Unitatea de învăţare I

MONEDA: DEFINIŢIE, COMPONENTE, MONEDE

INTERNAŢIONALE

Cuprins :
1.1. Moneda: definiţie, componente
1.2. Monedele utilizate pe piaţa internaţională
1.3. Atragerea monedelor naţionale pe piaţa internaţională
1.4. Emisiunea semnelor băneşti pe piaţa internaţională

Obiectivele temei:
 cunoaşterea conceptelor de monedă și monedă internațională
 identificarea tipurilor de monede utilizate pe plan internațional
 cunoașterea modalităților prin care monedele naționale sunt atrase în plan
internațional
 analizarea principalelor monede internaționale

 Durata medie de parcurgere a unității de învățare: 2 ore

1.1. Moneda: definiţie, componente

Definirea banilor este prezentă în opera multor economişti, ea fiind

rezultatul unor generalizări ale practicii monetare din epoca respectivă. Ca
orice generalizare, şi definirea banilor caută să redea aspectele de esenţă,
legate, în special, de funcţiile şi rolul banilor în economie, lăsând la o parte
aspecte considerate nesemnificative la data respectivă sau din punctul de
vedere al cercetătorului. Mai devreme sau mai târziu, aceste aspecte
nesemnificative au devenit factori de maximă importanţă, schimbând
fundamental modul de interpretare a categoriei de bani; acest fapt explică
revenirea periodică asupra definirii banilor.

prima, care consideră banii o marfă cu însuşiri speciale, desprinsă

din lumea diversă a mărfurilor
2 idei
privind
a doua, după care banii sunt o expresie a voinţei oamenilor, un
semn sau o creanţă asupra emitentului sau economiei.

7
 Aprecieri asupra conceptului de monedă

definirea monedei a format obiectul a numeroase dezbateri şi

controverse, fără ca subiectul respectiv să fie epuizat sau abandonat
nici astăzi
explicaţia acestei neobosite şi permanente preocupări constă în poziţia
cheie a monedei în economia naţională şi internaţională, ca instrument
de cunoaştere şi schimb
moneda reflectă, în mod sintetic, schimbările structurale din economie
şi societate, modificându-se şi ea, în direcţia impusă de economia reală,
dar generând la rândul său efecte de amplificare sau de frânare
moneda a fost recunoscută ca instrument de conducere a activităţii
economice și ştiinţa economică a început să acorde problematicii
monetare un loc principal în cadrul mai larg al conceptelor de
economie şi de management micro,macro şi mondoeconomic.

Observaţie: Cercetarea categoriei economice de bani trebuie să pornească de la un adevăr

incontestabil, verificat de practica monetară, şi anume de la faptul că banul cuprinde cele două
componente– banul-etalon şi banul-semn.

Banul-etalon Banul-semn
este o unitate de măsură este rezultatul unui proces social
care concentrează în de semnificare, proces care dă
dimensiunile sale cantitative şi unui semn, pe baza unei convenţii
calitative valoare, având instituite, dreptul să reprezinte o
însuşiri specifice bunurilor pe altă entitate (fenomen, proces)
care le măsoară; distinctă faţă de el;
el este rezultatul unui el reflectă în procesul de
proces concret economic, circulaţie bănească şi de
primind din partea acestuia o comunicare economică în
dimensiune cantitativă societate fenomenul de obţinere şi
(mărimea valorii concentrate în gestionare a valorii.
banul-etalon).
În prezent banul-etalon
este reprezentat de puterea de
cumpărare a unităţii monetare

Formarea banului semn si banului etalon

Banul semn
 monede metalice naţionale;
 bani de hârtie (plastic) naţionali;
 bani de cont naţionali;
 instrumente de plată (cambii, bilete la ordin, cecuri etc.) exprimate în
unităţi monetare naţionale;
 monede, bani de hârtie, bani de cont şi instrumente de plată exprimate în
unităţi monetare din alte ţări decât ţara de referinţă, sub numele de valută
8
 sau devize;
 bani de cont şi instrumente de plată exprimate în unităţi monetare
internaţionale.
Banul etalon
 aurul din rezervele bancare, ca o relicvă a vechilor mecanisme monetare
sau ca un mijloc psihologic pentru clientela băncii.
 mărfurile şi serviciile din economia naţională
 mărfuri şi servicii din alte economii naţionale pentru care o economie
deţine în rezervă valută şi monede internaţionale

TEST DE AUTOEVALUARE 1

1. Care sunt cele două componente ale banului si ce semnifică fiecare?

2. Cum explicați evoluția definirii banilor?

3. Cercetarea categoriei economice de bani trebuie sa porneasca de la un adevar incontestabil,

verificat de practica monetara, si anume de la faptul ca principalele componente ale banilor sunt:
a) monede convertibile
b) banul-semn
c) monede liber utilizabile
d) monede neconvertibile
e) banul-etalon
4. Banul-semn cuprinde:
a) puterea de cumpărare a unității monetare
b) instrumente de plată exprimate în aur
c) monede metalice din aur și argint
d) bani de hârtie
e) bani de cont și instrumente de plată exprimate în unități monetare naționale.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 1 se regăsesc în

Unitatea de învăţare 1, pg. 1-9. Pentru exerciţiile de tip grilă, rezolvarea se regăseşte la sfârşitul
manualului.

9
 1.2. Monedele utilizate pe piaţa internaţională

Se pune problema tipurilor de semne băneşti care circulă în context internaţional.

Imitând în mare parte practica naţională, piaţa monetară internaţională utilizează o gamă largă de
semne care vehiculează informaţia bănească despre valoare şi care au caracteristicile unui semn
bănesc.

 să cuprindă un suport suficient de sigur şi cu

însemnele care îi dau putere de circulaţie naţională
şi internaţională;
Condițiile
ca un ban
 să cuprindă informaţia despre valoare, obţinută cu
sa fie ban
ajutorul unui etalon monetar acceptat de
semn
autorităţile monetare naţionale şi internaţionale;

 să respecte criteriile convertibilităţii naţionale şi

internaţionale în perioada de circulaţie şi de
păstrare la beneficiar.

Pornind de la aceste cerinţe, semnul bănesc acceptat în circuitul internaţional este de mai
multe tipuri:

Monedele utilizate pe piaţa internaţională

Monede naţionale Monede cu

Monede emise în afara ţărilor caracter
naţionale respective internaţional

Bani Bani Instrumente Instrumente

efectivi electronici de credit bancare de
transfer

Utilizarea semnelor băneşti în context internaţional pune şi problema "certificatului de

calitate" sub forma respectării criteriilor convertibilităţii interne şi externe.

Convertibilitatea internațională

convertibibilitatea internaţională înseamnă obligaţia băncii

centrale de a cumpăra propria monedă deţinută de o bancă
Convertibilitate
centrală străină, la cererea acesteia, cu condiţia ca suma
în sens restrâns
respectivă să provină din tranzacţii curente de dată recentă sau

Convertibilitate convertibiliztatea înseamnă desfiinţarea restricţiilor şi

în sens larg discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor
internaţionale;

10
 Condiţii economice, monetare, juridice, organizatorice reieşite din Statutul F.M.I pentru
asigurarea convertibilității

 asigurarea unui nivel relativ stabil pentru etalonul-putere de cumpărare ce corespunde unităţii
monetare;
 echilibrarea economică a balanţei de plăţi externe, în special pe baza exportului de bunuri
competitive calitativ şi valoric;
 eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei naţionale de către rezidenţi şi nerezidenţi în
operaţiuni curente şi pe termen lung pe plan extern.

În funcţie de gradul eliminării restricțiilor privind mișcarea monedelor în operațiunile de plăți

externe, monedele naţionale au anumite stări de convertibilitate:

Monede Sunt admise numai în cadrul unor operaţiuni valutare ce

neconvertibile au loc în ţările de origine sau, în anumite limite, chiar în
operaţiuni internaţionale. De fiecare dată, însă, sunt
necesare reglementări concrete în care se angajează
autorităţile bancare naţionale şi instituţiile internaţionale
sau regionale.
Monede care respectă în general condiţiile convertibilităţii
Monede externe, ele aparţinând ţărilor dezvoltate şi altor membri ai
convertibile F.M.I. care au recunoscut că se conformează statutului
acestei instituţii (circa 60 monede naţionale).

Monede liber Un număr limitat de monede, dolarul S.U.A., euro, lira

utilizabile sau sterlină, yenul japonez, francul elveţian sunt considerate
superconvertibile cele mai utilizabile, având cele mai puţine restricţii în
circulaţia lor internaţională.

Pentru monedele cu convertibilitate totală şi pentru cele liber utilizabile, precum şi pentru
monedele internaţionale definite pe baza acestor tipuri de monede, intrarea în circuitul
internaţional este lejeră. Piaţa monetară internaţională îşi poate forma masa de semne băneşti de
care are nevoie din sursele naţionale reprezentată de masa monetară internă a ţărilor cu monedă
convertibilă.

TEST DE AUTOEVALUARE 2

1. Ce înțelegeți prin convertibilitatea unei monede?

2. Dați exemple de monede convertibile și liber convertibile.

3. Care sunt condițiile care reies din Statutul FMI pe care trebuie să le asigure autoritățile
monetare și economice din țările care doresc un statut de convertibilitate pentru moneda proprie:
a) Asigurarea unui nivel relativ instabil pentru etalonul-putere de cunpărare ce
corespunde unității monetare
b) Echilibrarea economică a balanței de plăți externe, în special pe baza exportului
de bunuri competitive calitativ și valoric
c) Înăsprirea restricțiilor în utilizarea monedei naționale de către rezidenți și
nerezidenți în operațiunile curente și pe termen lung pe plan extern;
d) Asigurarea unui nivel relativ stabil pentru bunul etalon ce corespunde unității
monetare
e) Asigurarea unui nivel relativ stabil pentru etalonul-putere de cumpărare ce
corespunde unității monetare.

11
 4. Banul-semn trebuie sa prezinte mai multe caracteristici, printre care se regasesc:
a) sa cuprinda un suport suficient de sigur si cu insemnele care ii dau putere de circulatie
nationala si internationala
b) in perioada de circulatie si de pastrare la beneficiar sa nu respecte criteriile de
convertibilitate nationala si internationala
c) sa cuprinda informatia despre valoare, obtinuta cu ajutorul unui etalon monetar
neacceptat de autoritatile monetare nationale si internationale
d) sa cuprinda monede nationale emise in afara tarilor respective(erovalutele) de catre
institutii bancare ce nu apartin tarilor ale caror monede se emit pe piata internationala
e) sa respecte criteriile convertibilitatii nationale si internationale in perioada de circulatie si
de pastrare la beneficiar

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 2 se regăsesc în

Unitatea de învăţare 1, pg. 9-12. Pentru exerciţiile de tip grilă, rezolvarea se regăseşte la sfârşitul
manualului.

1.3. Atragerea monedelor naţionale pe piaţa internaţională

Semnele băneşti naţionale sunt aduse în circuitul extern, în primul rând, prin:
 operaţiunile economice,
 financiare,
 de credit şi monetare reflectate în Balanţa de plăţi externe a unei economii
naţionale.
Atragerea de monedă naţională este realizată prin intermediul plăţilor internaţionale
făcute de ţara în cauză pentru a-şi achita importul, pentru a face investiţii directe şi în titluri sau
pentru a acorda credite, pentru a face transferuri de capital şi a plăti veniturile realizate în ţara
respectivă de nerezidenţi.
Balanţa de plăţi să se echilibreze în condiţii de
deficit, balansarea facându-se prin ieşirea unei
anumite cantităţi de semne băneşti (din masa
monetară sau din rezerva valutară) în circuit
extern.

2 modalități Prin procedeul de repunere în circuit internaţional

de atragere a a unor depozite în monede naţionale formate la
monedelor dispoziţia Fondului Monetar Internaţional.
naționale Mişcarea internaţională a acestor sume se
realizează prin mecanismul Drepturilor obişnuite
de tragere. Cu aprobarea F.M.I., asupra
disponibilităţilor respective se realizează o tragere
(se solicită un credit), tara solicitatoare folosind
suma trasă pentru a face plăţi externe.
În acest mod, disponibilităţile respective
îndeplinesc funcţii de schimb în contextul
12 completând masa de semne
economiei mondiale,
băneşti de pe piaţa monetară internaţională.
 1.4. Emisiunea semnelor bănești pe piața internațională

Datorită economiei mondiale în plină creştere, creştere datorată atât sporirii cantitative a
schimburilor, cât şi diminuării etalonului de evaluare, piaţa monetară internaţională a trecut la
operaţiunile de emisiune de semne băneşti cu circulaţie pe plan mondial.

Emisiunea de monede naţionale în context internaţional

Emisiunea
Emisiunea de monede internaţionale sau regionale
internaţională
de semne
Emisiunea de instrumente de plată internaţionale
băneşti

La sfârşitul anilor 50 şi începutul anilor 60, a apărut o nouă categorie monetară:
eurovalutele. Ea a constat, la început, în eurodolari, însă ulterior, prin diversificarea sa, a
dobândit structura complexă actuală, caracterizată prin utilizarea şi a altor monede naţionale în
operaţiunile specifice pieţei respective.

Moneda utilizată să fie străină în raport cu ţara în care se

Condițiile pe derulează operaţiunea;
care trebuie să le
îndeplinească o Nici una din părţile contractante să nu fie rezident al ţării
operație cu de emisiune a monedei utilizate
valută pentru a fi Una din părţile contractante se poate bucura doar de
considerată dreptul de dispoziţie asupra valutei, nu şi de dreptul de
eurovalută proprietate.

Evenimentul care a declanşat mecanismul de apariţie a eurodolarului, denumire sub care

se va individualiza dolarul "născut" în afara S.U.A., a fost reprezentat de decizia fostei Uniuni
Sovietice de a-şi retrage disponibilităţile în dolari aflate la unele bănci comerciale din S.U.A., în
contextul "fierbinte" al războiului rece din acea perioadă.
Aceste sume de dolari au fost depuse la o serie de bănci comerciale din Europa de vest, cu
condiţia de a fi păstrate în dolari (o abatere de la prevederile sistemului monetar instituit la
Bretton Woods, prevederi care cereau vânzarea imediată a valutei intrate la o bancă comercială
către banca centrală). Mai mult, deponentul solicita ca dobânda de depozit să-i fie dată tot în
dolari.
Reţinem:Criteriul esenţial pentru definirea eurovalutelor şi operaţiunilor cu acestea este,
aşadar, externalitatea locului de deţinere, de gestionare şi de utilizare în raport cu locul de
emisiune a valutei în cauză.
Observaţie: Eurovaluta nu se deosebeşte practic de moneda de cont creată în cadrul
graniţelor ţării de origine şi ajunsă, într-un fel sau altul, în afara graniţelor sale. De aceea, prin
extindere, eurovalutele se definesc adesea ca fiind orice disponibilităţi exprimate într-o monedă
străină aflate la bănci care funcţionează în afara teritoriului statului emitent al acelei monede.

13
 Baza monetară
pentru emisiunea de
eurovalute

A fost formată la început Pe parcurs, au apărut şi

de depozitele în dolari alte forme, cum ar fi
aduşi din S.U.A. în urma certificatul de depozit
unor operaţiuni negociabil, bonuri cu
economice, de transfer dobândă fluctuantă.

Acest instrument, numit certificat de depozit, circula şi pe plan extern, fără ca depozitul
efectiv să părăsească banca unde el s-a format iniţial. După fiecare vânzare de către deţinătorul
certificatului, se consemna la banca americană noul proprietar al certificatului.
Certificatul de depozit ajuns la o bancă comercială europeană se comportă ca o bază
monetară veritabilă, permiţând băncii respective să acorde credite şi, prin acest mecanism, să
emită eurodolari, ca bani de cont. În acelaşi timp, depozitul rămas în S.U.A. putea fi folosit
pentru acordarea de credite pe piaţa americană, mărind emisiunea internă de dolari, bani de cont.
În condiţiile în care cerinţele de semne băneşti au continuat să crească, depăşind
"producţia de semne băneşti" realizată prin procedeele redate mai sus (atragerea şi emisiunea de
monedă naţională) piaţa monetară internaţională a fost pusă în situaţia de a recurge la emisiunea
de monede cu caracter internaţional sau regional.

