CAPITOLUL 28

28.1 Inegalitate în venituri

28.2 Bunăstare şi sărăcie economică

28.3 Bunăstare şi sărăcie în România

Pachet pedagogic
Finalitatea social-umană a dezvoltării economiei

FINALITATEA SOCIAL-UMANĂ
A DEZVOLTĂRII ECONOMIEI

Investigarea problematicii omului, ca factor decisiv a activităţilor

economico-sociale, implică relevarea atentă a efectelor pe care acesta le resimte în
viaţa sa biologică şi socială complexă. Omul reprezintă atât premisa dezvoltării
economiei, cât şi consecinţa firească a acesteia. Situaţia omului se poate aprecia cu
ajutorul unei matrice complexe în care să se includă multiplele variabile între care
mărimea şi diminuarea veniturilor sale constituie un vector fundamental.
Finalitatea social-umană a dezvoltării economiei reprezintă concretizarea,
în ultimă analiză, a dezvoltării economiei într-un standard de calitate a vieţii
oamenilor, printr-un mecanism specific şi apreciat sub aspect economic, material,
monetar-financiar, social-cultural şi moral-comportamental. Un asemenea standard
încorporează elemente tangibile, cum ar fi bunurile şi veniturile, ca şi elemente
spirituale, intangibile, adică bunăstarea economică sau sărăcia economică.

28.1 Inegalitate în venituri

Evoluţia economiei presupune în mod organic distribuirea permanentă a

veniturilor astfel încât aceasta să favorizeze dezvoltarea individului şi a
colectivităţii în ansamblul ei, pe coordonatele bunăstării, îmbinându-se aspectele
economice cu cele social-culturale. În acest sens, pot fi folosite diverse modalităţi
de distribuire a veniturilor şi averii în societate.

Specialiştii optează pentru: a) inegalitate şi sărăcie motivate de cerinţa asigurării

unor venituri mari pentru o activitate intensă, pentru investiţii sporite şi pentru asumarea
riscurilor afacerilor economice; b) distribuţie fundamentată pe nevoile oamenilor şi mai
puţin pe proprietatea particulară şi pe mecanismele pieţei, asigurându-se un nivel minim
de inegalitate.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Însuşirea uneia dintre aceste opţiuni reprezintă o problemă de educaţie

ştiinţifică economică şi realism social-cultural. Există suficiente norme, reguli,
principii şi pârghii economice şi monetar-financiare pentru înţelegerea profundă a
acestei probleme şi pentru corelarea ei cu eficienţa, rentabilitatea, profitabilitatea în
timp şi spaţiu. Tot mai evidentă este însă orientarea spre distribuirea veniturilor
întemeiată pe inegalitate, ceea ce determină în mod firesc existenţa dualismului
„om bogat om sărac” în societate.

Nu trebuie să confundăm inegalităţile cu nedreptăţile, dar nici echitatea cu

egalitatea participării la distribuirea rezultatelor. De aceea, este necesar să se ţină
seama de faptul că rezultatele din economie reflectă deosebirile, inegalităţile în
producerea lor şi diferenţele dintre oameni. Din acest punct de vedere societatea este
dominată de inegalităţi şi de ierarhii. Inegalităţile în producerea rezultatelor se
transpun în diferenţe între venituri, avere, în modul de trai. Neasigurarea inegalităţilor
poate să producă mari nedreptăţi, după cum neasigurarea echităţii şi egalităţii poate să
conducă la nedreptăţi tot aşa de puternice.

Atacarea fără discernământ a inegalităţilor riscă să genereze mari

nedreptăţi, tocmai în numele dreptăţii. Aşa de exemplu, sporul de vechime ca
rezultat al efectului de carieră, deşi apare ca o inegalitate, el nu este o nedreptate,
deoarece efectul de carieră şi dreptatea se situează în registre diferite de valori;
primul, în rezultatele activităţii economice, iar dreptatea este o stare de opinie,
legată de valorile morale şi sociale ale unei perioade.

Există diferite forme de inegalitate în venituri, care pornesc de la mecanismele

împărţirii şi reîmpărţirii, înregistrându-se aspecte ca: deosebiri între veniturile lunare;
deosebiri în modul de viaţă; deosebiri în durata de viaţă; deosebiri în poziţia socială a
individului etc.

Fiecare tip de inegalitate permite obţinerea de informaţii interesante şi utile,

care relevă mai multe caracteristici:
a) Legitimitatea diverselor forme fundamentale de venit decurge din
distribuirea funcţională a venitului naţional. Astfel se formează veniturile
fundamentale cum sunt: salariul, profitul, dobânda, renta etc.
Esenţial este aici faptul de a se demonstra ştiinţific conţinutul acestor
venituri fundamentale şi raporturile de mărime dintre ele, întrucât asemenea
aspecte au repercusiuni atât asupra situaţiei economice a individului, cât şi
asupra potenţialului de dezvoltare a societăţii.
Finalitatea social-umană a dezvoltării economiei

