvenţi organici; datorită acestei insolubilităţi, par să fie importante numai
pentru proprietăţile lor structurale) şi balsamuri (Balsamurile sunt lichide
naturale sau substanţe semi-lichide obţinute uzual din scoarţa copacilor prin
metode speciale - Opris, 1990);
7,5 - 35 % ceară (Ushkalova şi Topalova (1978) au arătat că ceara este un
component indispensabil al propolisului, deşi proporţia sa depinde de
regiunea de unde a fost extrasă de albine, metoda de colectare şi de alţi
factori; ei au găsit de asemenea în mostrele de polen colectate din trei
regiuni ale fostei URSS patru tipuri de ceară, diferite una de alta sub
aspectul greutăţii specifice şi solubilităţii în alcool etilic-Ivanov, 1981);
10 % uleiuri volatile (Uleiurile volatile sunt compuşi ce au în mod uzual
mirosuri plăcute)
5 % polen (Nakashima T. şi Nakashima N., 1989,  au arătat că propolisul
Brazilian obţinut de la albinele Africane conţin cantităţi mai mari de polen
decât cel obţinut de la albinele Europene).
5 % acizi graşi;
4,40 - 19 % impurităţi;
terpene, substanţe tip tanin, secreţia glandelor salivare ale albinelor şi
componente  accidentale;
 
Calitativ, propolisul conţine: flavonoide, acizi alifatici şi esterii lor, acizi alifatici
cu lanţ lung, uleiuri volatile cu lanţuri scurte, esterii unor uleiuri volatile cu lanţuri
scurte, acizi aromatici şi esterii lor, acid benzoic şi derivaţi, aldehide, alcooli, acid
cinamic şi derivaţi, alţi acizi şi derivaţi, cetone, fenoli şi compuşi aromatici,
terpene, alcooli sesquiterpenici şi derivaţii lor, terpenoide şi alţi compuşi, compuşi
volatili, hidrocarburi, hidrocarburi alifatice, steroli şi hidrocarburi steroide,
zaharuri, lactone, alfa şi beta - amilaze, aminoacizi, derivaţi ai acizilor nucleici,
vitamine, minerale, transhidrogenaze anaerobe, substanţe H+ donoare, alte
substanţe insolubile în apă şi solvenţi organici, poluanţi.
 
Proprietăţi terapeutice şi curative ale propolisului
 Propolisul, cel mai "medicinal" produs apicol, cu peste 70 de proprietăţi
farmacologice dovedite, are sute de indicaţii şi a fost folosit în scopuri terapeutice
din cele mai vechi timpuri.
În zilele noastre,cercetători şi clinicieni din toată lumea descoperă aproape în
fiecare lună noi proprietăţi şi indicaţii pentru acest produs natural.
Propolisul, un adevărat "protector al vieţii" a fost folosit cu succes în tratamentul
unor boli aparţinând următoarelor domenii medicale:
  Cavitatea bucală
Afte comune recurente cronice
Glosodinii
Herpes labial recurent
Moniliază
Parodontopatii cronice periferice
Stomatite după amigdalectomii
Stomatite ulceroase
Stomatite ulceronecrotice
 
Otorinolaringologie
 Amigdalită acută
Inflamaţia acută a urechii mijlocii
Faringite cronice
Faringite post-traumatice
Hipoacuzie (auz slab)
Infecţii cu virusul Influenza
Laringite cronice
Mezotimpanite
Otite medii cronice supurate
Otite cronice cu mezotimpanite acute
Otite difuze externe
Otite eczematoase difuze externe
Ozenă
Perforaţia traumatică a membranei timpanului
Rinite alergice cronice
Rinite hipertrofice cronice
Rino-faringite cronice
Rino-faringite hipotrofice cronice
Rino-faringo-amigdalită acută
Rino-faringo-amigdalite cronice
Rino-sinuzite alergo-infectate hiperplastice cronice
Sindrom cohleo-vestibular
 
Oftalmologie 
Afecţiuni inflamatorii microbiene ale polului anterior al ochiului
Afecţiuni inflamatorii microbiene ale anexelor oculare
Afecţiuni inflamatorii virale ale anexelor oculare
Afecţiuni inflamatorii virale ale polului anterior al ochiului
Arsuri oculare
Arsuri ale anexelor oculare
Sechele ale herpesului oftalmic
Traumatisme oculare
Traumatisme ale anexelor oculare.
  Boli infecţioase 
Influenza
Herpes Zostere
Heptatite
Salmoneloze
SIDA
Lepră
Tuberculoză
Malarie
Trichomoniaze
Tripanosomiaze
 
Boli pulmonare (Pneumologie)
Astm bronşic
Bronşiectazii
Bronşită astmatică
Endo-bronşite nespecifice
Infecţii cu virusul Influenza
Pneumonii nespecifice
Pneumonii cronice nespecifice
Traheite
Tuberculoză pulmonară
  Afecţiunile aparatului digestiv 
Colite subacute şi cronice
Constipaţie
Gastrite
Ulcer gastro-duodenal
  Ginecologie 
Dureri vaginale post-operatorii
Eroziuni cervicale
Leucoree
Răni greu videcabile după operaţii chirurgicale în sfera ginecologică
Trichomonas vaginalis
Vaginite
  Dermatologie 
Alopecie în spoturi
Alopecie totală
Arsuri şi opăreli
Eczeme
Escarie
Foliculite
Furuncule cronice
Hidroadenite
Hiperkeratoză
Intertrigo (la sugari)
Lupus eritematos
Neurodermite
Piodermite
Radiodermatite
Tuberculoză cutanată (ca şi adjuvant)
Ulcer cronic al gambei
Ulcer trofic
Verucoză
  Radiologie şi radioterapie
Leziuni provocate de radiaţii
Radiodermatite
  Oncologie 
Tumori produse de factori externi ca : virusuri, bacterii, substanţe chimice, radiaţii
etc.
Tumori produse prin slăbirea sistemului imun.
Tumori ce au ca origine epiteliile (pielea), sau/şi endoteliile (mucoasa).
 Toate denumirile medicale de mai sus arată dereglări produse de factori externi
(poluarea, radiaţii, bacterii, virusuri, fungi, căldură excesivă, factori traumatici,
etc.) sau interni (inflamaţii, hiper- sau hipo-funcţia organelor interne, a sistemelor,
a ţesuturilor sau chiar a celulelor etc.).
Propolisul poate îndepărta, diminua sau neutraliza factorii menţionaţi mai sus,
astfel armonizând funcţionarea întregului corp, nu numai a părţilor sale
componente.
Pentru a vindeca sau alina afecţiunile menţionate mai sus propolisul este
administrat pacienţilor după o anumită metodologie.
 
Administrarea propolisului
 
Există două căi principale de administrare a propolisului: internă şi externă.
         Calea de administrare "internă" semnifică faptul că propolisul pătrunde adânc
în organism, până la nivelul oaselor, rinichilor, inimii şi creierului. Administrarea
"internă" înseamnă nu numai administrarea orală sau prin nas (inhalaţii) a
propolisului, dar de asemenea prin anus sau vulvă (ca în cazul supozitoarelor
rectale sau vaginale), sau prin injecţii.
         Administrarea "externă" semnifică faptul că propolisul este aplicat pe piele
şi/sau "orificiile" superficiale: urechile şi ochii (sacul conjunctival).
         Când propolisul este folosit ca protector al membranelor celulare, trebuie să
înţelegem că este important să utilizăm câteva metode, "vehicule" pentru a atinge
"ţintele": celulele, ţesuturile, organele, sistemele ce se află în dizarmonie.
Administrarea internă
  Administrarea orală (pentru a fi înghiţit):
Ca lichid        
1.Extract de propolis în apă
2.Tinctură:
Tinctura de propolis
Mod de preparare:
la 100 g alcool de 80°-86°, se adaugă 20 g propolis întărit, ţinut în frigider.
Alcoolul amestecat cu propolis se introduce într-un vas, se încălzeşte la 30°C-
40°C şi se amestecă bine. Această procedură se repetă într-o săptămână de 6-7
ori După aceea se lasă să se aşeze şi se toarnă lichidul curat.
 
Bolile care le vindecă/ameliorează:
1. Toate bolile interne infecţioase care duc la stări febrile se tratează cu 30
picături pe zi.
2. La menopauză, timp de un an, 10 picături zilnic.
3. La inflamarea prostatei , zilnic 30 picături.
4. La hipertensiune, zilnic 30 picături, până la vindecare.
5. La inflamarea rinichilor şi ficatului, zilnic de două ori câte 40 picături, puse
într-un pahar cu 100 ml apă calda. Până la vindecare.
6. La angină, faringite, gripe sau pentru evitarea unor complicaţii, zilnic de două
ori câte 40 picături, puse într-un pahar cu 200 ml apă caldă şi zilnic de mai
multe ori, gargară.
7. În cazul ulcerului de stomac sau enterite, zilnic 40 picături puse în 100 ml
lapte cald. Se bea pe stomacul gol.
8. Bătăturile, cheratitele se tratează astfel: înainte de culcare se îmbibă o bucata
de vată în tinctura de propolis şi se aşează pe locul dureros, ziua se poate folosi
alifia de propolis (Atenţie, cheratitele rămân încă dureroase zile întregi).
9. La afecţiunile pielii, daca pacientul suportă spirtul, locurile bolnave sunt
frecate cu tinctura de propolis. Afecţiunile dispar repede (în cazul când spirtul
nu este suportat, propolisul trebuie amestecat într-o cremă).
10. După bărbierit, ne spălăm pe faţă , în 100 ml apă caldă adăugam 40-50
picături de tinctură de propolis.
11. În cazul TBC pulmonar, de trei ori pe zi câte 30 picături intern, şi
săptămânal, de două ori se fac inhalaţii cu 100 picături de tinctură de propolis la
litru de apă fierbinte.
12. Omul beat se poate trezi din beţie daca ia 50 picături tinctură de propolis în
100 ml apa rece.
13. În boli micotice între degete, locurile bolnave sunt unse cu tinctura de
propolis.
14. La dureri de stomac, se recomandă 50 picături tinctură de propolis în 100 ml
apa. Durerile dispar repede. Compoziţia este recomandată şi în cazul
parazitozelor intestinale, zilnic de doua ori, pe stomacul gol.
15. La durerile de măsele, se pune o vată îmbibată cu tinctura de propolis
(propolisul curat pus pe gingia dureroasă sau pe măseaua cariată alină durerea şi
împiedică infecţia).

16. În cazul rănilor vechi, se spală rana cu extracţie de lipan, apoi se unge de
mai multe ori cu tinctură de propolis. După o perioadă scurtă, edemele şi
durerile dispar.

17. În cazul arsurilor de gradul 1 rana trebuie unsă de mai multe ori cu tinctură
de propolis. În aceste cazuri se formează vezicule.
18. Când medicamentele făcute din plante sau materiale sintetice nu dau
rezultate. Nu se recomandă în cazul persoanelor alergice. Cei sensibili la
propolis nu le folosesc.
Acţiuni:
Intern: analgezic, antihemoragic, antifungic, antiseptic al căilor respiratorii
medii şi superioare, antiseptic intestinal si urinar, antiviral, bacteriostatic si
bactericid (anihilează streptococii, stafilococii, Salmonella, Proteus), febrifug,
regenerant epitelial, stimulează procesele de regenerare în ansamblu, stimulent
imunitar.
Extern: antiinfecţios puternic şi cu spectru larg, cicatrizant, analgezic,
regenerativ epitelial.
 Indicaţii:
Intern: adenom de prostata (adjuvant), ateroscleroza, boli infecţioase însoţite de
febră, bronşita cronica, cistita, infecţii reno-urinare în general, colita acută şi
cronică, dureri de gât (traheita, faringita), enterita, febra tifoidă (adjuvant), gripa
în faza incipientă, guturai, hepatita de toate tipurile (adjuvant), hipertensiune,
infecţii cu protozoarul Giarda lambria, infecţii virale la nivelul intestinului şi al
tubului digestiv în ansamblu, meningita (adjuvant), nefrita, pielonefrita,
prostata, tulburări de menopauză, tuse chintoasă, tuse convulsivă, tuse uscată.
Extern: aluniţe, amigdalită, cancer mamar (adjuvant), cancer al pielii (adjuvant),
eczeme infecţioase, faringo-amigdalită, laringită, negi.
 
Contraindicaţii:
Alergie la propolis. Pentru a evita fenomenele neplăcute, în cazul în care nu ştiţi
dacă aveţi sau nu intoleranţă la propolis, veţi face un test aplicându-o mai întâi
din abundenţă pe o porţiune mică din piele, urmărind efectele ce apar. În cazul
în care ea nu determină nici un fel de reacţii nedorite (mâncărimi, înroşire,
iritaţie) se poate folosi cu succes.
Băutura de propolis:se recomandă mai mult datorită influenţei sale pozitive în
prevenirea bolilor în perioadele reci !

Radem 15-20 g propolis solid şi îl introducem într-un litru de pălincă de bună

calitate. După astupare, se agită de mai multe ori. Peste câteva săptămâni se
obţine o băutură amăruie, din care se bea un păhărel înainte de culcare.

3.Sirop (ca în siropul pentru tuse)

Ca semi-lichid
Amestec miere-propolis
Extract de propilen-glicol
Ca solid
Propolis brut (mestecat apoi înghiţit)
Pudră din propolisul brut
Granule
Extract de unt de propolis
Tablete cu propolis
Capsule
Extract de propolis micro-incapsulat
Preparate pentru cavitatea bucală
Gumă de mestecat
Pastă de dinţi
Extract apos (uz local)
Tinctură (uz local)
Pentru afecţiunile aparatului respirator
Inhalaţii.
  Administrare intravaginală
Ovule (supozitoare vaginale)
Tablete.
  Administrare intrarectală
Supozitoare.
Injecţii
Injecţii intra-articulare cu extract apos de propolis.
 Administrare externă
  Pentru ochi:
Picături oculare (soluţie oftalmică) (extract apos etc.)
Micelii moleculare pentru tratarea ochilor
Membrană medicală oculară
  Pentru piele:
Creme
Agenţi de protecţie solară
Ruj de buze
Alifii
Pudră de propolis brut (combinat de exemplu cu miere sau ulei de măsline)
Plasturi
Loţiuni
Soluţii
Spray
Săpun
  Pentru pielea şi părul capului:
Şampon
Săpun
Loţiuni
  Pentru ţesuturi:
Electro- şi fonoforeză
Ionoterapie
 Metodele de administrare a propolisului de mai sus pot fi folosite singure sau
combinate cu alte produse naturale (miere, usturoi, ginseng etc.). Amestecurile,
"propolis - alte produse naturale" pot fi realizate ca preparate (ca în cazul farmaciei
de casă) şi/sau ca produse comerciale vândute în farmacii sau în magazine cu
alimente naturale.
Dozajul
Cel mai bun ritm şi dozaj pentru metodele de administrare de mai sus poate fi
stabilit de către apiterapeut şi variază în funcţie de afecţiune, structura pacientului,
caracteristicile funcţionale şi chiar emoţionale.
Deoarece toleranţa la propolis este destul de ridicată (chiar şi 1 gram/Kg greutate
corporală/zi poate fi tolerat), cantitatea de propolis poate să varieze în limite largi
în funcţie de scopurile terapeutice (în unele tipuri de cancere este necesar să se
administreze mari cantităţi de extract de propolis - tincturi).
Propolisul brut (3-10 grame/zi) poate fi înghiţit după ce a fost mestecat 5-20
minute.
Pentru tinctura de propolis 5-50 %, doza este de 5-30 picături, de trei ori pe zi,
între mese, într-o linguriţă de apă sau ceai În unele tipuri de cancere este necesar să
se administreze mari cantităţi de extract de propolis (tincturi).
 
Regulile administrării propolisului
 În primul rând testaţi o posibilă alergie; ca sfat general, similar pentru folosirea
tuturor produselor apicole, este testarea reacţiei alergice folosind numai cantităţi
foarte mici la început. Astfel, se începe cu numai o picătură de tinctură de propolis
diluată într-o lingură de ceai sau de apă, mai puţin de 10-50 mg. În forma naturală
pentru mestecat, sau aplicaţii externe cu unguent numai pe suprafeţe foarte mici ale
corpului.
Începeţi obişnuit cu doze mici, numai dacă nu este o urgenţă care să vă "forţeze
mâna" (o sângerare masivă, de exemplu, internă sau externă; sau arsuri);
Folosiţi câteva "vehicule" (miere, capsule, creme, supozitoare);
Folosiţi metodele de administrare pentru a atinge "ţinta":
- Pe cale orală (cea mai obişnuită);
- Prin piele (alifiile cu propolis "ajută" la pătrunderea în piele prin masaj,
acupresură);
- Prin supozitoare;
- Prin căi fizioterapice (electroterapie, fonoforeză etc.);
Folosiţi câteva tipuri de extract de propolis (apă, alcool, extracte grase) pentru a fi
siguri că aţi introdus "forţat" cea mai mare parte a compuşilor activi, folositori din
propolis;
Fiţi atenţi la cantitatea de propolis "activ" în preparatele comerciale (unele
companii, în dorinţa lor de a obţine profituri maxime, scriu pe etichetă "Propolis"
cu litere mari, dar introduc în produs cantităţi foarte mici de propolis);
Fiţi atenţi la data de expirare a produselor comerciale de propolis (în timp ce
propolisul însuşi este un excelent conservant, alţi compuşi amestecaţi cu el îi pot
micşora durata de viaţă.);
Păstraţi toate produsele cu propolis, în special soluţiile şi/sau preparatele în locuri
reci şi întunecoase (unul dintre principalele grupuri de compuşi activi ai
propolisului sunt bioflavonoidele; în timp ce acestea protejează viaţa animală şi
vegetală de acţiunea distructivă a razelor solare, expunerea excesivă a lor la aceşti
factori fizici le scade eficienţa).
Începeţi un program de detoxifiere înainte de a folosi propolisul; curăţaţi
ţesuturile pe care veţi aplica sau administra propolis (propolisul însuşi este un
remediu de detoxifiere - ajută la detoxifierea corpului, dar pentru a-I creşte
eficacitatea trebuie folosit pe un corp "curat".).
Activaţi circulaţia sângelui (folosind terapia cu venin de albine, masajul,
acupresura, gimnastica etc.) pentru a fi siguri că vor atinge "ţinta" compuşii activi
din propolis, şi că vor ajuta, ideal, toate celulele corpului să se dezvolte;
Activaţi bio-energia organismului ce străbate meridianele prin acupresură,
acupunctură, apipunctură, Shiatsu, Qigong, Yoga etc.
Luptaţi folosind diverse metode psihoterapice împotriva îngrijorării, geloziei,
invidiei, melancoliei, depresiei (conform Medicinei Tradiţionale Chineze aplicată
Apiterapiei, aceste emoţii sunt cei mai mari "consumatori" ai energiilor
propolisului, a compuşilor lui.;
Relaxaţi corpul suficient, dormiţi suficient, pentru a lăsa organismul să prelucreze
eficient toţi compuşii preţioşi ai propolisului;
 
Contraindicaţii
Există aproximativ 1-2% din populaţie cu alergie la propolis, sau cu reacţii
alergice la anumite substanţe ce intră în compoziţia sa, cum este prenil-cafeatul. Ca
rezultat al acestor alergii, propolisul nu este recomandat acelor persoane ce suferă
de asemenea alergii.
Iată câteva reacţii adverse ce pot apare la persoanele alergice după administrarea
de propolis (intern sau/şi extern):
Dermatite de contact la propolis (brut sau cremă, unguent).
Dermatite cosmetice după aplicarea de creme cu propolis, loţiuni etc.
Alergie la inhalarea de propolis cu spasme bronşice.
Mucozităţi orale cu ulceraţii (tablete cu propolis, propolis de mestecat).
Eczeme ocupaţionale la apicultori (propolis natural).
Hipotensiune arterială (propolisul este spasmolitic şi astfel scade nivelul presiunii
arteriale).
Limite
Limitele folosirii propolisului sunt similare cu cele specificate pentru miere sau
polen:
Organismul slăbit
Absorbţie ineficientă
Obstacole în calea zonelor "ţintă"
Administrare incorectă
 