A fost rezultatul unui mecanism de creditare (tragere)

prin intermediul cărora, în mai multe emisiuni succesive,
ţărilor membre la F.M.I. le-au fost acordate, în mod
gratuit, sume de D.S.T. pe baza unui raport de
DST proporţionalitate cu cotele de subscriere la Fond.

A rămas mult timp o monedă periferică în privinţa părţii

sale semn – existând doar sub formă scripturală - partea
de etalon fiind intens utilizată

Utilizările DST:
 garanţie în contractarea de credite în monedă naţională, ţara solicitatoare de
credite cedând contravaloarea în D.S.T. ţării care acorda creditul;
 mijloc de plată pentru dobânzi, comisioane, cotizaţii către Fondul Monetar
Internaţional.

Evoluția ulterioară a DST:

După anul 1980, ca urmare a unor măsuri adoptate de membrii F.M.I., D.S.T. a intrat pe
piaţa valutară, fiind angajat în montarea de credite internaţionale, în depozite în cadrul
rezervelor valutare sau bancare (inclusiv la bănci din ţări care nu sunt membre ale

14
 F.M.I). Astfel, în anul 1980 au apărut primele împrumuturi exprimate în D.S.T. şi
primele regularizări ale obligaţiilor financiare cu ajutorul acestei monede internaţionale.

Moneda semn a Sistemului monetar din Uniunea

Europeană a fost definită ca etalon pe baza unui coş de
etaloane monetare naţionale şi a jucat rolul monedei
ECU comune pentru toate ţările membre ale Uniunii
Europene.

etalon pentru evaluarea schimburilor şi tranzacţiilor cu

monedele naţionale
Funcțiile
ECU
mijloc de plată şi de transfer al fondurilor financiare şi
de credit între ţările membre

Următorul pas important a fost ridicarea ECU la rangul de monedă comună a Uniunii
Europene (sub denumirea EURO) prin Tratatul de la Maastricht din anul 1991, intrat în vigoare
după 1 noiembrie 1993. Pentru instituirea Euro în postura de monedă comună, dar şi cu reale
posibilităţi de a deveni o monedă internaţională, Tratatul prevedea o serie de criterii pe care
economiile naţionale ale ţărilor participante trebuia să le îndeplinească.

Tratatul de la Maastricht a prevazut ca masurarea gradului de

convergenta sa se faca prin mai multi indicatori de performanta
macroeconomica, dupa cum urmează:
1. Marimea ratei inflatiei (indicele preturilor de consum:
HICP=Harmonised Index of Consumer Prices). Cât trebuie sa fie rata
inflatiei? Participantii la uniunea monetara trebuie sa înregistreze o rata a
inflatiei care sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5% media celor mai
performante (cât de performante?), în domeniul stabilitatii preturilor, trei
tari comunitare. Importanta acestui indicator.
2. Cursul valutar Rata nominala a cursului valutar nu trebuie modificata
cel putin doi ani înainte de intrarea în stadiul al treilea prevazut în Planul
Dellors, stadiul trecerii la o singura moneda (vezi, participarea la
Sistemul Monetar European).
3. Ratele dobânzilor pe termen lung Tratatul de la Maastricht a prevazut
ca, în tarile participante la uniunea monetara, ratele dobânzilor pe termen
lung sa se mentina în cadrul unei diferente de +/- 2% fata de media
ratelor dominante în trei tari cu cel mai bun rezultat în privinta inflatiei.
Diferente mai mari în privinta ratelor dobânzilor ar exprima anticiparea
unor evolutii neconvergente a economiilor si o deplasare a capitalului în
conformitate cu o asemenea evolutie.

4. Criteriul fiscal se prezinta sub doua forme:

d1) Marimea admisibila a deficitului public guvernamental sau bugetar nu
trebuie sa depaseasca 3% din Produsul Intern Brut. Raspunsul este cunoscut
si acesta se refera la faptul ca orice deficit trebuie acoperit, finantat într-un
anumit mod.
d2) Datoria publica totala - interna si externa, guvernamentala si locala.
Daca datoria publica depaseste o anumita marime, aceasta va ridica mari
probleme privind rambursarea. De aceea, tratatul de la Maastricht a stabilit
ca marimea admisa a datoriei publice sa nu depaseasca60% din PIB.
15
 Ca şi pe pieţele naţionale, şi pe piaţa monetară internaţională, agenţii economici angajaţi în
relaţiile economice externe pot apela la instrumente de credit pentru a-şi reglementa raporturile
de plată în context internaţional. Baza valorică care dă dreptul emisiunii instrumentelor de plată
este reprezentată de datoria pe care un agent economic sau o bancă o are faţă de un agent
economic (rezultată dintr-o livrare de bunuri pe credit comercial sau dintr-o depunere de bani în
contul său de la bancă).
Este un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură în
procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul.

Titlul este creat de trăgător în calitate de creditor, care dă ordin

Cambia debitorului său, numit tras, să plătească o sumă de bani fixată la o dată
determinată în timp, fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia din urmă.
În perioada de valabilitate, cambia poate mijloci şi alte plăţi în cadrul
operaţiunilor de gir.

Baza valorică a semnului bănesc denumit cambie este dată de nivelul

valoric al creditului comercial dat de persoana A, trăgătorul, persoanei B,
trasul.

Este un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură

în procesul creării sale două persoane: subscriptorul sau emitentul
şi beneficiarul.

Titlul este creat de emitent în calitate de debitor care se obligă să

plătească o sumă de bani fixată la un anumit termen sau la
Biletul la prezentarea unei alte persoane, denumită beneficiar, care are
ordin calitatea de creditor.

Biletul la ordin poate fi cedat în cadrul unor operaţiuni de gir,

îndeplinind funcţia de mijloc de plată, ca şi în cazul cambiei,
înlocuind mijloacele de plată bancare şi acoperind o parte din
necesarul de semne băneşti al pieţei monetare internaţionale.

Este un instrument de plată care pune în legătură în procesul creării

sale trei persoane: trăgătorul, trasul, beneficiarul.

Instrumentul este creat de trăgător care, în baza unui disponibil

constituit în prealabil la o societate bancară, dă un ordin
necondiţionat acesteia, care se află în poziţia de tras, să plătească
Cecul la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane sau însuşi
trăgătorului emitent aflat în poziţia de beneficiar.

Cecul trebuie să îndeplinească condiţii de formă şi de fond

obligatorii în conformitate cu reglementările interne şi
internaţionale. Pe lângă acţiunea de stingere a obligaţiilor de plată
dintre emitent şi beneficiar, cecul poate stinge şi alte plăţi în
perioada sa de valabilitate, în cazul în care este angajat în
operaţiuni de gir.

16
 În practica decontărilor internaţionale, semnele băneşti bancare
sunt înlocuite şi prin intermediul unor cecuri de călătorie emise de
societăţi bancare în postura de tras, trăgătorul fiind societăţile de
turism care au cont la banca respectivă, iar beneficiarul, persoana
fizică aflată în călătorie în străinătate.
Dimensiunea masei monetare internaţionale este determinată de amploarea fluxului de
valoare din relaţiile internaţionale, orice abatere determinând efecte de creştere sau de diminuare
a etalonului care corespunde semnelor băneşti aflate pe piaţa monetară internaţională. Pentru a
evita aceste influenţe disfuncţionale în procesul de comunicare economică prin bani, sistemul
monetar şi financiar internaţional asigură acţiuni de reglare, modificând fie atragerile de semne
băneşti, fie emisiunile de pe piaţa monetară internaţională.

TEST DE AUTOEVALUARE 3

1. Ce instrumente de plată se utilizează pe plan internațional?

2. Care au fost funcțiile ECU ca monedă internațională?

3. Criteriul mărimii ratei inflatiei (prevazut în tratatul de la Maastricht) presupune:

a) Participanții la Uniunea Monetara trebuie să inregistreze o rata a inflatiei care sa
depaseasca 1,5%
b) rata inflatiei sa fie de 2,25%
c) Participantii la uniunea monetara trebuie sa inregistreze o rata a inflatiei care sa nu
depaseasca cu mai mult 15%
d) Participantii la uniunea monetara trebuie sa inregistreze o rata a inflatiei care sa nu
depaseasca cu mai mult de 1,5 % media celor mai performante, in domeniul stabilitatii
preturilor, trei tari comunitare
e) Participantii la uniunea monetara trebuie sa inregistreze o rata a inflatiei care sa
depaseasca cu mai mult de 1,5 % media celor mai performante, in domeniul stabilitatii
preturilor, trei tari comunitare

4. Biletul la ordin:
a. Este un titlu de credit care pune în legătură trei persoane;
b. Este un titlu de credit care pune în legătură subscriptorul și beneficiarul;
c. Este creat de trăgător;
d. Poate fi cedat în cadrul unor operațiuni de gir;
e. Trebuie să beneficieze de operațiuni de avalizare.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 3 se regăsesc în

Unitatea de învăţare 1, pg. 12-17. Pentru exerciţiile de tip grilă, rezolvarea se regăseşte la
sfârşitul manualului.

17
 Rezumat
Există două idei dominante cu privire la bani: prima, care consideră banii o marfă cu
însuşiri speciale, desprinsă din lumea diversă a mărfurilor şi a doua, după care banii sunt o
expresie a voinţei oamenilor, un semn sau o creanţă asupra emitentului sau economiei.
Banul cuprinde cele două componente– banul-etalon şi banul-semn.
Cele două laturi ale categoriei de bani se presupun reciproc, influenţându-se în contextul
mai larg al fenomenelor economice.
Imitând în mare parte practica naţională, piaţa monetară internaţională utilizează o gamă
largă de semne care vehiculează informaţia bănească despre valoare şi care au caracteristicile
unui semn bănesc.
Utilizarea semnelor băneşti în context internaţional pune şi problema "certificatului de
calitate" sub forma respectării criteriilor convertibilităţii interne şi externe.
Pe piaţa monetară internaţională se asigură formarea masei monetare necesare printr-un set
de mecanisme care asigură "scoaterea" unei părţi din masa monetară internă a unui stat, precum
şi a unei părţi din rezervele valutare (partea constituită din monede naţionale) aflate la dispoziţia
acestui stat.
Datorită economiei mondiale în plină creştere, creştere datorată atât sporirii cantitative a
schimburilor, cât şi diminuării etalonului de evaluare, piaţa monetară internaţională a trecut la
operaţiunile de emisiune de semne băneşti cu circulaţie pe plan mondial.
Ca şi pe pieţele naţionale, şi pe piaţa monetară internaţională, agenţii economici angajaţi în
relaţiile economice externe pot apela la instrumente de credit pentru a-şi reglementa raporturile
de plată în context internaţional.

Termeni cheie
- Banul etalon
- Banul semn
- Convertibilitatea
- Eurovalutele
- ECU
- DST

 Bibliografia Unității de învățare 1:

 Nanu R.,. - Economie monetară internațională, Editura Sitech, Craiova, 2007.
 Oprițescu M., Popescu J., Spulbăr C., Nanu R., Monedă, credit, bănci, Editura Sitech, Craiova,

18
Unitatea de învăţare II

REGIMURILE VALUTARE

Cuprins :
2.1. Noţiuni de bază privind cursul valutar
2.2. Factorii care influențează cursul valutar
2.3. Regimurile valutare în noul context economic actual

Obiectivele temei:
 cunoaşterea conceptelor de curs valutar și mecanism de curs de schimb
 analizarea principalelor regimuri valutare utilizate

 Durata medie de parcurgere a unității de învățare: 2 ore

2.1. Noţiuni de bază privind cursul valutar

Cursul valutar reprezintă rezultatul raportului dintre valoarea-

etalon a unei monede, naţionale sau internaţionale, şi valoarea etalon a altei
monede, cu care se compară în cadrul mecanismuui cursului valutar.

prima, cotarea directă conform căreia se determină

numărul de unităţi din moneda naţională ce revine la o
3 unitate de valută
modalități
de cotare a doua, cotarea indirectă conform căreia se
determină numărul de unităţi de valută ce revine la o
unitate din moneda naţională

a treia, cotarea încrucișată se calculeaza, prin

regula de trei simpla, în situatia în care nu se
dispune, direct sau indirect, de o cotare între doua
valute, caz în care se recurge la a treia valuta, care le

Modalitățile de cotare

Es
- Cotarea directă: = n; unde Es – Etalonul monetar străin, En – Etalonul
En
monetar naţional
En
- Cotarea indirectă: =n; unde Es – Etalonul monetar străin, En – Etalonul
Es
Modelul
monetar general al cursului valutar cuprinde:
naţional

19
 Modelul cursului real (e)determinat în funcţie de paritatea puterilor de
cumpărare efective de pe pieţele naţionale;
 Modelul cursului economic(nominal - E) determinat în funcţie de paritatea
etaloanelor informaţionale pe baza informaţiilor despre evoluţia posibilă a
factorilor de influenţare.

Relaţia dintre ele două tipuri de cursuri este:

P'
e  E , unde P'-indicele preţurilor pe piaţa valutei,
P
P- indicele preţurilor pe piaţa monedei naţionale.

Pentru determinarea cursului real, piaţa monetară internaţională a sintetizat

mai multe procedee de calcul. Un prim procedeu se referă la urmărirea ratei de
echivalenţă pentru grupele principale de bunuri care fac obiectul schimbului dintre
cele două ţări ale căror monede se compară .
În continuare vom exemplifica modul de calculare al cursului real folosind
paritatea puterilor de cumpărare yen/dolar. Astfel, considerăm că paritatea
puterilor de cumpărare yen / dolar este de USD/JPY: 96,8, în timp ce cursul de
schimb (economic)(în modelul nostru) este de USD/JPY 94,1(inferior cursului
real).

Grupa de % Rata de echivalenţă Medie

bunuri New Tokyo Medie ponderată
York
Alimentare 30 97 98 97,5 29,25
Manufactur 60 96,5 96,5 96,5 57,90
ate
Servicii 10 98 95 96,5 9,65
Total 100 - - - 96,80
Informaţiile cuprinse în tabel arată că pe pieţele celor două oraşe
reprezentative, nivelul preţurilor la un moment dat face ca rata de echivalenţă
USD/JPY să difere de la o grupă de produse la alta şi de la un oraş la altul. Astfel,
mărfurile alimentare procurate cu un dolar la New York ar valora, în preţurile
japoneze, 97 JPY, iar cele procurate cu 1 dolar la Tokyo valorează 98 JPY. Se
procedează la sondarea pieţelor şi pentru celelalte grupe de bunuri, făcându-se apoi o
medie ponderată cu greutatea specifică a acestor grupe în comerţul bilateral (%).
Suma acestor medii reprezintă cursul real dintre dolar şi yen sau paritatea puterilor
de cumpărare . În exemplul ales de noi acest curs este de USD/JPY: 96,80.

Un alt procedeu are în vedere cursul de revenire stabilit pe baza unui coş
de mărfuri reprezentative pentru economiile ce se compară şi pentru schimburile
reciproce.

20
 Produsul % Preţuri (u.m./tonă) Curs de Curs de
Tokyo New revenire revenire
York ponderat
A 40 974 10 97,4 38,6
B 30 9600 100 96 28,8
C 30 9680 100 96,8 29,04
100 - - - 96,8

Cursul de revenire pe fiecare produs are în vedere preţul unei unităţi cantitative de
măsură (tonă) în cele două ţări, el fiind rezultatul împărţirii preţului de pe piaţa
japoneză la preţul de pe piaţa americană. Pe total, având în vedere şi ponderea
produselor respective în P.I.B.-ul fiecărei ţări, rezultatul este de USD/JPY: 96,80
pentru cursul real al perioadei căreia îi aparţin informaţiile introduse în modelul de
calcul ).

Observaţie: Cursul valutar real sau paritatea puterilor de cumpărare se

determină, de regulă, lunar sau la anumite perioade mai mari, atunci când sunt
cunoscute informaţiile referitoare la indicele preţurilor. Acest curs, cu toate că nu
este operativ în activităţile zilnice de pe piaţa monetară, reprezintă baza de
referinţă pentru modelul cursului valutar economic şi fundamentul real pentru
modelul informaţional al cursului de piaţă.

Cursurile de schimb se pot clasifica în functie de anumite criterii într-o

varietate de tipuri.