Formarea veniturilor fundamentale se realizează pe temeiul unor principii

economice adecvate şi sub influenţa tensiunilor sociale care se manifestă îndeosebi
între salariaţi şi patroni, între debitori şi creditori. Dimensiunile şi corelaţiile
specifice ale acestor venituri depind de mărimea şi distribuirea venitului naţional.
De regulă, schimbările de ponderi ale veniturilor fundamentale se explică prin
ponderea salariaţilor în economie, prin rolul creditului, prin optica de apreciere a
conţinutului şi prin metodologia de cuantificare a profitului şi rentei.
b) Luarea în calcul a diverselor categorii de subiecţi ai venitului. Ţinându-se
seama, de exemplu, de faptul că salariaţii deţin o pondere însemnată în economie
se evaluează veniturile acestora pe categorii de activităţi prestate, pe categorii de
profesii, pe niveluri de salarii etc., rezultând multiple inegalităţi în veniturile
încasate de salariaţi. De asemenea, profiturile reflectă specificul activităţilor
firmelor de afaceri, dimensiunile acestora, raporturile cu administraţia publică ş. a.
Libera iniţiativă şi piaţa sunt creatoare de inegalităţi, dar incită la
realizarea şansei prin creaţie şi inovaţie ca motiv al progresului. Concilierea
raportului dintre eficienţă şi justiţie socială se bazează prioritar pe creşterea
veniturilor prin sporirea eficienţei şi competitivităţii acţiunii umane, şi nu pe
soluţii din zona redistribuirii veniturilor.
c) Cercetarea inegalităţii dintre persoane pe criteriul categoriei de familii,
apreciate ca subiect de venit. În toate ţările dezvoltate economic se utilizează, cu
unele diferenţieri, gruparea menajelor, adică a gospodăriilor familiale, în cinci
categorii de familii, având în vedere mărimea veniturilor încasate de fiecare
dintre aceste entităţi. Astfel, sunt analizate categoriile de familii respective
înainte de plata impozitelor şi de distribuţia profiturilor, precum şi situaţia lor
după asemenea procese ce au loc, în conformitate cu legislaţia din fiecare ţară.
O modalitate de relevare a inegalităţilor în distribuirea veniturilor este
Curba Lorenz. Aceasta constă dintr-un sistem de axe cu ajutorul cărora se exprimă
mişcarea cotelor de venit însuşit de diverse categorii de gospodării familiale.
Folosind un exemplu ipotetic, putem reprezenta Curba Lorenz în felul următor
(figura 28.1):
Considerând veniturile ajustate după plata impozitelor şi distribuirea
profiturilor, rezultă următoarele: cu cât distribuţia este mai inechitabilă, cu atât
curba este mai departe în jos faţă de dreapta de 45 de grade. Punctul x din
figura 28.1 relevă că 60% din familii îşi însuşesc doar 20% din venitul naţional,
apreciat la un moment dat.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

100

Cotele de venit însuşit

80

60
40

20 X

0 20 40 60 80 100 Ponderea familiilor

Figura 28.1. Curba Lorenz

Un alt indicator cu ajutorul căruia se poate determina în practică

inegalitatea în venit este Coeficientul Gini. Acesta măsoară gradul în care
distribuţia venitului (sau în altă situaţie, a cheltuielilor de consum) între persoane
sau menaje în cadrul unei economii, se abate de la o distribuţie perfect egalitară.
d) Analiza surselor de venit ale diferitelor categorii de familii. O
asemenea analiză permite înţelegerea inegalităţii în venituri în relaţie cu poziţia
socială a unei familii, precum şi în relaţie cu situaţia economică a familiei
respective în perioada analizată. Astfel, familiile cu poziţia socială cea mai
nefavorabilă obţin importante venituri din redistribuire, înfăptuită prin
mecanismele politicilor de protecţie socială. În cazul familiilor cu situaţia
economică cea mai bună veniturile se obţin îndeosebi prin distribuire şi în mică
măsură prin mecanismele de protecţie socială.
e) Inegalităţile decurg şi din modalităţile de distribuire a avuţiei naţionale.
O asemenea relaţie ţine seama de conţinutul conceptului de avuţie şi de
metodologia specifică de măsurare a acesteia în diferite ţări ale lumii. De aceea,
distribuirea avuţiei conduce la inegalităţi mai profunde între oameni, care pot
supravieţui chiar dacă nu au şansa să-şi formeze un cât mai de mic patrimoniu, în
timp ce, fără un nivel acceptabil de venit, oamenii nu pot să trăiască.

Toate acestea se regăsesc în diversele standarde de viaţă ale oamenilor, în

raportarea lor inegală la exigenţele vieţii sub aspect economic şi social. Esenţial este faptul
că inegalităţile se cumulează pe un trend circular în fiecare etapă a vieţii, astfel încât o
poziţie socială nefavorabilă diminuează şansele de reuşită, iar acestea conduc la o
aspiraţie scăzută de avansare pe diversele trepte sociale, accentuând alinierea.
Finalitatea social-umană a dezvoltării economiei

Înţelegerea complexă a inegalităţilor în venituri în societatea contemporană

prezintă o importanţă deosebită pentru aprecierea corectă a lor sub aspectul
caracterului obiectiv sau subiectiv, al interesului individului şi al colectivităţii
umane în ansamblul ei.

Drept urmare, se impune sintetizarea cauzelor inegalităţilor în venituri pe

diversele trepte ale evoluţiei economico-sociale.

De regulă, specialiştii demonstrează inegalităţile în venituri pe baza

inegalităţilor în avere. Dar, nu întotdeauna o astfel de explicaţie este pertinentă,
impunându-se reliefarea unui ansamblu de cauze ce condiţionează inegalitatea în
venituri, care implică: discrepanţele în privinţa averii; deosebirile între oameni,
generate de personalitatea fiecăruia; calificările diferite concretizate în
nomenclatoarele de profesii şi meserii; productivitatea muncii diferită; durata
muncii şi intensitatea muncii diferite; poziţiile diferite ale întreprinzătorilor pe piaţa
bunurilor economice; deosebirile între oameni privind rasa, sexul, vârsta, categoria
socială; nivelul şi eficacitatea statului în procesul distribuirii şi redistribuirii
veniturilor; gradul de ocupare; nivelul, durata, intensitatea şi componenţa
şomajului; modalităţile diferite de racordare a economiilor diverselor ţări la
exigenţele economiei mondiale etc.
Asemenea cauze sunt importante pentru elaborarea şi înfăptuirea diverselor
tipuri de strategii economice, monetar-financiare şi de comportament economic
specifice proceselor şi mecanismelor de distribuire şi redistribuire a veniturilor.
Totodată, cunoaşterea şi măsurarea ştiinţifică a acestor cauze permit înţelegerea şi
evoluţia bunăstării şi sărăciei în timp şi spaţiu.