LAPTISORUL DE MATCA
Lăptișorul de matcă este o secreție produsă de albine care este utilizată pentru a
hrăni reginele, atât adulte cât și în stadiul de larvă.
Este secretat în glandele albinelor lucrătoare, și folosit pentru a hrăni toate larvele
din colonie.
Lăptișorul de matcă reprezintă un produs apicol de excepție, care are cel mai mare
conținut de vitamine raportat la unitatea de volum. Are proprietăți
imunostimulatoare și vindecătoare excepționale, iar efectele sale asupra corpului
uman sunt mai mult decât benefice.
Lăptisorul de matcă reprezintă hrana reginei stupului. Tot cu lăptișor de matcă sunt
hrănite și larvele, însă numai în primele trei zile de viață, ulterior hrănindu-se cu
miere și polen. Lăptișorul de matcă este o substanță secretată de glandele
hipofaringiene ale celor mai tinere albine, în zilele a șasea și a patrusprezecea de
viață, substanță cu care va fi hrănită matca și puietul în primele trei stadii de
dezvoltare larvară.
Dacă am analiza cât trăieste o matca în comparație cu o albină lucrătoare, am
constata că există o diferență de până la zece ori. Concret o matcă poate trăi între 4
și 6 ani, iar o albină trăieste în medie circa 40 de zile. Matca nu se naște matcă, ci
este și ea o albină ca oricare alta. Însă, în funcție de evoluția ei în acele prime trei
zile de stadiu de larvă, când este hranită cu laptișor de matcă, o albină va fi aleasă
să fie regina stupului, iar albinele doici (cele care secretă lăptișorul de matcă) o vor
hrăni din acel moment exclusiv cu acest elixir apicol. Așadar efectele lăptișorului
de matcă vorbesc de la sine în acest exemplu.
Cunoscut drept „elixir al tinereţii”, lăptişorul de matcă este deosebit de apreciat
atât în medicina naturistă, cât şi în industria cosmeticelor, valoarea sa fiind
asigurată de compoziţia chimică complexă şi variată.
Lăptişorul de matcă este o substanţă secretată de glandele hipofaringiene ale
albinelor şi este destinat hrănirii larvelor tinere şi matcilor adulte. El este folosit
imediat ce este secretat şi nu este niciodată stocat, precum celelalte produse ale
stupului.
Compoziţialăptişorului de matcă
Produs cu aspect vâscos, de culoare alb-cremoasă şi gust acrişor, lăptişorul de
matcă are în compoziţia sa elemente esenţiale precum: acetilconila (cu rol în
transmiterea influxului nervos), substanţe cu acţiune antibiotică şi antibacteriană,
lipide, între care se pot menţiona acizii graşi nesaturaţi superiori, în special
Omega3, fosfolipide, procursori hormonali şi factori de creştere alături de enzime
şi microelemente precum: K, Ca, Na, Zn, Fe, Cu, Mn – cu o preponderenţă clară a
potasiului.
Un fapt mai puţin cunoscut este acela că lăptişorul de matcă este mai bogat în
complexul de vitamine B - respectiv B1, B2, B3, B5, B6, B8, B12 - decât drojdia
de bere.
Acidul Pantotenic (vitamina B5), se transformă în coenzima A, în organism,
acţionând benefic asupra sistemul nervos şi glandelor suprarenale, de unde şi
denumirea de "vitamină antistres". De asemenea, participă la formarea şi
regenerarea pielii şi mucoaselor, în metabolismul lipidic. Lăptişorul de matcă este
cunoscut ca produsul natural cel mai bogat în vitamina B5.
Lăptişorul de matcă este singurul produs natural care conţine substanţa 10 HDA
acid, fapt ce transformă lăptişorul de matcă într-un super aliment.
În compoziţia lăptişorului de matcă se găsesc şi aminoacizi, substanţe
indispensabile în sinteza proteinelor, ce reprezintă piatra de temelie a masei
musculare.
Opt dintre aceşti aminoacizi au fost identificaţi ca fiind esenţiali, întrucât nu pot fi
sintetizaţi în organismul omului şi trebuie asimilaţi zilnic din alimente.
Efectele terapeutice ale lăptişorului de matcă:
-          Rezistenţă la efort (examene, competiţii sportive);
-          Tonifiant psihic, sexual şi intelectual;
-          Refacerea organismului după intervenţii chirurgicale şi tratamente agresive;
-          Menopauză şi anemii;
-          Reface celulele nervoase;
-          Reduce colesterolul din sânge;
-          Contribuie la metabolismul celular.
Lăptişorul de matcă – mod de administrare
Doza de întreţinere cu lăptişor de matcă este de 0,5 – 1 g pe zi (1-2 linguriţe) la
adulţi şi de 0,5 g pe zi (o linguriţă) la copii, sublingual, cu 30 de minute înainte de
prima masă a zilei.
Opţional, lăptişorul de matcă se poate amesteca cu miere, fără a-i altera
proprietăţile terapeutice. Se amestecă 10 g lăptişor de matcă cu 500 g miere până la
omogenizare şi se consumă 1-2 linguri pe zi. Lăptişorul de matcă se recomandă în
cure de minim 6 săptămâni, primăvara şi toamna.
Graţie proprietăţilor sale regeneratoare şi tonifiante, lăptişorul de matcă este folosit
şi în compoziţia cremelor, loţiunilor, măştilor ce se adresează tenurilor ridate
prematur sau a tenurilor aspre, lipsite de supleţe

LAPTISOR DE MATCA
Lăptişorul de matcă este hrană exclusivă a matcii (regina albinelor), care trăieşte 6,
7 sau chiar 8 ani. Larvele de albine sunt hrănite cu lăptişor de matcă până la vârsta
de 3 zile, iar albinele trăiesc doar 4-6 săptămâni. Deşi este comparat adesea cu
mierea, lăptişorul de matca îi depăşeşte cu mult proprietăţile – este un aliment-
medicament complet.
Substanţele active din lăptişor
Specialiştii au studiat compoziţia acestui elixir şi au constatat că acesta conţine cei
mai importanţi nutrienţi dăruiţi omului de natură:
- Acetilcolina, o substanţă care deţine un rol important în transmiterea influxului
nervos, atât în sistemul nervos central, cât şi în cel periferic. De aceea, curele
intensive cu lăptişor de matcă au efecte extraordinare asupra sistemului nervos.
- Un fapt mai puţin cunoscut este că lăptişorul de matcă este mai bogat în
complexul de vitamine - respectiv B1, B2, B3, B5, B6, B8, B12- decât drojdia de
bere. Dintre acestea, cea mai importantă este vitamina B5 (acidul Pantotenic), care
acţionează benefic asupra sistemului nervos şi a glandelor suprarenale; de aceea,
B5 a primit şi numele de „Vitamina antistres”.
- Lăptişorul de matcă mai conţine: 15% zahăr, 6% lipide, 12-13% proteine,
alcătuite din 17-20 de aminoacizi esenţiali, necesari pentru buna funcţionare a
organismului, precum şi minerale şi colagen, o substanţă care protejează tinereţea
tegumentului, a părului şi a unghiilor.
- 10 HDA, o substanţă activă importantă, care-l trece în categoria superalimentelor.
Aceasta combate bacteriile, ciupercile şi viruşii. Printre substanţele active,
lăptişorul de matcă mai conţine hormoni şi fermenţi
Beneficiile oferite de lăptişorul de matcă:
Lăptişorul de matcă este un tonic care încetineşte procesele de îmbătrânire şi de
senilitate şi îmbunătăţeşte memoria. Alte efecte terapeutice ale lăptişorului de
matcă sunt:
-Creşte rezistenţa organismului, vigoarea fizică şi scade senzaţia de oboseală;
-Combate îmbolnăvirile cu micoze şi fortifică sistemul imunitar;
-Are efect antiinflamator şi accelerează vindecarea inflamaţiilor articulare de
origine reumatică; -Ajută la reducerea nivelului colesterolului rău din sânge;
-Acţionează benefic în afecţiunile cardiace, psihice şi nervoase;
-Este benefic pentru ochi;
-Accelerează vindecarea rănilor şi a oaselor lezate;
-Este şi un elixir al tinereţii tenului, foarte apreciat în industria cosmeticelor
Utile
- Lăptişorul de matcă pur se păstrează la frigider şi se omogenizează cu miere: 10 g
lăptişor pur în 500 g miere. Se administrează dimineaţa, câte o linguriţă sublingual,
timp de 30 de zile
Cunoscut drept „elixir al tinereţii”, lăptişorul de matcă este deosebit de apreciat
atât în medicina naturistă, cât şi în industria cosmeticelor, valoarea sa fiind
asigurată de compoziţia chimică complexă şi variată.
Lăptişorul de matcă este o substanţă secretată de glandele hipofaringiene ale
albinelor şi este destinat hrănirii larvelor tinere şi matcilor adulte. El este folosit
imediat ce este secretat şi nu este niciodată stocat, precum celelalte produse ale
stupului.
Compoziţialăptişorului de matcă
Produs cu aspect vâscos, de culoare alb-cremoasă şi gust acrişor, lăptişorul de
matcă are în compoziţia sa elemente esenţiale precum: acetilconila (cu rol în
transmiterea influxului nervos), substanţe cu acţiune antibiotică şi antibacteriană,
lipide, între care se pot menţiona acizii graşi nesaturaţi superiori, în special
Omega3, fosfolipide, procursori hormonali şi factori de creştere alături de enzime
şi microelemente precum: K, Ca, Na, Zn, Fe, Cu, Mn – cu o preponderenţă clară a
potasiului.
Un fapt mai puţin cunoscut este acela că lăptişorul de matcă este mai bogat în
complexul de vitamine B - respectiv B1, B2, B3, B5, B6, B8, B12 - decât drojdia
de bere.
Acidul Pantotenic (vitamina B5), se transformă în coenzima A, în organism,
acţionând benefic asupra sistemul nervos şi glandelor suprarenale, de unde şi
denumirea de "vitamină antistres". De asemenea, participă la formarea şi
regenerarea pielii şi mucoaselor, în metabolismul lipidic. Lăptişorul de matcă este
cunoscut ca produsul natural cel mai bogat în vitamina B5.
Lăptişorul de matcă este singurul produs natural care conţine substanţa 10 HDA
acid, fapt ce transformă lăptişorul de matcă într-un super aliment.
În compoziţia lăptişorului de matcă se găsesc şi aminoacizi, substanţe
indispensabile în sinteza proteinelor, ce reprezintă piatra de temelie a masei
musculare.
Opt dintre aceşti aminoacizi au fost identificaţi ca fiind esenţiali, întrucât nu pot fi
sintetizaţi în organismul omului şi trebuie asimilaţi zilnic din alimente.
Efectele terapeutice ale lăptişorului de matcă:
-          Rezistenţă la efort (examene, competiţii sportive);
-          Tonifiant psihic, sexual şi intelectual;
-          Refacerea organismului după intervenţii chirurgicale şi tratamente agresive;
-          Menopauză şi anemii;
-          Reface celulele nervoase;
-          Reduce colesterolul din sânge;
-          Contribuie la metabolismul celular.
Lăptişorul de matcă – mod de administrare
Doza de întreţinere cu lăptişor de matcă este de 0,5 – 1 g pe zi (1-2 linguriţe) la
adulţi şi de 0,5 g pe zi (o linguriţă) la copii, sublingual, cu 30 de minute înainte de
prima masă a zilei.
Opţional, lăptişorul de matcă se poate amesteca cu miere, fără a-i altera
proprietăţile terapeutice. Se amestecă 10 g lăptişor de matcă cu 500 g miere până la
omogenizare şi se consumă 1-2 linguri pe zi. Lăptişorul de matcă se recomandă în
cure de minim 6 săptămâni, primăvara şi toamna.
Graţie proprietăţilor sale regeneratoare şi tonifiante, lăptişorul de matcă este folosit
şi în compoziţia cremelor, loţiunilor, măştilor ce se adresează tenurilor ridate
prematur sau a tenurilor aspre, lipsite de supleţe.
Compozitia laptisorului de matca
In compozitia laptisorului de matca intra 60-70% apa, 10-23% zahar, 9-18%
proteine, aminoacizi, 4-8% grasime, oligoelemente si vitamine. Dintre vitamine,
cele mai prezente sunt vitaminele B. Laptisorul de matca are cea mai mare
concentratie de vitamina B5 dintre toate produsele naturale cunoscute.
Indicatii
Laptisorul de matca este un puternic stimulator de celule stem. Se recomanda in
diabet zaharat, aplazie medulara, atero si artero scleroza, boli cronice ale cailor
aeriene superioare, insuficienta renala cronica, gingivita hemoragica, boli
pulmonare cronice nespecifice, boli infectocontagioase, distrofii, malnutritie la
sugari, frigiditate, sterilitate, cosmetica.
Administrat intern, laptisorul de matca reduce seboreea excesiva si opreste albirea
prematura a parului. Amestecat cu miere de albine, laptisorul ajuta la stoparea
caderii parului.
Laptisorul de matca este contraindicat in cazul femeilor gravide si a mamelor ce
alapteaza, astmului bronsic la copii, si in mai multe afectiuni glandulare
Laptisorul de matca, fantana de tinerete a naturii
Laptisorul de matca este binecunoscut de-a lungul istoriei drept fantana mistica a
tineretii. Laptisorul de matca este hrana exclusiva si unica a reginei albinelor, de
care albinele lucratoare pot beneficia numai in primele lor zile de existenta, ca
larve. Drept rezultat al acestei nutritii speciale, reginele difera de albinele
lucratoare sub mai multe aspecte: reginele sunt aproximativ de doua ori mai mari,
depun aproximativ 2000 de oua pe zi (albinele femele lucratoare fiind nefertile) si
traiesc pana la 5 sau 8 ani (de aproximativ 40 de ori mai mult decat albinele
lucratoare).
Aceste proprietati extraordinare au facut ca laptisorul de matca sa capete reputatia
de elixir al tineretii. Popoarele antice au observat benefi ciile aproape miraculoase
ale laptisorului de matca in cadrul stupului si foloseau cu regularitate laptisorul de
matca pentru hrana si in scopuri terapeutice. Era folosit pe scara larga pentru
incetinirea procesului de imbatranire si ca un aport de energie cu totul natural.
Recent stiinta moderna a inceput sa dezvaluie misterul istoric din spatele acestei
substante uimitoare, ca sursa de sanatate si longevitate.
Se stie ca egiptenii, faimosi pentru secretele lor de frumusete, foloseau laptisorul
de matca in tratamentele lor de ingrijire a pielii, pentru a imbunatati vitalitatea si
aspectul si pentru a-si mentine pielea hidratata si protejata, chiar si in cele mai
aspre conditii din desert. Se credea ca laptisorul de matca mentine trupul faraonului
tanar si frumos chiar si in lumea de dincolo si au ajuns chiar sa aseze laptisorul de
matca langa trupul lui, impreuna cu cele mai pretioase obiecte de aur si bijuterii
regale.
Acest elixir era folosit in mod obisnuit pentru mumificarea membrilor familiei
regale si a elitei politice. Legenda spune ca laptisorul de matca era secretul tineretii
eterne a reginei Cleopatra; slujnicele acesteia erau legate prin juramant sa pastreze
secretul reginei legendare a Egiptului, care a sedus cei mai puternici barbati din
lumea antica. Daca ar fi indraznit sa divulge secretele reginei, ar fi fost pedepsite
sever sau chiar executate.
Laptisorul de matca era recomandat in medicina naturala si ca emolient, ca
substanta hidratanta si hranitoare, in scopuri cosmetice

Grecii antici numeau laptisorul de matca „sursa tineretii vesnice” sau „simbol al
vietii” si il foloseau precum ambrozia, hrana zeilor, pentru a-si imbunatati si
prelungi durata vietii. Laptisorul de matca era recomandat des in medicina naturala
si ca emolient, ca substanta hidratanta si hranitoare, in scopuri cosmetice. Potrivit
lui Hipocrate, laptisorul de matca este „un medicament virtuos, cu puterea de a
prelungi viata”; Aristotel il recomanda impotriva bolilor de piele.
In mitologia Romei antice, Jupiter a transformat-o pe Melissa, o fata de o
frumusete rapitoare, in albina, ca sa poata produce substanta vindecatoare
miraculoasa. Romanii o numeau „sucul dulce al vietii” si popoarele din China si
Persia antica recunosteau proprietatile neegalate antiimbatranire si hranitoare ale
laptisorului de matca. Pana in prezent, in multe culturi, acest secret stravechi este
transmis in continuare din generatie in generatie.

Rezultatul direct al acestor proprietati este acela ca laptisorul de matca poate fi

folosit cu succes in produsele de ingrijire a pielii, pentru tratarea ridurilor si pentru
a ajuta la combaterea procesului de imbatranire. De asemenea, este folosit pentru a
ajuta vindecarea, refacerea si hidratarea pielii uscate, mature si deteriorate.
Intensifica procesul de refacere naturala a celulelor, imbunatatind tonusul si creand
o piele cu un aspect mai tanar si mai moale. Hraneste si revitalizeaza scalpul,
mentinand parul sanatos si imbunatatindu-i cresterea
Laptisorul de matca in ingrijirea corpului

Proprietati benefice

Laptisorul de matca este o secretie alb-laptoasa a glandelor mandibulare ale

albinelor lucratoare din specia Apis mellifera L. Este folosit pentru a stimula
cresterea si dezvoltarea reginei albinelor si a larvelor. Folosirea laptisorului de
matca pentru piele are multe beneficii, atat in cadrul regimului zilnic de
infrumusetare si ingrijire, cat si in scopul de a grabi vindecarea diverselor
probleme ale pielii. Are proprietati hidratante, hranitoare, de intinerire, calmante si
vindecatoare, datorita compozitiei sale bogate si pretioase. Laptisorul de matca este
o substanta naturala, care contine diverse substante nutritive, hormoni de plante si
vitamine esentiale corpului. Principalele componente ale laptisorului de matca sunt
zaharurile, proteinele si lipidele.
Laptisorul de matca furnizeaza aminoacizi esentiali, care sunt ingredientele de
baza ale colagenului. Colagenul este indispensabil pentru mentinerea fermitatii
pielii, sustinand tesutul conjunctiv al acesteia. O echipa de oameni de stiinta
japonezi a descoperit ca laptisorul de matca poate ajuta la sintetizarea de colagen
nou din fi broblastele pielii. Datorita capacitatii de a ajuta repararea tesuturilor, se
considera ca laptisorul de matca contribuie la incetinirea procesului de imbatranire
imbunatatind refacerea, textura si tonusul pielii, intinzand liniile fine si reducand
aparitia ridurilor. Ajuta la pastrarea hidratarii si intareste capacitatea pielii de a
retine apa, imbunatatindu-i astfel aspectul general, facand-o moale, supla si neteda.
S-a demonstrat ca acizii nucleici prezenti in laptisorul de matca au un impact
semnificativ asupra ridurilor, sustinand aspectul tanar si sanatos al pielii.
Abundenta de vitamine si minerale continute in laptisorul de matca hraneste si
revitalizeaza pielea, facandu-l un component ideal pentru produsele cosmetice si de
ingrijire a pielii. Include multe oligominerale, cum ar fi sulf, zinc, mangan si fier,
care sunt esentiale pentru frumusetea pielii, ajutand regenerarea celulelor si a
tesuturilor si imbunatatind producerea de colagen. Laptisorul de matca contine
numeroase vitamine excelente pentru piele, inclusiv toate vitaminele grupei B si, in
special, acidul pantotenic (B5), care este deosebit de benefic pentru a stimula
cresterea parului. De asemenea, este o sursa de acizi grasi esentiali hranitori si de
hidroxi-acizi grasi, cum ar fi acidul trans-10-hidroxi-delta-2-decenic (DHA),
cunoscuti pentru protejarea pielii impotriva deshidratarii.
Se considera ca laptisorul de matca contribuie la incetinirea procesului de
imbatranire, imbunatatind reinnoirea, textura si tonusul pielii, netezind liniile fine
si reducand aparitia ridurilor.