Cursuri valutare fixe, respectiv cele care au functionat pâna

în anul 1971 în cadrul Sistemului Monetar International;
Criteriul
stabilitatii - Cursuri valutare relativ stabile sau relativ fluctuante, acele
tinând cont de cursuri care au o fluctuatie limitata, de genul „sarpelui
evolutia istorica valutar” în cadrul Sistemului Monetar European;
precum si de Cursuri valutare flotante, care sunt practicate de majoritatea
realitatile statelor lumii, îndeosebi de tarile cu monede liber
existente utilizabile sau cu convertibilitate deplina.

Cursul valutar de cumparare a valutei, cursul care se

practica la cumparare de catre banci, bursele valutare,
Criteriul casele de schimb valutar;
sensului Cursul valutar de vânzare a valutei, cursul ce se formeaza
tranzactiilor în tranzactiile valutare, fiind opus celui de cumparare;
valutare cursul de vânzare este mai mare decât cursul de
desfasurate pe cumparare, diferenta numindu-se spread si reprezinta
piata valutara cheltuieli si comision (profit);

Cursul valutar oficial, care se întâlneste preponderent în

tarile cu valute neconvertibile, dar si în unele acorduri

21
 bilaterale de comert si plati;

Cursul valutarCursul valutar care

interbancar, la vedere (spot),în cursul
se formeaza cu decontare în
negocierea
tranzactiilor valutare pe piata valutara, iar la sfârsitul zileitimp în care
maximum 48 de ore (doua zile lucratoare),
Criteriul
se calculeaza vânzatorul
cursul desi referinta
cumparatorul
ca medieîsi transmit
statistica reciproc,
a prin
timpului de virament bancar, sumele tranzactionate
cursurilor înregistrate la tranzactiile efectuate;
Criteriul sferei
finalizare a Cursul valutar la termen (forward), curs negociat pentru
si Cursul valutar bursier, care se formeaza la bursele valutare
de formare tranzactiei
care decontarea are loc la un termen convenit în viitor, la
utilizare a (Paris, New York, Tokyo etc.) si care functioneaza într-o
1, 3, 6,
perioada scurta de 9,timp
12 luni. Cursul
paralel cu lapietele
termen valutare
de regula difera de
cursului
interbancare; cursul valutar la vedere în functie de conjunctura monetara
valutar:
viitoare la termenul negociat, deosebiri care pot genera
Cursul caselor de schimb
câstiguri valutar, practicat de casele
sau pierderi.
(oficiile) de schimb valutar în tranzactiile, de regula cu
sume mici, de vânzare/cumparare cu persoanele fizice;

Cursul valutar al pietei negre, practicat în tarile în care

convertibilitatea si schimbul
Cursuri valutare valutar
bazate nu
pe sunt
cotarepermise
directasau
(incerta), care
cursul pietei este
valutare nu este realist.
cea mai utilizata metoda de cotare;
Criteriul
metodei de Cursuri valutare bazate pe cotare indirecta (certa), metoda
cotare a valutei utilizata doar în cazul câtorva tari
Cursuri valutare încrucisate (crossing)

Cursuri valutare nominale - cursurile de pe piata valutara,

formate în functie de cerere si oferta
Cursuri valutare efective - cursurile al caror nivel se
Criteriul realizeaza nu numai în comparatie cu o singura moneda, ci
modelului de si cu un grup de monede ale tarilor care detin ponderea
stabilire si pincipala în tranzactiile economice externe, cursuri care se
fundamentare a calculeaza multilateral, în functie de mai multe valute;
cursului Cursuri valutare efective reale - cursurile valutare efective
valutar pentru care se iau în calcul si rata inflatiei din aceleasi tari;
din calcule rezulta atât un curs efectiv, cât si un curs real
care sa exprime puterea de cumparare a monedelor incluse
în calculul pentru determinarea cursului valutar efectiv
real.

TEST DE AUTOEVALUARE 1

1. Cum definiți cursul valutar?

22
2. Care sunt modalitățile de cotare utilizate?

3. Cotarea directa se determina cu formula:

En
a) =n
Es
E
b) s = n
En
E
c) n =Es
n
P
d) e= Ex
P
e) En= Es x n

4. Dupa criteriul stabilitatii cursurile de schimb se clasifica in:

a) cursuri valutare nominale
b) cursuri valutare relativ stabile sau relativ fluctuante
c) cursul valutar bursier
d) cursul valutar oficial
e) cursuri valutare fixe

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 1 se

regăsesc în Unitatea de învăţare 2, pg. 19-23. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

2.2. Factorii care influențează cursul valutar

Cursul de schimb se caracterizeaza printr-o mare mobilitate a carei cauza o

constituie gama larga de factori economici, financiari, politici, sociali etc., cei mai
importanti fiind rata inflatiei, rata dobânzii, soldul balantei de plati.
Factorii care influenteaza nivelul si evolutia cursului de schimb sunt atât
interni, cât si externi, fiind dificila chiar si clasificarea acestora.

Factori economici: nivelul productiei, productivitatea

muncii, PIB pe locuitor, competitivitatea si calitatea
produselor, ciclul economic etc.;

Factori financiari: rata inflatiei, rata dobânzii,

Criteriul- volumul masei monetare, balanta de plati (plati
natura curente si miscari de capital);
economica

Factori de natura social-politica: stabilitatea

politica, miscarile sociale

23
Factori de natura psihologica: evenimente politice
sau economice, zvonuri, declaratii, programe
electorale, care duc la crearea de asteptari, anticipari
 Determina puterea de cumparare a monedei, cursul de schimb fiind
raportul între puterile de cumparare a doua monede; variatiile de curs între
Nivelul si evolutia

doua monede depind de diferenta existenta între ratele inflatiei celor doua
tari (diferentialul de inflatie).
inflatiei

Între cele doua tari nu poate exista acelasi nivel de pret al produselor,
nivelul si evolutia acestora fiind într-o continua miscare care duce si la
modificarea nivelului si evolutiei cursului de schimb valutar, situatie
explicata prin teoria paritatii puterii de cumparare (PPC).

Variatiile ratei dobânzii se preiau imediat de cursul de schimb

deoarece între cele doua variabile, rata dobânzii si cursul de schimb,
exista o legatura directa.
Pentru exemplificarea relatiei directe, sa luam exemplul dolarului
american. În cazul maririi ratei dobânzilor în SUA, unii investitori
internationali îsi lichideaza activele în alte valute si cumpara dolari pentru
a face investitii în active financiare americane.
Prin urmare, creste cererea de dolari în raport cu celelalte valute,
Rata dobânzii

deci creste cursul de schimb al dolarului; invers, scaderea dobânzilor în

SUA îi determina pe investitorii straini sa-si lichideze activele în dolari
pentru a face investitii în alte valute, vânzarile masive de dolari având
drept consecinta scaderea cursului dolarului pe piata în perioada
respectiva.
Pe termen mediu si lung se verifica, de asemenea, relatia dintre
cursul de schimb si rata dobânzii, respectiv asocierea moneda forte-rata a
dobânzii redusa ori moneda slaba-rata ridicata a dobânzii.
Prin urmare, prin manevrarea dobânzilor de catre autoritatea
monetara ca si a altor instrumente de politica monetara se influenteaza
conditiile pietei, creditului si costului acestuia cu influente puternice
asupra cursului de schimb valutar.

24
 Deficitul sau excedentul unor solduri din balanta de plati explica nivelul
cursului de schimb. Când balanta de plati are sold excedentar, cursul de
schimb are tendinte de crestere si invers, un sold negativ produce o
Balanta de plati

schimbare a cursului de schimb.

Situatia balantei contului de capital are un efect direct asupra evolutiei
cursului de schimb valutar; spre exemplu în cazul unui sold excedentar
înseamna ca fluxurile de capital intrate sunt mai mari decât cele iesite din
tara respectiva, investitorii straini marind cererea de moneda nationala
crescând astfel valoarea acesteia, care începe sa se aprecieze; în situatia
inversa, investitorii au vândut activele în moneda nationala creând astfel o
oferta mai mare, situatie în care aceasta se depreciaza.

Are influenta asupra cursului de schimb valutar atât indirect, prin

preturi, cât si direct, determinând cererea si oferta de moneda care au
drept consecinta modificarea cursului de schimb valutar.
Masa monetară

Cresterea masei monetare, în conditiile mentinerii constante a

celorlalti factori, duce la deprecierea monedei nationale, la reducerea
cursului de schimb a acesteia; invers, lipsa de mijloace de plata, de
lichiditati face moneda nationala mai scumpa, deci duce la cresterea
cursului de schimb.
Pentru mentinerea stabilitatii cursului de schimb valutar autoritatile
monetare controleaza si dirijeaza masa monetara prin mecanisme de piata
si administrative.

Factorii de natura psihologica au un rol din ce în ce mai mare ca urmare a

globalizarii pietelor financiare internationale.Anticiparile care se formeaza în
legatura cu perspectivele unor monede continua sa actioneze chiar si dupa
momentul materializarii efectelor respective. Pe fondul unor asemenea factori de
natura psihologica, dar si pe baza intuitiei, sansei ori gustului pentru risc
actioneaza o categorie aparte de persoane – speculatorii – care fac operatiuni
valutare doar pentru câstigul rezultat din cumparari si vânzari de active într-o
moneda sau alta. Tot în scop de câstig actioneaza si arbitrajistii, dar acestia
realizeaza profit din diferentele de nivel (ajustare) pe diferite piete – diferente
temporare între ratele la vedere si cele la termen ale cursurilor de schimb valutar
sau ale dobânzilor.

2.3. Regimurile monetar-valutare în noul context economic actual

În condiţiile în care Sistemul Monetar de la Bretton Woods bazat pe

fixitatea cursului de schimb nu a avut succes, ţările participante au optat pentru o
flotare generalizată. Pentru alte ţări soluţia a fost de adaptare a caracteristicilor
regimului valutar la posibilităţile de susţinere ale economiei lor. În acest mod au

25
luat naştere regimurile hibride, care combină caracteristici ale cursului fix cu cele
ale flotării libere.

 flotarea administrată;

 banda de variaţie (cu

variantele: banda orizontală,
banda oblică şi banda
ajustabilă de variaţie);
Regimurile
valutare
hibride  regimul valutar mixt;

 ancora valutară;

 consiliul monetar.

Dacă în anii90 dominau regimurile hibride, în prezent, printe ţările

participante la Sistemul Monetar Internaţional, se remarcă o preferinţă pentru
extremele regimului valutar, curs fix sau flotare liberă.

Acest regim valutar presupune fixarea administrativă a

Cursul fix cursului de schimb în raport cu celelalte monede sau în
raport cu un etalon cum ar fi de exemplu aurul. Rolul
intervenţiei Băncii Centrale pe piaţa monetar-valutară
este de tip administrativ, şi rezidă în stabilirea sau
devalorizarea ulterioară a cursului de schimb.

Presupune absenţa oricărei implicări din partea statului

Flotarea liberă în mecanismul de formare a cursului de schimb precum
şi în evoluţia acestuia în timp. Statul se limitează doar
la a supraveghea derularea operaţiunilor pe piaţa
valutară şi în a controla instituţiile implicate pe această
piaţă. Cursul se formează exclusiv pe piaţa valutară
interbancară, deprecierea fiind o consecinţă directă a
modificării raportului cererii şi ofertei de valută.

Presupune implicarea pe perioade scurte de timp a

Băncii Centrale în evoluţia cursului de schimb prin
vânzarea de valută în cazul unei deprecieri bruşte a
monedei naţionale sau cumpărarea de valută atunci
Flotarea când cursul cunoaşte o apreciere bruscă ce ar putea
administrată dezechilibra piaţa. Banca Centrală nu se opune
evoluţiei ratei de schimb ci reduce din amplitudinea
evoluţiei acestuia, încercându-se o distribuire uniformă
în timp a deprecierii monedei naţionale. este importantă
şi alegerea momentului intervenţiei pe piaţa valutară,

26
 cât şi determinarea cantităţii de valută ce trebuie
aruncată pe piaţă pentru a obţine efectul dorit.

Banca Centrală
intervine cumpărând
valuta

Banca Centrală intervine

vânzând valuta

Constă în fixarea administrativă a unei benzi de

variaţie formată dintr-o limită superioară şi
Banda de inferioară faţă de o rată pivot fixă. Rata pivot este de
variaţie fapt o rată de schimb între moneda naţională şi o altă
deviză, etalon sau coş valutar, şi ea este stabilită pe o
perioadă mai mare de timp. În cazul acestui regim
valutar intervenţia Băncii Centrale se rezumă la a
stabili rata pivot, lărgimea benzii de variaţie dar şi în
menţinerea cursului de schimb în interiorul bandei
prin vânzarea/cumpărarea de valută atunci când
cursul de schimb atinge limitele de variaţie.

Principiul care stă la baza acestui regim valutar este

acela de ancorare a unei benzi de variaţie de o altă
Banda de deviză convertibilă sau de un coş valutar format
variaţie dintr-un număr de devize şi/sau aur. Din punct de
ajustabilă vedere tehnic, regimul presupune utilizarea unei
benzi centrate pe o rată pivot ajustabilă în timp faţă
de care se stabilesc marje de variaţie. Intervenţia
Băncii Centrale în acest caz constă în stabilirea
pivotului benzii, marjelor de variaţie precum şi în
elaborarea mecanismului de ajustare periodică a
benzilor de variaţie (săptămânal sau lunar) folosind
diferenţialul de inflaţie, diferenţialul de dobândă sau
un mecanism mai complex care să ia în calcul mai
mulţi factori de influenţă asupra cursului de schimb.

Banca
ajusteaz[ banda
de varia\ie prin
modificarea
27 periodic[ a
ratei pivot
 Presupune ajustarea marjelor de variaţie faţă de o rată pivot
Banda oblică
fixă. În aplicarea acestui mecanism se porneşte cu o marjă
de variaţie
de variaţie mare (+/-15% sau +/-9%), urmând ca ulterior, pe
măsură ce se restructurează economia, aceasta să fie redusă
la o valoare mai mică (de unde şi denumirea de bandă de
variaţie oblică).

M a r j a d ev a r i a t i e
c a r e s ea j u s t e a ăz
p e r i o d ic

Foloseşte o rată de schimb fixă pentru operaţiunile aferente

Regimul contului financiar şi de capital din balanţa de plăţi externe şi
valutar mixt o rată de schimb flotantă pentru operaţiile de cont curent.
Banca Centrală nu permite efectuarea simultană de
operaţiuni valutare de pe un segment al pieţei valutare pe
celălalt.

Presupune fixarea directă a cursului de schimb în raport cu

altă monedă, coş de monede sau alt etalon (aur sau DST).
În varianta ajustabilă a ancorei valutare, Banca Centrală
Ancora modifică periodic cursul de schimb în baza unei metodologii
valutară fixă de calcul specifice ce iau în considerare diferenţialul de
şi ajustabilă inflaţie sau diferenţialul de rată a dobânzii. Moneda sau
monedele de care se face ancorarea este, de regulă, moneda
celui mai important partener comercial sau a celui mai
important creditor/ investitor extern în acea economie. În
ambele cazuri moneda ancorată va avea un raport de schimb

28
 fix faţă de moneda ancoră şi va avea un curs variabil faţă de
toate celelalte devize, determinat prin ancora valutară.

Ancor[ fix[

Ancor[ flotant[

Este o formă a regimurilor valutare foarte apropiată de

Consiliul cursul fix sau ancora fixă. Consiliul Monetar presupune
monetar fixarea cursului de schimb la o anumită rată de schimb,
modificarea ulterioară a acestuia făcându-se doar în cazul în
care ar apărea un excedent de valută ce nu poate fi acoperit
de cantitatea de monedă naţională sau de bunurile produse în
interiorul ţării. Pe lângă fixarea cursului, acest regim valutar
este însoţit de o serie de măsuri de disciplină financiar-
monetară ce trebuie respectate cu stricteţe.

TEST DE AUTOEVALUARE 2

1. Care sunt tipurile de regimuri valutare întâlnite în practică?

Răspuns:

2. În ce constă regimul valutar bandă de variație și care sunt formele sale?