28.2 Bunăstare şi sărăcie economică

Conceptul de bunăstare a preocupat dintotdeauna pe fiecare individ, precum

şi pe specialişti 1 . Rezolvarea acestei probleme este specifică fiecărui stadiu de
evoluţie economico-socială şi gradului de cunoaştere ştiinţifică. În prezent
„Lumea se îmbogăţeşte într-un ritm niciodată cunoscut până acum. Oraşe ca

1
Asemenea aspecte sunt tratate pe larg în contextul cercetării calităţii vieţii şi a politicilor sociale (vezi,
de exemplu, Cătălin Zamfir, Marius Augustin Pop, Elena Zamfir, România '89-'93. Dinamica bunăstării
şi practica socială, Bucureşti, Editura Expert. 1995; Cătălin Zamfir (coord.), Dimensiuni ale sărăciei,
Bucureşti, Editura Expert, 1995; Cătălin Zamfir, Sistemul de şcolarizare pentru perioada de tranziţie la
economia de piaţă, în Calitatea vieţii, revistă de politici sociale, editor l.C.C.V. nr. 4/1993;
J. K. Galbraith, Societatea perfectă, Editura Eurosong&Book, 1997; F. A. Hayek, Drumul către
servitute, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994 ş.a.).
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Hong Kong şi Singapore, altădată antrepozite ale Imperiului Britanic, sunt de

acum mai bogate decât fostul stăpân, Anglia”. 2

Conceptul de bunăstare implică un standard de viaţă decent, normal atât la

nivelul individului, cât şi la cel al unei colectivităţi. El se referă la o anumită stare a
aspiraţiilor oamenilor, corelate cu disponibilităţile acestora de a le acoperi. Bunăstarea
este o componentă esenţială a situaţiei umane, reflectând un model al sistemului de
nevoi, corespunzător contextului economico-social în care se integrează fiecare om,
din perspectiva proprietăţii, tipului şi nivelului de consum, stării material-financiare,
ierarhiei sociale şi culturale etc. Astfel, bunăstarea apare ca o stare optimală la care
aspiră omul, printr-un mod raţional de a produce, a economisi şi de a consuma. De
aceea, acest concept se corelează organic cu justiţia socială, oferind siguranţă şi
asigurând temelia pe care se pot înfăptui şansele dezvoltării fiinţei umane.

Bunăstarea economică este o parte a bunăstării umane. Ea se poate aprecia

ca bunăstare a individului sau familiei şi ca bunăstare a grupurilor sau colectivă.

Bunăstarea economică reflectă starea condiţiilor naturale, de capital şi de

cultură care asigură integritatea vieţii biologice, satisfacerea trebuinţelor materiale,
sociale şi spirituale, ce permit manifestarea permanentă şi în ascensiune a
personalităţii umane.

Bunăstarea economică reprezintă ansamblul condiţiilor de existenţă

materială (economică) a oamenilor, ca şi nevoile satisfăcute, apreciate absolut şi
relativ în raport cu aspiraţiile umane. Gradul de bunăstare economică este
condiţionat de nivelul eficienţei şi modul de repartizare a valorii adăugate,
reflectându-se în felul cum acced oamenii la bunurile economice, într-o anumită
cantitate, calitate şi structură.
Bunăstarea implică un anumit tip de distribuire a veniturilor, potrivit căruia
oamenii să dispună de un venit optim care să permită accesul la bunurile materiale,
serviciile şi informaţiile, care le definesc personalitatea. În evoluţia societăţii se
înregistrează grade diferite de bunăstare, apreciate din perspectiva elementelor
constitutive şi a măsurii în care oamenii beneficiază de utilitatea lor. Aceste grade se
manifestă între limita considerată normală, decentă, şi o limită maximă determinată
de măsura în care nevoile oamenilor se corelează cu resursele rare printr-o
constrângere bugetară adecvată. Ca poli de referinţă apar individul şi societatea,
care intră în relaţii permanente pe diferite paliere, cu interese mereu mai complexe şi
instrumente deosebite, toate urmărind respectarea vieţii, dezvoltarea armonioasă a
trăsăturilor specifice fiinţei umane. Între cei doi poli sociali se regăsesc numeroase

2
Daniel Cohen, Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, Editura Eurosong & Book, 1998, p. 11.
Finalitatea social-umană a dezvoltării economiei

grupuri sociale care dispun de o bunăstare modestă, ceea ce demonstrează cerinţa

unei analize diferenţiate a bunăstării şi a aspectelor de protecţie socială.
Bunăstarea surprinde atât paleta nevoilor − materiale, biologice,
social-culturale (elementare, cât şi complexe sau elevate), cât şi premisele pentru
satisfacerea lor prin mecanisme şi instrumente specifice. Asemenea elemente au
un comportament diferit, putând fi influenţate, pornind de la cunoaşterea teoriei
pe care ele se fundamentează. În acest sens se pot folosi: teoria naturii umane, în
sensul că omul, prin caracteristicile sale intrinseci, urmăreşte sistematic realizarea
interesului individual; teoria comportamentului individului decizional, în sensul că
omul alege singur bunurile economice de care are nevoie, urmăreşte asigurarea
alegerii optime şi este răspunzător de bunăstarea proprie; teoria influenţei
nefavorabile a statului asupra comportamentului individual de consum, în
sensul că implicarea statului limitează drastic manifestarea personalităţii individului
şi a capacităţii individuale de a decide asupra consumului 3 .

Pe un astfel de fundament teoretic, analiza bunăstării economice trebuie să i

contribuie la soluţionarea unor probleme majore ca: relevarea tradiţiei strategiei
bunăstării şi a valorilor ei; demonstrarea relaţiei optime dintre stat şi bunăstarea
economică; precizarea coordonatelor distribuirii bunăstării; reliefarea relaţiei dintre
bunăstarea economică, pe de o parte, şi politica economică şi socială, pe de altă parte.
În condiţiile economiei cu piaţă concurenţială, crearea bunăstării se asigură
prin diferite pârghii economico-monetare, ce se integrează în mecanisme specifice, cum
ar fi: distribuirea primară a bunăstării prin pârghiile economiei de piaţă; redistribuirea
bunăstării prin acţiunile sociale.