In afara de beneficiile binecunoscute aduse frumusetii, laptisorul de matca are si

proprietati uimitoare de protejare si vindecare a dermei si s-a descoperit ca are o
puternica actiune antibacteriana naturala. Unii cercetatori sustin ca laptisorul de
matca ajuta la combaterea dezvoltarii bacteriilor care pot cauza diverse probleme
ale pielii. Studiile clinice au constatat ca laptisorul de matca este eficient in tratarea
si atenuarea unei mari diversitati de eruptii si afectiuni ale pielii, cum ar fi eczeme,
dermatite si eriteme, dar si in accelerarea procesului de vindecare a arsurilor,
taieturilor, zgarieturilor si infectiilor, datorita actiunii lui antiinflamatoare si
antioxidante.
Gama de ingrijire cu laptisor de matca este o gama exclusiva si completa de
produse naturale de ingrijire corporala, menite sa ajute la mentinerea sanatatii,
tineretii si la refacerea pielii; sa regenereze si sa hraneasca parul, cu ajutorul
proprietatilor active exceptionale ale laptisorului de matca. Laptisorul de matca
organic are o multitudine de proprietati de hranire, revitalizare si refacere a
epidermei; are efect de intinerire asupra pielii foarte uscate si mature si ajuta la
reducerea la minimum a aparitiei ridurilor; restabileste nivelul natural de hidratare
a corpului si contribuie la regenerarea pielii, ajutand producerea de colagen si
conferindu-i un aspect mai moale, mai neted si mai tanar. Reface starea naturala a
parului, patrunzand in fi brele capilare pentru a hrani si intari parul tern, uscat si
deteriorat.
Dr. Organic foloseste doar cele mai fine materii prime naturale si organice.
Provenite din intreaga lume, toate ingredientele sunt testate individual, cu
rigurozitate, pentru a asigura conformitatea cu principiile noastre stricte de calitate.
Combinate cu cele mai noi metode stiintifice de extragere, produsele Dr. Organic
sunt astfel concepute incat sa asigure retinerea tuturor compusilor activi, pentru a
crea produse care sunt intr-adevar functionale. Produsele Dr. Organic nu sunt
testate pe animale si nu contin substante chimice dure, ingrediente animale,
ingrediente modificate genetic, uleiuri minerale sau parabeni.

Organic Royal Jelly Day Cream (crema de zi):

Crema hranitoare, pe baza de laptisor de matca organic, imbogatita cu Aloe Vera,
unt de shea, ulei de argan, ulei de avocado, trifoi rosu, iarba neagra, muschi
irlandez, propolis, miere, vitamina C, vitamina E plus uleiuri esentiale de cedru,
lamaie, muscata, patchouli, portocala amara si santal. Excelent hidratant pentru
pielea obosita sau stresata, ajuta la redobandirea elasticitatii si totodata combate
radicalii liberi. Produsul ajuta semnificativ la imbunatatirea aspectului pielii
imbatranite, facand-o sa arate mai radianta, mai luminoasa si mai tanara.
Eye Serum (ser de contur pentru ochi):
Un complex antiimbatranire epigenetic revolutionar, pe baza de laptisor de matca
organic, combinat cu Aloe Vera, ceara de hrisca, ulei de papaya, ceai verde, ulei
din seminte de bumbac, pantenol, gotu kola, propolis, miere, trifoi rosu, iarba
neagra, vitamina C, plus uleiuri esentiale de cedru, lamaie, muscata, patchouli,
portocala amara si santal. O crema usoara, menita sa hraneasca si sa netezeasca
pielea delicata din jurul ochilor; ajuta la diminuarea liniilor fine si a ridurilor si
incurajeaza stabilitatea colagenului; reduce pungile si cearcanele de sub ochi,
asigurand totodata fermitate si protectie indelungata.
Organic Royal Jelly Cellulite Cream (crema anticelulitica):
Crema pentru masaj, produsa din laptisor de matca organic certificat, amestecat cu
extract de Lotus Maritimus, cofeina, Aloe Vera, unt de shea, unt de cacao, trifoi
rosu, iarba neagra, miere, propolis, plus uleiuri esentiale de cedru, lamaie, muscata,
patchouli, portocala amara si santal. O crema bogata pentru aplicare zilnica, pentru
a combate celulita, imperfectiunile pielii si aspectul de coaja de portocala. Formula
acesteia imbunatateste circulatia, sporind alimentarea cu substante nutritive si
oxigen a tesutului. Detoxifica tesutul conjunctiv si imbunatateste drenajul limfatic.
Ajuta la indepartarea aspectului de coaja de portocala, subtiaza silueta si ajuta la
reducerea dimensiunii feselor si coapselor.
Organic Royal Jelly Skin Whitening Cream (crema cu efect de albire):
O crema deosebit de eficienta, cu o formula care lumineaza pielea in mod natural
in timp, pe baza de laptisor de matca organic, Algowhite, Aloe Vera, ulei de
migdale dulci, muschi irlandez, lemn dulce, strugurele ursului, dude, trifoi rosu,
iarba neagra, miere, propolis, plus uleiuri esentiale de cedru, lamaie, muscata,
patchouli, portocala amara si santal. Stimuleaza refacerea celulelor, incurajand
reducerea melaninei; imbunatateste exfolierea naturala a pielii, eliminand scuamele
pigmentate. Aceasta formula deschide petele de batranete si petele hepatice, petele
cauzate de soare, urmele de cosuri si cicatricele vechi, facand pielea mai alba, mai
curata, mai neteda si mai luminoasa.
Organic Royal Jelly Soap (sapun):
Sapun antibacterian si regenerant, pe baza de laptisor de matca organic, combinat
cu extracte de ingrediente bioactive si naturale superioare, cum ar fi mierea, trifoiul
rosu si iarba neagra. Laptisorul de matca contine o multitudine de vitamine,
aminoacizi si antioxidanti. De asemenea, ajuta pielea sa absoarba si sa retina apa.
Acest sapun solid unic produs din nectarul reginei albinelor regenereaza si reface
fermitatea si elasticitatea naturala a pielii.
Organic Royal Jelly Shampoo (sampon):
Sampon echilibrant si stimulant, cu o formula ce contine laptisor de matca organic,
Aloe Vera, trifoi rosu, iarba neagra, vitamina C, plus uleiuri esentiale de cedru,
lamaie, muscata, patchouli, portocala amara si santal. Acest sampon reparator
regenereaza structura naturala de cheratina si stimuleaza in profunzime matricea
intercelulara, pentru o senzatie completa de sanatate si vitalitate, perfect
echilibrata, a parului si scalpului; confera parului un luciu sanatos, facandu-l
matasos si moale la atingere si foarte usor de coafat.
Organic Royal Jelly Conditioner (balsam pentru par):
Balsam pentru par restructurant, util pentru
parul uscat si deteriorat, pe baza de laptisor de
matca organic, Aloe Vera, unt de shea, unt de
cacao, proteine din lapte hidrolizate, pantenol,
miere, ulei din seminte de floarea-soarelui,
trifoi rosu, iarba neagra, vitamina C, vitamina
E, plus uleiuri esentiale de cedru, lamaie,
muscata, patchouli, portocala amara si santal.
Un balsam de par deosebit de eficient, care
ajuta la redobandirea fortei si elasticitatii
parului si mentinerea hidratarii. Blanda, dar si
generoasa, aceasta formula descurca parul, facandu-l matasos, fara a-l intinde.
Reface starea naturala a parului, penetrand fibrele, pentru a hrani, refortifica parul
tern, deshidratat si deteriorat. Infrumuseteaza parul si il ingrijeste, il hraneste in
mod organic si il face vizibil mai sanatos.
Royal Jelly Lip Serum (ser pentru conturul buzelor):
Un produs intens hidratant si reparator pentru buze, pe baza de laptisor de matca
organic, unt de shea, unt de mango, ginseng si ulei esential de portocala dulce.
Acest ser pentru buze cu aroma dulce are o formula cu ingrediente hranitoare, care
patrund si ingrijesc zona delicata a buzelor si creeaza o bariera de protectie
impotriva factorilor de mediu. Ofera o hidratare intensa si o protectie antioxidanta
a buzelor, ajuta la restabilirea supletii si pastreaza aspectul sanatos al pielii.

Descriere Laptisor de matca pur Albeena:

Laptisorul de matca pur este un produs apicol de exceptie, fiind una dintre cele mai
importante tipuri de hrana din stup. Laptisorul de matca pur este singurul aliment
cu care regina stupului se hraneste pe toata durata vietii. El este secretat de albinele
lucratoare si este destinat exclusiv reginei, pentru a-i asigura o viata lunga si
calitati reproductive deosebite.
Proprietatile extraordinare ale laptisorului de matca fac reginele sa traiasca pana la
5 ani (fata de 40 de zile, cat traieste o albeena lucratoare) si sa aiba calitati
reproductive deosebite deoarece o matca poate depune pana la 2000 de oua pe zi.
Aceste proprietati ne-au determinat sa introducem hrana vie (asa cum Albeena a
denumit laptisorul de matca) in alimentatia noastra, pentru a beneficia de un produs
pur, de exceptie.
Laptisorul de matca pur Albeena este o Hrana Vie
Acest concept are la baza ideea de aliment in starea lui proaspata, naturala si
nealterata  asa cum stupul ni-l ofera.Laptisorul este recoltat si ambalat pentru dvs.
fara a suferi niciun proces de transformare.
Odata consumat, laptisorul de matca este foarte bine tolerat de catre organismul
uman, intrucat contine elemente perfect asimilabile care ofera un raport optim al
nivelului de vitamine, minerale, precum si alte substante necesare, pe care corpul
nostru nu le poate sintetiza.
Recomandarea medicilor apiterapeuti
In prezent, majoritatea medicilor apiterapeuti recomanda si folosesc laptisorul de
matca pur in tratarea multor afectiuni severe, iar nenumarate studii confirma
proprietatile extraordinare pentru care laptisorul de matca pur le are.
Indicatii:
*imunitate
*sistem nervos
*stress
* cresterea performantei fizice si psihice
* cresterea poftei de mâncare
*rezistenta organismului la infectii virale si gripa,
*reducerea colesterolul din sânge
 *refacerea organismul dupa interventii chirurgicale si tratamente agresive
*combaterea surmenajului, asteniei
*ajutor pentru corp, la menopauza
*disfunctii sexuale
*stari de oboseala, anemii sau anorexii.
Efecte:Antitumoral, antiinflamator, antianemic, antidepresiv, anti-imbatranire,
reglator hormonal, afrodiziac, creste pofta de mancare, vitaminizant, energizant,
imunoreglator, antibacterian, antiviral.
Compozitie: 100 % laptisor de matca pur.
Tabel de compozitie Laptisor de matca pur Albeena
Caracteristici Cantitate
Apa 66,4 %
Cenusa 1%
Proteine 14,7 %
Lipide 2.7 %
Glucoza 5,4 %
Fructoza 5,8 %
Zaharoza 1,3 %
Acid 10-Hidroxi- 1,46%
2-Decenoic
 PH 4,2
Vitamine B1, B2, B6, B12, C
Minerale (in Potasiu, Calciu, Sodiu, Magneziu, Zinc, Fier, Cupru,
ordine Mangan
descrescatoare a
cantitatii)
Nu contine urme de pesticide, antibiotice, ceara, spori de mucegai sau alte
impuritati!
 Cutie izoterma ( Mentine temperatura produsului constanta, asadar calitatea
laptisorului de matca este asigurata pe tot parcursul transportului sau, din stup,
pana la dumneavoastra acasa.)
 Magnet de frigider care va reaminteste sa luati laptisorul de matca pur.
 Prospect cu detalii despre laptisorul de matca pur.
 2 lingurite dozatoare.
Administrare:
Pentru oamenii sanatosi, laptisorul de matca pur creste imunitatea organismului,
doza de intretinere este de 1 gr./zi la adulti si 0.5 gr,/zi la copii.
In situatii de epuizare fizica si intelectuala doza poate creste la 2-3 gr./zi sau mai
mult.
Dozele terapeutice specifice sunt stabilite numai de catre medici/doctori cu
competente in Apifitoterapie.
Contraindicatii:
Laptisorul de matca pur este contraindicat persoanelor care prezinta alergii sau
hipersensibilitate la produsele apicole,femeilor gravide si mamelor care alapteaza.
Persoanelor ce sufera de crize de astm, intoleranta la laptisor de matca, boala
Addison, cancer in faza acuta.
Mod de pastrare:
2-6 grade Celsius, la frigider.
Atentionari:
Testati intai posibilele reactii adverse, prin folosirea unor mici cantitati de laptisor
de matca si faceti pauze dupa cure, de 1-2 luni, in functie de starea specifica,
individuala.

VENINUL DE ALBINE
Care sunt bolile tratate cu VENIN de albine
Tratamentul de primă intenţie in durerile reumatice sunt antiinflamatoarele. Dacă
nu vă place să luaţi medicamente, atunci puteţi apela la veninul de albine. Cu o
singură condiţie: să nu vă temeţi de inţepăturile de albine. Deoarece acest tratament
presupune aplicarea directă a albinelor pe articulaţiile dureroase. Veninul de albine
are efect antiinflamator şi sedativ.

Antireumatic natural
"S-a dovedit că veninul albinelor are proprietăţi antireumatice puternice. Acţiunea
terapeutică a veninului se datorează conţinutului de melitină, o substanţă cu
proprietăţi antiinflamatoare. Melitina stimulează secreţia de către organism a unui
hormon antiinflamator, cortizolul", precizează dr Cristina Pavel, medic specialist
medicină de familie, cu competenţă in apifitoterapie şi homeopatie. In acelaşi timp,
melitina are proprietăţi antibacteriene, stimulează producerea de anticorpi şi
imunitatea organismului, imbunătăţeşte microcirculaţia. Tratamentul cu venin de
albine este eficient in afecţiunile osteoarticulare, atăt in formele acute (artrite,
osteoartrite), căt şi in formele degenerative (artroze).
Leziuni acute si cronice

Inflamarea tendoanelor si ranile care apar in alte zone raspund foarte bine la terapia
cu venin de albine. In acest caz, efectul este probabil unul antiinflamator, la nivel
local, implicind necesitatea unui raspuns al celulelor, la nivel imunitar, la actiunea
proteinelor straine. Durerile cronice de spate si git pot raspunde foarte bine la acest
tip de tratament.
Scleroza multipla poate fi tratata cu venin de albine
Utilizarea veninului albinelor in aceste cazuri este insuficient cunoscuta si necesita
inca studii viitoare. Specialistii americani in imunologie studiaza efectele
extrasului de venin de albine pe pacientii care sufera de scleroze multiple.
Inţepătura de albină este destul de dureroasă, iar veninul inoculat in piele poate
provoca măncărimi. Dacă vă este teamă de inţepăturile de albine, in cabinetele
specializate există şi preparate injectabile pe bază de venin. Pentru calmarea
durerilor reumatice vă puteţi cumpăra de la plafar şi unguente care conţin venin de
albine.
Dr Cristina Pavel ne atrage atenţia că, in cazul persoanelor sensibile, chiar şi o
singură inţepătură poate determina şocul anafilactic. "De aceea, inainte de
utilizarea terapeutică a veninului de albine este obligatorie efectuarea unui test de
alergie", ne sfătuieşte specialistul nostru.
Unguentele pe bază de venin de albine prezintă mai puţine riscuri in ceea ce
priveşte alergiile. Pe lăngă venin de albine, aceste unguente conţin şi extract de
ardei iute care calmează durerile provocate de lombosciatică.
Specialiştii spun că veninul din preparatele injectabile este ceva mai sigur, pentru
că este sterilizat, purificat, din el sunt eliminate unele substanţe alergene, fiind mai
bine tolerat de organism. Cu toate acestea, riscul de alergie rămăne, de aceea
injecţiile se fac sub supravegherea medicului.
Veninul albinelor producatoare de miere contine cel putin 18 substante active.
Melitina, cea mai importanta substanta, este unul dintre cei mai puternici agenti
antiinflamatori cunoscuti (de 100 de ori mai puternic decit hidrocortizonul).
Adolapinul este un alt antiinflamator puternic care inhiba ciclooxigenasele, avind
si un rol analgezic.
Alte substante sint, de asemenea, implicate in raspunsul inflamator al veninului,
prin slabirea tesuturilor si facilitarea curgerii altor agenti.
INJECŢII. In funcţie de boală, preparatele injectabile cu venin de albine se
folosesc de două ori pe săptămănă. In bolile autoimune (scleroza multiplă),
injecţiile contribuie la reducerea simptomelor. Tulburările de echilibru specifice
sclerozei multiple pot fi atenuate cu ajutorul veninului de albine. In acest caz,
tratamentul durează un an, chiar doi. Injecţiile cu aceste produse sunt recomandate
şi persoanelor predispuse la răceli, pentru că veninul de albine are efect
imunostimulator.
UNGUENT. Veninul de albine sub formă de unguent poate fi folosit de asemenea,
pentru cicatrizarea rănilor şi tratarea cicatricelor. Zonele acoperite cu cicatrice se
pot netezi, iar pielea işi poate recăpăta culoarea. Veninul de albine conţine şi
substanţe cu efect antitermic. Din acest motiv, unguentul poate fi folosit in cazul
virozelor respiratorii insoţite de febră.

Veninul de albine poate fi găsit în două forme principale:

lichid, cum este imediat după extracţie sau când este injectat de către albină prin
ac, şi
uscat, după colectare cu mecanisme speciale (colectoare de venin).
 
         Veninul de albine este un lichid incolor, cu gust picant-amar şi cu un miros
aromat asemănător bananelor coapte. Este uşor acid (pH 5,0 - 5,5); schimbă
culoarea hârtiei albastre de turnesol în roşu indicând o reacţie acidă. Totuşi, soluţia
apoasă din veninul uscat nu mai prezintă acest efect, sugerând că responsabili de
reacţia acidă sunt compuşii volatili. Veninul se usucă la temperatura ambientală în
mai puţin de 20 de minute, pierzând între 65-70 % din greutatea originală. După ce
lichidul se evaporă se poate recolta 0.1 mg. de venin uscat pur (de la o singură
albină).
 
         Veninul uscat pur are o culoare galbenă - maronie. Greutatea specifică este
de 1,313 g/cm3. Toxicitatea exprimată prin DL50 este de 2,8 mg/kg (i.v. la
şoarece). DL50 înseamnă că 50 % dintre şoareci vor muri când le este injectată
intravenos doza de 2,8 mg. de venin per kilogram corp. Veninul este rezistent la
frig, iar îngheţarea nu pare să-I reducă toxicitatea. Când este uscat este rezistent şi
la căldură, chiar la 100 oC. Veninul uscat de albine, dacă este ferit de umezeală, îşi
poate menţine proprietăţile toxice câţiva ani. El are o structură policristalină.
Examinările sub microscop au arătat că veninul de albine, ca picături ale soluţiei
apoase din venin uscat, îşi asumă structura fizică caracteristică, incluzând
componente ce variază ca formă şi mărime. Nu este dificil să determinăm rapid
clasificarea veninului (venin de albine, de viespe, de gărgăune, de viperă) bazându-
ne pe structura sa fizică.
 
Proprietăţi terapeutice şi curative ale veninului
Veninul de albine, când e administrat în doze mici, poate fi un medicament natural
excelent, are o serie de proprietăţi şi exercită asupra organismului uman o serie de
efecte:
 
Proprietăţi antibiotice
Efect bactericid pe : Staphylococcus aureus, Streptococcus pyogenes, Escherischia
coli, Salmonella typhi, Bacilus brevis, Bacilus cereus (Elena Tatu, Apiacta).
Veninul de albine inhibă creşterea bacteriilor şi fungilor (Derevici, Dima).
Acţiune bacteriostatică pe anumite microorganisme ca : Micobacterium phlei,
Vibrio cholerae (Brangi, Pavan citaţi de Tatu).
Nu acţionează pe anumiţi fungi ca : Penicillium şi Mucor (Tatu).
Antibiotic (Derevici, Dima).

Antibacterian
Antiinflamator (există o polipeptidă numită "peptida de degranulare a
mastocitelor"; are o activitate antiinflamatorie de 100 de ori mai puternică decât
hidrocortizonul (Orlov).
Efecte asupra :
Pielii (efect de întinerire al pielii datorită unei mai bune circulaţii sanguine şi
creşterii permeabilităţii vaselor capilare).
 
Ţesuturilor
Inhibă colinesteraza tisulară în zona tratată.
Acţiune antifibroasă produsă de hialuronidază , ce se găseşte în venin
(Potchinkova).
Creşte toleranţa tisulară la lipsa oxigenului (hipoxie) , cum se întâmplă în boala
Bürger (Partheniu).
Rol proteolitic (Derevici, Dima).
Scleroliză (Warner, Harman, Garles).
 
Stomacului
Măreşte producţia de suc gastric (Artemov şi colab.).
 
Sistemului musculo-scheletic
În doze mari , contractă musculatura netedă (Neumann, Habermann)
Melitina este capabilă să producă contracţia muşchilor netezi - în studii pe animale
(Artemov şi colab.)
Măreşte reacţiile osteoblastice (Potchinkova)
Creşte producţia de mucopolizaharide prin creşterea numărului de mastocite
(Potchinkova)
 
Sistemului circulator(în doze mici)
Inima:
Reglează ritmul cardiac
Înlătură aritmiile produse de excitaţia electrică şi de administrarea de strovitină
(Orlov, 1977)
Efect pozitiv pe celulele miocardice (Orlov, 1984)
Creşte nivelul energetic şi funcţiile cordului.
 