Răspuns:

3. Care din regimurile valutare de mai jos se încadrează în categoria regimurilor

extreme?
a. Banda de variație;
b. Flotare administrată;
c. Flotare liberă;
d. Ancora fixă;
e. Consiliul monetar.

4. Caracteristica flotarii administrate este:

a. Fixarea administrativă a unei benzi de variație;
b. o rată de schimb fixă pentru operaţiunile aferente contului financiar şi de
capital din balanţa de plăţi externe;

29
 c. modificarea periodică cursul de schimb în baza unei metodologii de calcul
specifice ce iau în considerare diferenţialul de inflaţie sau diferenţialul de
rată a dobânzii;
d. implicarea pe perioade scurte de timp a Băncii Centrale în evoluţia cursului
de schimb prin vânzarea de valută în cazul unei deprecieri bruşte a monedei
naţionale sau cumpărarea de valută atunci când cursul cunoaşte o apreciere
bruscă ce ar putea dezechilibra piaţa;
e. absenţa oricărei implicări din partea statului în mecanismul de formare a

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 2 se

regăsesc în Unitatea de învăţare 2, pg. 23-29. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

Rezumat
În condiţiile existenţei etalonului aur-devize determinarea cursului valutar
se realiza foarte uşor prin împărţirea valorilor paritare, dar în prezent în condiţiile
etalonului putere de cumpărare modelele practice de determinare a cursului valutar
cuprind influenţa unui număr mare de factori şi pentru o perioadă mare de timp.
Pentru determinarea cursului real, piaţa monetară internaţională a sintetizat
mai multe procedee de calcul. Un prim procedeu se referă la urmărirea ratei de
echivalenţă pentru grupele principale de bunuri care fac obiectul schimbului dintre
cele două ţări ale căror monede se compară. Un alt procedeu are în vedere cursul
de revenire stabilit pe baza unui coş de mărfuri reprezentative pentru economiile
ce se compară şi pentru schimburile reciproce.
În prezent pe lângă cele două variante extreme de regimuri valutare curs fix
şi flotare liberă, au mai apărut o serie de regimuri hibride, dintre care cele mai
importante sunt: flotarea administrată, banda de variaţie ( cu variantele: banda
orizontală, banda oblică şi banda ajustabilă de variaţie), regimul valutar mixt,
ancora valutară, consiliul monetar.
În concluzie, eşecul fixităţii cursului de schimb şi al flotării generalizate a
dus la apariţia şi dezvoltarea unui număr relativ mare de tipuri de regimuri
valutare. Gradul de intervenţionism diferă de la un regim la altul, controlul statului
asupra fluxurilor financiare denominate într-o monedă străină fiind caracteristic, de
regulă, unei ţări deficitare în resurse, care prin politica cursului de schimb încearcă
să blocheze ieşirile de capital autohton. Pentru un operator economic, este foarte
important să cunoască tipul de regim valutar şi să ştie clar în ce condiţii statul
poate influenţa cursul de schimb pe piaţă.

Termeni cheie
- Curs fix
- Flotare libera
- Banda de variatie, ajustabila, oblica
30
 - Ancora fixa si ajustabila
- Consiliul monetar
- Regim valutar mixt

 Bibliografia Unității de învățare 2

 Bîrsan M., – Integrarea economica europeana.Introducere in teorie si

practica, Editura Carpatica Cluj-Napoca, 1995
 Cerna S., Economie monetară şi financiară internaţională, Ed. Mirton, 1997
 Masson, P.R., Monetary and Exchange Rate Policy of Transition Economies
of Central and Eastern Europe after the launch of EMU, IMF Discussion Paper,
5/1999,
 Nanu R.,. - Economie monetară internațională, Editura Sitech, Craiova, 2007.
 European Central Bank, The Eurosystem and the EU Enlargement Process,
ECB, Buletin Lunar, 2000.

31
 CAP. II REGIMURILE VALUTARE
Pentru a putea analiza importanța cursului de
schimb într-o economie, trebuie înțeles sensul exact al
acestei noțiuni. Capitolul de față contribuie la acest
proces de înțelegere prin identificarea factorilor de
influență, a modului de clasificare a tipurilor de curs de
schimb, a tipurilor de regimuri valutare utilizate în
practică.

2.1. Noţiuni de bază privind cursul valutar

Definiția Cursul valutar reprezintă rezultatul raportului
cursului dintre valoarea-etalon a unei monede, naţionale sau
valutar internaţionale, şi valoarea etalon a altei monede, cu care
se compară în cadrul mecanismuui cursului valutar.
În practică, majoritatea ţărilor utilizează cotarea
directă conform căreia se determină numărul de unităţi
Cotarea din moneda naţională ce revine la o unitate de valută.
directa și Există însă şi situaţii (Anglia, Irlanda, Canada, Australia
indirectă şi Noua Zeelandă) când se foloseşte cotarea indirectă
determinându-se numărul de unităţi de valută ce revine
la o unitate din moneda naţională.
E
- Cotarea directă: s = n; unde Es – Etalonul
En
monetar străin, En – Etalonul monetar naţional
En
- Cotarea indirectă: =n; unde Es –
Es
Etalonul monetar străin, En – Etalonul monetar
Cotarea naţional
încrucișată În afara metodei de cotare directa sau indirecta, se
utilizeaza si metoda cotarii încrucisate (crossing rate)
care se calculeaza, prin regula de trei simpla, în situatia
în care nu se dispune, direct sau indirect, de o cotare
între doua valute, caz în care se recurge la a treia valuta,
care le coteaza pe primele doua.
Modelul În condiţiile existenţei etalonului aur-devize
general al determinarea cursului valutar se realiza foarte uşor prin
cursului împărţirea valorilor paritare, dar în prezent în condiţiile
valutar etalonului putere de cumpărare modelele practice de
determinare a cursului valutar cuprind influenţa unui
număr mare de factori şi pentru o perioadă mare de timp.
Modelul general al cursului valutar cuprinde:
• Modelul cursului real (e)determinat în
funcţie de paritatea puterilor de cumpărare efective
de pe pieţele naţionale;
 • Modelul cursului economic(nominal - E)
determinat în funcţie de paritatea etaloanelor
informaţionale pe baza informaţiilor despre evoluţia
posibilă a factorilor de influenţare.
Relaţia dintre ele două tipuri de cursuri este:
P'
e = E ´ , unde P'-indicele preţurilor pe piaţa
P
valutei,
P- indicele preţurilor pe piaţa
monedei naţionale.
Discrepanţa dintre cele două tipuri de cursuri este
Modelul
explicată de influenţa predominantă a factorilor de pe
cursului real
piaţa internaţională şi de modul de interpretare a
folosind
factorilor naţionali şi internaţionali de operatorii de pe
paritatea
piaţa monetară internaţională.
puterilor de
cumpărare Grupa de % Rata de echivalenţă Medie
bunuri New Tokyo Medie ponderată
York
Alimentare 30 97 98 97,5 29,25
Manufactu- 60 96,5 96,5 96,5 57,90
rate
Servicii 10 98 95 96,5 9,65
Total 100 - - - 96,80
În continuare vom exemplifica modul de calculare
al cursului real folosind paritatea puterilor de cumpărare
yen/dolar. Astfel, considerăm că paritatea puterilor de
cumpărare yen / dolar este de USD/JPY: 96,8, în timp ce
cursul de schimb (economic)(în modelul nostru) este de
USD/JPY 94,1(inferior cursului real).
Informaţiile cuprinse în tabel arată că pe pieţele
celor două oraşe reprezentative, nivelul preţurilor la un
moment dat face ca rata de echivalenţă USD/JPY să
difere de la o grupă de produse la alta şi de la un oraş la
altul. Astfel, mărfurile alimentare procurate cu un dolar la
New York ar valora, în preţurile japoneze, 97 JPY, iar
cele procurate cu 1 dolar la Tokyo valorează 98 JPY. Se
procedează la sondarea pieţelor şi pentru celelalte grupe
de bunuri, făcându-se apoi o medie ponderată cu
greutatea specifică a acestor grupe în comerţul bilateral
(%). Suma acestor medii reprezintă cursul real dintre
dolar şi yen sau paritatea puterilor de cumpărare . În
exemplul ales de noi acest curs este de USD/JPY: 96,80.
Pentru determinarea cursului real, piaţa monetară
internaţională a sintetizat mai multe procedee de calcul.
Un prim procedeu se referă la urmărirea ratei de
echivalenţă pentru grupele principale de bunuri care fac
 obiectul schimbului dintre cele două ţări ale căror
monede se compară .
Un alt procedeu are în vedere cursul de revenire
stabilit pe baza unui coş de mărfuri reprezentative pentru
economiile ce se compară şi pentru schimburile
reciproce.

Produs % Preţuri Curs de Curs de

ul (u.m./tonă) revenire revenire
Tokyo New ponderat
York
A 40 974 10 97,4 38,6
B 30 9600 100 96 28,8
C 30 9680 100 96,8 29,04
100 - - - 96,8

Cursul de revenire pe fiecare produs are în vedere

preţul unei unităţi cantitative de măsură (tonă) în cele
două ţări, el fiind rezultatul împărţirii preţului de pe piaţa
japoneză la preţul de pe piaţa americană. Pe total, având
în vedere şi ponderea produselor respective în P.I.B.-ul
fiecărei ţări, rezultatul este de USD/JPY: 96,80 pentru
cursul real al perioadei căreia îi aparţin informaţiile
introduse în modelul de calcul ).
Cursul valutar real sau paritatea puterilor de
cumpărare se determină, de regulă, lunar sau la anumite
perioade mai mari, atunci când sunt cunoscute
informaţiile referitoare la indicele preţurilor. Acest curs,
cu toate că nu este operativ în activităţile zilnice de pe
piaţa monetară, reprezintă baza de referinţă pentru
modelul cursului valutar economic şi fundamentul real
pentru modelul informaţional al cursului de piaţă. Pe
lângă toate acestea, cursul valutar real este utilizat şi
pentru analiza evoluţiei soldului balanţei comerciale, în
sensul evidenţierii evoluţiei reale a acestuia (evoluţie
determinată doar de evoluţia cantitativă a comerţului
exterior sau/ şi de deprecierea monedei naţionale).
Valutele convertibile se negociaza si se
Clasificarea tranzactioneaza pe pietele valutare, cursurile de schimb
cursurilor de putându-se clasifica în functie de anumite criterii într-o
schimb varietate de tipuri.
• Criteriul stabilitatii - tinând cont de evolutia
istorica precum si de realitatile existente, deosebim trei
tipuri de cursuri:
 o Cursuri valutare fixe, respectiv cele care au
functionat pâna în anul 1971 în cadrul Sistemului Monetar
International;
o Cursuri valutare relativ stabile sau relativ
fluctuante, acele cursuri care au o fluctuatie limitata, de
genul „sarpelui valutar” în cadrul Sistemului Monetar
European;
o Cursuri valutare flotante, care sunt
practicate de majoritatea statelor lumii, îndeosebi de tarile
cu monede liber utilizabile sau cu convertibilitate deplina.
• Criteriul sferei de formare si utilizare a
cursului valutar:
o Cursul valutar oficial, care se întâlneste
preponderent în tarile cu valute neconvertibile, dar si în
unele acorduri bilaterale de comert si plati;
o Cursul valutar interbancar, care se
formeaza în negocierea tranzactiilor valutare pe piata
valutara, iar la sfârsitul zilei se calculeaza cursul de
referinta ca medie statistica a cursurilor înregistrate la
tranzactiile efectuate;
o Cursul valutar bursier, care se formeaza la
bursele valutare (Paris, New York, Tokyo etc.) si care
functioneaza într-o perioada scurta de timp paralel cu
pietele valutare interbancare;
o Cursul caselor de schimb valutar, practicat
de casele (oficiile) de schimb valutar în tranzactiile, de
regula cu sume mici, de vânzare/cumparare cu
persoanele fizice;
o Cursul valutar al pietei negre, practicat în
tarile în care convertibilitatea si schimbul valutar nu sunt
permise sau cursul pietei valutare nu este realist.
• Criteriul sensului tranzactiilor valutare
desfasurate pe piata valutara:
o Cursul valutar de cumparare a valutei,
cursul care se practica la cumparare de catre banci,
bursele valutare, casele de schimb valutar;
o Cursul valutar de vânzare a valutei, cursul
ce se formeaza în tranzactiile valutare, fiind opus celui de
cumparare; cursul de vânzare este mai mare decât
cursul de cumparare, diferenta numindu-se spread si
reprezinta cheltuieli si comision (profit);
• Criteriul timpului de finalizare a tranzactiei:
o Cursul valutar la vedere (spot), cursul cu
decontare în maximum 48 de ore (doua zile lucratoare),
timp în care vânzatorul si cumparatorul îsi transmit
reciproc, prin virament bancar, sumele tranzactionate;
 o Cursul valutar la termen (forward), curs
negociat pentru care decontarea are loc la un termen
convenit în viitor, la 1, 3, 6, 9, 12 luni. Cursul la termen
de regula difera de cursul valutar la vedere în functie de
conjunctura monetara viitoare la termenul negociat,
deosebiri care pot genera câstiguri sau pierderi.
• Criteriul metodei de cotare a valutei:
o Cursuri valutare bazate pe cotare directa
(incerta), care este cea mai utilizata metoda de cotare;
o Cursuri valutare bazate pe cotare indirecta
(certa), metoda utilizata doar în cazul câtorva tari;
o Cursuri valutare încrucisate (crossing).
• Criteriul modelului de stabilire si
fundamentare a cursului valutar. În raport cu acest
criteriu si cu modelele de calcul folosite se disting mai
multe tipuri:
o Cursuri valutare nominale - cursurile de pe
piata valutara, formate în functie de cerere si oferta;
o Cursuri valutare efective - cursurile al caror
nivel se realizeaza nu numai în comparatie cu o
singura moneda, ci si cu un grup de monede ale tarilor
care detin ponderea pincipala în tranzactiile
economice externe, cursuri care se calculeaza
multilateral, în functie de mai multe valute;
o Cursuri valutare efective reale - cursurile
valutare efective pentru care se iau în calcul si rata
inflatiei din aceleasi tari; din calcule rezulta atât un curs
efectiv, cât si un curs real care sa exprime puterea de
cumparare a monedelor incluse în calculul pentru
determinarea cursului valutar efectiv real.