Distribuirea bunăstării prin pârghiile economiei cu piaţă concurenţială

presupune formarea veniturilor primare obţinute pe baza eficienţei proprii a
oamenilor în activitatea economică, precum şi cumpărarea de bunuri economice de
către fiecare individ prin intermediul pieţei.
Veniturile provenite din distribuire se apreciază cu ajutorul unor
indicatori ca: venitul primar absolut, acela obţinut din salariu, profit, patrimoniu,
sub formă brută, înainte de impozitare; venitul primar obţinut după impozitare, sub
formă netă, fără impozit; venitul provenit din transfer, adică acela obţinut din
transfer direct de pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoare de boală, alocaţii pentru
copii, burse pentru învăţământ etc. De asemenea, se pot forma şi venituri prin
transferuri indirecte sub formă de gratuităţi sau consum de bunuri economice
subvenţionate; venitul total net, acela obţinut după plata impozitului sau după un
anumit transfer.
3
Vezi Mariana loviţu, Bazele politicii sociale. Bucureşti, Editura Eficient. 1997, p. 104 şi urm.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Asemenea indicatori de venituri ce influenţează bunăstarea se corelează cu

alţi indicatori care determină bunăstarea, cum ar fi: produsul intern brut, care
reflectă nivelul dezvoltării activităţii economice, ca şi resursele acesteia;
cheltuielile publice, care exprimă volumul total al cheltuielilor efectuate de stat pe
diverse obiective, reflectând forţa economică a statului, în comparaţie cu cea a
sectorului privat; cheltuielile publice, sociale, acelea care sunt destinate ocrotirii
sănătăţii, educaţiei, asistenţei sociale etc.
Redistribuirea bunăstării prin acţiuni sociale. Acestea sunt acţiuni
perfectibile care se realizează, în principal, prin mecanisme statale cu caracter social
sau politica socială propriu-zisă; mecanisme nonguvernamentale organizate la
diverse niveluri de agregare (microeconomie, macroeconomie sau chiar
mondoeconomie). Cele două mecanisme urmăresc satisfacerea unor scopuri
sociale, folosind resurse secundare, provenite prin redistribuirea celor primare,
întrucât activităţile respective nu sunt creatoare de venituri.
În economia cu piaţă concurenţială se dezvoltă aceste mecanisme prin
corelarea unor procese care privesc: alocarea resurselor rare şi dirijarea ofertei în
mod consecvent spre cererea de pe piaţă; orientarea oamenilor spre găsirea unor
locuri de muncă moderne şi cu randamente superioare; distribuirea şi redistribuirea
veniturilor pe principiile raţionalităţii economico-sociale; proiectarea unor câştiguri
individuale la un nivel care să stimuleze marea performanţă a activităţii ce se
înfăptuieşte.

Redistribuirea bunăstării îmbracă mai multe forme delimitate după criterii

care ţin de conţinutul bunurilor ce se utilizează, de mecanismele de redistribuire şi de
fluxurile care au loc.

Astfel de forme pot fi:

- finanţarea de către stat în modalităţi specifice a bunurilor publice, a
cheltuielilor de urbanism, a cheltuielilor ecologice, a infrastructurii economice şi
urbanistice, a cheltuielilor pentru ştiinţă, ocrotirea sănătăţii, cultură şi artă, a
cheltuielilor pentru învăţământ şi educaţie;
- transferuri financiare de la cei care au resurse mai mari spre cei care au
nevoi ce nu pot fi acoperite cu resursele proprii. Aceste transferuri pot fi băneşti
(pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoare de boală, alocaţiile familiale, asistenţă
socială) şi în natură (bunuri materiale şi servicii acordate gratuit sau în cea mai
mare proporţie gratuit);
Finalitatea social-umană a dezvoltării economiei

- asistenţa socială. Aceasta include mai multe tipuri de activităţi ca: ajutor
în bani sau în natură pentru persoanele aflate sub un standard de viaţă minim;
finanţarea unor instituţii care acordă îngrijire specială permanentă (orfelinate,
instituţii pentru bătrâni, instituţii pentru handicapaţi etc.); furnizarea de servicii
specializate celor care le solicită (sprijin pentru tinerele mame singure aflate în
situaţii dificile, plasament familial pentru copii, consultaţii educaţionale
speciale etc.);
- asigurările sociale. Acestea pot să cuprindă mai multe sisteme:
asigurări întemeiate pe constituirea unui fond care serveşte pentru plata asigurării
celui care o solicită; asigurări care constau în plata lor din contribuţia prezentă a
asiguraţilor (asigurări pentru pensii); asigurări cu surse mixte, adică realizate din
contribuţia asiguraţilor şi din contribuţia statului, de la buget; asigurări voluntare şi
obligatorii, primele fiind de regulă private, iar celelalte fiind de stat.

Contribuţiile pentru asigurările sociale constituie în mod obişnuit bugetul

asigurărilor sociale, care funcţionează în strânsă legătură cu celelalte segmente ale
finanţelor publice. Între sursele acestuia se înscriu impozitele şi taxele; contribuţiile
pentru asigurări sociale, sub diversele componente ale acestora; emisiunea monetară;
creditele interne sau externe ş. a.

În economia cu piaţă concurenţială actuală, bunăstarea evoluează pe mai

multe traiectorii, fiind efect şi cauză în raport cu creşterea şi dezvoltarea economică
şi cu exigenţele politicii sociale, care trebuie să ţină seama de structura bunăstării şi
de gradul acesteia proiectat în fiecare ţară. Bunăstarea este o stare favorabilă, care
angajează un efort, îndeosebi sub forma preţului bucuriei de a trăi. 4

Sărăcie economică

Sărăcia face parte din binomul specific societăţii contemporane

„bogat-sărac”, fiind generată de regulă, de inegalitatea în venituri şi avere.