Vasele sanguine:
Creşte permeabilitatea vaselor sanguine (Orlov/Forster; Chkenderov, Kobourova);
ca rezultat , schimburile dintre sânge şi ţesuturi sunt crescute.
Creşte circulaţia sanguină prin vasele coronare (Orlov).
Dilată vasele cerebrale(Orlov).
Scade tensiunea arterială (Orlov).
 
Sânge:
Creşte eritropoeza
Activează producerea de heparină care blochează toxicitatea veninului de albine
(Yang Ruiyu).
Scade numărul de eozinocite (Potchinkova).
Acţiune hemolitică în doze mari (Derevici, Dima, Orlov).
Acţiune anticoagulantă (Derevici, Dima, Orlov).
Reduce vâscozitatea sanguină (Orlov şi colab.).
Reduce albuminele din ser , şi le creşte în sucul gastric (Artemov şi colab.).
Reduce proteinele din ser datorită permeabilităţii vasculare crescute.
În doze medii şi mari creşte nivelul proteinelor (Orlov).
Creşte schimburile dintre sânge şi ţesuturi (Artemov şi colab.).
Veninul de albine reduce nivelul colesterolului ; studii pe animale-iepuri (Yang
Ruiyu).
 
Sistemului imun (Partheniu)
Activează sistemul imun (Yang Ruiyu)
Creşte nivelul IgG în sânge (Partheniu)
 
Sistemului nervos
Acţionează în principal prin căi informaţionale şi nu atât de mult ca substanţă
(fiecare doză de venin este alcătuită din micro-doze (Partheniu).
Reduce durerea în anumite zone unde veninul de albine a fost aplicat de câteva ori
(Partheniu).
Melitina, apamina şi fosfolipaza au CARACTER NEUROTROP afectând atât
creierul cât şi măduva .
Efect simpaticolitic în exteriorul NEVRAXULUI (Partheniu).
Efect colinolitic care întrerupe lanţul ganglionar (Sergheeva).
Blochează sistemul colinergic al formaţiunii reticulare din trunchiul medular
(Orlov).
Afectează transmiterea excitaţiei de la nervul motor la fibra musculară (Artemov,
Goreachev, Lebedev, Stepanov).
Influenţează excitaţia zonei motorii din cortex (Artemov, Orlov).
Blochează transmiterea impulsurilor nervoase şi scade viteza de transmitere a
stimulului în centrul nervos (Orlov)-studii pe animale.
Veninul de albine provoacă depolarizarea membranei stimulate a fibrei nervoase.
Exercită un efect puternic pe sistemul aferent al regiunii somato-senzitive a
cortexului şi , în particular , nici un efect pe structura nervoasă a regiunii asociate
(Orlov).
Efect citostatic(Forester).
 Proprietăţi profilactice generale (Yoirich)
Îmbunătăţeşte starea generală a organismuui (Potchinkova).
Măreşte longevitatea
prin hipertermie (Yang Ruiyu).
Creşte forţa psihică (Partheniu).
Protejează corpul împotriva razelor X (Orlov/Brooks).
Efecte negative, toxice (reacţii adverse, la doze mari).
Reacţii alergice la persoanele cu senzitivitate crescută la veninul
himenopterelor (0.5-2 % din populaţie); prurit generalizat, urticarie, mixedem,
spasme ale musculaturii netede; scădere bruscă a tensiunii arteriale - colaps
(Orlov);
Histamina conţinută în veninul de albine poate provoca spasme ale vaselor
coronare (după Uspenski şi alţii) când veninul este în doze ridicate;
200-300 de înţepături simultane otrăvesc organismul cu semnele caracteristice
perturbării sistemelor cardiovascular, respirator şi nervos : scurtarea respiraţiei,
cianoză, puls accelerat, convulsii, paralizii;
peste 500 de înţepături pot cauza moartea prin paralizia centrului respirator;
veninul de albine poate avea efecte negative asupra tiroidei, pancreasului endocrin
şi/sau ovarelor (Neacşu, Partheniu)
Insuficienţă respiratorie (în doze toxice în studiile pe animale) după scăderea
bruscă a tensiunii arteriale + scăderea frecvenţei cardiace
proprietăţi neurotoxice şi hemoragice în doze mari (Orlov)
blocare nervoasă ganglionară (Orlov)
creşterea perioadei de latenţă a reacţiilor reflexe(Orlov)
În doze toxice :
inhibă reacţiile reticulare ascendente şi descendente (Orlov) iniţial provoacă
excitaţie în zonele subcorticale ale creierului ; inhibiţia totală vine mai târziu , atât
în cortex cât şi în formaţiunile subcorticale (Orlov)
edeme prin creşterea permeabilităţii vasculare; edemele cresc curgerea apei
detoxifiate în ţesuturi (Potchinkova/Kireeva), mâncărimea arată de obicei un
prognostic terapeutic bun (Forestier, Palmer).
 Indicaţiile veninului

Veninul de albine, un produs apicol legat de loja energetică "foc", este foarte
folositor în toate tipurile de boli legate de "frig" cum ar fi artritele, cancerele, boala
Reynaud, bolile sistemului musculo-scheletic. Este de asemenea benefic în cazurile
de funcţionare încetinită a diferitelor ţesuturi/ organe/ sisteme din organism.
O altă cale de a înţelege mai bine indicaţiile veninului de albine este calea neuro-
fiziologică. Sistemul nervos vegetativ are două componente majore :
1. simpatic (este în general un sistem activator);
2. parasimpatic (este un sistem inhibitor, folosit pentru  "calmare, somn, mâncat şi
digestie").
Aproape 50% dintre bolile oamenilor şi animalelor pot fi considerate ca având prea
puţină activitate simpatică şi/sau prea multă parasimpatică . Ca rezultat, corpul
devine greu, se răceşte, şi devine mai mult sau mai puţin inert în întregime sau pe
părţi componente, cu sau fără dureri recurente .
Veninul de albine este un excelent simpaticomimetic, sau în terminologie mai
simplă, un excelent activator a componentei simpatice a sistemului nervos
vegetativ .
O persoană care practică Terapia cu Venin de Albine (TVA) va simţi şi va vedea
pas cu pas cum corpul ei devine mai "viu" din nou , mai cald, cu mişcări mai
rapide şi mai uşoare, cu mai puţine dureri .
Dacă boala este localizată, de exemplu o tumoare a pielii sau o tromboză arterială
sau venoasă, se prea poate ca Terapia cu Venin de Albine ( TVA) să modifice
echilibrul local şi să vindece, în special dacă apiterapistul este competent în
meseria lui .
 
În lista următoare sunt indicaţiile veninului de albine, stabilită de specialişti în
apiterapie din toată lumea:
Afecţiuni cardiovasculare ( cardiologie)
Aritmii
Arterită Obliterantă
Arterită  Aterosclerotică a Membrului Inferior
Boală Ischemică Coronariană
Boala Raynaud
Boală Vasculară Periferică
Cardită Acută Reumatoidă
Hipertensiune Arterială
Sindrom Degenerativ Ischemic Periferic
Tromboze Cerebrale
Varice
Afecţiunile sistemului musculo-scheletic
Afecţiuni Reumatice ale Muşchilor, Nervilor şi Articulaţiilor, etc.
Artrite
Artrită Psoriazică
Artrită Reumatoidă
Artrite Traumatice
Boala Scheuermann (osteocondroza)
Bursite Acute şi Cronice
Epicondilita Laterală (cotul tenismanului)
Fibroze
Hipotonie (reducerea forţei musculare)
Mialgia
Osteoartrite
Periartrita Umărului cu calcificări
Poliartrită deformantă
Poliartrita Reumatoidă Juvenilă
Probleme de Tonus Muscular
Probleme Ligamentare
Spondilartroze (Artroze Clinice)
Spondilita Anchilozantă
Spondilita Anchilozantă Deformantă
 
Bolile sistemului nervos( neurologie )
Contractura Dupuytren
Lumbago
Nevralgii
Nevrită Periferică
Nevralgie post-Herpetică
Parestezii legate de Spondilartroză Parestezică
Tromboze cerebrale
Tulburări Neuronale
Sciatică
Scleroză Multiplă
Sindrom Dureros Cronic
Zona Zoster.
 
Afecţiuni oculare (oftalmologie)
Iridociclite
Irite
Afecţiuni dermatologice (dermatologie)
Aluniţe
Căderea părului
Cicatrice
Dermatită seboreică
Eczeme
Melanoame
Micoză fungoidă
Negi
Psoriazis
Răni
Sclerodermie
Sensibilitate Crescută
Sensibilitate Scăzută
Ulcer Topic
Ulcer Trofic
Vânătăi
Zona - Zoster
 
Afecţiunile sistemului endocrin (endocrinologie)
Crampe Menstruale
Disfuncţii ale Secreţiei Cortizonului
Dispoziţie Schimbătoare
Hipertiroidism
Hipoglicemie
Menstruaţii Neregulate
Sindrom Disfuncţional Hipofoliculinic              
Sindrom Premenstrual
 
Afecţiunile aparatului genital (ginecologie)
Crampe menstruale
Dispoziţie schimbătoare
Menstruaţii neregulate
Sindrom disfuncţional hipofoliculinic
Sindrom premenstrual.
 
Afecţiunile sistemului imun (imunologie)
SIDA
Intensificarea Activităţii Limfocitelor B
Lupus eritematos sistemic
Supresia limfocitelor T.
Boli virale (virusologie)
SIDA
Boala Epstein- Barr.
Răceală
Mononucleoză
Nevralgie post-herpetică
Negi.
 
Tumori (oncologie)
Carcinom cu celule bazale
Limfoame
Melanom Malign
 
Alergii (alergologie)
Desensibilizări pentru alergia la veninul de albine cu . venin de albine.
 
Administrarea veninului de albine
Principala metodă de administrare a veninului de albine este prin piele.
 
Există cel puţin 4 metode comune de administrare a veninului:
1. Venin de albine pur, administrat prin intermediul clasicelor ace de albine.
2. Soluţie de venin de albine, administrată prin injecţii.
3. Unguente şi alifii cu venin de albine, administrate de obicei prin simpla aplicaţie
locală, masaj şi/sau acupresură.

4. Soluţii de venin de albine, unguente sau alifii administrate prin metode

fizioterapice speciale ca: iontoforeză (introducerea ionilor unei sări solubile în
ţesuturile organismului cu ajutorul curenţilor electrici, cel mai adesea în scop
terapeutic).
 
Alte metode de administrare, neinvestigate suficient de către oamenii de ştiinţă şi
clinicieni, rareori folosite şi practicate în mod obişnuit numai de către medicii
specializaţi în apiterapie, sunt:
1. Per os (pe gură): tablete de venin de albine; venin de albine combinat cu miere;
venin de albine în granule homeopatice.
2. Inhalaţii (prin sistemul respirator); această metodă este potenţial foarte
periculoasă!
3. Injecţii intramusculare, intraarticulare (acestea au fost dovedite în practică ca
nefiind la fel de eficiente ca injecţiile intradermice).
4. Înţepături de albine intravenoase ca în terapia cu venin de albine pentru vene
varicoase.
 
Veninul de albine poate fi administrat singur sau, în mod ideal, în combinaţie cu
alte metode de tratament. O simplă înţepătură sau injecţie cu venin de albine nu va
aduce aproape nici un beneficiu sănătăţii noastre dacă este folosită singular. Mai
întâi trebuie să avem grijă de starea noastră de nutriţie, de circulaţia sângelui şi de
calitatea sa, de sistemele nervos şi endocrin, de structura generală a corpului, de
caracteristicile mentale, emoţionale şi psihologice. De aceea, este întotdeauna o
idee bună să studiem şi să folosim alte metode de vindecare, cât de mult posibil în
conjuncţie cu terapia cu venin de albine.
 
Aceste metode de vindecare sunt:
Tehnici de relaxare (Antrenamentul autogen al lui Schultz; Yoga etc.)
Tehnici de respiraţie ca Pranayama sau Qigong.
Metode de activare a circulaţiei sanguine: masaj, acupresură, Yoga, exerciţii
calistenice.
Metode de dezvoltare a muşchilor: masaj, exerciţii calistenice, stretching, Taiji
Quan, Yoga etc.
Fitoterapie (folosirea plantelor medicinale).
Apiterapie (folosirea tuturor produselor apicole).
Aromaterapie (folosirea uleiurilor esenţiale).
Dietoterapie (folosirea anumitor alimente pentru a vindeca sau pentru a preveni
anumite boli).
Ayurveda (folosirea alimentelor, condimentelor, tehnicilor speciale de masaj,
muzicii etc.).
Regulile şi principiile administrării veninului
Înainte de a folosi terapia prin venin se începe întotdeauna cu metode de
detoxificare generale (gel de Aloe vera + ierburi medicinale care stimulează
eliminarea diferitelor toxine din organism prin rinichi; prin ficat- vezicula biliară-
intestin subţire-intestin gros; prin plămâni; prin piele.).
Îmbunătăţiţi funcţionarea organelor interne cu ceaiuri de plante medicinale ce au
acţiune specifică asupra organului bolnav vizat.
Reclădiţi structura materială a organismului cu nutrienţi buni (în special polen,
miere, lăptişor de matcă, propolis)Întotdeauna începeţi cu hrănirea şi stimularea
glandelor suprarenale:
- Nutriţia glandelor suprarenale:

Consumaţi moderat condimente ca muştar, coriandru, chimen, ceapă, usturoi,

ţelină etc.

Mestecaţi şi înghiţiţi 3-4 grame de propolis pe zi.

Consumaţi zilnic 200-1000 mg. de lăptişor de matcă.
Consumaţi suficientă Vitamină C (cel puţin 1000 mg. pe zi).
Mâncaţi suficiente seminţe, zilnic (de floarea soarelui, dovleac, nuci etc.).
Mâncaţi suficiente alimente verzi, proaspete care au suficiente enzime.
Mâncaţi alimente variate; fiecare masă trebuie să conţină o combinaţie echilibrată a
următoarelor gusturi:
Acru (gustul acru ajută la funcţionarea ficatului, veziculei biliare, muşchilor,
tendoanelor şi ochilor), amar (gustul amar ajută la funcţionarea sistemului nervos,
inimii, vaselor de sânge, circulaţiei sângelui, intestinului subţire, limbii), dulce
(gustul dulce ajută ţesutul conjunctiv, gura, stomacul, splina şi pancreasul)., picant
(gustul picant ajută plămânii, intestinul gros, pielea, mucoasele, nasul, respiraţia,
sistemul imun) şi sărat (gustul sărat ajută rinichii, suprarenalele, vezica urinară,
oasele, articulaţiile, dinţii.)

Stimularea glandelor suprarenale poate fi realizată şi prin masaj, acupresură,

acupunctură, apipunctură, Yoga etc. dacă se face concentrat pe regiunile dorsale
unde se află glandele suprarenale; prima înţepătură trebuie totdeauna aplicată aici,
pentru a evita o posibilă reacţie negativă alergică la terapia cu venin.
Îmbunătăţiţi circulaţia sanguină (acum sângele dvs. este deja curat şi îmbogăţit cu
elemente nutritive) în tot corpul; numai în această fază poate fi începută terapia cu
venin de albine.
Îmbunătăţiţi curgerea bioenergiei prin organism cu acupunctură, acupresură, yoga,
masaj, gimnastică, Qigong etc.
Îmbunătăţiţi funcţionarea sistemelor nervos şi endocrin (acum bine hrănite cu
sânge curat, bine oxigenat şi energie de calitate ridicată) prin exerciţii mentale,
disciplină şi multă dragoste pentru tot ceea ce vă înconjoară.
 
La o privire mai atentă vom vedea că aproape toate regulile de mai sus pot fi
respectate prin folosirea tuturor produselor apicole:
Detoxifierea: polen, miere şi propolis sunt bine cunoscute ca "ajutătoare" pentru
ficat şi rinichi;

Îmbunătăţirea funcţionării organelor interne: oricine ştie că mierea furnizează cea

mai bună energie pentru toate celulele noastre; organele noastre sunt alcătuite din
celule şi ţesuturi; oricine ştie că ceaiurile de plante pot îmbunătăţi funcţionarea
veziculei biliare sau a intestinelor.

Refacerea structurii materiale a corpului la toate nivelele celulare: nu există

materiale mai bune pentru structura noastră fizică decât cele găsite în produsele
apicole.
Îmbunătăţirea circulaţiei sângelui în întreg corpul:
aici începe veninul de albine să fie marele "maestru" !
Îmbunătăţirea circulaţiei bio-energiei: acupresura, masajul pot fi mult îmbunătăţite
în eficacitate dacă vom adăuga creme de venin de albine.
 
Contraindicaţii
Veninul de albine are potenţialul cel mai periculos dintre toate produsele apicole.
În fiecare an mii de persoane, din toată lumea, mor din cauza înţepăturilor
accidentale ale albinelor, adesea într-un număr mare, ca în cazul albinelor africane,
cunoscute de către mass-media ca albine "ucigaşe".Pentru apiterapeuţi este extrem
de important să vorbim despre aceasta şi să furnizăm populaţiei atâtea moduri câte
sunt posibile pentru a se proteja de posibilele reacţii negative ale înţepăturilor de
albine.
Dintre aceste soluţii:
Protejarea lor împotriva posibilelor reacţii alergice furnizându-le produse naturale
antialergice (propolis, plante speciale ca Viola tricoloris, suficientă miere, lăptişor
de matcă etc., etc. )

Să-I sfătuim să aibă grijă de sistemul lor imun printr-o dietă corectă, suficientă
odihnă, un bun echilibru funcţional între ariile stomac-duoden-vezicula biliară-ficat
-splină-pancreas (Oamenii care au boli cronice în aceste organe vor face mai uşor
reacţii alergice, nu numai la venin de albine, dar şi la alte substanţe, compuşi sau
produse.).
Să-I sfătuim să aibă grijă de glandele lor suprarenale, din moment ce epinefrina şi
cortizolul secretate de acestea sunt cele mai eficiente substanţe (hormoni)
împotriva potenţialelor şocuri anafilactice care pot surveni nu numai după
înţepături de albine, dar şi după injecţii cu penicilină, ingestia de alune, sau după
otrăviri accidentale cu ciuperci toxice etc., etc.
Să le creştem imunitatea la alergiile potenţiale la veninul de albine prin invitarea
lor să devină apicultori, la început ca un hobby, iar mai târziu chiar ca
profesionişti. Înainte de a începe prima lecţie în stupină, alergologul trebuie să dea
"lumina verde" după efectuarea testelor de alergie la veninul de albine, care trebuie
efectuate în cabinetul său, împreună cu analizele sângelui, când este necesar.
Etc.
 
Care sunt contraindicaţiile administrării veninului în scop terapeutic?
 Alergia la veninul de albine
 Boli cardiovasculare
Stenoze vasculare
Hipertensiune arterială (în stadii avansate)
Boli congenitale cardiace
Ateroscleroză avansată
Persoane ce folosesc beta-blocante (epinefrina poate să nu fie eficientă în caz de
reacţie anafilactică).
 