2.2. Factorii care influențează cursul valutar

Cursul de schimb valutar, în special cel flexibil, este o
variabila caracterizata de un dinamism deosebit,
înregistrând modificari continue, nu numai de la o zi la alta
si chiar în cursul aceleeasi zile si de la o tranzactie la
alta, astfel încât cursul de schimb se caracterizeaza printr-
o mare mobilitate a carei cauza o constituie gama larga de
factori economici, financiari, politici, sociali etc., cei mai
importanti fiind rata inflatiei, rata dobânzii, soldul balantei
de plati.
Factorii care influenteaza nivelul si evolutia cursului
de schimb sunt atât interni, cât si externi, fiind dificila chiar
si clasificarea acestora.
 Daca luam ca si criteriu natura economica, factorii
de influenta a cursului de schimb valutar se pot clasifica
În funcție astfel:
de natura § Factori economici: nivelul productiei,
economică productivitatea muncii, PIB pe locuitor, competitivitatea si
calitatea produselor, ciclul economic etc.;
§ Factori financiari: rata inflatiei, rata
dobânzii, volumul masei monetare, balanta de plati (plati
curente si miscari de capital);
§ Factori de natura social-politica:
stabilitatea politica, miscarile sociale;
§ Factori de natura psihologica: evenimente
politice sau economice, zvonuri, declaratii, programe
electorale, care duc la crearea de asteptari, anticipari în
legatura cu evolutia si perspectiva cursului de schimb
valutar.
Dintre categoriile enumerate, cel mai mare impact
asupra evolutiei cursului de schimb îl au factorii financiari.
Nivelul si evolutia inflatiei determina puterea de
cumparare a monedei, cursul de schimb fiind raportul între
Inflația puterile de cumparare a doua monede; variatiile de curs
între doua monede depind de diferenta existenta între
ratele inflatiei celor doua tari (diferentialul de inflatie). Daca
se presupune ca între cele doua tari care au strânse relatii
economico-financiare bunurile ar avea acelasi pret, cursul
de schimb valutar ar ramâne nemodificat. Realitatea este
ca între cele doua tari nu poate exista acelasi nivel de pret
al produselor, nivelul si evolutia acestora fiind într-o
continua miscare care duce si la modificarea nivelului si
evolutiei cursului de schimb valutar, situatie explicata prin
teoria paritatii puterii de cumparare (PPC).
Teoria PPC explica evolutia cursului de schimb pe
termen mediu si lung.
Teoria PPC arata, în principal, ca preturile dintr-o tara
trebuie sa fie egale cu preturile dintr-o alta tara atunci când
Teoria PPC sunt exprimate în aceeasi moneda. În aplicarea teoriei PPC
(verificarea empirica) trebuie avute în vedere urmatoarele
aspecte:
§ Teoria PPC se fundamenteaza pe evolutia
balantei contului curent supusa influentelor variatiilor
preturilor externe dar influente exista si de partea contului
de capital, cealalta componenta a balantei de plati, adica
daca deficitul contului curent este acoperit de un flux de
investitii pe termen lung (investitii directe), puterea de
cumparare a monedei nationale poate sa scada.
 § În cazul monedelor convertibile utilizate în
platile internationale de terte tari, spre exemplu dolarul
SUA, evolutia cursului de schimb se determina având în
vedere si alte consecinte care nu mai au legatura cu rata
inflatiei din tara monedei respective.
§ Indicii generali ai preturilor, care stau la baza
stabilirii inflatiei, cuprind de regula bunuri si servicii care nu
fac obiectul schimburilor internationale (nu sunt
comercializabile), între diversele tari existând si diferente
de productivitate si inflatie, diferente existând, de
asemenea, în cadrul aceleeasi economii.
§ Perioada de referinta luata în considerare.
Referirea la o perioada de echilibru este foarte importanta
deoarece putem lua în calcul o perioada de subevaluare ori
supraevaluare care duce cu siguranta la modificarea
rezultatelor; de asemenea, trebuie avut în vedere natura
regimului de schimb valutar în vigoare în perioada de
referinta, intervalul de observatie ales (luna, trimestrul,
anul).
Variatiile ratei dobânzii se preiau imediat de cursul
de schimb deoarece între cele doua variabile, rata dobânzii
si cursul de schimb, exista o legatura directa.
Pentru exemplificarea relatiei directe, sa luam
exemplul dolarului american. În cazul maririi ratei
dobânzilor în SUA, unii investitori internationali îsi
lichideaza activele în alte valute si cumpara dolari pentru a
Rata face investitii în active financiare americane.
dobânzii Prin urmare, creste cererea de dolari în raport cu
celelalte valute, deci creste cursul de schimb al dolarului;
invers, scaderea dobânzilor în SUA îi determina pe
investitorii straini sa-si lichideze activele în dolari pentru a
face investitii în alte valute, vânzarile masive de dolari
având drept consecinta scaderea cursului dolarului pe piata
în perioada respectiva.
Pe termen mediu si lung se verifica, de asemenea,
relatia dintre cursul de schimb si rata dobânzii, respectiv
asocierea moneda forte-rata a dobânzii redusa ori moneda
slaba-rata ridicata a dobânzii.
Prin urmare, prin manevrarea dobânzilor de catre
autoritatea monetara ca si a altor instrumente de politica
monetara se influenteaza conditiile pietei, creditului si
costului acestuia cu influente puternice asupra cursului de
schimb valutar.
Balanta de plati, care semnifica situatia relatiilor
economice ale unei tari cu restul lumii, are o relatie directa
cu cursul de schimb.
 Deficitul sau excedentul unor solduri din balanta de
plati explica nivelul cursului de schimb. Când balanta de
plati are sold excedentar, cursul de schimb are tendinte de
crestere si invers, un sold negativ produce o schimbare a
cursului de schimb.
Balanța de Spre exemplu, în cazul balantei de plati curente
plăți aferente importului si serviciilor, un sold deficitar presupune
ca agentii economici ai tarii respective sa cumpere valuta
pentru a plati facturile de import în schimbul monedei
nationale, prin urmare, sporeste cererea de valuta care
devine mai scumpa si moneda nationala mai ieftina,
respectiv cursul de schimb tinde sa scada; situatia este
invers pentru excedent, agentii economici au sume în
valuta provenind din exporturi excedentare pe care le vând
pe piata valutara marind oferta de valuta, moneda nationala
devine mai tare, cursul de schimb tinzând sa creasca.
Situatia balantei contului de capital are un efect direct
asupra evolutiei cursului de schimb valutar; spre exemplu
în cazul unui sold excedentar înseamna ca fluxurile de
capital intrate sunt mai mari decât cele iesite din tara
respectiva, investitorii straini marind cererea de moneda
nationala crescând astfel valoarea acesteia, care începe sa
se aprecieze; în situatia inversa, investitorii au vândut
activele în moneda nationala creând astfel o oferta mai
mare, situatie în care aceasta
se depreciaza.
Volumul masei monetare în circulatie are influenta
asupra cursului de schimb valutar atât indirect, prin preturi,
cât si direct, determinând cererea si oferta de moneda care
au drept consecinta modificarea cursului de schimb valutar.
Cresterea masei monetare, în conditiile mentinerii
constante a celorlalti factori, duce la deprecierea monedei
nationale, la reducerea cursului de schimb a acesteia;
invers, lipsa de mijloace de plata, de lichiditati face moneda
nationala mai scumpa, deci duce la cresterea cursului de
Masa schimb.
monetară Componentele masei monetare (M 1, M 2, M 3) au
influente asupra cursului valutar deoarece sunt sau pot fi
transformate în mijloace de plata, deci în cerere monetara
afectându-se puterea de cumparare a monedei, implicit si
cursul de schimb valutar. Pentru mentinerea stabilitatii
cursului de schimb valutar autoritatile monetare
controleaza si dirijeaza masa monetara prin mecanisme de
piata si administrative.
 Factorii de natura psihologica au un rol din ce în ce
mai mare ca urmare a globalizarii pietelor financiare
internationale.
Anticiparile care se formeaza în legatura cu
perspectivele unor monede continua sa actioneze chiar si
dupa momentul materializarii efectelor respective.
Zvonurile, confirmate sau nu ulterior, despre anumite
evenimente economice ori politice sau declaratiile unor
Factori de personalitati politice sau economice privind anumite
natură evolutii, prognoze etc. au un rol important în accentuarea
psihologică tendintei cursului unei monede.
Pe fondul unor asemenea factori de natura
psihologica, dar si pe baza intuitiei, sansei ori gustului
pentru risc actioneaza o categorie aparte de persoane –
speculatorii – care fac operatiuni valutare doar pentru
câstigul rezultat din cumparari si vânzari de active într-o
moneda sau alta. Tot în scop de câstig actioneaza si
arbitrajistii, dar acestia realizeaza profit din diferentele de
nivel (ajustare) pe diferite piete – diferente temporare între
ratele la vedere si cele la termen ale cursurilor de schimb
valutar sau ale dobânzilor.

2.3. Regimurile valutare în noul context economic actual

Definiția Prin regim valutar se întelege ansamblul reglementarilor
regimului dintr-o tara referitoare la obtinerea, detinerea si utilizarea
valutar valutei de catre rezidenti în relatiile acestora cu
nerezidentii cât si cu rezidentii însisi. Altfel spus, totalitatea
atributiilor, competentelor si operatiunilor (tranzactiilor) cu
valuta stabilite în baza unor prevederi legale.
În condiţiile în care Sistemul Monetar de la Bretton
Woods bazat pe fixitatea cursului de schimb nu a avut
succes, ţările participante au optat pentru o flotare
generalizată. La scurt timp însă situaţia economică dar şi
crizele economice mondiale au demonstrat dificultatea
sustenabilităţii unei flotări libere de către participanţii la
sistem. Unele ţări au optat pentru crearea unui aranjament
monetar regional, luând naştere astfel cel mai important
sistem alternativă - Sistemul Monetar European, bazat pe
o flotare concentrată a unor monede faţă de ECU.
Pentru alte ţări soluţia a fost de adaptare a
caracteristicilor regimului valutar la posibilităţile de
susţinere ale economiei lor. În acest mod au luat naştere
regimurile hibride, care combină caracteristici ale cursului
fix cu cele ale flotării libere. Practica a demonstrat însă
rolul fundamental pe care îl are alegerea tipului de regim
monetar-valutar în ansamblul instrumentelor de stabilizare
 macroeconomică. Considerat drept o reflexie a stării
economiei interne şi a competitivităţii acesteia pe plan
internaţional, cursul de schimb este determinat de un
ansamblu complex de factori externi sau interni,
stabilitatea sa fiind o condiţie esenţială pentru ieşirea din
criză.
În prezent pe lângă cele două variante extreme de
regimuri valutare curs fix şi flotare liberă, au mai apărut o
serie de regimuri hibride, dintre care cele mai importante
sunt: flotarea administrată, banda de variaţie ( cu
variantele: banda orizontală, banda oblică şi banda
ajustabilă de variaţie), regimul valutar mixt, ancora
valutară, consiliul monetar. Aceste regimuri valutare sunt
combinate cu o serie de regimuri monetare ce folosesc ca
ancoră: masa monetară, multiplicatorul banilor, cursul de
schimb, creşterea PIB sau un program monetar fixat
împreună cu FMI.
Dacă în anii¢90 dominau regimurile hibride, în
prezent, printe ţările participante la Sistemul Monetar
Internaţional, se remarcă o preferinţă pentru extremele
regimului valutar, curs fix sau flotare liberă. Această
preferinţă poate fi explicată pe de o parte printr-un număr
tot mai mare de economii ce au atins un grad de dezvoltare
capabil să susţină un curs complet liberalizat sau gradul
din ce în ce mai mare de integrare între pieţele financiare
dezvoltate şi cele emergente, şi pe de altă parte poate fi
explicată prin crizele sistemice profunde cu care s-au
confruntat unele ţări, obligate fiind să opteze pentru fixarea
cursului de schimb.
Clasificarea tipurilor regimurilor cursurilor de schimb este
facuta de FMI tinând cont de urmatoarele criterii:
§ aplicarea în practica a regimurilor cursurilor de
schimb, respectiv cele „de facto” si nu cele
declarate oficial;
§ gradul de flexibilitate al acestora;
§ existenta formala sau informala a angajamentelor
oficiale fata de sustinerea tipului de regim al cursului
de schimb respectiv.
Regimuri bazate pe cursuri valutare fixe (HARD
PEGS REGIMES) se caracterizează prin:
- cursul valutar ramane constant sau poate varia in jurul
unor benzi inguste de variatie, netinand cont, insa de
Regimuri evolutiile celorlalte variabile macroeconomice.
bazate pe - Tipuri:
cursuri - regimurile valutare ce nu dispun de un emitent de
valutare fixe moneda distinct, individual:
 Ø regimuri valutare bazate pe moneda altui stat
(dolarizarea, spre exemplu);
Ø uniunile monetare.
Cursul fix - aranjamentele de forma consiliului monetar.
Cursul fix. Acest regim valutar presupune fixarea
administrativă a cursului de schimb în raport cu celelalte
monede sau în raport cu un etalon cum ar fi de exemplu
aurul. Un astfel de regim a stat la baza Sistemului Monetar
de la Bretton Woods, prin rigiditatea sa dovedindu-şi în
timp ineficienţa şi insuficienta adaptare la realităţile
economiei mondiale. Rolul intervenţiei Băncii Centrale pe
piaţa monetar-valutară este de tip administrativ, şi rezidă
în stabilirea sau devalorizarea ulterioară a cursului de
schimb.
Flexibilitatea politicii monetare, desi limitata, este mult mai
mare decât în cazul celorlalte două regimuri ale cursului de
schimb fix: fară monedă națională ori Consiliul monetar,
deoarece funcțiile tradiționale ale băncii centrale sunt
exercitate, autoritatea monetara putând ajusta nivelul
cursului de schimb, înclusiv prin devalorizarea ulterioară.
Regimuri valutare bazate pe moneda altui emitent
sunt determinate de imposibilitatea unei autoritati
Regim monetare de a pune in circulatie propria moneda ca
valutar urmare a costurilor de emisiune, lipsei instrumentelor care
bazat pe sa-i permita mentinerea puterii de cumparare, gradul redus
moneda de dezvoltatre al economiei.
altui emitent Acest tip de regim al cursului de schimb este caracteristic
tarilor care nu au o moneda oficiala, moneda altei tari
circulând ca singura moneda oficiala; este cazul dolarizarii
formale a tarilor care apartin unei uniuni monetare (aceeasi
moneda devine moneda nationala a fiecarei tari a uniunii).
Adoptarea unor astfel de regimuri ale cursurilor de schimb
implica renuntarea completa la independenta politicii
monetare interne.
Regimuri valutare bazate pe crearea uniunilor
monetare au drept caracteristici:
Regim • definirea unei relatii fixe intre moneda tarilor ce au
valutar aderat la uniune si moneda centrala (moneda
bazat pe uneia dintre tari sau o moneda noua);
uniune • convertibilitatea si transferabilitatea monedelor
monetară tarilor membre intre ele;
• constiuirea unor rezerve valutare comune si
gestionarea acestora la nivel central;
• reglementari valutare comune aferente relatiilor cu
alte tari decat cele din cadrul uniunii.
Consiliul monetar
Consiliul Este un regim al cursului de schimb stabilit în baza unui
monetar angajament pe baza de reglementari prin care se instituie
restrictii pentru politica monetara. Este o forma apropiata,
din punct de vedere al rigiditatii, de cursul fix sau ancora
valutara.
Consiliul monetar înseamna fixarea cursului de schimb la
o anumita rata a acestuia fata de o alta moneda nationala
(valuta), care, de regula, este moneda acelei tari cu
ponderea cea mai mare în relatiile comerciale si financiare
ale tarii care adopta Consiliul monetar, modificarea ratei
cursului de schimb stabilita fiind posibila doar în cazul în
care apare un excedent de valuta neacoperit de moneda
nationala, respectiv de bunurile si serviciile produse în tara
respectiva.
Adoptarea acestui regim semnifica eliminarea functiilor
traditionale ale bancii centrale: aceea privind emisiunea
monetara si a controlului monetar, functia de împrumutator
de ultima instanta. Totusi, chiar si în cazul Consiliului
monetar s-ar putea vorbi de o anumita flexibilitate, dar
aceasta este în functie de cât de strict s-au stabilit regulile
bancare cu privire la masurile de disciplina financiar-
monetara pentru Consiliul monetar.
Principalele țări care au aplicat acest regim valutar sunt:
Hong Kong (1983), Argentina (1991), Estonia (1992),
Lituania (1994), și Bulgaria (1997).
Regimuri valutare bazate pe cursuri valutare
Regimuri flotante: - floatarea liberă
valutare - flotarea administrată.
bazate pe Flotarea liberă. Este regimul valutar situat la
cursuri cealaltă extremă față de cursul fix şi presupune absenţa
valutare oricărei implicări din partea statului în mecanismul de
flotante formare a cursului de schimb precum şi în evoluţia
acestuia în timp. Statul se limitează doar la a supraveghea
derularea operaţiunilor pe piaţa valutară şi în a controla
Flotarea instituţiile implicate pe această piaţă. Cursul se formează
liberă exclusiv pe piaţa valutară interbancară, deprecierea fiind o
consecinţă directă a modificării raportului cererii şi ofertei
de valută. Acest regim valutar presupune un anumit grad
de dezvoltare economică, capabil să susţină eventualele
dezechilibre temporare apărute în balanţa de plăţi.
Flotarea administrată presupune implicarea pe
perioade scurte de timp a Băncii Centrale în evoluţia
cursului de schimb prin vânzarea de valută în cazul unei
deprecieri bruşte a monedei naţionale sau cumpărarea de
valută atunci când cursul cunoaşte o apreciere bruscă ce
ar putea dezechilibra piaţa. Practic un astfel de regim
 presupune existenţa unor resurse semnificative în
conturile Băncii Centrale care să poată fi folosite în
administrarea cursului de schimb. Lipsa acestor resurse ar
Floatarea transforma practic acest regim într-o flotare liberă,
administrată intervenţia statului neavând practic nici un efect asupra
cursului de schimb. Rolul intervenţiei Băncii Centrale este
de a tempera evoluţia cursului de schimb şi de a evita
intrarea economiei într-o criză de durată. Banca Centrală
nu se opune evoluţiei ratei de schimb ci reduce din
amplitudinea evoluţiei acestuia, încercându-se o distribuire
uniformă în timp a deprecierii monedei naţionale. O astfel
de politică poate fi aplicată cu succes şi atunci când apar
presiuni speculative de curs. Pe lângă problema legată de
resursele necesare administrării cursului de schimb, este
importantă şi alegerea momentului intervenţiei pe piaţa
valutară, cât şi determinarea cantităţii de valută ce trebuie
aruncată pe piaţă pentru a obţine efectul dorit.