Sărăcia reflectă lipsa materială şi monetar-financiară, situată sub un prag

considerat minim de existenţă decentă a omului. Ea este urmarea inegalităţii şanselor şi a
folosirii unor metode şi instrumente inechitabile de distribuire şi redistribuire a
veniturilor.

4
O analiză interesantă se regăseşte la autorii citaţi anterior, precum şi la profesorul universitar
Constantin Popescu în lucrarea Preţul bucuriei de a trăi, Bucureşti, Editura Eurosong & Book, 1999.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Inegalitatea reprezintă baza perpetuării sărăciei şi suportul complex de

natură materială, monetar-financiară, culturală, al poziţiilor sociale nefavorabile,
ce se manifestă într-un anumit cadru concret-istoric.
Conceptul de sărăcie poate fi abordat din mai multe perspective astfel: din
perspectivă psihologică, punându-se accentul pe consecinţele dezvoltării economico-
sociale asupra comportamentului cotidian al omului; din perspectivă sociologică,
punându-se accentul pe relaţia dintre om şi mediul social; din perspectivă
economică, pornindu-se de la resursele economice de existenţă a oamenilor,
exprimate prin posibilităţile reduse de obţinere a veniturilor şi averii. Această
abordare vizează analiza şi sub aspectul accesibilităţii inegale şi scăzute la
mecanismele care furnizează dobândirea veniturilor necesare, cum ar fi mecanismele
pieţei muncii (ocupare, reconversia forţei de muncă etc.) şi mecanismele pieţei
monetar-financiare (dimensiunea şi structura creditului, nivelul şi evoluţia dobânzii,
cursul titlurilor de valoare etc.).
În esenţă, sărăcia este un mod de viaţă generat de multiple cauze
interdependente, cum ar fi: sporirea populaţiei în corelaţie cu inegalitatea şanselor
economico-sociale ale oamenilor şi cu folosirea unor metode de consum iraţionale,
risipitoare, care lezează resursele fundamentale ale existenţei omului; accesul inegal
la efectele benefice ale creşterii economice în ţările dezvoltate, în corelaţie cu
ineficacitatea reformelor economice în ţările slab dezvoltate; deteriorarea relaţiei
normale dintre om şi mediul în care el trăieşte, ceea ce duce la degradarea mediului
ambiant etc.

Teoria economică actuală presupune înţelegerea sărăciei prin corelarea

organică a cel puţin două aspecte: un model uman, definit prin ansamblul dorinţelor,
idealurilor, aspiraţiilor, nevoilor omului în continuă dezvoltare şi diversificare; un model
al comportamentului uman, determinat prin inegalităţile dintre oameni şi din cauza
diferenţelor în privinţa mentalităţii, opţiunii, înclinaţiei, dotării intelectuale, educaţiei etc.
Acest comportament reflectă modul în care se îmbină variabilele ce caracterizează
omul, cu variabilele care definesc mediul creat de om.

Înţelegerea ştiinţifică şi realistă a conceptului de sărăcie prezintă o

însemnătate specială, întrucât permite aprecierea corectă a dimensiunilor
procesului, a cauzelor care îi condiţionează geneza, a influenţelor pe care le resimte
el însuşi în timp şi spaţiu. Totodată, aceasta favorizează elaborarea şi înfăptuirea
unei politici corespunzătoare pentru eradicarea sărăciei, înţeleasă ca fenomen
concret-istoric şi relativ. Astfel, trebuie să se ţină seama de ansamblul
împrejurărilor în care ea se manifestă. Referindu-se la acest fenomen în ţările slab
dezvoltate, specialiştii subliniază că „în centrul procesului se află întotdeauna
Finalitatea social-umană a dezvoltării economiei

acelaşi mecanism: o putere coruptă care face cheltuieli inutile pentru a deturna
banii publici, fonduri de investiţii golite imediat, sau programe de ajutor social
deturnate de la scopurile iniţiale.” 5

Analiza problematicii sărăciei în mişcarea sa efectivă spaţială şi temporală

reliefează cerinţa aprecierii sărăciei în mod veridic. Ea nu trebuie nici supraevaluată,
nici subevaluată.

Supraevaluarea sărăciei poate conduce la mărirea nerealistă a numărului

oamenilor săraci, generând deturnarea unor resurse economice de la exigenţele
creşterii şi dezvoltării economice, spre o parte a populaţiei care este în mod
artificial considerată săracă.
Subevaluarea sărăciei determină alocarea unor resurse insuficiente pentru
protecţia unei populaţii care realmente este îndreptăţită să solicite protecţie socială.
Astfel, se erodează stabilitatea socială, se stimulează tensiunile sociale, care
afectează calmul necesar pentru progresul economico-social.

Importanţa aprecierii realiste determină şi cerinţa abordării ei ca sărăcie

absolută şi sărăcie relativă.

Sărăcia absolută reflectă acea situaţie a unei persoane sau a unei colectivităţi
umane care se caracterizează printr-un standard minim de viaţă, concretizat în
condiţii minime de hrană, de locuit, de îmbrăcăminte, încălţăminte, de sănătate
cerute de menţinerea randamentului uman fizic. Această accepţiune a constituit
ulterior temeiul pentru definirea „nivelului de subzistenţă”. Acesta are ca premisă
consumul de alimente şi se mişcă în raport cu trăsăturile fizice personale, condiţiile
de climă, tradiţiile de muncă, obiceiuri etc.
Sărăcia relativă exprimă acea situaţie a oamenilor generată de resursele
insuficiente în raport cu un nivel de trai normal, decent. Ea se analizează sub dublu
aspect: sub aspect obiectiv se iau în calcul condiţiile propriu-zise ale
inaccesibilităţii oamenilor la bunurile necesare; sub aspect subiectiv se
examinează manifestarea sentimentelor oamenilor, specifice inaccesibilităţii la
bunurile corespunzătoare.
Sărăcia relativă presupune anumite criterii de referinţă la care se
raportează situaţia oamenilor. Criteriile de care se ţine seama în compararea
oamenilor cu ei înşişi sunt dependente de esenţa sistemului economico-social şi

5
Daniel Cohen, op. cit., p. 27.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

cultural. Astfel inaccesibilitatea vizează un evantai larg de norme, drepturi,

trăsături morale sau de justiţie socială etc.