Boli metabolice
(veninul de albine creşte nivelul de glucoză în sânge prin creşterea secreţiei de
corticosteroizi ce activează glicogenoliza).
Diabet insulino-dependent.
Malnutriţie
 Boli pulmonare
Tuberculoză pulmonară
Insuficienţă pulmonară (în stadii avansate)
Boli infecto-contagioase
Boli febrile
Gripă
Infecţii purulente
Tuberculoză
Boli veneriene (Lues, etc.).
 Insuficienţă suprarenală
Insuficienţă renală
Glomerulonefrite
Nefrite
Rinichi polichistic
Albuminurie.
 Boli ale prostatei
Hipertrofia de prostată
 Boli hepatice
Hepatite
 Afecţiuni oculare
Glaucom
 Sarcină
 În timpul menstruaţiilor
 În perioadele cu lună plină, în timpul furtunilor, ploilor cu fulgere
 La alăptare
 Copiilor sub 12 ani
Pacienţi foarte slăbiţi
 Boli cronice, consumptive
 Psihoze
 Alcoolici, drogaţi
 Tulburări mentale
Iritabilitate
Tulburări emoţionale, sindroame anxioase, depresie.
Hiperfuncţionalitate (generală sau locală) imediat înainte sau după mese.
Exceptând alergiile reale la veninul de albine care conduc la probleme respiratorii
şi care pot fi dovedite prin teste de sânge, toate celelalte contraindicaţii menţionate
mai sus sunt mai mult sau mai puţin relative.
Pentru a fi în completă siguranţă, puteţi începe prin folosirea numai a cremei din
venin de albine ca aplicaţie externă, (+ acupresură, masaj etc., de la caz la caz).
Odată situaţia îmbunătăţită, se poate începe încet, sub supraveghere medicală, şi în
cantităţi foarte, foarte mici (aproape homeopatice) administrarea veninului
împreună cu folosirea tuturor celorlalte produse apicole.
 Remedii pentru reacţiile adverse la veninul de albine:

Reacţii Simptome Tratament

Uşoare sau Roşeaţă, Aplicaţi un cub de gheaţă, comprese reci, amoniac de
Normale uşoară casă sau bicarbonat de sodiu aplicat ca o pastă.
tumefacţie şi Cremă H preparată - aplicată pe piele în zona înţepată.
căldură în aria Loţiune pentru înţepături de albine - amestecaţi 100
înţepată ml apă + 5 ml oţet + 5 ml sare; aplicaţi soluţia pe zona
afectată; repetaţi dacă este nevoie.
Cremă de propolis - aplicată pe piele.
Tinctură de propolis - 5-15 picături de 3.4 ori pe zi,
administrată intern, cu miere şi o cană de ceai (sau
apă fierbinte).
Moderate Febră, greaţă, Benadryl lichid - se administrează oral în funcţie de
oboseală sau indicaţiile producătorului.
simptome Benadryl tablete - 50 mg imediat după înţepătura de
gripale albină şi + de 4 ori câte 25 mg în următoarele 24 de
ore.
Benadryl cremă - se aplică pe piele în zona
înţepăturii.
Severe Şoc Injecţii cu Anakit sau Epipen pentru reacţii alergice
anafilactic, severe (tumefacţie severă).
respiraţie Chemaţi imediat medicul de familie sau alergologul
dificilă, sau contactaţi cel mai apropiat cabinet medical.
tumefacţie
extremă
 
 
Limite
Veninul de albine nu poate vindeca sau îmbunătăţi starea persoanelor cu un nivel
energetic prea scăzut, în special în glandele suprarenale.
În Medicina Tradiţională Chineză este cunoscut că toţi ne naştem cu o anumită
cantitate de energie genetică (ancestrală) denumită "Zhong Qi". În termeni
moderni, Zhong Qi este asociată cu glandele suprarenale, funcţionarea rinichilor şi
rezervele energetice.Această energie este consumată zilnic.
Zhong Qi nu poate fi regenerată. Singurul lucru pe care-l putem face este să
diminuăm rata consumului.
Dacă vom folosi prea mult din această energie (prin fumat, consum de alcool sau
droguri, excese sexuale, somn insuficient, mâncat în exces sau prea puţină apă
băută, prea mult stress sau iritabilitate etc., etc.) atunci vom muri mai repede. Un
pacient cu un nivel al Zhong Qi -ului prea scăzut sau aproape inexistent nu poate fi
tratat prin intermediul terapiei cu venin, deoarece aceasta este nefolositoare sau
chiar periculoasă.
 
Sfaturi legate de înţepăturile specifice de albine:
Nu se face terapie cu venin de albine persoanelor ce se află în categoria Contra-
indicaţiilor la veninul de albine !
Fiţi siguri că aveţi toate măsurile anti-alergice la îndemână (kitul anti-alergic
procurat de la un medic alergolog).
Dacă nu sunteţi medic, efectuaţi acest test în prezenţa unui medic, ideal un
alergolog.
Testaţi pentru reacţii alergice mai întâi ! Înţepaţi pentru numai o secundă, cu
ajutorul dispozitivului numit MTM (Multi Treatment Mesh). Acest dispozitiv
apiterapeutic este o "necesitate" pentru apiterapeuţii bine pregătiţi.
Mai întâi relaxaţi pacientul cât mai mult posibil.
Răciţi locul ce va fi înţepat cu un "răcitor" ( "Răcitoare" speciale pot fi cumpărate
de la diverse companii legate de apiterapie).
Înţepaţi numai pentru 1-2 secunde, apoi retrageţi repede acul; dacă folosiţi un
MTM, aceasta va fi făcută într-un mod profesional, evitând riscul de a permite unei
cantităţi de venin mai mari decât este necesar să pătrundă în piele. După ce acul a
fost retras, apăsaţi locul înţepat în aşa fel încât să nu iasă nici o picătură de sânge
sau veninul de-abia injectat.
După fiecare şedinţă de terapie cu venin de albine rugaţi pacientul să aştepte (în
camera de aşteptare de exemplu) pentru cel puţin 20-30 minute; supravegheaţi
pacientul în acest timp; dacă apare orice semn de alergie, folosiţi imediat
medicamentele antialergice şi/sau metodele cunoscute de voi.
O bună reacţie este când pacientul, de obicei după câteva şedinţe de terapie cu
venin de albine, vă spune că locurile în care a fost înţepat au început să-l mănânce;
sfătuiţi-vă pacienţii să NU se scarpine, deoarece acest lucru va înrăutăţi
mâncărimea.
În timpul fiecărei şedinţe încercaţi să înţepaţi alte puncte active, dureroase. Mai
ales la începutul terapiei cu venin de albine, nu înţepaţi niciodată părţile anterioare
ale corpului, părţi unde obişnuit pielea este mai albă şi are mai puţin păr. De ce ?
Deoarece înţepatul acestor zone poate conduce la un risc crescut de reacţii
alergice! Înţepaţi numai zonele "yang" ale corpului pacienţilor (şezutul; spatele,
deasupra omoplaţilor; partea superioară a braţelor; coatele; genunchii; zona
inferioară şi posterioară a gambei. Înţeparea oricărei alte zone a corpului poate da
un risc înalt de alergie.
Asiguraţi-vă că pacientul este bine hidratat înainte de a începe şedinţa, a dormit
suficient în noaptea precedentă, este relaxat psihic, emoţional şi mental.
Analizaţi limba pacienţilor înainte de fiecare şedinţă de terapie cu venin de albine;
dacă limba este uscată, dacă se văd urmele dinţilor pe marginea sa, dacă este prea
roşie şi/sau are micro-contracţii rapide, în special la vârf, nu administraţi terapia cu
venin de albine; aceste semne arată un exces în funcţionarea sistemului nervos
orto-simpatic, şi practicarea terapiei cu venin de albine (care creşte puternic
această parte a sistemului nervos vegetativ) este asemănătoare cu adăugarea
gazului pe foc.!
Înainte de terapia cu venin de albine, studiaţi pulsul pacienţilor; dacă ritmul este
prea rapid (peste 90 bătăi/secundă) sau prea încet (sub 60) nu se practică terapia.
Dacă pulsul este neregulat (aritmic) NU practicaţi terapia cu venin de albine;
aşteptaţi până când pulsul devine regulat.
Dacă pacientul este înspăimântat din cauza procedurilor sau din orice alt motiv,
aşteptaţi până când pacientul se linişteşte.
Michael Broffman, un acupuncturist şi un apiterapeut excelent din California, a
scris următoarele reguli despre terapia cu venin de albine pentru revista "Bee
Informed" (Revista Societăţii Americane de Apiterapie):
Promovaţi folosirea terapiei cu venin de albine.
Nu supra-oferiţi această terapie ca o cură.
Furnizaţi asistenţă celor interesaţi de terapia cu venin de albine.
Nu recomandaţi începerea terapiei fără ajutorul unui asistent experimentat.
Trimiteţi informaţii despre ceea ce aşteptaţi în timpul terapiei.
Nu încurajaţi auto-tratamentul fără deplina înţelegere a procedurilor complete.
Includeţi informaţii despre riscurile şi reacţiile din timpul terapiei.
Nu sugeraţi că beneficiul total apare întotdeauna fără unele reacţii adverse
temporare.
Să vă fie clar că scăderea simptomatologiei depinde de fiecare individualitate.
Nu promiteţi rezultate imediate.
 Recomandaţi importanţa unui test pentru alergie înaintea terapiei.Nu recomandaţi
terapia cu venin de albine fără un test pentru alergie chiar dacă persoana v-a spus
că a mai fost înţepată de albine anterior.
Testaţi de asemenea persoanele sau soţii(le) în timpul tratamentului şi pe cei
implicaţi în manipularea albinelor.
Nu uitaţi că soţul/soţia sau noile persoane ce au fost înţepate că pot fi alergice.
Insistaţi asupra prezenţei unui kit anti-alergic în timpul testului la fel ca pe
parcursul întregului tratament.
Nu vă expuneţi riscului fără un kit anti-alergic prezent.
 
Un bun apiterapeut trebuie să aibă în orice condiţie "un sânge rece", să cunoască
perfect ceea ce face, să rămână calm în orice situaţie.Dintre toate tehnicile
apiterapice, TVA este cea mai puternică dar de asemenea cea mai periculoasă
potenţial. De aceea, folosirea TVA este ca joaca cu focul. Deci, cel mai important
aspectal al TVA este manevrarea perfectă a oricărei alergii la veninul de albine!
 
Ce poţi trata cu venin de albine
 Ştiai că veninul de albine poate deveni arma ta împotriva unor boli grave, greu de
învins? Află mai multe în cele ce urmează.

Veninul de albine este o substanţă organică foarte complexă. În aparenţă, este un

lichid clar şi apos, dar pe lângă apă (88%) conţine glucoză, fructoză, proteine
toxice, lipide, săruri minerale şi acizi organici. Medicina modernă a pus la punct
metode diferite de folosire a veninului de albine: de la injectarea lui, după ce a fost
purificat, până la aplicarea lui sub formă de unguente. Iată şi câteva dintre
afecţiunile tratate cu succes de acest leac!
 Reumatismul
Cu ajutorul veninului sunt stopate multe din neplăcerile cauzate de artrită, sciatică,
spondiloză. Administrarea se face strict sub control medical prin injecţii sau prin
unguente. Odată cu veninul sunt eliberate în organism aproape 18 substanţe active
printre care se numără şi melitina, un antiinflamator de 100 de ori mai puternic
decât hidrocortizonul. Faţă de alte medicamente de sinteză, el stimulează
organismul să producă singur cortizolul, un hormon cu efect antireumatic.
Migrenele
Durerile de cap, dar şi afecţiunile neurologice precum nevralgiile şi nevritele pot fi
tratate cu ajutorul veninului de albine. Durerile trec ca prin minune în urma unui
tratament pe baza acestui medicament natural, iar explicaţia constă tot în efectul lui
antiinflamator. La baza acţiunii sale stă adolapinul, care se comportă ca un
analgezic.
 
Arterita şi hipertensiunea
Iată încă două dintre bolile cardiovasculare pe care le poate ţine sub control
veninul de albine. Pentru că are efect anticoagulant, hipotensiv şi dilatator al
vaselor de sânge, poate trata varicele şi tromboza, ameliorând circulaţia periferică.
În plus, veninul de albine este şi un bun stimulator cardiac şi apără inima împotriva
aritmiilor.
 
Afecţiunile dermatologice
Rănile care se vindecă mai greu, eczemele, micozele, negii, dermatita seboreică,
psoriazisul, toate sunt boli pentru care veninul de albine face minuni. În ceea ce
priveşte rănile, veninul le închide rapid şi fără să lase urme. De altfel, leacul
albinelor are şi efect de întinerire a pielii pentru că îmbunătăţeşte circulaţia
sângelui de la nivelul dermului.
 Veninul de albine e contraindicat celor care au:
- hipersensibilitate alergică
- diabet
- nefrită
- tuberculoză
- hepatită
Veninul de albină sau apitoxina este veninul secretat de lucrătoarele mai multor
specii de albine. Apitoxina este substanța care rămâne după ce partea volatilă a
veninului de albine dispare în contact cu aerul[1]. Apitoxina este folosită ca mijloc
de apărare împotriva prădătorilor și în luptele interne din roi.
Veninul de albină este o substanță complexă. Elementul cel mai activ este o
substanță alcalină formată dintr-un amestec de proteine: polipeptid citotoxic
melitina(formula chimică: C131H229N39O31)
Tratamentul prin înțepături de albină, sau infiltrații cu apitoxină, cum le spun
specialiștii din zilele noaste, sunt cunoscute încă din Antichitate pentru virtuțile lor
terapeutice.
Veninul de albină se folosește în medicină (apiterapie sau apitoxoterapie) ca
tratament complementar sau alternativ în durerile reumatice sau altor afecțiuni
articulare datorită efectului antiinfecțios al peptinei 401 ce intră în compoziția sa și
al melitinei care acționează asupra sistemului imunitar corectând atacuri ale
anticorpilor asupra articulației și mielinei.
După ce ajunge în organism, veninul de albine stimulează hipofiza să secrete
ACTH, care la rândul lui stimulează cortexul glandelor suprarenale să secrete
cortizol. Prin urmare, veninul de albine stimulează secreția internă de cortizol. De
asemenea, veninul este și un important imunostimulant pentru organismul uman[1].
Veninul de albină mai tratează și afecțiunile coloanei vertebrale (spondiloze,
discopatii, sindromul spastis paravertebral, dorsalgii, lombalgii, sindromul
isciaticus). Este foarte eficient și în afecțiunile sistemului nervos (depresii,
insomnii, cefalee și nevroze), în sindromul psihosomatic (bronsită, colecist, colite,
hepatite) sau în sindromul hipertensiv.
Terapia cu venin de albine
Veninul de albine este un produs biologic propriu albinei si nu intra în categoria
principiilor active transmise de plante asa cum sunt mierea, polenul sau propolisul.
El este depozitat într-o vezicula speciala a albinelor si reprezinta un produs de
secretie glandulara, care este eliminat pentru protectie în caz de pericol, fiind un
act reflex de autoaparare.
Cantitatea de venin pe care o poate elimina la o întepatura o albina cu glanda de
venin normal dezvoltata este de circa 0,3 mg venin lichid. In general terapia se
recomanda sa se aplice in serii lunare de cate 10-12 sedinte.
            Soluţia de venin este preparată din venin de albine pur (Apis Venenum
Purum] şi este un preparat homeopatic. Acest preparat se administrează
intradermic, chiar între straturile subcutanate sau subcutanat, sub piele, pentru a
imita efectul înţepăturii de albine.
Terapia cu venin de albine se practica numai in cabinetele de apipunctura si numai
dupa realizarea unui test care depisteaza alergia la venin. Este o metoda de
tratament care consta in injectarea unei cantitati de venin aproximativ egala cu cea
injectata de o albina in timpul unei intepaturi. Pentru ca procedura sa nu fie
dureroasa, medicii folosesc veninul in combinatie cu un anestezic.
Indicatii terapeutice
            Tratamentul cu venin de albine este poate chiar mai vechi si mai faimos
decât tratamentul cu miere. In bolile reumatismale (poliartritele infectioase si de
alta origine, spondiloza, poliartritadeformanta, nevrite, radiculo-nevrite,
nevralgiirebele, sciatica, ulcere trofice ale pielii, plagi atone), maladii chirurgicale
ale vaselor periferice (flebite nesupurate, endarterite), infiltratii inflamatorii
nepurulente, astm bronsic, boala hipertonica vasculara în stadiile I si II
(hipertensiune arteriala), irite, iridociclite, tireotoxicozele in stadiile I si II
(hipertiroidiile fara visceralizare, fara complicatii cardiace). 
     Cele mai bune rezultate se obtin însa in tratamentul bolilor neurologice (nevrite,
nevralgii, miozite). Mai putem observa rezultatele interesante pentru tratamentul
nevrozelor climacteriale (de menopauza), în boli infectioase la ochi (trahom,
ulceratii corneene sau panus).

Veninul de albină ar putea ajuta la prevenirea răspândirii virusului HIV.

Cercetătorii de la Şcoala de Medicină a Universităţii Washington au descoperit că
toxina din veninul de albine, cunoscută sub numele de melitină, produce găuri în
învelişul protector format din proteine ce înconjoară virusurile şi bacteriile,
distrugându-le fără a răni celulele umane.
Descoperirea ar putea duce la conceperea unui gel vaginal uşor de aplicat, fiind o
alternativă la încercarea de a convinge partenerul să poarte un prezervativ. Deşi
numărul persoanelor infectate cu HIV scade la nivel global, acest virus continuă să
provoace peste un milion de decese anual, astfel că această inovaţie ar putea salva
numeroase vieţi, mai ales în zone devastate de SIDA, precum Africa. De
asemenea, descoperirea ar putea ajuta persoanele seropozitive să conceapă copii
fără a da virusul mai departe către fetus.
Înainte ca această toxină să fie introdusă în gel, ea este introdusă în sfere extrem de
mici (nanoparticule) ce au fost concepute pentru a livra medicamente în corp.
Pentru că aceste nanoparticule sunt folosite de ceva timp, oamenii de ştiinţă ştiu că
pot circula în siguranţă în corpul uman. Cu toate acestea, cercetătorii conduşi de
Joshua L. Hood au fost nevoiţi să modifice designul acestor nanoparticule pentru a
nu permite toxinei să intre în contact cu alte celule din corp. În acest scop,
cercetătorii au adăugat pe suprafaţa nanoparticulelor o „bară de protecţie”
moleculară. Acestea produc un spaţiu prea mic pentru a permite celulelor normale
să atingă toxina, însă permit virusului HIV să penetreze nanoparticula, atingând
astfel toxina.
Melitina distruge virusul prin eliminarea învelişului protector de care acesta are
nevoie pentru a se reproduce. Alte medicamente anti-HIV au ca scop prevenirea
reproducerii virusului. Acest lucru nu previne infecţia, însă, căci virusul continuă
să fie activ. Melitina permite uciderea sa.
Un alt avantaj al „barei de protecţie” aflate pe aceste nanoparticule este faptul că
nu dăunează celulelor de spermă. Acest lucru înseamnă că un gel vaginal ar putea
fi folosit chiar şi de cuplurile care doresc să aibă copii şi să-şi reducă totodată
riscul de a contracta HIV. De asemenea, specialiştii afirmă că un astfel de gel ar
putea preveni răspândirea altor boli cu transmitere sexuală şi chiar a hepatitei.

Apilarnilul - un produs apicol remarcabil

Apilarnilul denumit cu ceva ani in urma cel de al optulea produs al stupului, a fost
faurit in Romania, de un apicultor cu o personalitate complexa, domnul Nicolae. V.
Iliesiu. Acest produs a aparut in 1980, intr-o era dominata de fascinatia pentru
medicamentele de sinteza chimica. Si totusi, gratie puternicelor sale actiuni
biologice, la momentul respectiv a avut un impact foarte mare in mediile stiintifice.
S-au scris nenumarate lucrari, referate, s-au realizat monografii care au promovat
acest produs, s-a facut si un  film documentar, inventia a fost brevetata si protejata
in cele mai importante tari ale lumii, a fost multiplu medaliata national si
international. Dar cu timpul apilarnilul a cazut pe nedrept din atentia publicului,
fiind prea putin utilizat azi, cand locul sau ar fi unul de frunte intre produsele
apicole. In spiritul acelor vremuri apuse, apilarnilul urma sa slujeasca oamenilor
muncii, cat si gloriei partidului comunist si marelui sau carmaci. Asa s-a ajuns ca
titularul brevetului sa fie vestita Ferma Apicola C.A.P. Scornicesti. Dar atentia
acordata de guvernanti a disparut dupa implozia societatii romanesti in urma
insurectiei populare din decembrie 1989. Apoi prabusirea economica a tarii si
tradarea intereselor nationale de catre clasa politica au desavarsit fireasca uitare si
neglijarea unui bun aflat de acum in proprietatea publica internationala. In multe
locuri din strainatate putem afla astazi despre comertul cu pulbere din larve de
trantor.
Domnul Iliesiu, autorul inventiei, a ramas doar cu gloria de a fi extras acest produs
impresionant, din practica si experienta milenara a apicultorilor romani.

Copilaria si-a petrecut-o pe plaiurile Ardealului, in satul Maieru, pe care,

intamplator sau nu, Liviu Rebreanu l-a supranumit "Cuibul visurilor". Acolo, tatal
lui Liviu Rebreanu a invatat stuparitul de la  bunicul inventatorului. Pasiunea
acestui bunic taran, dar cu gimnaziul facut la Viena, s-a transmis mai departe.
Parintii inventatorului, Maria-Luiza si Vincentiu Iliesiu, ei insisi apicultori,
obisnuiau sa suplimenteze hrana pasarilor din curte cu larve de trantor. Puii astfel
hraniti cresteau mai bine si mai repede decat cei alimentati in mod obisnuit. Acest
lucru, pe care tanarul Iliesiu in varsta de 15 ani, l-a observat in curtea parinteasca,
l-a urmarit in toata viata lui de apicultor.