Regimuri
valutare Banca Centrală
intermediare intervine cumpărând
valuta

Banca
Banda de Centrală
variație intervine
vânzând

Regimuri valutare intermediare:

1. Banda de variaţie. Principiul care stă la baza unui

astfel de regim valutar este acela de a fixa administrativ
o bandă de variaţie formată dintr-o limită superioară şi
inferioară faţă de o rată pivot fixă. Un astfel de mecanism
al ²şarpelui monetar² a stat la baza Sistemului Monetar
European între anii 1973 - 1979. Rata pivot este de fapt
o rată de schimb între moneda naţională şi o altă deviză,
etalon sau coş valutar, şi ea este stabilită pe o perioadă
mai mare de timp.
 Intervenţia
Intervenţia Băncii
Băncii Centrale
Centrale

Banda de
variație
ajustabilă În cazul acestui regim valutar intervenţia Băncii Centrale
se rezumă la a stabili rata pivot, lărgimea benzii de variaţie
dar şi în menţinerea cursului de schimb în interiorul bandei
prin vânzarea/cumpărarea de valută atunci când cursul de
schimb atinge limitele de variaţie.
De regulă resursele necesare menţinerii cursului în
interiorul benzii de variaţie sunt mult mai mari decât în
cazul flotării administrate. Ca variante ale acestui regim
valutar sunt folosite în prezent: banda de variaţie ajusabilă,
banda lărgită de variaţie şi banda oblică de variaţie.

2. Banda de variaţie ajustabilă este un regim

valutar destul de complex şi cu rezultate bune în planul
stabilităţii macroeconomice, a ajustărilor structurale.
Funcţionarea acestui tip de regim valutar seamănă cu
banda de variaţie, însă prin mecanismul de ajustare al
benzii, este considerat mult mai flexibil. Principiul care stă
la baza acestui regim valutar este acela de ancorare a unei
Banda benzi de variaţie de o altă deviză convertibilă sau de un
oblică de coş valutar format dintr-un număr de devize şi/sau aur. Din
variație punct de vedere tehnic, regimul presupune utilizarea unei
benzi centrate pe o rată pivot ajustabilă în timp faţă de care
se stabilesc marje de variaţie. Intervenţia Băncii Centrale
în acest caz constă în stabilirea pivotului benzii, marjelor
de variaţie precum şi în elaborarea mecanismului de
ajustare periodică a benzilor de variaţie (săptămânal sau
lunar). Un rol important revine Băncii Centrale şi în a
menţine cursul de schimb în interiorul benzilor de variaţie
prin intervenţii pe piaţa valutară. Pentru succesul acestui
tip de regim valutar este deosebit de importantă alegerea
devizei sau devizelor în funcţie de care se va face
ancorarea benzii. Pentru ajustarea ratei pivot se poate
folosi diferenţialul de inflaţie, diferenţialul de dobândă sau
un mecanism mai complex care să ia în calcul mai mulţi
factori de influenţă asupra cursului de schimb.

3. Banda oblică de variaţie este o altă variantă a

benzii de variaţie, presupunând ajustarea marjelor de
variaţie faţă de o rată pivot fixă. În aplicarea acestui
mecanism se porneşte cu o marjă de variaţie mare (+/-15%
sau +/-9%), urmând ca ulterior, pe măsură ce se
restructurează economia, aceasta să fie redusă la o
valoare mai mică (de unde şi denumirea de bandă de
variaţie oblică). În orice moment banda de variaţie
ajustabilă sau banda oblică se pot transforma într-o bandă
orizontală de variaţie. Lărgimea benzii de variaţie trebuie
stabilită cu mare atenţie, în funcţie de posibilităţile de
ajustare ale economiei (de exemplu în Sistemul Monetar
European s-a pornit cu o marjă de variaţie de +/- 2,25 faţă
de ECU, care ulterior a fost modificată la +/- 15%).

Rata pivot
ajustabilă

T1 T2 T3

Marja ajustabilă

Rata pivot fixă

Ancora fixă 4. Ancora valutară fixă şi ajustabilă presupune
și ajustabilă fixarea directă a cursului de schimb în raport cu altă
monedă, coş de monede sau alt etalon (aur sau DST).
În varianta ajustabilă a ancorei valutare, Banca
Centrală modifică periodic cursul de schimb în baza unei
metodologii de calcul specifice ce iau în considerare
diferenţialul de inflaţie sau diferenţialul de rată a dobânzii.
Moneda sau monedele de care se face ancorarea este, de
regulă, moneda celui mai important partener comercial sau
a celui mai important creditor/ investitor extern în acea
economie. În ambele cazuri moneda ancorată va avea un
raport de schimb fix faţă de moneda ancoră şi va avea un
curs variabil faţă de toate celelalte devize, determinat prin
ancora valutară.

Ancoră fixă

Ancoră
ajustabilă

5. Regimul valutar mixt foloseşte o rată de schimb

fixă pentru operaţiunile aferente contului financiar şi de
capital din balanţa de plăţi externe şi o rată de schimb
flotantă pentru operaţiile de cont curent. Banca Centrală
nu permite efectuarea simultană de operaţiuni valutare de
pe un segment al pieţei valutare pe celălalt. Un astfel de
regim este însoţit de o convertibilitate parţială a monedei
naţionale şi de un control strict asupra transferurilor de
capital. Cea mai frecventă formă este cea în care
operaţiunile de cont curent folosesc un curs variabil şi cele
de cont de capital folosesc un curs fix.
 În prezent există practic un număr impresionant de
combinaţii între tipurile de regimuri valutare şi cele de
regimuri monetare, însă nu orice combinaţie are rezultate
bune prin aplicarea sa în practică
În concluzie, eşecul fixităţii cursului de schimb şi al
flotării generalizate a dus la apariţia şi dezvoltarea unui
număr relativ mare de tipuri de regimuri valutare. Gradul
de intervenţionism diferă de la un regim la altul, controlul
statului asupra fluxurilor financiare denominate într-o
monedă străină fiind caracteristic, de regulă, unei ţări
deficitare în resurse, care prin politica cursului de schimb
încearcă să blocheze ieşirile de capital autohton. Pentru
un operator economic, este foarte important să cunoască
tipul de regim valutar şi să ştie clar în ce condiţii statul
poate influenţa cursul de schimb pe piaţă.

CASETA 1
Evoluția regimurilor de curs de
schimb

Tipuri de regim 1991 1999

Curs fix 15 % 24 %
25 țări 45 țări
Regimuri 62 % 34 %
intermediare 98 țări 63 țări
Flotare 23 % 42 %
liberă 36 țări 77 țări

FMI (2006)
1. Regimurile valutare ce nu dispun de un Panama
emitent de moneda distinct (41 țări) Ecuador
Senegal
2. Consiliu valutar (7 țări) Bosnia Herzegovina
Bulgaria
Estonia
Lithuania
3. Regimuri fixe convenționale Pakistan
(52 țări) Qatar
China
United Arab Emirates
4. Banda orizontală de variație (6 țări) Ungaria
Slovacia
Cipru
5. Banda de variație ajustabila (5 țări) Iran
Nicaragua
6. Flotare controlată (5 țări) România
Moldova
Argentina
Federația Rusă
Croația
Yemen
India
7. Flotare liberă (25 țări) Japan
Switzerland
United States
Australia
Brazilia
Canada
2.4. Avantajele și dezvantajele cursului fix și flotării libere
Avantajele § Stabilitatea cursului decurge din stabilitatea preturilor
cursului fix si este, la rândul sau, un factor antiinflationist. În acest
sens studiile realizate cu privire la evoluția ratei
inflației în țări cu regimuri de curs de schimb diferite
au scos in evidență faptul că țările care practicau un
curs de schimb fix au avut rate ale inflației mai
scăzute față de alte țări.

Regimul de Țările Țările în curs

curs de dezvoltate de
schimb dezvoltare
Fix 4.8% 8.8%
Flexibilitate 8.3% 10.8%
limitată
Flotare 7.8% 14.7%
controlată
Flotare liberă 3.5% 15.8%
Sursa: Feenstra și Taylor (2008)

§ Permite o mai buna fundamentare a alocarii

resurselor;
§ Devalorizarea în scop competitiv va contribui la
stimularea exporturilor si la restrângerea importurilor,
la stimularea intrarilor de turisti; revalorizarea va avea
efecte opuse;
§ Cursul fix descurajeaza speculatiile, cu exceptia
cazului în care necesitatea ajustarii marimii cursului
prestabilit la modificari în fundamentele economice -
inflatie, productivitate - este evidenta;
§ Mentinerea stabilitatii si a fixitatii cursurilor cere
apropierea nivelului indicatorilor macro-economici si
cresterea gradului de integrare;
Dezavantaje § Cursul fix poate deveni unul rigid, daca nu se
curs fix ajusteaza la timp;

§ Modificarea brutala a marimii cursului produce socuri

de adaptare;
§ Este dificil, daca nu imposibil, de a stabili marimea
"corecta" a ajustarii cursului, ceea ce poate duce fie
la o supraevaluare, fie la o subevaluare;
§ Nu permite o politica monetara independenta în
domeniul ocuparii, a inflatiei, tara respectiva fiind
nevoita sa urmeze politica promovata de tara
emitenta a monedei "ancora" si sa aplice masuri
pentru echilibra-rea balantei de plati;
§ Mentinerea cursului fix necesita interventii pe seama
rezervelor valutare, care, pentru a fi oricând
disponibile, trebuie sa atinga o anumita marime;

§ Marimea cursului se stabileste conform cererii si

ofertei, similar oricarui pret;
§ Ajustarea cursului se face prin abateri mai mici, ceea
ce evita producerea de socuri si permite orientarea
alocarii unor resurse si în functie de acest pret;
Avantajele § Cursul flotant – stabilizator automat al economie;
cursului Balanta de plati se echilibreaza cvasi automat, prin
flotant
efectul aprecierii si deprecierii cursului asupra
fluxurilor economice externe;
§ Datorita impactului fluctuarii cursului asupra balanței
de plăți si deoarece, teoretic, interventiile băncii
centrale pentru mentinerea marimii cursului nu sunt
necesare, formarea de rezerve valutare devine
superflua;
§ Autonomia politicii monetare. Vulnerabilitate mai
scăzută în fața șocurilor interne și externe. Cursul
flotant nu obliga la coordonarea politicilor economice
cu alte tari, politica monetara independenta fiind o
optiune fezabila;

§ Instabilitatea cursului produce incertitudine în privinta

alocarii unor resurse si aduce pierderi la export sau
scumpiri la import;
 § Riscul valutar, care însoteste instabilitatea cursurilor,
Dezavantajele produce costuri de acoperire (hedging);
cursului § Acoperirea costurilor suplimentare generate de
flotant flotarea cursurilor poate genera un impact inflationist;
§ Operatiunile speculative, facilitate de viteza mare a
comunicatiilor electronice (hot money), pot duce la
destabilizari ale balantelor de plati si la presiuni
asupra cursurilor anumitor monede, nejustificate prin
evolutia fundamentelor economice;
§ Nevoia unor rezerve valutare nu este total eliminata,
deoarece nu exista o flotare "pura", iar modul ajustarii
balantei de plati depinde si de structura schimburilor,
de rigiditatea sau flexibilitatea importurilor;
Unitatea de învăţare III

SISTEMUL MONETAR INTERNATIONAL DE LA

BRETTON WOODS

Cuprins :
 Etapele premergătoare constituirii Sistemului Monetar Internaţional de la
Bretton Woods
 Dezbaterile din cadrul Conferinței de la Bretton Woods
 Etalonul aur, specific SMI de la Bretton Woods, şi etalonul de schimb aur
- un punct de comparaţie
 Principiile de funcţionare ale SMI de la Bretton Woods
 Prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods

 Obiectivele temei:
 internaţional
 cunoaşterea planurilor discutate în cadrul Conferinţei de la Bretton Woods
 familiariyarea cu principiile puse la baya funcţionării SMI de la Breotton
Woods
 identificarea cauzelor care au dus la prăbuşirea sistemului

 Durata medie de parcurgere a unității de învățare: 2 ore

3.1. Etapele premergătoare constituirii Sistemului Monetar Internaţional de

la Bretton Woods

Sistemul monetar internaţional poate fi definit ca ansamblul de reguli,

instrumente, organisme şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi
circulaţia monedelor internaţionale.
A avut ca scop menţinerea şi protejarea
Uniunea Latină din 1865 etalonului monetar bimetalist care avea la
bază aurul şi argintul şi în acest sens au creat
o unitate monetară comună: francul.

A urmărit limitarea utilizării aurului şi

Conferinţa de la Genova
din 1922
Blocul aurului din 1933
adoptarea etalonului aur-devize în cadrul
sistemelor monetare naţionale şi utilizarea
unui sistem de cliring internaţional.
Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Elveţia şi
Polonia se angajau să menţină parităţile
existente faţă de aur. Deşi a întâmpinat
dificultăţi Franţa a fost singura care a reuşit
să menţină paritatea monedei sale, celelate

32
 ţări ieşind treptat din sistem ca urmare a
intensificării speculaţiilor monetare.
SUA, Anglia şi Franţa au recunoscut
reajustarea francului francez, asigurându-se
Acordul monetar tripartit evitarea greutăţilor şi împiedicarea unor
deprecieri competitive. Ulterior au aderat şi
Belgia, Olanda şi Elveţia.
Observaţie: Nici unul dintre acordurile monetare internaţionale încheiate
în perioada anilor '30 nu a dus la formarea unui sistem monetar internaţional.

3.2. Dezbaterile din cadrul Conferinței de la Bretton Woods

Printre economiştii care s-au confruntat cei care au avut contribuţiile cele
mai importante au fost americanul H.D.White şi englezul J.M.Keynes.
Aceste proiecte reflectau diferitele situaţii în care economiile Statelor
Unite şi Angliei se găseau la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Era vorba
de două viziuni diferite asupra funcţionării sistemului monetar internaţional şi
asupra economiei capitaliste.
Prima, planul White ce avea în vedere introducerea unui sistem
gold standard modificat şi a unui fond de stabilizare, al cărui
capital era format prin subscrierile ţărilor membre, şi la care
ţările membre puteau recurge pentru ajutor. Americanii doreau
să construiască un sistem în care comerţul să se poată dezvolta
fără limite, pentru a elimina obstacolele care puteau împiedica
o expansiune a Statelor Unite ca şi putere comercială. Monedele
tuturor ţărilor membre trebuiau să fie definite în unitas, moneda
2 ipoteze fondului de stabilizare, care avea un rol limitat, putând fi
divergente vândută şi cumpărată contra aur în cadrul operaţiunilor cu
fondul.

A doua, planul Keynes care dorea să instituie o bancă centrală

mondială Uniunea de cliring al cărei rol era să controleze
emisiunea unei monede internaţionale bancorul. moneda
naţională. Astfel, ţările membre trebuiau să primească o cotă de
monedă scripturală proporţională cu volumul comerţului lor
exterior în ultimii ani dinaintea războiului. Uniunea de cliring
urma să asigure compensarea multilaterală a creanţelor băncilor
centrale, soldurile debitoare ale unor ţări membre reprezentând
soldurile creditoare ale altor ţări. Keynes punea accent pe rolul
central pe care moneda de credit şi sistemul bancar îl au în
general într-o economie capitalistă.

În final a avut câştig de cauză planul american ca o confirmare a

supremaţiei politice şi economice americane. Keynes a fost obligat să accepte
schimbări importante în planul său, bancorul a fost dat deoparte şi dolarul a
devenit monedă internaţională.