Cerinţa economică a analizei sărăciei relative este realizată de unii specialişti

prin folosirea conceptului de decalaj. O asemenea cercetare apreciază sărăcia ca decalaj
între grupul uman cel mai sărac şi restul colectivităţii. Dimensiunea acestui decalaj
determină felul în care săracii înşişi consideră că situaţia lor se află la un asemenea
nivel în cadrul colectivităţii umane.

Sărăcia şi decalajul sunt corelative, dar nu sunt identice, astfel că transferul

de venituri de la o persoană din grupa celor care au venituri medii spre grupul de
venituri mari sporeşte decalajul, dar nu schimbă proporţiile sărăciei. Însă, atunci
când are loc o sporire generală a veniturilor care menţine decalajul, poate să aibă
loc o diminuare a sărăciei.
Rezultă că sărăcia şi decalajul au elemente comune, în sensul că sărăcia
reprezintă omul cu problemele sale, iar decalajul reprezintă mediul în care
omul trăieşte şi activează. Sărăcia şi bunăstarea au conotaţii diferite prin
raportarea la paleta nevoilor şi la nivelul de civilizaţie.
Aceste aspecte au semnificaţie deosebită şi pentru politica socială orientată
spre contracararea sărăciei.

Politica socială reprezintă un sistem de scopuri şi mijloace de analiză cu

ajutorul cărora statul înfăptuieşte alocarea resurselor publice şi distribuirea veniturilor în
viziunea umanistă a justiţiei sociale. Statul apreciază politica socială ca o componentă
pentru calmarea tensiunilor, conflictelor economice, sociale, politice, şi ameliorarea
calităţii vieţii oamenilor.

Politica socială a statului vizează o sferă cuprinzătoare de activităţi pentru

reglarea într-o direcţie specifică a vieţii sociale a unei comunităţi. Se urmăreşte
astfel stimularea multor obiective din domeniile: demografie, cultură, educaţie,
sănătate, mediul ambiant etc., asigurându-se egalizarea oportunităţilor oamenilor
din aceste entităţi.
În funcţie de esenţa şi organizarea societăţii, politica socială a statului
cuprinde o arie mai cuprinzătoare sau mai restrânsă de obiective care se înfăptuiesc
prin acţiuni şi mijloace statale corespunzătoare.
În acelaşi timp, pot fi stimulate sau blocate acţiunile instituţiilor
nonguvernamentale sau private pentru a contribui alături de stat la soluţionarea
problemelor sociale. În acest fel se facilitează realizarea unui echilibru social şi
uman acceptat la nivelul colectivităţii.
Finalitatea social-umană a dezvoltării economiei

Configuraţia societăţii actuale determină consensul în înţelegerea caracterului

integrativ al politicii sociale în conţinutul căreia se intercondiţionează obiectivele
principiile şi mecanismele ei în faţa provocărilor realităţii economico-sociale.
Corelarea organică a politicilor sociale visează obiectivul central, acela al distribuirii
veniturilor în contextul unei evidente diferenţieri între distribuirea realizată de stat şi
distribuirea privată.

Politica socială interesează întreaga populaţie preocupată de multiplele

probleme ale dezvoltării umane pe termen lung, precum şi sindicatele, patronatul şi
alte organizaţii profesionale în acţiunea lor comună de a formula baza unitară
pentru cerinţele lor în domeniile de negociere, în cadrul parteneriatului şi al
consensului social.

În scopul asigurării unei evoluţii economice normale se impune sincronizarea

politicii sociale cu politica economică, în sensul că obiectivele acestora să nu se
contrapună, ci să influenţeze concertat asupra creşterii economice şi dezvoltării umane
durabile pe termen lung.

28.3 Bunăstare şi sărăcie în România

România aflată în tranziţie la economia cu piaţă concurenţială înregistrează

transformări profunde în situaţia economică şi socială a oamenilor, reflectată prin
bunăstare şi/sau sărăcie. Soluţionarea acestor probleme depinde de schimbările
radicale din societate, deoarece acestea se concretizează inevitabil în conţinutul, în
formele şi în traiectoriile de mişcare specifice situaţiei economice şi sociale a
populaţiei.

În acest sens, se impune respectarea unor criterii metodologice pentru a

realiza o analiză diagnostic realistă şi pentru formularea unei strategii ştiinţifice pe
termen lung, corespunzătoare condiţiilor concret-istorice ale României.

Din această perspectivă, sunt necesare criterii, cum ar fi: proiectarea unui
sistem de bunăstare care să ţină seama de stadiul actual şi de posibilităţile de
creştere şi dezvoltare economică în ţara noastră; compararea trăsăturilor sistemului
de bunăstare nou conceput cu modelele existente în lume, bazate pe economia de
piaţă concurenţială; încorporarea diverselor servicii în funcţionarea normală a
întregului sistem social, abandonându-se procedeul luării în calcul a acestora doar
pentru persoanele aflate în suferinţă; trecerea de la protecţia distinctă a unor persoane
sau grupuri, către protecţia la nivelul întregii societăţii; urmărirea influenţei
factorilor economici, demografici, politici, culturali, educaţionali asupra tipului de
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

bunăstare şi sărăcie din România; proiectarea unei politici sociale adecvate ţării
noastre etc.
Realităţile economiei româneşti impun necesitatea unei strategii
coerente în domeniul bunăstării, ţinându-se seama de diferitele tipuri de regim de
bunăstare existente în lume: conservator-corporatist, liberal, social-democrat. În
acest sens, trebuie luaţi în calcul anumiţi factori specifici, care au un rol însemnat
în conturarea trăsăturilor strategiei româneşti de bunăstare, ca de exemplu:
natura şi caracterul revoluţiei din 1989, influenţa politică directă şi indirectă a
condiţiilor internaţionale, influenţa economică şi monetară a organismelor
internaţionale cum sunt Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.