Dupa anii de scoala de la Nasaud si Cluj a lucrat mai intai ca ziarist pentru mai
multe periodice ale vremii. Sansa viziunilor sale economice in materie apicola a
constituit-o faptul ca a fost acreditat pe langa Ministerul Economiei si Industriilor
ca redactor. Informatiile de acolo, coroborate cu spiritul sau de gospodar l-au
transformat din gazetar in om de afaceri, proprietar de tipografii, antreprenor.

Apropiat de Patriarhul Justinian, a sprijinit comunitatea religioasa ortodoxa

contribuind la organizarea unui atelier de obiecte bisericesti al Manastirii Cernica
printr-o asociatie economica. Comunistii, cinic, il arunca in puscarie pentru 9 ani,
tocmai pentru vina inchipuita de a fi prejudiciat Patriarhia... In puscarie, la
Tichilesti, in Insula Mare a Brailei, a stat printre albine. Apoi, ca si in cazul altor
oameni de mare valoare, a fost reintegrat in viata sociala si devine din 1957 primul
director al Apicola, careia ii organizeaza filiale in aproape toata tara. In acelasi an,
impreuna cu Prof. Harnaj au infiintat Asociatia Crescatorilor de Albine. Activeaza
apoi la Apimondia, unde in 1977, la Adelaide, Australia, primeste "Medalia de
aur" si "Diploma de onoare" pentru activitatea depusa in cadrul acestei federatii
internationale. In rastimpul muncii de conducere isi finalizeaza cercetarile
privitoare la Apilarnil, care s-au soldat cu 25 de brevete.

Monografia sa dedicata descrierii si promovarii Apilarnil-ului explica ratiunile care

au condus la punerea la punct a metodei de obtinere a unui nou produs apicol:
rezultatele biologice clare observate inca din copilarie, cat si eficienta economica
consecutiva. Apilarnilul este un produs biologic activ al stupului realizat prin
triturarea larvelor de trantori, care mai departe sunt congelate sau prelucrate in
diverse moduri. Recoltarea larvelor de trantor se face fie cu un aparat special, o
pompa cu vid, fie prin tescuirea fagurilor care contin larve de trantor de aceeasi
varsta, in conditii de desavarsita igiena. Cu ajutorul unui triturator, un fel de mixer,
se obtine un amestec care se filtreaza imediat. Rezulta un produs cu aspect laptos,
de culoare alb galbuie, cu gust dulce-acrisor-astringent si aroma placuta, care
aminteste de polen si propolis.

Numele acestuia, APILARNIL este creat de inventator folosind mai multe

abrevieri, pentru provenienta APIcola, originea in LARvele de trantor si initialele
numelui sau N. Iliesiu. In popor, cum romanii foloseau aceste larve in mod
traditional, in satele din Maramures si din nordul Moldovei, acest extras din
celulele de trantor se numeste "jintita". In Moldova i se spune "lapte de buhai";
buhai, adica tauras, si este renumit pentru vigoarea pe care o da barbatilor
Apilarnilul este reprezentat de intreg continutul celulei de fagure in care creste
trantorul, adica un amestec alcatuit din corpul larvei de trantor in proportie de 97%
si hrana larvara comuna compusa din laptisor de matca, polen, pastura, miere si
apa, in proportie de 3%. Importanta acestui produs provine in mare masura din
faptul ca in momentul recoltarii, la numai 7 zile de la depunerea oului, larva de
trantor deja contine un numar urias de celule sexuale, peste 10 milioane de
spermatozoizi.
Este lesne de inteles de ce un asemenea aport nutritional poate corecta probleme de
dinamica sexuala masculina. In plus, fiind incarcat cu componente bioactive tinere
si integre, el genereaza si o dezvoltare spectaculoasa a subiectilor tineri, in primul
rand a celor de sex barbatesc, dar nu numai.
In compozitia apilarnilului intra glucide, proteine, lipide si un procent de substante
nedeterminate. Analizele mai detaliate au demonstrat prezenta aminoacizilor
esentiali, ce nu pot fi sintetizati in corpul omenesc, cat si a altor aminoacizi.
Aportul acestora explica utilitatea apilarnilului in dieta oricarui organism tanar
indiferent de sex, mai cu seama a celor plapande si carentate. In continutul
apilarnilului au fost gasite importante cantitati de saruri minerale si oligo-elemente
(calciu, magneziu, fosfor, fier, cupru, mangan, zinc, sodiu, potasiu), care vin si ele
in sprijinul constatarii ca acest produs este un tonic si un trofic de mare valoare, cu
tropism general. Ceea ce trebuie subliniat este ca daca persoanele de sex barbatesc
sunt marii beneficiari ai acestui produs, el nu este nici nociv si cu atat mai putin nu
este de dorit de a fi neglijat in consum si utilizare de catre persoanele de sex
femeiesc. Acesta este un mare dar al naturii, si anume faptul ca, de regula,
produsele apicole ca si cele vegetale sunt utilizate de catre organism acolo unde
este nevoie, cum si atat cat este necesar..
Asupra larvelor din stup si asupra apilarnilului s-au facut nenumarate studii si teste.
Unul dintre aspectele importante relevate este absenta toxicitatii. Astfel, concluzia
la care s-a ajuns este ca nu exista factori citotoxici care sa poata interfera cu
dezvoltarea naturala a celulelor. Mai mult decat atat, studii facute in S.U.A., sub
rigoarea FDA, si publicate in "American Bee Journal", arata ca nu se cunosc
substante daunatoare sau potential daunatoare in puietul de albine.

Mai bine de 10 ani de activitate in domeniul apiterapiei, m-au condus la ideea ca

efectele deosebite ale apilarnilul ar putea fi redate in mod deplin consumatorilor,
daca ar fi prelucrat aparte, in corelatie cu caracteristicile sale bio-active. In mod
obisnuit el este conditionat prin liofilizare, adica se obtine substanta uscata din
produs prin eliminarea apei in vid. Aceasta permite ca mai departe, sa poata fi
folosit usor ... in industria farmaceutica, adica se pot fabrica diverse comprimate
ori capsule, care sunt comod de administrat. Dar ca un revers al medaliei, bio-
disponibilitatea substantelor active este diminuata tocmai prin absenta apei. In
plus, se pierd si alte proprietati speciale ale produsului original. Sa ne reamintim ca
noi suntem in proportie de aproximativ 70% apa. Ea constituie mediul in care se
desfasoara Viata, apa fiind vehicul, suport si depozitar de informatie. Cand apa
dispare, viata inceteza sa se mai manifeste, se pierd legaturile functionale dintre
particule si molecule, dispare insasi informatia vitala, iar ce ramane este doar un
amestec amorf de substante organice si anorganice. In plus, apa dintr-un organism
viu, cum este cel al larvei din stup, cu o provenienta intr-un mediu atat de select si
curat, este deosebit de valoroasa. Este pura chimic, de departe superioara oricarei
ape de robinet. In plus, are si o incarcatura energetica vitala speciala, cu atat mai
mult atunci cand albinele respective sunt tratate corect de  catre apicultor, ca niste
fiinte prietene. Vorbim despre o apa vie, in intregul inteles al cuvantului.

Acestea au fost ratiunile care m-au determinat sa caut varianta optima de a prepara
un amestec de apilarnil cu miere care sa fie stabil, iar apoi sa completez si sa-i
optimizez valoarea terapeutica pintr-un amestec mai laborios in care intra si
polenul. Am obtinut in felul acesta un produs care are apilarnil integral in procent
mare (10%), miere de salcam si polen crud. S-au impletit intr-un singur buchet, pe
care l-am numit Apilarmel, actiunile binefacatoare stimulatoare, tonice si
constructive ale apilarnilului, cu substratul proteic deosebit furnizat de polen, cel
energetic dat de glucidele de cea mai buna calitate din miere si catalizatorii vietii
reprezentati de vitamine, enzime, oligoelemente, toate cuprinse in cantitatea
minima necesara de apa vie, existenta in mod natural in produsele originale ale
albinelor. Mierea mai confera anumite avantaje, anume ca functioneaza drept
caraus al remediului asociat catre tinta sa de actiune si amplifica proprietatile
acestuia. Rezultatele pe care le-am obtinut ulterior imi permit sa spun ca este un
produs remarcabil.

Cu certitudine putem sa impartim utilizatorii in patru mari categorii:  persoanele

tinere si sportivi, care sunt supusi, prin natura activitatii, la mare consum fizic si
intelectual, surmenaj, stres; cei care isi pretuiesc sanatatea si vigoarea si se
straduiesc sa le mentina; persoanele mature, care se indreapta spre varsta a treia,
care prin suplimentarea alimentatiei zilnice cu Apilarmel pot contribui la
indepartarea fenomenelor de imbatranire. Lucru dovedit, un consum indelungat
prelungeste viata si starea de sanatate. Si bineinteles cei suferinzi, carora in functie
de problemele de sanatate pe care le au, li se poate recomanda Apilarmel in doze
adaptate situatiei.
Astfel de la problemele de crestere in greutate ale sugarului, la anemii si
inapetenta, pana la surmenajul sever si la stresul extrem al tinerilor care muncesc
de dimineata pana seara ca sa-si faca o cariera, Apilarmelul, in doze ponderate, de
la 1/2 lingurita si pana la 3 pe zi, sau chiar de 3 ori cate 2 lingurite pe zi, poate
aduce o rezolvare neasteptata.
Dar principalul beneficiar al Apilarmelului se poate spune cu toata seriozitatea ca
ar trebui sa fie omul sanatos. In special in conditiile  zilelor noastre, cu o viata de
mare consum in activitatea zilnica, dar cu aport nutritiv dezechilibrat si carentat
datorita unei alimentatii denaturate, se simte nevoia unei suplimentari cu substante
biologic active de buna calitate. Acest produs aduce o doza de substante
vitalizante, energizante, regenerante, care asigura un mai bun randament fizic si
intelectual, o rezistenta sporita la efort, furnizind organismului si o parte din acele
materii prime necesare pentru intretinerea in bune conditii a structurilor si
functiilor sale normale.
In scopul intretinerii sanatatii se poate consuma o lingurita pe zi, cate 10-14 zile pe
luna; barbatii pot lua 2 lingurite sau mai mult, la fel si femeile care lucreaza intens,
in functie de intensitatea efortului depus de fiecare. Acest lucru a rezultat din
experienta practica, inclusiv in familia noastra.
Geriatrie
Terapia sustinuta cu Apilarmel poate readuce vigoare si o rezistenta sporita la boli,
celor de varsta a treia indiferent de sex printr-un aport de substante nutritive. Este
indeobste cunoscut ca persoanele de varsta a treia au o capacitate de prelucrare si
absorbtie a tubului digestiv mai redusa. Preparatul Apilarmel realizat la Melidava
ofera prin formula sa substante trofice si tonice usor absorbabile si utilizabile. De
doua ori pe zi cate o lingurita poate fi suficient spre a observa o certa imbunatatire
a starii  de vitalitate. Creste imunitatea,  mareste rezistenta in fata bolilor, scurteaza
timpul de convalescenta si recuperare in cazul unor suferinte asociate varstei. Pe
timp de iarna e util ca dozele sa fie majorate.
Patologie in dinamica sexuala, calitatea spermei, conceptie
Barbatii care dintr-un motiv sau altul au o problema de dinamica sexuala, pot
utiliza Apilarmelul cu excelente rezultate.
Cuplurile care nu reusesc sa aiba copii trebuie sa stie ca de regula nu femeile
poarta raspunderea infertilitatii ci cel mai adesea barbatii au probleme de acest fel.
Si vorbim de procente care ajung pana la 50% din cuplurile cu infertilitate.
Trebuie facuta o neta distinctie intre potenta unui barbat si capacitatea sa de a se
reproduce. Ceea ce indeobste denumeste astazi virilitatea, adica capacitatea de a
intretine raporturi sexuale, nu este o masura sau o garantie a faptului ca materialul
seminal este de cea mai buna calitate. Deci cuplurile in care barbatii au probleme
cu numarul spermatozoizilor (azoospermie, oligospermie), ori cu dinamica si
mobilitatea acestora pot apela la Apilarmel. Acesta imbunatateste calitatea
spermei, creste numarul, vigoarea si viteza spermatozoizilor.
Chiar mai mult decat atat, sunt indicii ca apilarnilul poate influenta si sexul
viitorilor noi nascuti. In baza unor observatii empirice la caine si porc, femelele
hranite cu jintita au nascut pui in mare majoritate masculi. Pentru rigoare, se poate
vedea adresa 3851/1959 a Institutului de microbiologie Dr. I. Cantacuzino.
In situatiile de probleme ale dinamicii sexuale prin stres, in scopul rezolvarii lor,
este important sa se acorde atentia cuvenita si eliminarii starilor tensionale, in
favoarea relaxarii.
Sportivi
Astazi campionii nu mai primesc ca in vremurile antice o cununa de lauri. Primesc
bani. Bani multi si perspective exceptionale in viata. Cu o singura conditie: sa fie
azi mai buni ca ieri si maine mai buni decat azi. Acest lucru genereaza un urias
consum psihic si fizic. Cu urmari severe pentru organismul celui angajat intr-o
astfel de lupta. Pentru a face fata acestui stres, destul de multi apeleaza la
suplimente, unele nu tocmai ortodoxe. Apilarmelul si produsele apicole pot fi o
solutie foarte buna pentru o maniera naturala de a le imbunatati performantele. Este
sustinut un organism care are mare nevoie de acest lucru, fara a produce si daune.
Studiile facute pe subiecti de sex barbatesc demonstreaza ca un consum sustinut de
apilarnil conduce la cresterea masei musculare. Nu acelasi lucru se intampla in
cazul subiectilor de sex femeiesc. Deci nu apare riscul masculinizarii printr-o
dezvoltare exagerata a masei musculare si nu determina nici cresterea in greutate
prin depuneri adipoase.
E de dorit ca tinerii care isi propun o crestere de masa musculara si pentru asta
merg la sali de fitness, sa nu apeleze la produse cu hormoni de sinteza, chiar daca
acestea pot genera o dezvoltare spectaculoasa. Va sigur ca aceste metode super-
rapide de crestere de masa au si efecte nefaste care va vor urmari toata viata.
Ginecologie
In patologia ginecologica poate fi utilizat in sindromul premenstrual, mastodinie,
mastoze si noduli mamari, menometroragiile functionale, amenoreele psihogene,
dismenoree, hipertiroidiile asociate sau de sine statatoare. In general calmeaza
fenomenele de hipersecretii hormonale feminine de tip estrogenic. In patologia
obstetricala poate fi utilizat in terapia avortului spontan, insuficienta placentara,
hepatopatia de sarcina, disgravidie.
Probleme hepatice
Pacientii cu diverse suferinte hepatice, hepatite virale acute, cronice, ciroze
hepatice si chiar hepatocarcinoame pot utiliza cu succes Apilarmel. Este cunoscut
ca apilarnilul are si efecte antivirale, iar polenul si mierea sunt bune trofice
hepatice. Produsele apicole pot constitui remedii de foarte buna calitate si eficienta
in tratarea sau ameliorarea numarului mare de hepatopatii cronice primare si
secundare.
Stari carentiale, convalescenteApilarnilul prin natura sa este un complex de
substante apropiat de laptisorul de matca. Actioneaza ca tonic general, vitalizant,
reface structurile si functiile afectate de diverse suferinte, fiind util in tratarea
tuturor starilor carentiale, subnutritie, malnutritie, anemii, convalescente, inclusiv a
celor din urma interventiilor chirurgicale.
Un domeniu special il pot reprezenta starile carentiale rezultate in urma unor cure
exagerate de slabire. Diversele cure de slabire, de mare si imediat efect, de tipul
celor hiperproteice, mono-aliment, s.a., unde pe seama unor trucuri fiziologice apar
rezultate spectaculoase, degradeaza sanatatea beneficiarilor acestor recomadari
pseudo-medicale. De multe ori, recuperarea pacientilor dupa astfel de cure este nu
numai problematica, ci si de durata. In aceasta situatie, o mica cantitate in
comparatie cu cea a alimentelor, dintr-un produs biologic concentrat, poate readuce
repede in organism principiile de care acesta a fost aspru privat.
Oncologie
In sine Apilarmelul poate fi util in tratarea efectiva a acelor tipuri de cancer
considerate a avea origini hormonale feminine. Vorbim cu deosebire despre
anumite cancere de san sau genitale, in care investigatiile specifice de laborator
arata prezenta receptorilor specifici pentru hormoni sexuali feminini.
Un domeniu special il reprezinta starile carentiale si degenerative instalate in
timpul si in urma tratamentelor oncologice. Apilarmelul in doze adecvate, mai mari
de regula, poate fi util tuturor pacientilor cu probleme oncologice care fac chimio-
sau radio-terapie, prin efectul hepato-protector, cu mentinerea troficitatii si
regenerarea ficatului, prin protectia fata de degradarea organica, efectul de
prezervare a vitalitatii generale, protectie imunitara. Demn de mentionat este ca
apilarnilul sustine procesul de hematopoeza, responsabil de calitatea sangelui, si
care este sever afectat in cazul tuturor persoanelor care fac chimio- sau radio-
terapie. Mierea este unul dintre putinele produse naturale care contine germaniu in
compusi organici. Germaniul continut in miere are un grad ridicat de
biodisponibilitate. Dupa cum se cunoaste, el are un rol de frunte in lupta impotriva
cancerului. Polenul crud este o sursa de proteina de cea mai buna calitate. Iar 
apilarnilul contine si importante cantitati implicite de laptisor de matca din hrana
larvara.  Ca sa nu cadem in ridicolul unor discutii neprofesionale, va asigur ca o
hrana de buna calitate si corect administrata nu are cum sa “hraneasca” cancerul.
Mai mult, in cazul produselor stupului vorbim de o super-hrana, de exceptionala
calitate si cu o provenienta vegetala 100%, chiar daca albina apartine regnului
animal, iar produsele sale sunt considerate conventional ca fiind de origine
animala. Rechinii care mananca  doar carne, nu fac cancer. Dvs. credeti ca albinele
se pot imbolnavi de la polen, miere si laptisor de matca ?

Este bine cunoscut in mediile de specialitate, dar de-acum si de catre nespecialisti,

ca cito-static inseamna de fapt cito-toxic. Sub actiunea acestor substante, se
incetineste diviziunea celulara haotica din tumoare dar si cea fireasca a celulelor
normale din intregul corp. Urmarea este ca aceste severe toxine, cu formule
chimice de multe ori apropiate de cele ale unor ierbicide, administrate ca citostatice
produc un real dezastru nu numai asupra tumorilor, dar si asupra tuturor celorlaltor
organe si functii ale corpului uman. Practic are loc o imbatranire precoce si rapida
indusa artificial, cand scad mult capacitatea vitala, ca si cea de efort, rezistenta la
intemperii, capacitatea de aparare si de lupta impotriva bolii. Iar radio-terapia este
un tratament inca mai sever cu variate si complicate urmari in timp.
Studii recente publicate de Natural News, au aratat ca multi medici specialisti in
terapia cancerului refuza pentru ei insisi aceste terapii daca ar ajunge bolnavi
oncologici. Mai precis, este un studiu realizat la McGill Cancer Center, pe un
esantion de 118 doctori, care in proportie de 75% ar refuza pentru ei si familiile lor
terapiile oncologice standard, datorita efectelor dezastruase, in absenta unor
tratamente de sustinere.

Un tratament adjuvant care sa permita organismului sa reziste in aceste conditii si

sa-si mentina un sistem imunitar activ, este absolut necesar in opinia multora, care
incearca sa inteleaga fiinta umana in complexitatea ei
Apicultura ne va oferi cu siguranta in viitor inca multe si fericite surprize. Intregul
stup este un binecuvantat izvor de sanatate, de la ceara si aerul din interior pana la
veninul de albine. Apilarnilul este foarte probabil cel mai complex produs apicol
cunoscut, pe care il datoram eforturilor unor prea demni inaintasi. Pe nedrept uitat,
merita cu prisosinta sa fie din nou scos la lumina dintre rafturile prafuite. Este
necesar sa se continue si sa se sporeasca eforturile initiatorilor lui, spre a fi 
restituit acelora care au nevoie de el. Cu tristete o spunem, marca Apilarnil nu mai
apartine azi nici urmasilor domnului Iliesiu si nici Neamului Romanesc. A dev
enit proprietatea unor straini, care nu au nici o legatura cu apicultura si cu acest
spatiu binecuvantat de Dumnezeu. Depinde doar de noi sa ne ridicam din cenusa
vremurilor si sa reinventam lumea ori de cate ori este nevoie
Apilarnilul romanesc, recoltat asa cum se cuvine, a devenit din pacate rar si scump.
El are o valoare net superioara fata de pulberea de larve de trantori ce vine din Asia
la preturi ridicole si care constituie adesea materie prima pentru produse carora li
se atribuie pe nedrept numele apilarnil. Acesta este motivul pentru care
Apilarmelul contine apilarnil din Romania, provenit din surse de incredere, ceea ce
insa limiteaza cantitativ productia. Iar ca sa-l redam consumului cu toate
proprietatile daruite de albine, ne-am straduit sa gasim varianta optima de a-l
cuprinde intr-un produs usor si eficient de administrat

Proprietăţi terapeutice şi curative ale apilarnilului

 
Stimulează anabolismul
- ca şi lăptişorul de matcă ritmul de dezvoltare ale larvelor de trântor este foarte
rapid.