TEST DE AUTOEVALUARE 1
1. Care au fost ideile care s-au confruntat la Bretton Woods?

33
 2. De ce a avut câştig de cauză Planul White?

3. Care din urmatoarele afirmatii sunt corecte, cu privire la Conferinta

Internationala de la Bretton Woods:
a) americanii doreau sa construiasca un sistem in care comertul sa se
poata dezvolta dar cu anumite limite, pentru a elimina obstacolele care
puteau impiedica o expansiune a Statelor unite ca si putere comerciala
b) planul Keynes dovedea o ostilitate feroce la adresa etalonului aur care
dominase economia mondiala a sec XIX
c) Uniunea de cliring avea rolul de a controla emisiunea unei monede
internationale si anume:EURO
d) Conferinta de la Genova a avut in vederea utilizarea aurului in
continuare, si utilizarea unui sistem de cliring international
e) In finalul tuturor dezbaterilor, castig de cauza a avut planul american

4. Conferinta internationala de la Bretton Woods a avut loc in anul:

a) 1991
b) 1958
c) 1944
d) 1971
e) 1966

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 1 se

regăsesc în Unitatea de învăţare 3, pg. 32-34. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

3.3. Etalonul aur, specific SMI de la Bretton Woods, şi etalonul de schimb

aur - un punct de comparaţie

Principala deosebire între Acordul Bretton Woods și regimul etalon-aur se

remarcă la nivelul naturii activelor în care monedele respective erau convertibile.
Etalonul de schimb-aur presupunea utilizarea unui sistem de
convertibilitate pe două trepte (niveluri) .

Într-o primă etapă autorităţile monetare ale S.U.A. garantau un curs al

dolarului în aur la 35$ uncia, punând în centru mecanismului dolarul
american. Această clauză de convertibilitate între moneda americană şi
aur interesează numai băncile centrale străine. Dacă agenţii individuali,
cetăţeni S.U.A. sau din exterior, doresc să convertească dolarii în aur, ei
trebuie să se adreseze pieţei private

A doua etapă a sistemului presupune angajamentul autorităţiilor

monetare ale ţărilor membre de a converti moneda lor în dolar la un preţ
fix, stabilit pe baza cursului de schimb

34
 De ce a fost necesar un astfel de sistem de convertibilitate și nu s-a revenit
la cel anterior aur-monedă?

Motivații:
 După al doilea război mondial, aproape de 70% din rezervele de
aur deţinute de autorităţiile monetare ale lumii întregi se găsesc în
S.U.A. O etapă a convertibilităţii-aur a celorlalte monede ar fi
necesitat o redistribuire masivă a stocului de aur mondial.

 Volumul existent din aceste rezerve ar fi fost insuficient pentru a

susţine o cerere în creştere de lichidităţi internaţionale. Din
necesitatea de a economisi aurul s-a ajuns la elaborarea unui sistem
de convertibilitate pe două etape : între o deviză esenţială şi aur, pe
de o parte, şi aceeaşi deviză esenţială şi altă monedă, pe de altă
parte.

 S-a presupus că acest sistem ar asigura o putere considerabilă de

control asupra politicii condusă de centru (S.U.A.) pentru țările din
exteriorul S.U.A. Dacă autorităţile americane emiteau prea mulţi
dolari, şi apărea inflaţia, investitorii din alte ţări puteau cere
conversia în aur a averilor lor în dolari.

3.4. Principiile de funcţionare ale SMI de la Bretton Woods

Viza în primul rând stabilitatea cursului de

Principiul schimb, multilateralizarea plăţilor şi
cooperării eliminarea restricţiilor valutare dorind să se
monetare asigure armonizarea politicilor monetare cu
internaţionale obiectivele unei cooperări internaţionale. În
practică, cooperarea monetară dorită nu a
fost realizată decât mult mai târziu când au
apărut acordurile de împrumut, facilităţile de
finanţare compensatorie şi DST-urile.
Creşterea echilibrată a
comerţului se dorea ca FMI să asigure stabilitatea şi
internaţional echilibrul balanţei de plăţi, realizându-se în
fapt doar eliminarea restricţiilor valutare.

Principiul dezvoltării ţările industrializate au dorit trecerea acestui

economice a tuturor principiu în atribuţiile BIRD, pe când cele
membrilor mai puţin dezvoltate au urmărit permanent
sprijinirea dezvoltării economice a ţărilor
sărace formulând permanent amendamente
în acest sens.

Calcularea cursurilor de schimb oficiale

formate pe baza parităţilor metalice şi
menţinerea acestor parităţi şi cursuri
nemodificate o perioadă de timp
îndelungată. Fiecare ţară trebuia să
stabilească pentru moneda sa, cu acordul

35
 FMI valoarea paritară exprimată în aur sau
în dolari SUA;

Menţinerea cursurilor de schimb formate pe

Principiul stabilitatea
cursului de schimb
piaţă în limite de variaţie restrânse în jurul
cursurilor oficiale ±1%;
Revizuirea cursurilor oficiale prin
devalorizări sau revalorizări efectuate astfel:
- până la 10% cu condiţia de a notifica
conducerea FMI,
- peste 10% cu condiţia ca măsura să fie
impusă de un dezechilibru fundamental al
balanţei de plăţi ce nu poate fi eliminat pe
altă cale;

Unicitatea cursurilor de schimb atât pentru

tranzacţiile curente cât şi pentru cele de
capital, atât pentru rezidenţi, cât şi pentru
nerezidenţi.

Părea că nu presupune nici un efort deoarece

ar fi un rezultat al înlăturării restricţiilor. În
Principiul realitate statele au menţinut o serie de
multilateralizării restricţii monetare de protecţie care au dus la
plăţilor internaţionale formarea în afara FMI a unor grupe de ţări
între care se practicau plăţi multilaterale, dar
faţă de terţi erau practicate restricţii.

Fiecare stat participant se obligă să

răscumpere propria sa monedă deţinută de
un alt stat membru, cedând în schimb fie
moneda statului deţinător, fie aur;

Angajamentul de conversie numai în măsura

în care priveşte plăţile curente, nu şi
mişcările de capitaluri;
Libera convertibilitate a
monedelor Mişcările de capitaluri pot fi limitate de
statele interesate, inclusiv în asigurarea
convertibilităţii pentru acest tip de tranzacţii;

Dolarul american a fost singura monedă

convertibilă în aur, autorităţile monetare
americane angajând să convertească în orice
moment, la cererea băncilor centrale,
deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de
35$ uncia.

36
 Rolul FMI în asigurarea lichidităţii s-a
concretizat în vânzarea, contra monedă
Principiului naţională, de sume în moneda altei ţări
lichidităţii membre pentru efectuarea de plăţi. Problema
lichidităţii globale a sistemului, dar şi nevoia
de lichidităţi a ţărilor în curs de dezvoltare a
dat naştere la numeroase discuţii care s-au
soldat cu un proiect de creare de rezerve sub
forma Drepturilor Speciale de Tragere emise
şi folosite de FMI.

Are în vedere măsurile de redresare ce

Principiul echilibrării
balanţei de plăţi
trebuiau luate de fiecare ţară membră pentru
disciplinarea balanţelor de plăţi, dar şi
creditele ce trebuiau acordate de către FMI
pentru reducerea duratei şi a gradului de
dezechilibrare al acestora.

3.5. Prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods

Observație: Sistemul Bretton Woods nu a funcţionat aşa cum fusese

preconizat decât începând din 1958. Până la această dată, principalele monede ale
ţărilor industrializate erau inconvertibile.

În cursul anilor 1945-1958, autorităţiile monetare nu aplicau decât o parte

a regulii convertibilităţii: ele garantau un preţ fix la cumpărarea cât şi la vânzarea
devizelor. Dar, ele nu permiteau agenţilor economici să cumpere şi să vândă liber
monede străine la acelaşi preţ.

Pentru a explica de ce a fost necesar acest interval de timp (15

ani) pentru a pune în aplicare sistemul Bretton Woods, aşa cum a fost
conceput iniţial, este necesar a studia eforturile întreprinse de Regatul
Unit (M.B.) în anul 1947 pentru a aplica principiul convertibilității.
Conform termenilor acordului încheiat cu autorităţile similare
americane, autorităţile M.B. decid în 1947 să treacă la convertibilitatea
lirei sterline. Foarte rapid s-a declanşat o criză speculativă, ce a constrâns
autorităţile engleze să intervină pe piaţa de schimb. În câteva săptămâni
rezervele lor în devize scădeau cu două treimi din suma iniţială.
Părea clar că speculatorii nu aveau decât o încredere relativă, în
faptul că autorităţile britanice ar putea menţine lira sterlină la nivelul

Acest eşec iniţial a fost suficient pentru a convinge total autorităţile

celorlalte ţări europene. Economiile lor nu erau gata să treacă la convertibilitate
înainte de sfârşitul anilor 50.

37
 Echilibrarea comerţului bilateral între țările europene

- Pentru a facilita importurile de bunuri de echipamente, multe ţări europene

menţineau cursurile de schimb ale monedelor lor la niveluri supraevaluate.
- O naţiune care exportă către o alta trebuia să accepte ca modalitate de
plată, bunuri de la cea de-a doua chiar dacă acestea nu erau cu adevărat
necesare sau nu se ridicau la calitatea tehnică cerută.

Țările din Europa decid să instaureze Uniunea Europeană a Modalităţilor
de Plată, ce poate fi considerată ca primă etapă către convertibilitatea
monedelor europene

Funcționarea Uniunii Europene a Modalităţilor de Plată:

 Pentru o ţără dată, toate reglementările sau toate documentele care rezultau
din operaţiile comerciale pe care le realizau, erau centalizate la Banca de
Reglementări Internaţionale (BRI).

 După o lună, naţiunea care se află în poziţia de debitor net (respectiv

creditor net) în cadrul sistemului trebuie să efectueze o regularizare a plăţii
(respectiv să fie plătită) în aur sau dolari.

 Iniţial numai o fracţiune a acestor solduri trebuia să fie reglată în această

manieră, cealaltă fracţiune era transferată în preţul ţării creditoare către
naţiunea debitoare. Partea din cadrul regularizării în aur/dolari a cunoscut
imediat o creştere progresivă.


Cauzele dezorganizării progresive şi apoi ale crizei

refacerea economiilor europene distruse de război,

consolidarea Comunităţii Economice Europene şi, în
consecinţă, intensificarea concurenţei făcută economiei
americane de către ţările respective, ceea ce a dus la
sistemului de la Bretton-Woods

pierderea supremaţiei economice a SUA, anterior

incontestabilă;

 gradul diferit în care inflaţia a afectat diverse ţări

participante, precum şi succesul inegal înregistrat în diferite
ţări de politica de stimulare a economiei prin creşterea
masei monetare, a preţurilor şi a veniturilor;

 inflaţia internă din SUA, îndeosebi în perioada războiului

din Vietnam;

 degradarea poziţiei balanţei de plăţi americane, ca urmare a

expansiunii economiilor vest-europene şi a celei japoneze;

 criza petrolului de la începutul anilor 70.

38
 trasformarea goanei după dolari, resimţită în perioada
imediat postbelică, în fuga de dolari acumulaţi în cantităţi
din ce în ce mai mari în rezervele valutare ale băncilor
centrale din celelalte ţări participante;

apariţia unor noi active internaţionale mai atractive decât

aurul şi dolarul american (expl DST);

Consecințele
devalorizări şi revalorizări repetate, care au accentuat
asupra
instabilitatea cursurilor de schimb şi au amplificat mişcările
sistemului
speculative de capitaluri, aceste mutaţii privind inclusiv
dolarul american, care a fost devalorizat în două rânduri;

trecerea treptată la cursuri valutare flotante şi, deci

abandonarea principiului fixităţii cursurilor.

TEST DE AUTOEVALUARE 2

1. Care au fost etapele premergătoare Sistemului de la Bretton Woods?

2. Ce propuneau americanii prin planul White?

3. Principiul libera convertibilitate a monedelor presupune?

a. stabilitatea cursului de schimb, multilateralizarea plăţilor şi eliminarea
restricţiilor valutare;
b. asigurarea stabilității şi echilibrului balanţei de plăţi;
c. fiecare stat participant se obligă să răscumpere propria sa monedă deţinută
de un alt stat membru, cedând în schimb fie moneda statului deţinător, fie
aur;
d. menţinerea cursurilor de schimb formate pe piaţă în limite de variaţie
restrânse în jurul cursurilor oficiale ±1%;
e. dolarul american a fost singura monedă convertibilă în aur, autorităţile
monetare americane angajând să convertească în orice moment, la cererea
băncilor centrale, deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35$ uncia.

4. Din enumerările de mai jos alegeți pe acelea care reprezintă cauze ale
dezorganizării sistemului de la Bretton Woods:
a. aproape de 70% din rezervele de aur deţinute de autorităţiile monetare ale
lumii întregi se găsesc în S.U.A.;
b. inflaţia internă din SUA, îndeosebi în perioada războiului din Vietnam;
c. îmbunătățirea poziţiei balanţei de plăţi americane;
d. refacerea economiilor europene distruse de război, consolidarea
Comunităţii Economice Europene;
e. refacerea supremaţiei economice a SUA.

39
 Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 2
se regăsesc în Unitatea de învăţare 3, pg. 34-39. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

Rezumat

Nici unul dintre acordurile monetare internaţionale încheiate în perioada

anilor '30 (Uniunea Latină, Conferinţa de la Genova, Blocul aurului, Acordul
monetar tripartit) nu a dus la formarea unui sistem monetar internaţional.
Dezbaterea care a stat la baza acordului de la Bretton Woodsdin 1944 a
avut ca principali protagoniști pe economiștii H.D.White şi J.M.Keynes. Ei au
prezentat două ipoteze divergente pentru constituirea unui sistem internaţional.
Aceste proiecte reflectau diferitele situaţii în care economiile Statelor Unite şi
Angliei se găseau la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
A avut câştig de cauză planul american ca o confirmare a supremaţiei
politice şi economice americane. Un sistem de convertibilitate pe două trepte
(niveluri) a fost reţinut şi cunoscut sub numele de etalonul de schimb-aur care
avea în centrul acestui mecanism dolarul american.
Sistemul Bretton Woods nu a funcţionat aşa cum fusese preconizat decât
începând din 1958. Până la această dată, principalele monede ale ţărilor
industrializate erau inconvertibile, iar mai multe din principiile puse la baza
funcționării sale nu au funcționat.
Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods a acumulat în cursul
timpului o serie de tensiuni şi de dezechilibre, care, la începutul anilor 70 au dus
la o dezorganizare treptată şi apoi la o adevărată criză a acestuia.

Termeni cheie
- Conferinta de la Bretton Woods
- Planul White
- Planul Keynes
- Etalonul de schimb aur
- Stabilitatea cursului de schimb
- Multilateralizarea platilor

 Bibliografia unității de învățare 3

 Cerna S., Donath L., Şeulean V., Bărglăzan D., Boldea B., Economie
monetară şi financiară internaţională, Editura Universitatea de Vest,
Timişoara, 2005
 Gaftoniuc S., Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1997
 Nanu R., - Economie monetară internaţională, Editura Universitaria,
Craiova, 2005.

40
Unitatea de învăţare IV

SISTEMUL MONETAR INTERNAȚIONAL ACTUAL

Cuprins :
 Funcţionarea sistemului internaţional actual
 Instituţiile Sistemului Monetar Internaţional
 Rolul FMI în Sistemul Monetar Internaţional
 Rolul DST în Sistemul Monetar Internaţional

Obiectivele temei:
 cunoaşterea caracteristicilor sistemului monetar internaţional după
prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods
 identificarea rolului pe care îl au instituţiile create în cadrul sistemului
monetar internaţional;
 analizarea diferenţelor dintre FMI şi Banca Mondială
 înţelegerea funcţiilor pe care le are DST ca monedă internaţională

 Durata medie de parcurgere a unității de învățare: 4 ore

4.1.Funcţionarea sistemului internaţional actual

Sistemul monetar internaţional actual nu marchează o ruptură totală faţă

de sistemul anterior deoarece funcţionează în cadrul instituţional-organizatoric
existent şi anterior, căruia i-au fost aduse o serie de modificări.
Principalele caracteristici ale sistemului monetar internaţional actual se
referă la regimul cursurilor valutare, la puterile şi posibilităţile de intervenţie ale
FMI în politica economică internă a statelor membre şi la rolul DST ca activ
internaţional, care a înlocuit aurul.
Criza Sistemului Monetar Internaţional a fost, în esenţă, o criză
monetară, determinată de mişcări arhaice de capitaluri pe plan internaţional, de
valuri de speculaţii bursiere, de ruperi ale echilibrului dintre parităţi şi cursuri.
Această criză a fost una din cele mai complexe şi mai lungi, făcând parte dintre
formele de dezechilibru în relaţiile economice internaţionale determinate de
dezvoltarea inegală a ţărilor, de îngustarea posibilităţilor de dezvoltare economică
ca urmare a accentuării decalajului dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de
dezvoltare, a consumului iraţional de materii prime şi de surse energetice într-o
serie de ţări.
Cea mai importantă reuniune prin care s-a încercat o cooperare a ţărilor
membre FMI în domeniul valutar- financiar a fost cea de la Kingston din 1976.