Modelul strategic de bunăstare specific românesc trebuie să ţină seama de

experienţa internaţională, însă nu poate fi o simplă copie a modelor din alte ţări, datorită
factorilor endogeni (populaţie, resurse, omogenitate socială, autoritate statală, tradiţii ş.a.),
precum şi celor exogeni, proveniţi din locul şi rolul României în mediul economic
mondial. Astfel, se conturează tot mai pregnant faptul că perspectiva economică este mai
agreată pentru realizarea bunăstării economice în ţara noastră decât în alte spaţii geografice.

Din această perspectivă, statul se profilează ca principal susţinător şi

posesor al forţei de producere a bunăstării prin mecanisme, procedee şi forme
corespunzătoare.

În ţara noastră, bunăstarea şi/sau sărăcia poartă amprenta puternică a reformei

economice pe baza privatizării.

Procesul complex al privatizării este menit să favorizeze şi crearea tipului

de bunăstare corespunzător exigenţelor româneşti, într-un context al accentuării
integrării economice internaţionale.
În conformitate cu reglementările legale, privatizarea a fost declanşată,
înregistrându-se unele avansuri în diverse domenii, mai ales din sfera circulaţiei
bunurilor economice. Ritmul lent şi discrepanţele înregistrate în procesul
privatizării influenţează direct starea bunăstării şi sărăciei.
Privatizarea favorizează creşterea locurilor de muncă, sporirea
randamentelor, mărirea veniturilor, asigurând o bază temeinică pentru manifestarea
bunăstării la parametri superiori. Cu toate acestea, privatizarea nu constituie până în
prezent acel fundament esenţial al bunăstării, ci este un stimul pentru sărăcia
populaţiei, deoarece prin modul în care se realizează duce la apariţia de canale de
deturnare a unor importante venituri şi de diminuare a impozitelor şi taxelor.
Finalitatea social-umană a dezvoltării economiei

Sărăcia în România actuală este considerată de unii specialişti ca

rezultantă a societăţii în care trăim, întrucât ea se manifestă concomitent cu
accentuarea corupţiei, evaziunii fiscale, a inegalităţii în venituri şi avere.

Un aspect important al manifestării bunăstării şi/sau sărăciei derivă din

existenţa sau inexistenţa locurilor de muncă.

Privatizarea devine benefică pe măsură ce efectele ei economice formează

o bază pentru crearea de locuri de muncă. Dezvoltarea economică înseamnă
investiţii în structuri ce pot aduce ridicarea nivelului de bunăstare, în primul rând,
în structurile specifice capitalului uman, singurul care poate garanta dezvoltarea
economică pe termen lung, reducându-se şomajul. Se impune să se ţină seamă, în
acest context, de faptul că populaţia trăieşte pe datorie, având perspective din ce în
ce mai înguste pentru acoperirea acestei datorii.

Experienţa României, ca şi alte experienţe demonstrează că între piaţă şi

bunăstare există o legătură organică.

O economie care rupe această relaţie este incompatibilă cu funcţionarea

stimulentelor corespunzătoare propriilor interese, mecanismul ei având ca rezultat
fie producţia de dragul producţiei, în sine, fie un consum fără producţie, care
afectează bunăstarea.
Reforma economică din România trebuie să ţină seama de faptul că
privatizarea şi respectarea drepturilor omului la bunăstare ce rezultă de aici
reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a cadrului instituţional.
Proprietarii privaţi, pe deplin protejaţi, trebuie constrânşi sub aspectul
comportamentului pe piaţă pentru a nu extinde şi transforma dreptul de proprietar
în dreptul de formare şi impunere a poziţiilor de monopol pe piaţă.
Respectarea dreptului de proprietate, ca şi garantarea intrării şi ieşirii libere
în/de pe piaţă trebuie să se asigure prin restructurare şi privatizare. Piaţa
concurenţială separată de aceşti parametri este o formă fără conţinut şi, deci, nu-şi
poate îndeplini nici funcţia de a contribui la sporirea bunăstării. O asemenea piaţă nu
contribuie la dezvoltarea economico-socială, ci poate chiar să pună în pericol starea
demografică a ţării, sub multiplele sale aspecte cantitative, calitative şi structurale.
În România s-a accentuat, prin concurenţă, inegalităţile în venituri şi patrimoniu.

O altă latură esenţială a politicii sociale, menită să favorizeze bunăstarea, o

constituie asigurarea unei monede naţionale stabile şi cu putere de cumpărare ridicată.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Viaţa demonstrează că guvernele au folosit şi folosesc emisiunea monetară

pentru a confisca valoare de la cetăţeni, acceptă uneori erodarea drepturilor sociale
ale oamenilor, pentru a servi interesele lor. Un asemenea comportament trebuie
frânat şi limitat, prin introducerea în reforma economică şi respectarea unor norme
şi reguli precise în domeniul monetar-financiar.
Diminuarea şi apoi lichidarea blocajului în acest sens reprezintă o
coordonată esenţială ce trebuie înfăptuită pentru asigurarea resurselor şi condiţiilor
necesare bunăstării populaţiei.

Înfăptuirea în practică a bunăstării implică şi o serie de principii de etică şi

justiţie socială, de comportament cultural şi civic elevat.