Antiviral
- ca şi lăptişorul de matcă.

Biostimulant
- trântorii, vorbind în general, au o foarte puternică forţă de viaţă.

Măreşte puterea sistemului imun

- datorită calităţii ridicate a nutrienţilor conţinuţi în extract;
- trântorii au o mare energie respiratorie; o bună respiraţie înseamnă oxigen
suficient pentru întreg organismul, inclusiv pentru celulele albe ale sângelui;
- conform MTC, sistemul imun face parte din aceeaşi "clasă" cu sistemul
respirator.

Îmbunătăţeşte memoria
- nutrienţii lui de înaltă calitate înbunătăţeşte toate procesele memoriei.

Îmbunătăţeşte ciclul menstrual la femei

- datorită echilibrului endocrin dat de pre-hormonii naturali existenţi în apilarnil.

Măreşte performanţele intelectuale la copiii din şcolile elementare

- nutrienţii de înaltă calitate ajută dezvoltarea generală a sistemului nervos.

Îmbunătăţeşte neuro-psiho-motricitatea la copii

- nutrienţii de înaltă calitate ajută dezvoltarea generală a motricităţii.

Măreşte apetitul
- ca în cazul lăptişorului de matcă sau cu orice alt stimulator al anabolismului.

Măreşte energia organismului, vitalitatea şi puterea regenerativă

- datorită nutrienţilor de înaltă calitate şi bioenergiei (din forma brută).

Măreşte rezistenţa generală a organismului la boli

- datorită compuşilor activi şi nutrienţilor care pot ajuta sau hrăni fiecare celulă din
organism.
Măresc masa musculară la bărbaţi
- ca orice alt stimulator natural al anabolismului ( vezi lăptişorul de matcă).
Rol nutritiv, dietetic
- datorită nutrienţilor variaţi , de înaltă calitate.

Psiho-stimulant
- conţinut ridicat în aminoacizi, vitamine, magneziu etc.

Stimulează şi întreţine energia sexuală la bărbaţi

- trântorii sunt bine cunoscuţi ca puternice "maşini sexuale" ...

Stimulează glandele hipofizo - suprarenale

- datorită conţinutului relativ ridicat în (pre)hormoni.

Stimulează spermatogeneza, îmbunătăţesc erecţia şi cresc durata actului

sexual la bărbaţi
- datorită conţinutului ridicat de vitamine, aminoacizi, etc. apilarnilul intervine
pozitiv în dinamica sexuală.
 
Indicaţiile apilarnilului
Apilarnilul are compoziţie şi proprietăţi asemănătoare cu cele ale lăptişorului de
matcă. Ca rezultat, indicaţiile lor sunt aproape identice.
Totuşi sunt câteva diferenţe în special în ariile genitale, sexuale şi endocrine
produse de bogăţia apilarnilului în hormoni de tip masculin.
 
Mai jos sunt câteva grupe de indicaţii :
 
Apilarnil pentru nutriţia albinelor şi a animalelor
Substanţele simple prezente în apilarnil pot hrăni toate tipurile de animale
(mamifere, păsări, insecte, peşti etc.)
 
Apilarnil pentru oameni sănătoşi
Apilarnilul este în primul rând un produs natural foarte bogat în elemente nutritive,
vitamine şi hormoni sexuali; pentru a preveni potenţialele boli, mulţi oameni
folosesc apilarnilul într-un mod preventiv (profilactic).
 
Apilarnil pentru sportivi
Gândiţi-vă numai la energia trântorului când urmăreşte matca pentru a face
dragoste...
 
Apilarnil pentru oameni bolnavi
Bolnavii necesită elemente nutritive, vitamine, enzime, compuşi activi
farmacologic etc. de calitate superioară decât pentru persoanele sănătoase,
deoarece organismul lor este de obicei sărăcit în aceste substanţe şi\sau în
bioenergie.
Apilarnilul are o compoziţie relativ simplă şi uşor digerabilă; persoanele bolnave
nu au suficientă energie, astfel că dându-le un aliment care poate reduce cererea
din "puterea" lor digestivă poate fi foarte benefic, în special în cazurile foarte
severe (come, accidentaţi, după operaţii chirurgicale etc.)
În cartea sa " Apilarnilul, Sănătatea, Puterea, Longevitatea" (1990), re-
descoperitorul acestui excelent produs, Dl. Nicolae Ilieşiu a inclus cercetările
efectuate în câteva clinici şi spitale din România .Ca o sinteză a acestor studii, iată
câteva dintre principalele indicaţii ale apilarnilului pentru persoanele bolnave :
Anorexie
Lipsa apetitului din diverse cauze.
Hipoproteinemie
Scăderea nivelului proteinelor din sânge care poate conduce la multe feluri de
afecţiuni metabolice, ale sistemului nervos, endocrin etc.
Fiecare celulă vie are nevoie de diferite proteine pentru a funcţiona corespunzător
şi pentru a se reproduce, într-un mod sănătos
 Boli metabolice
ca diabetul, obezitatea, guta.
Diminuarea masei musculare
în special la bărbaţi.
Oboseală, astenie de diferite grade, astenia la vârstnici, sindrom de oboseală
cronică
Epuizare psihică, convalescenţă
Îmbătrânire prematură
Depresie mentală şi emoţională la vârstnici

În general, apilarnilul împreună cu alte produse apicole ca mierea, polenul şi

păstura sunt foarte folositoare în tratamentul unor tipuri diferite de afecţiuni cum
ar fi :
Boli ale stomacului, ficatului (tractul digestiv)
Afecţiuni ale sistemului nervos
Nervozitate
Slăbirea memoriei, tulburări mentale
Afecţiuni neuro-psiho-motrice la copii
insomnie
Afecţiunile aparatului respirator
Insuficienţă dermică
Afecţiuni ale sferei genitale
legate de scăderea hormonilor, vitaminelor, mineralelor necesare pentru buna
dezvoltare şi funcţionare a acestor organe.
Impotenţă sexuală (apilarnilul este comparabil cu Viagra, dar faţă de aceasta are
avantajul că este un produs natural fără reacţii adverse sau riscuri).
Spermatogeneză scăzută.
Erecţie insuficientă.
Durată scurtă a actului sexual la bărbaţi.
Afecţiunile sistemului endocrin
Slăbiciunea hipofizei şi a glandelor suprarenale
Sindrom premenstrual
Sindrom climacteric
Afecţiunile sistemului imun
Slăbiciunea sistemului imun
Gripă
infecţii
  Indicaţiile apilarnilului
Apilarnilul este indicat să fie administrat atât intern cât şi local, pe cale externă.
Intern
Pentru aria buco - faringiană:
Singur sau combinat cu alte produse naturale;
Brut, poate fi folosit local pentru tratarea afecţiunilor cavităţii bucale, ca sângerări
ale gingiilor.
 
Forme farmacologice pentru aria buco - faringiană:
Soluţii
Suspensii
Aerosoli
Spălături (apă de gură)
Tablete
Ciocolată cu apilarnil liofilizat (în special pentru copii)
Gargară
 Pentru aria gastro-intestinală:
Brut, singur sau combinat cu miere, plante, alte remedii naturale;
Soluţii tonice (întăritoare) şi siropuri; aceste produse pot fi păstrate de asemenea în
mici fiole pentru băut (de exemplu 10 ml fiecare);
Ca produs suplimentar sau medical:
Tablete;
Apilarnil liofilizat;
Apilarnil liofilizat în miere;
Apilarnil liofilizat în miere + polen + lăptişor de matcă;
Extracte alcoolice;
Ciocolată cu apilarnil liofilizat (pentru copii).
 Pentru zona genitală la femei:
Tablete vaginale;
Supozitoare vaginale.
Extern
 Pentru afecţiuni oftalmice:
În soluţii oculare (picături)
Ca unguent, pentru afecţiunile pleoapelor
Pentru afecţiuni ale nasului:
Instilaţii
Picături
Spray
Aerosoli
Inhalaţii
Spălături (lavaj) cu soluţii diluate.
 Pentru afecţiuni ale urechilor
Sub formă de instilaţii auriculare, spălături auriculare etc., se pot folosi
următoarele tipuri de preparate:
soluţii
suspensii
unguente
pudre
supozitoare
 Pentru piele:
pentru îngrijirea pielii : creme, loţiuni, şampoane.
pentru afecţiuni ale pielii (dermatoze, arsuri, răni, ulcere varicoase cronice), singur
sau în combinaţie cu alte remedii (compuşi); iată câteva forme farmaceutice care
pot fi utilizate: comprese umede, loţiuni, unguente,
spray.
Apilarnilul, compus activ în produsele cosmetice:
Amestec cu miere, lăptişor de matcă, polen etc., folosit în măşti cosmetice;
Creme, emulsii, loţiuni, şampoane etc.
  Dozajul
Pentru adulţi, doza zilnică uzuală este de aproximativ 300 mg (600-800 mg. dacă
este necesar).
Pentru copii, doza este obişnuit 30-50 % din doza unui adult.
Pentru aria buco- şi gastro-intestinală este bine să se ţină sublingual apilarnilul
brut, liofilizat sau în tablete, până la completa diluare în salivă (minim 2-5 minute),
apoi să se înghită.
 
Regulile şi principiile administrării apilarnilului
Testaţi mai întâi existenţa unei posibile reacţii alergice, prin folosirea unor
cantităţi mici de apilarnil proaspăt sau liofilizat;
Diluaţi apilarnilul în lichide suficiente; astfel rata lui de absorbţie va fi mai rapidă;
Începeţi cu doze mici;
Faceţi pauze după 1-2 luni de tratament, în funcţie de condiţiile individuale,
specifice;
Din punct de vedere al Apiterapiei, apilarnilul proaspăt este mai bun decât
produsele prelucrate;
Folosiţi "vehicule" (miere, capsule, creme, supozitoare);
Utilizaţi mai multe căi de administrare pentru a atinge "ţinta":
Oral (cea mai obişnuită metodă);
Prin piele (cremele ajută la pătrunderea în piele prin masaj, acupresură etc.);
Prin supozitoare etc.;
Folosiţi mai multe tipuri de extracte de apilarnil (apă, alcool) pentru a fi siguri că
aţi introdus toţi compuşii activi, folositori ai apilarnilului;
Urmăriţi cantitatea de apilarnil "activ" în produsele comerciale;
Urmăriţi data expirării produselor comerciale de apilarnil (apilarnilul este distrus
rapid de căldura excesivă. Dacă nu este refrigerat sau liofilizat, durata sa de viaţă
scade dramatic);
Păstraţi toate produsele cu apilarnil, în special soluţiile şi/sau preparatele în
frigider;
 Începeţi un program de detoxifiere înainte de folosirea apilarnilului; curăţaţi
ţesuturile unde va fi aplicat sau administrat;
Activaţi circulaţia sângelui (folosind terapia cu venin de albine, masaj,
acupresură, gimnastică etc.) pentru a fi siguri că toţi compuşii activi ai apilarnilului
îşi vor atinge "ţinta", şi vor ajuta dezvoltarea tuturor celulelor;
Activaţi circulaţia bio-energiei prin meridiane prin acupresură, acupunctură,
apipunctură, Shiatsu, Qigong, Yoga etc.;
Folosiţi metode psihoterapice pentru a lupta împotriva problemelor emoţionale,
mai ales împotriva fricii (conform Medicinii Tradiţionale Chineze aplicată
Apiterapiei, frica este cel mai mare "consumator" al energiei şi compuşilor
apilarnilului.);
Relaxaţi corpul, dormiţi suficient, pentru a lăsa organismul să prelucreze eficient
toţi compuşii preţioşi ai apilarnilului.
Contraindicaţii
Până în prezent nu au fost reportate reacţii adverse, toxice sau alergice legate de
folosirea apilarnilului.
Totuşi, deoarece apilarnilul conţine mici cantităţi de polen, propolis şi miere,
putem presupune că folosirea lui poate conduce la riscuri similare cu cele asociate
compuşilor săi.
Apilarnilul este contraindicat în următoarele cazuri:
1. Posibile reacţii alergice la unii dintre compuşii săi. Apilarnilul conţine multe
proteine.
2. Intoleranţă la apilarnil.
 Pot apărea următoarele reacţii adverse:
Tulburări ale tractului digestiv ca: dureri de stomac, vomă, diaree pot apare prin
supradozaj . Scăderea dozelor sau oprirea administrării apilarnilului vor elimina
aceste reacţii adverse.
Toxicitatea poate să apară în cazurile de supradozaj majore.
Hiperandrogenismul (denumeşte efectele excesive date de hormonii
masculinizanţi) şi hiperspermatogeneza pot să apară în unele cazuri de supradozaj.
Insomnie moderată (în special la bărbaţi), dacă se administrează seara târziu.
Limite
Unii factori pot diminua eficacitatea apilarnilului; cei mai importanţi sunt:
Organismul este prea slăbit, sau incapabil să digere sau/şi să absoarbă apilarnilul.
Organele "ţintă" (cum ar fi glandele endocrine în acest caz), au probleme majore
structurale sau genetice; astfel acestea nu pot folosi corespunzător compuşii activi
ai apilarnilului.
 Diferite tipuri de obstacole (aceste "obstacole" nu lasă apilarnilul să se întindă în
tot corpul, dar în acelaşi timp, sunt unele dintre cele mai importante "ţinte" pentru
terapia cu apilarnil.) :
- spasme, tumori, mucus în exces în tractul digestiv.
- o cantitate mare de paraziţi etc.
Folosire necorespunzătoare de către ne-specialişti în apiterapie:
- doze greşite (prea mari sau prea mici)
- administrare greşită (de exemplu numai să mănânce apilarnil pentru o boală a
intestinului gros, fără folosirea supozitoarelor pe bază de apilarnil)
- greşita selectare a altor metode adjuvante ce pot spori eficienţa apilarnilului.
 
O concluzie finală este că asemenea altor produse apicole apilarnilul nu este un
"panaceu", nu poate vindeca orice şi pe oricine. De aceea, este întotdeauna
important să avem "la mână" alte metode naturiste de vindecare pentru cazul în
care avem nevoie să tratăm pe cineva drag nouă

Ceara de albine. Beneficii pentru sanatate

Ceara de albine. Beneficii pentru sanatate

Denumirea de ceara de albine face referire la ceara naturala produsa de aceste
insecte in interiorul stupului. Albinele produc aceasta ceara fie pentru a-si construi
fagurii, fie pentru a-i repara. In general, ceara poate fi de mai multe culori –
galbena, alba, portocalie, maro sau rosie, iar schimbarea culorii depinde in mare
masura de varsta fagurelui sau de folosirea acestuia la dezvoltarea oualor.
In stadiul incipient, ceara este un lichid incolor produs de glandele aflate in
abdomenul albinelor. Dupa ce aceasta este mestecata si procesata, albinele o
ataseaza de peretii fagurelui. Cand este consumata sub forma ei simpla, ceara nu
aduce beneficii notabile; totusi, gratie continutului ei mare de nutrienti, poate fi
utila la imbunatatirea aspectului pielii atunci cand este aplicata local. Principalele
ingrediente ale acestui produs sunt acizii grasi si alcoolul cu catena lunga, ceara de
albine fiind complet netoxica. In stup, ea este modelata in celule hexagonale, in
care albinele isi depoziteaza mierea si ouale, hranind si crescand acolo urmatoarea
generatie de insecte.

CEARA DE ALBINE ÎN APITERAPIE

  Ceara din stup, secretată de albine (ceara de albine), reprezintă materia primă
necesară construirii pereţilor celulelor în care aceste insecte depozitează mierea
(fagurii). Ceara pe care noi o folosim, se obţine prin centrifugare, separându-se
astfel de miere, după care se topeşte în diferite recipiente, luând forma matricei.
  Între cerurile naturale, ceara de albine şi lanolina, sunt cele mai cunoscute şi
utilizate.
Proprietăţile cerii de albine asupra organismului uman
  Ceara de albine prezintă însuşiri emoliente, cicatrizante, silagoge (stimulent al
salivaţiei), epilatoare, antiinflamatorii şi nutritive asupra tegumentului.
Forme în care se prezintă ceara apiterapeutică
  Ceara brută, se prezintă sub formă  solidă şi lucioasă, de culoare albă, cenuşie,
galbenă, brună, verzuie, sau roşcată (în funcţie de pigmenţii preexistenţi în
miere). Ea se regăseşte solubilizată, de asemenea, în diferite unguente.
  Ceara folosită în apiterapie nu are voie să fie mai veche de 12 luni şi nu este
voie să prezinte substanţe străine.
  Intern, ceara se poate mesteca şi apoi înghiţii şi sub formă de faguri.
Ceara din fagure şi ceara topită
Recomandări terapeutice şi cosmetice

  Mestecată, ceara de albine, detartrează, curăţă şi albeşte dantura, mai ales la

fumători. De asemenea, sub această formă, stimulează secreţia salivară şi prin
reflex pe cea gastrică,  întărind, în acelaşi timpe, gingia (Fănică Voinea Ene).
Prin faptul că stimulează secreţiile mucoasei stomacului, mestecatul cerii este
indicat în anorexie şi hipoaciditate gastrică.

  Ca emolient şi dezinfectant, ceara din fagurii cu căpăceală, se recomandă în

afecţiunile bronhopulmonare. De asemenea, mierea în faguri asigură o bună
igienă a cavităţii bucale şi întăreşte vederea (Bojor, O., Popescu O).
 În aplicaţii externe, sub forma unor alifii, după ce a fost dizolvată pe baia de
apă în diferite grăsimi (ulei vegetal, grăsime de porc, etc.), ceara de albine se
dovedeşte benefică în cazul unor plăgi sau cicatrice mai vechi (urme de
operaţii, arsuri, cheloizi, etc.).

  Ceara topită, aplicată pe piele, se foloseşte încă din antichitate în scopul

epilării. Deşi au apărut mijloace moderne de înlăturare a surplusului de păr
corporal, ceara a rămas cel mai sănătos şi eficient mijloc de epilare şi datorită
faptul că exercită în mod natural acţiune dezinfectantă, cicatrizantă şi nutritivă
asupra pielii. Unii cercetători, chiar sugerează că ceara albinelor ar avea un
efect inhibant asupra foliculului pilos.

  Ca ingredient cosmetic, atunci când apare, ceara naturală de albine (din
păcate, este înlocuită din ce în ce mai mult cu ceruri sintetice sau minerale, aşa
cum este Ceara de Montana, care se extrage din cărbuni), prezintă un efect
trofic pentru piele şi de reîntinerire asupra tenului.
Contraindicaţii

  Ceara de albine nu se mestecă în caz de bulimie, hiperfagie,  hiperaciditate

gastrică, gastrită hiperacidă sau ulcer gastric (în toate aceste cazuri este
contraindicată şi guma de mestecat). Extern, ceara nu se aplică pe rănile
proaspete, pe supuraţii ori pe arsurile foarte recente, căci se formează o
peliculă, sub care dezvoltarea microorganismelor anaerobe poate fi periculoasă.
Administrare, aplicare
   Ceara brută mărunţită sau fagurii, se mestecă, iar ceara dizolvată la cald în
diferite grăsimi, se aplică extern.

Ceara este un material ce face parte din procesul de realizare a mierii, dar are o
multitudine de alte aplicatii in domenii precum cel cosmetic, cel alimentar si in
industria farmaceutica. De exemplu, este folosita la producerea unor creme de
calitate, poate proteja si matura branzeturile sau poate fi folosita la invelisul
protector al unor medicamente.
Exista cateva aplicatii ale acestui produs versatil pe care le poti incerca in confortul
propriei case. Mai mult, ceara poate fi achizitionata din diverse magazine de profil
sub forma unor blocuri. Pretul unui kilogram de ceara de albine poate varia, in
functie de calitate si de gradul de filtrare, intre 20 si 50 de lei.