Din această perspectivă putem delimita două situaţii: una în care

participanţii la activitatea economică se comportă, în general, în concordanţă cu
ceea ce putem numi moralitatea economică, cu efecte benefice asupra eficienţei şi
bunăstării; a doua situaţie este aceea în care participanţii la activitatea economică
caută să exploateze orice posibilitate de a realiza câştiguri personale, încălcând
moralitatea economică, îmbogăţindu-se în mod nejustificat. Această situaţie trebuie
anihilată deoarece generează stimulente perverse şi favorizarea tensiunile sociale.
Sub aspect ştiinţific, istoric, social-politic, precum şi psihologic, afirmarea
principiilor fundamentale ale politicii economice şi ale celei sociale este un proces
complex în cadrul căruia autoritatea politică trebuie să asigure cadrul legal şi etic
favorizant sporirii bunăstării.

Acest cadru trebuie să permită realizarea unor costuri sociale ale tranziţiei la
economia cu piaţă concurenţial-funcţională care să ţină seama de relaţia firească între
eficienţa activităţii economice şi participarea la distribuirea şi redistribuirea în favoarea
întregii populaţii.

PACHET PEDAGOGIC

CUVINTE-CHEIE

y Distribuirea venitului y Sărăcie absolută

y Redistribuirea venitului y Sărăcie relativă
y Inegalitatea venitului y Supraevaluarea sărăciei
y Bunăstare economică y Subevaluarea sărăciei
y Curba Lorenz y Asistenţă socială
y Coeficientul Gini y Asigurări sociale
y Distribuirea şi redistribuirea
y Politică socială
bunăstării economice
y Buget al asigurărilor sociale
y Sărăcie economică
Finalitatea social-umană a dezvoltării economiei

ÎNTREBĂRI

ƒ Ce înseamnă finalitate social-umană a dezvoltării economiei?

ƒ Care sunt caracteristicile inegalităţilor în venituri?
ƒ Explicaţi Curba Lorenz.
ƒ Explicaţi Coeficientul Gini.
ƒ Cum se înfăptuieşte mecanismul distribuirii şi redistribuirii veniturilor?
ƒ Ce conţine şi ce funcţii îndeplineşte bunăstarea economică?
ƒ De ce există sărăcie concomitent cu bogăţie într-o ţară?
ƒ Analizaţi comparativ sărăcia absolută şi cea relativă.
ƒ Ce înseamnă supraevaluarea şi subevaluarea sărăciei? Ce semnificaţie are aceasta?
ƒ În ce constă politica socială?
ƒ Explicaţi mecanismul politicii sociale.
ƒ Analizaţi comparativ asistenţa socială, asigurarea socială şi bugetul asigurărilor sociale.
ƒ Cum explicaţi formarea bunăstării şi a sărăciei în România?
ƒ Care sunt caracteristicile politicii sociale în România?

APLICAŢII

1. Legitimitatea diferitelor forme fundamentale de venit decurge:

a) din realitatea venitului naţional;
b) din distribuirea funcţională a venitului naţional;
c) numai din reglementările legale proprii unei ţări;
d) doar din principii economice adecvate;
e) numai din tensiunile sociale dintre salariaţi şi patroni, dintre debitori şi creditori.

2. Concretizarea, în ultimă analiză, a dezvoltării economiei într-un standard de calitate a

vieţii oamenilor, printr-un mecanism specific şi apreciat sub aspect economic, material,
monetar-financiar, social-cultural şi moral-comportamental, reprezintă:
a) redistribuirea veniturilor în economie;
b) doar bunăstarea economică a populaţiei;
c) numai sărăcia economică;
d) în esenţă, finalitatea social-umană a dezvoltării economiei;
e) exclusiv repartiţia veniturilor în economie.

3. Un sistem de axe cu ajutorul cărora se exprimă micşorarea cotelor de venit însuşit de

diverse categorii de gospodării familiale, reprezintă:
a) Curba Philips;
b) Curba Lorenz;
c) curba cererii de muncă;
d) curba ofertei de muncă;
e) curba posibilităţilor de producţie.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

4. Subevaluarea sărăciei poate determina:

a) alocarea unor resurse insuficiente pentru protecţia unei populaţii îndreptăţite;
b) consolidarea stabilităţii sociale;
c) atenuarea tensiunilor sociale;
d) mărirea nerealistă a numărului oamenilor săraci;
e) toate alternativele de mai sus.

5. Salariul colectiv se atribuie:

a) lucrătorilor din activităţile general-administrative ale instituţiei respective;
b) instituţiilor publice;
c) de către instituţia respectivă tuturor salariaţilor;
d) în sumă egală fiecărui şomer;
e) tuturor participanţilor la o grevă economică.

6. La momentul t0 salariul nominal mediu este de 1,2 milioane u.m., iar la momentul t1 el
devine 1,44 milioane u.m. În perioada t0-t1, indicele general al preţurilor este 120%, iar
preţurile de consum sporesc de 1,1 ori. În aceste condiţii, procentul de creştere a
salariului real este:
a) circa 9%;
b) circa 20%; circa 10%;
d) circa 14%;
e) circa 8%.

7. La momentul t0, salariul nominal este de 2 milioane u.m., iar indicele preţurilor în
perioada t0+t1, este 200%. Dacă prin indexarea salariului nominal se acoperă 25% din
rata inflaţiei, rezultă că la momentul t1, salariul nominal este de:
a) 3,25 milioane u.m.;
b) 2,5 milioane u.m.;
c) 3,0 milioane u.m.;
d) 3,5 milioane u.m.;
e) 5,0, milioane u.m.

8. Adevărat sau fals?:

„Bunăstarea umană este criteriu de apreciere a consumului de bunuri”.

9. Adevărat sau fals?:

„Salariile reprezintă o variabilă economică de stoc, iar avuţia este o variabilă
economică de flux”.

10. Adevărat sau fals?:

„Atunci când venitul unui angajat a sporit de la 3 milioane u.m. la 6 milioane u.m.,
înseamnă că el a crescut cu 200%”.