Ceara de albine, utilizari practice in casa ta

Fara a adauga altceva la ea, ceara de albine simpla poate fi folosita astfel:
1. La tamplarie: picura putina ceara topita pe cuiele si suruburile ruginite, pentru a
le putea indeparta mai usor; cand vrei sa bagi un surub in lemn nou, incearca sa
scufunzi suruburile in ceara lichida, pentru a reduce riscul de crapare a bucatii
respective de lemn.
2. Cumpara sau fa-ti propriile lumanari din ceara de albine – avantajul de a arde
lumanari din ceara, si nu din parafina obisnuita, consta in faptul ca aceasta este mai
curata, are o durata de ardere mai lunga si o flacara mai puternica. In ritualurile
religioase practicate in biserici se folosesc in special lumanarile din ceara de
albine, deoarece acestea scot mai putin fum si nu picura. Pentru persoanele
sensibile la fum si arome puternice, lumanarile din ceara de albine reprezinta o
alternativa viabila.

Ceara din stup, secretată de albine (ceara de albine), reprezintă materia primă
necesară construirii pereţilor celulelor în care aceste insecte depozitează mierea
(fagurii). Ceara pe care noi o folosim, se obţine prin centrifugare, separându-se
astfel de miere, după care se topeşte în diferite recipiente, luând forma matricei.
  Între cerurile naturale, ceara de albine şi lanolina, sunt cele mai cunoscute şi
utilizate.
Proprietăţile cerii de albine asupra organismului uman

  Ceara de albine prezintă însuşiri emoliente, cicatrizante, silagoge (stimulent al

salivaţiei), epilatoare, antiinflamatorii şi nutritive asupra tegumentului.
Forme în care se prezintă ceara apiterapeutică

  Ceara brută, se prezintă sub formă  solidă şi lucioasă, de culoare albă, cenuşie,
galbenă, brună, verzuie, sau roşcată (în funcţie de pigmenţii preexistenţi în
miere). Ea se regăseşte solubilizată, de asemenea, în diferite unguente.
  Ceara folosită în apiterapie nu are voie să fie mai veche de 12 luni şi nu este
voie să prezinte substanţe străine.

  Intern, ceara se poate mesteca şi apoi înghiţii şi sub formă de faguri.

Ceara din fagure şi ceara topită

Recomandări terapeutice şi cosmetice

  Mestecată, ceara de albine, detartrează, curăţă şi albeşte dantura, mai ales la

fumători. De asemenea, sub această formă, stimulează secreţia salivară şi prin
reflex pe cea gastrică,  întărind, în acelaşi timpe, gingia (Fănică Voinea Ene).
Prin faptul că stimulează secreţiile mucoasei stomacului, mestecatul cerii este
indicat în anorexie şi hipoaciditate gastrică.

  Ca emolient şi dezinfectant, ceara din fagurii cu căpăceală, se recomandă în

afecţiunile bronhopulmonare. De asemenea, mierea în faguri asigură o bună
igienă a cavităţii bucale şi întăreşte vederea (Bojor, O., Popescu O).
 În aplicaţii externe, sub forma unor alifii, după ce a fost dizolvată pe baia de
apă în diferite grăsimi (ulei vegetal, grăsime de porc, etc.), ceara de albine se
dovedeşte benefică în cazul unor plăgi sau cicatrice mai vechi (urme de
operaţii, arsuri, cheloizi, etc.).
  Ceara topită, aplicată pe piele, se foloseşte încă din antichitate în scopul
epilării. Deşi au apărut mijloace moderne de înlăturare a surplusului de păr
corporal, ceara a rămas cel mai sănătos şi eficient mijloc de epilare şi datorită
faptul că exercită în mod natural acţiune dezinfectantă, cicatrizantă şi nutritivă
asupra pielii. Unii cercetători, chiar sugerează că ceara albinelor ar avea un
efect inhibant asupra foliculului pilos.

  Ca ingredient cosmetic, atunci când apare, ceara naturală de albine (din
păcate, este înlocuită din ce în ce mai mult cu ceruri sintetice sau minerale, aşa
cum este Ceara de Montana, care se extrage din cărbuni), prezintă un efect
trofic pentru piele şi de reîntinerire asupra tenului.

Contraindicaţii

  Ceara de albine nu se mestecă în caz de bulimie, hiperfagie,  hiperaciditate

gastrică, gastrită hiperacidă sau ulcer gastric (în toate aceste cazuri este
contraindicată şi guma de mestecat). Extern, ceara nu se aplică pe rănile
proaspete, pe supuraţii ori pe arsurile foarte recente, căci se formează o
peliculă, sub care dezvoltarea microorganismelor anaerobe poate fi periculoasă.

Administrare, aplicare

  Ceara brută mărunţită sau fagurii, se mestecă, iar ceara dizolvată la cald în

diferite grăsimi, se aplică extern.

Ceara din stup, secretată de albine (ceara de albine), reprezintă materia primă
necesară construirii pereţilor celulelor în care aceste insecte depozitează mierea
(fagurii). Ceara pe care noi o folosim, se obţine prin centrifugare, separându-se
astfel de miere, după care se topeşte în diferite recipiente, luând forma matricei.
  Între cerurile naturale, ceara de albine şi lanolina, sunt cele mai cunoscute şi
utilizate.

Proprietăţile cerii de albine asupra organismului uman

  Ceara de albine prezintă însuşiri emoliente, cicatrizante, silagoge (stimulent al

salivaţiei), epilatoare, antiinflamatorii şi nutritive asupra tegumentului.

Forme în care se prezintă ceara apiterapeutică

  Ceara brută, se prezintă sub formă  solidă şi lucioasă, de culoare albă, cenuşie,
galbenă, brună, verzuie, sau roşcată (în funcţie de pigmenţii preexistenţi în
miere). Ea se regăseşte solubilizată, de asemenea, în diferite unguente.
  Ceara folosită în apiterapie nu are voie să fie mai veche de 12 luni şi nu este
voie să prezinte substanţe străine.
Intern, ceara se poate mesteca şi apoi înghiţii şi sub formă de faguri.
Ceara din fagure şi ceara topită
Recomandări terapeutice şi cosmetice

  Mestecată, ceara de albine, detartrează, curăţă şi albeşte dantura, mai ales la

fumători. De asemenea, sub această formă, stimulează secreţia salivară şi prin
reflex pe cea gastrică,  întărind, în acelaşi timpe, gingia (Fănică Voinea Ene).
Prin faptul că stimulează secreţiile mucoasei stomacului, mestecatul cerii este
indicat în anorexie şi hipoaciditate gastrică.

  Ca emolient şi dezinfectant, ceara din fagurii cu căpăceală, se recomandă în

afecţiunile bronhopulmonare. De asemenea, mierea în faguri asigură o bună
igienă a cavităţii bucale şi întăreşte vederea (Bojor, O., Popescu O).
 În aplicaţii externe, sub forma unor alifii, după ce a fost dizolvată pe baia de apă
în diferite grăsimi (ulei vegetal, grăsime de porc, etc.), ceara de albine se
dovedeşte benefică în cazul unor plăgi sau cicatrice mai vechi (urme de operaţii,
arsuri, cheloizi, etc.).

  Ceara topită, aplicată pe piele, se foloseşte încă din antichitate în scopul epilării.
Deşi au apărut mijloace moderne de înlăturare a surplusului de păr corporal,
ceara a rămas cel mai sănătos şi eficient mijloc de epilare şi datorită faptul că
exercită în mod natural acţiune dezinfectantă, cicatrizantă şi nutritivă asupra
pielii. Unii cercetători, chiar sugerează că ceara albinelor ar avea un efect
inhibant asupra foliculului pilos.

  Ca ingredient cosmetic, atunci când apare, ceara naturală de albine (din păcate,
este înlocuită din ce în ce mai mult cu ceruri sintetice sau minerale, aşa cum este
Ceara de Montana, care se extrage din cărbuni), prezintă un efect trofic pentru
piele şi de reîntinerire asupra tenului.

Contraindicaţii

  Ceara de albine nu se mestecă în caz de bulimie, hiperfagie,  hiperaciditate

gastrică, gastrită hiperacidă sau ulcer gastric (în toate aceste cazuri este
contraindicată şi guma de mestecat). Extern, ceara nu se aplică pe rănile
proaspete, pe supuraţii ori pe arsurile foarte recente, căci se formează o peliculă,
sub care dezvoltarea microorganismelor anaerobe poate fi periculoasă.

Administrare, aplicare

  Ceara brută mărunţită sau fagurii, se mestecă, iar ceara dizolvată la cald în

diferite grăsimi, se aplică extern.
      În medicină alternativă chinezească, ceară de albine este foarte preţuită. Este
apreciată pentru efectul benefic pe care îl are asupra circulaţiei sangvine şi
asupra întregului echilibru al corpului. În combinaţie cu alte ingrediente este
utilizată pentru a trata diverse afecţiuni ale pielii dar şi ca un remediu împotriva
îmbătrânirii. De exemplu încă din anii 200-300 î. Hr. în China se recomanda
terapia cu ceară de albine pentru a trata afecţiuni ale pielii. Astfel regiunile
bolnave erau împachetate în faşe cu ceară topită.
      Proprietăţi:
         - proprietăţi de îngroşare şi potenţiator de vâscozitate;
         - emulsificator;
         - emolient;
         - antiinflamator;
         - agent de formare a peliculelor de tip film;
         - conservant.
      Utilizare:
         - ca ingredient în compoziţii cosmetice de îngrijire: creme, loţiuni,
balsamuri, unguente, creme de protecţie. Se încălzeşte pe baie de abur la 61-68
grade şi se adaugă la faza uleioasă în  concentraţia uzuală de  2 - 10%;
         -  ca ingredient în produse de machiaj: rujuri, rimeluri, fonduri de ten,
gloss de buze, în prepararea de stickuri deodorante, ceară de păr;
        - antispetic pentru a trata rănile şi pentru a îndepărta dopurile de ceară
formate în urechi;  
         - afecţiuni ale urechii şi pentru a îmbunătăţii auzul;
         - în amestec cu untul era utilizată pentru a trata boala cunoscută sub
numele de lupus, pentru a prepara un unguent aplicat pacienţilor suferinzi de
aceasta afecţiune
         - pentru a trata diverse răni şi eczeme;
         - utilizată pentru a împiedica transformarea arsurilor în băşici;
         - are efect benefic asupra circulaţiei sanguine şi asupra întregului echilibru
al corpului
 
      Albinele sunt muncitori cu adevarat ocupati si eficienti. Iar ceara de albine
este doar una dintre roadele muncii lor de pe urma carora beneficiaza oamenii.
Scopul acesteia este a crea sau repara fagurii de miere. Albinele se hranesc cu
nectarul florilor, pe care il transforma in miere. Ele consuma insa si miere, pe
care, prin intermediul unor glande speciale, o transforma in ceara.
Apoi, albinele mesteca ceara, iar combinata cu secretiile din cavitatea lor bucala
aceasta devine moale si isi schimba culoarea. Ceara de albine capata alta culoare
si datorita trecerii timpului sau folosirii ei ca loc de depunere a mierii. Astfel, ea
poate fi alba, galbena, portocalie, rosie sau maro.

Utilizarea cerii de albine

Utilizarile cerii de albine sunt prea multe pentru a le enumera, dar acestea includ
fabricarea de lumanari, creioane, lustruirea mobilei si pentru impermeabilizare.

Ceara de albine este insa un ingredient folosit si in multe produse si tratament

cosmetice. Balsamurile pentru buze, cremele de fata si corp, ceara pentru
epilare, unele proceduri dentare si unele operatii reconstructive folosesc ceara de
albine.

Prelucrarea cerii de albine depinde de fiecare produs in parte. Ea se topeste la

aproximativ 80 de grade C, dar este moale si flexibila si la temperaturi mai
scazute.
Multe creme si lotiuni pentru maini, picioare si fata contin ceara de albine.
Deoarece acestea contin si alte uleiuri, cum ar fi cele minerale sau de masline,
rezultatul este un emolient care face o treaba excelenta pentru catifelarea si
hranirea pielii. In plus, ceara protejeaza pielea si datorita proprietatilor sale
rezistente la apa. Cu toate acestea, este doar un mit faptul ca ceara de albine
cauzeaza sau agraveaza acneea si cosurile. Ea este o componenta atat de sigura
si usoara, incat multe produse pentru copii o contin. Lanolina si parafina sunt
mai ieftine decat ceara de albine, dar nu sunt atat de benefice pentru piele.

Pentru par
Produsele de ingrijire a parului precum sampoanele, balsamurile, produsele de
coafare, care dau rezistenta, volum si stralucire, precum si produsele pentru
reparare a parului, contin ceara de albine.

Aceasta are in mod natural un miros placut , dar si un agent de ingrosare care o
face un produs ideal daca vrei sa adaugi volum parului tau. Din acelasi motiv,
ceara de albine face parul mai usor de aranjat atunci cand vrei sa-l coafezi.

Parul tau este astfel mai sanatos, pentru ca ceara de albine il protejeaza si de
factorii nocivi din mediu.

Daca in preajma casei ai un atelier de lucru, afla ca piulitele si suruburile

ruginite pot fi scoase mai usor daca picuri pe ele cativa stropi de ceara de albine
topita. Atunci cand trebuie sa bagi suruburi intr-o bucata de lemn nou, introdu-le
in prealabil in ceara lichida pentru a evita ca acestea sa crape lemnul.
2. Lumanari din ceara

Lumanarile din ceara de albine rezista mai mult, au flacara mai puternica si sunt
mai eco decat acelea din parafina. Ceara de albine, in stare bruta, sa gaseste si in
comert (de pilda, poti comanda online), astfel incat iti poti crea propriile
lumanari naturale chiar la tine acasa. Daca te intrebi care este compozitia
lumanarilor din comert, afla ca acestea nu contin decat 10%-15% ceara pura.
Lumanari din ceara de albina naturala mai poti gasi, in prezent, doar la anumite
manastiri.

3. Rafturi si geamuri intepenite

Daca ai probleme cu rafturile si geamurile care se deschid greu sau chiar deloc,
foloseste-te de o bucata de lumanare din ceara de albine pentru a freca zonele cu
probleme. Ulterior, rafturile si ferestrele tale ar trebui sa mearga ca... unse!

4. Ata de cusut

Daca trebuie sa cosi un material dur, ceara de albine iti vine din nou intr-ajutor:
freaca, de cateva ori, bucata de ata de o lumanare naturala, iar aceasta va trece
mai usor prin respectivul material. De asemenea, ceara de albine va preveni
incalcirea firelor de ata mai lungi.

5. Produse din piele naturala

Pentru ingrijirea si impermeabilizarea produselor din piele naturala, ceara de

albine este o solutie ieftina si utila! Nu trebuie decat sa freci o bucata de ceara de
albine de ghete, cizme, genti si alte obiecte din piele. La final, lustruieste-le cu o
carpa uscata, indepartand surplusul.

6. Protectie impotriva ruginii

Pentru ca obiectele din metal sa nu rugineasca, protejeaza-le cu ceara de albine!

Tratamentul cu acest produs natural poate fi aplicat uneltelor pe care le folosesti
in casa si in jurul acesteia, inclusiv asupra celor din fonta. De asemenea, poti
proteja impotriva degradarii si manerele din lemn.

Daca vrei sa iti prepari singur o crema din ceara de albine pe care sa o utilizezi
in propria casa, iata o reteta usoara! Topeste o bucata de ceara de albine,
maruntita, la foc mic. Dupa ce aceasta s-a topit, ia-o de pe foc si adauga aceeasi
cantitate de terebentina, plus inca o jumatate de cantitate de ulei de seminte de
in.
Amesteca bine si lasa mixul sa se raceasca, pana cand are consistenta unei
creme. Atentie! Nu adauga terebentina daca ai ceara pe foc - aceasta substanta
este inflamabila! Amestecul obtinut poate fi folosit in situatiile de mai sus, in
special pentru a ingriji pielea naturala, cat obiectele din metal si din lemn.

Cum se trateaza intepatura de albine

De ce inteapa albinele?
Albinele inteapa mai ales pe cei care le deranjeaza cuibul sau cand se simt
amenintate. Aceasta inteapa foarte rar atunci cand nu sunt in preajma
stupului. Intepatura unei albine este destul de puternica si dureroasa, dar
durerea dureaza doar cateva minute. Intepaturile de albine si de viespi sunt
diferite. Albinele mor dupa ce inteapa, asa ca orice albina poate sa intepe doar
o singura data. Viespea pe de alta parte poate sa intepe de nenumarate ori.
Oricare intepatura poate fi periculoasa daca persoana este alergica.
In momentul intepaturii, victima simte durere imediata iar ulterior, odata ce
insecta isi injecteaza veninul, zona afectata se inroseste si se umfla usor. Cele
mai multe persoane inregistreaza reactii locale. Veninul contine histamine si
proteine care provoaca o reactie non-alergice in piele dand senzatia de
mancarime si cauzand durere. Umflaturile pot sa dureze pana la cateva zile.
Cum se trateaza intepatura de albine?
Se scoate acul cat mai repede, ridicandu-l cu unghia de jos in sus, fara a presa
punga cu venin. Acul albinei trebuie indepartat prin razuire usoara in directia in
care e implintat. Nu prindeti acul intre doua degete, fiindca veti introduce tot
continutul pungii cu venin in piele.
Pentru a diminua efectul de durere si de umflare a zonei spalati zona cu apa si
sapun sau stergeti-o cu servetele dezinfectante. Aplicati apoi o compresa
rece sau gheata invelita intr-un prosop. Tineti compresa cu gheata pentru 10
minute dupa care indepartati-o pentru alte 10 minute si repetati intregul proces.
In cazul persoanelor cu probleme ale circulatiei sangelui, gheata se tine pentru o
perioada mai scurta de timp pentru a nu afecta pielea.
Alte solutii eficiente pentru a trata intepatura si pentru a diminua inflamatia si
senzatia de usturime sunt: aplicarea a doua-trei foi de ceapa pe care va trebui sa
le zdrobiti si sa le puneti pe locul intepaturii, sa frecati locul intepaturii cu sare
de bucatarie, sau patrunjel, sau sa aplicati pe zona afectata o compresa de
bicarbonat de sodiu dizolvat in apa.
Care sunt semnele unei alergii la veninul de albine, altele decat cele
normale:
- greutati in respiratie / senzatia de sufocare
- urticarie
- buzele, limba sau fata umflate
- ameteala
- stari de voma

Mergeti imediat la spital daca victima prezinta simptomele de mai sus.

Antihistaminele pot incetini o reactie anafilactica, dar nu vor opri starea aceasta.
Cum putem evita intepaturile de albine
Odata ce ati iesit din casa, nu exista garantii ca nu veti fi intepat de o albina sau
de o viespe, insa sunt cateva lucruri pe care le puteti face pentru a scadea
sansele unei astfel de intamplari:
- nu purtati parfum sau aftershave cand iesiti in natura
- daca vedeti in apropiere o viespe sau o albina, nu intrati in panica si nu incepeti
sa dati din maini pentru a o alunga. Cea mai buna solutie este sa ramaneti
nemiscat pana aceasta se indeparteaza
- evitati sa purtati haine in culori stralucitoare deoarece atrag insectele
- la picnicuri, pastrati mancarea bine acoperita
- nu beti bauturi dulci in afara casei
- evitati zonele cu flori
Intepaturile de albine pot fi benefice
Totusi intepaturile de albine au si efecte benefice: exista foarte multi
specialisti si medici care au adoptat terapiile cu intepaturi de albine pentru
diferite afectiuni: artrita, scleroza in placi, leziuni acute si cronice. Durerile
cronice de spate si gat pot raspunde foarte bine la acest tip de tratament.
Ideea este ca nu ar trebui sa fim atat de reticenti la intepaturile de albine, pentru
ca efectul lor pentru organism in timp poate fi unul benefic, insa cu siguranta
organismul ar trebui pregatit progresiv in vederea administrarii de venin de
albina, iar in general astfel de tratamente nu se fac decat dupa pregatirea
prealabila interna a organismului prin administrarea de produse apicole de baza:
miere, polen, tinctura de propolis, laptisor de matca, pastura, in doze tot mai
crescute, si abia dupa cateva luni se trece la administrarea controlata a veninului
de albine.
BIBLIOGRAFIE:
Dr. Stefan Stangaciu: Curs de apiterapie