 "de a curăţa terenul de dărîmăturile vechiului sistem

monetar"
 de a" restabili calmul pe frontul monetar pentru prima
Scopurile dată de la prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods"
reuniunii  de a aplana o parte a vechilor divergenţe dintre ţările
dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare

41
  majorarea cotelor de participare ale ţărilor membre la
capitalul social al FMI
Realizări  utilizarea pe scară mai largă a resurselor FMI în monedele
practice naţionale ale ţărilor membre,
 restrângerea rolului aurului,
 sporirea capacităţii FMI de a acorda asistenţă financiară
ţărilor membre
 S-a permis ţărilor membre să-şi aleagă regimul valutar,
iar apoi să se treacă la un sistem de parităţi şi cursuri
stabile, dar ajustabile, controlat de FMI

În aceste condiţii statele membre au la dispoziţie următoarele modalităţi de
exprimare a cursurilor valutare :

definirea monedei naţionale prin stabilirea unei relaţii fixe sau suple cu o altă
monedă, în cadrul unor aranjamente monetare (de exemplu SME,UEM)

definirea monedei naţionale prin stabilirea unei relaţii fixe cu DST sau cu un
etalon internaţional, cu excepţia aurului ;

flotarea liberă a monedei naţionale pe pieţele valutare internaţionale

Măsurile adoptate în urma reuniunii de la Kingston

 realizarea unei mai mari stabilităţi a cursurilor de schimb,

 disciplină mai severă în politica economică şi monetară dusă de
ţările membre FMI şi
 asigurarea unor lichidităţi corespunzătoare cantitativ şi calitativ
care să permită redresarea economiilor confruntate cu dificultăţi.

• variaţii considerabile ale ratelor de schimb valutar ale

Funcţionarea principalelor monede ale lumii, ceea ce agrava
Sistemului dezechilibrele balanţelor curente.
Monetar • amputarea puterii de cumpărare a rezervelor valutare,
Internaţional datorită deprecierii USD;
în anii `80 • recalcularea datoriilor în sensul majorării lor;
era • efortul mai mare de a exporta mărfuri sau presta
caracterizată servicii, în vederea procurării aceleiaşi sume de valută
de: liber utilizabilă, necesară achitării obligaţiilor.

42
 Criza datoriilor externe ale ţărilor în curs de dezvoltare

Tot mai multe ţări în Înrăutăţirea condiţiilor finanţării externe

curs de dezvoltare au
întâmpinat greutăţi
la plata serviciului
datoriei externe
 pe de o parte pentru că au scăzut
sau au staţionat contribuţiile ţărilor
industrializate la ajutorul public
pentru dezvoltare,
 iar pe de altă parte pentru că
băncile private au început să

Observație: S-a ajuns astfel la un cerc vicios pe fondul căruia criza

datoriilor externe s-a agravat permanent, s-a autoîntreţinut, devenind o problemă
gobală a economiei mondiale. În aceste condiţii preocupările privind reformarea
Sistemului Monetar Internaţional s-au intensificat.

Acordul încheiat de către ţările membre ale " Grupului celor

cinci" (SUA, Germania, Japonia, Anglia şi Franţa)

Două noi elemente în funcţionarea Sistemului

Monetar Internaţional

Decizia de a se coordona Abandonarea etalonului-dolar, în

politicile economice ale favoarea unui sistem cu mai multe
principalelor ţări industrializate şi monede de rezervă.
de a se interveni concertat în În Sistemul Monetar Internaţional s-a
vederea evitării unor raporturi de instaurat un sistem de flotare dirijată
schimb inadecvate între între cele trei puteri (SUA, Europa şi
principalele monede. Japonia), monedele celorlalte ţări
Aceasta marchează fiind legate de una dintre cele trei
abandonarea sistemului de monede-cheie, sau de un coş valutar,
cursuri flotante, în favoarea unui în care cele trei monede reprezintă
sistem care asigură un loc mai principalele componente. Această
important gestionării acestora. relaţie trilaterală se sprijină pe pieţele
financiare internaţionale de la New
York, Frankfurt şi Tokio, unde cele
trei monede joacă rolul de monede
internaţionale.

Concluzie: Deşi propunerile de reformă au fost numeroase şi s-au

adăugat elemente noi în funcţionarea Sistemului Monetar Internaţional, până
acum nu s-a găsit rezolvarea crizei acestuia, deoarece reforma sistemului
monetar internaţional nu poate fi disociată de contextul general al crizei
economice care marchează economia mondială.

43
 Apreciem că în viitor reglementările monetare internaţionale trebuie să
aibă în vedere:
o modificări profunde privind organizarea pieţelor monetare şi oferta de
active internaţionale de rezervă,
o diminuarea practicilor intervenţioniste ale băncilor centrale.

TEST DE AUTOEVALUARE 1

1. Care au fost realizările practice ale reuniunii de la Kingston?

2. Cum s-a manifestat criza datoriilor externe din anii 80?

3. Din punct de vedere practic Acordurile de la Kingston nu au consemnat :
a) majorarea cotelor de participare ale tarilor membre la capitalul
social al FMI
b) utilizarea pe scara mai larga a resurselor FMI in monedele
nationale ale tarilor membre pentru operatiunile si tranzactiile Fondului
c) largirea rolului aurului in Sistemul Monetar International
d) lichidarea divergentelor dintre SUA si Franta in problema
cursurilor valutare
e) sporirea capacitatii FMI de a acorda asistenta financiara tarilor
nemembre pentru echilibrarea balantelor de plati externe.

4. Tarile membre FMI care primesc DST-uri au la dispozitie mai multe

posibilitati de utilizare a acestora, si anume:
a) au posibilitatea sa obtina in schimbul lor o suma echivalenta in RON de
la un alt membru
b) poate plati cu DST dobanzi si comisioane catre FMI
c) nu poate emite obligatiuni exprimate in aceasta moneda
d) pot incheia acorduri swap
e) nu pot efectua operatiuni forward

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 1

se regăsesc în Unitatea de învăţare 4 pg. 41-44. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

4.2. Instituţiile Sistemului Monetar Internaţional

Prin conferinţa de la Bretton Woods s-a hotărât şi înfiinţarea a două

organisme: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
Elementele noi, cele mai importante au fost transferul către FMI a
puterilor naţionale asupra politicii ratei de schimb (modificările ratei de schimb
trebuiau să fie făcute prin consultarea tuturor ţărilor membre) şi crearea unei bănci
internaţionale care să se axeze pe finanţarea şi reconstrucţia economiilor
europene, slăbite în timpul celui de-al doilea război mondial.

44
 Observație: Un paradox, constând în faptul că Fondul Monetar
Internaţional funcţiona ca o bancă, punând la dispoziţia membrilor săi credite
pe termen scurt, iar banca, ce acordă membrilor săi împrumuturi pe termen
lung, funcţionează ca un fond.

 înfiinţată în anul 1956 cu scopul de a dezvolta

sectorul privat în ţările în curs de dezvoltare,
completând activităţile BIRD care se desfăşoară
cu precădere la nivel guvernamental;
 rezolvă problema investiţiilor fară garanţia
Corporaţia guvernelor şi stimulează creşterea economică în
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

Financiară ţările în curs de dezvoltare;

Internaţională  corporaţia dobândeşte o participaţie directă la
(Banca Mondială, Grupul Băncii Mondiale)

capitalul firmelor din ţările în curs de dezvoltare,

dar nu poate prelua majoritatea acţiunilor;
 se limiteză la a asigura finanţarea a 25% din
costul proiectului;
 condiţiile de finanţare impuse de CFI sunt
corelate cu condiţiile pieţei şi de aceea sunt mult
mai dure decât cele ale Băncii Mondiale;
 CFI are un înalt grad de autonomie
organizatorică şi tehnică, iar din punct de
vedere juridic şi financiar este separată de
BIRD
 înfiinţată în 1960, cu scopul de a ajuta
Asociaţia financiar ţările foarte sărace;
pentru  creditele pe termen lung apar sub formă de
Dezvoltare ajutor bilateral sau ajutoare acordate de unele
Internaţională bănci regionale de dezvoltare.
 accesul la fondurile AID este permis numai
ţărilor cu PNB/loc mai mic de 940$, (400$).
 termenul este de maxim 40 de ani, iar
perioada de graţie este de 10 ani.
 împrumuturile se acordă fără dobândă,
existând numai o mică taxă de administraţie.
 AID nu are un capital propriu, dar primeşte
donaţii din partea ţărilor industrializate
(Banca Mondială, Grupul Băncii

 a fost fondată în anul 1988 cu scopul

de a sprijinii investiţiile în ţările în
Agenţia curs de dezvoltare;
Multilaterală  ea oferă asigurări pentru riscuri
politice firmelor care investesc în ţările
BIRD

de Garantare a
în curs de dezvoltare;
Investiţiilor
 oferă consultanţă membrilor privind
modul în care se poate crea un climat
favorabil investiţiilor şi se poate atrage
capitalul străin.
 lucrează atât cu oficialităţile ţărilor
membre, cât şi cu investitorii.

45
 Reținem: Scopul principal al tuturor acestor instituţii este acelaşi: promovarea
progresului economic şi social în curs de dezvoltare, prin creşterea productivităţii
economice. În acest sens, instituţiile menţionate acordă credite şi împrumuturi şi
oferă consultanţă tehnică şi economică în sectorul public şi privat din ţările în curs
de dezvoltare.

Facilităţile de creditare oferite de BIRD sunt destinate finanţării

proiectelor sau programelor de înaltă calitate, care duc la dezvoltare economică,
dar pentru care nu există finanţare din surse private, în condiţii satisfăcătoare.
Astfel, BIRD funcţionează ca o bancă de investiţii, cu criterii mai blânde şi în
unele cazuri chiar cu amânări similare cu cele practicate de băncile comerciale.
Toate împrumuturile sunt acordate guvernelor sau instituţiilor care prezintă
garanţii guvernamentale. Banca oferă valuta necesară proiectului cu condiţia ca
ţara respectivă să finanţeze din resurse proprii componenta internă a proiectului.

Cele două instituţii create la Bretton Woods: FMI şi Banca Mondială sunt
deseori confundate deoarece au aproape aceeaşi membrii, au întâlniri anuale
comune şi îşi au sediile în Washington foarte aproape. În realitate între ele există
deosebiri fundamentale.

FMI Banca Mondială

Tipul Instituţie monetară Instituţie de dezvoltare
Funcţii Stabilitatea sistemului Promovarea dezvoltării
monetar economice
Finanţarea temporară a Finanţarea dezvoltării
deficitelor balanţelor de economice
plaţi

Limite de timp Termen scurt Termen lung

Sursa de finanţare
Credite acordate
Termenul de rambursare
Personal
Rezerve oficiale şi Împrumuturi de pe pieţele
monedele proprii ale internaţionale de capital
ţărilor membre
Tuturor membrilor Ţărilor în curs de
dezvoltare
3-5 ani (uneori 10 aani) 15-20 de ani (40 pentru
ADI)
2300 de funcţionari 6400 funcţionari

Observație: În ultimii ani, activităţile celor două instituţii s-au suprapus

parţial deoarece, pe de o parte, Banca Mondială sa orientat tot mai mult spre
programele pentru reforma economică iar FMI a acordat o atenţie sporită
reformelor structurale alături de activitatea sa tradiţională de ajustare a balanţei de
plăţi. Suprapunerea s-a accentuat, pe măsură ce ambele instituţii s-au orientat spre
găsirea de soluţii pentru reducerea datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare. Un
exemplu elocvent în acest sens este cel al Argentinei unde în timp ce funcţionarii
FMI negociau condiţiile necesare obţinerii unui credit, Banca Mondială a aprobat
un împrumut substanţial fără consultarea FMI. Ulterior coordonarea între cele
două instituţii s-a îmbunătăţit şi există o bună cooperare cu fiecare instituţie, în
sfera ei de responsabilitate.

46
 4.3.Rolul FMI în Sistemul Monetar Internaţional

FMI îşi îndeplineşte mandatul său – acela de principal

organism internaţional de cooperare monetară internaţională –
în special prin asistenţa financiară acordată ţărilor membre,
ajutoarele sale financiare având caracter condiţionat.
Rolul
FMI
FMI acordă, în general, credite pe termen scurt şi mijlociu
pentru echilibrarea balanţelor de plăţi curente ale ţărilor
membre care se confruntă cu dezechilibre ale acestora

Reţinem Pentru a-şi îndeplini funcţia de organism de finanţare Fondul

Monetar Internaţional trebuie să-şi procure resursele
financiare, iar modalităţile folosite în acest scop depind de
finanţările acordate ţărilor membre.

Resurse proprii:
- cote părţi vărsate de ţările membre;
Resursele - rezerve constituite pe seama profitului net;
FMI - alte resurse proprii;

Resurse atrase:
- împrumuturi contractate de FMI pentru
completarea şi diversificarea resurselor de creditare
- alte angajamente ce şi le creează FMI faţă de

Cele mai importante resurse ale FMI provin din cotele-părţi care reprezintă
participarea financiară a ţării membre la fond şi care pot fi modificate periodic.

Importanța și modul de stabilire a cotelor părți:

 De aceste cote–părţi depind puterea de vot a fiecărei ţări, accesul la

facilităţile creditelor FMI, precum şi partea alocărilor de DST pentru
fiecare membru.

 Numărul de cote-părţi ce trebuie subscris nu este acelaşi pentru toate ţările,

ci este diferenţiat, cele mai puternice ţări din punct de vedere economic şi
financiar având cele mai mari cote.

 Nivelul cotelor este în funcţie de anumite mărimi ca : venitul naţional,

volumul comerţului internaţional al ţării, al plăţilor externe, rezervele de
aur şi rezervele ei valutare.

Mecanisme şi proceduri de utilizare a resurselor: fie sub formă de

trageri şi credite, fie sub formă de bonificaţii ce se acordă ţărilor foarte sărace,
pentru diminuarea costului ridicat al unor credite.

47
  toate ţările membre sunt îndreptăţite să cumpere de la Fond
moneda unui alt stat membru sau DST-uri, contra propriei
sale monede.
Tragerile –  Schimbul de monede nu este definitiv, deoarece ţările au
instrument obligaţia să-şi răscumpere propria monedă, şi implicit să
utilizat de ramburseze valuta, într-o perioadă precisă şi să plătească un
FMI comision de contraprestaţie.
 FMI efectuează în asemenea situaţii operaţii de swap, iar
denumirea dată acestor operaţiuni este aceea de trageri.
 Aceste trageri sunt plafonate sub forma unor drepturi de
tragere, proporţionale cu cotele-părţi vărsate de fiecare ţară,
proporţia variind pe feluri de trageri, şi sunt însoţite de plata
unor comisioane, diferite ca nivel.

Reţinem: Deoarece cuantumul creditelor şi alocaţiilor de DST pe care o ţară le

poate primi de la fond depind de cotele păţi subscrise de fiecare se crează
diferenţieri accentuate în redistribuirea resurselor FMI. Putem spune că FMI este
un organism care în forma sa actuală de organizare satisface interesele celor mai
puternice ţări, în special SUA, deoarece aceste mari ţări au cea mai mare
participare financiară la capitalul social şi ca urmare deţin monopolul financiar şi
decizional în cadrul acestei instituţii.
 FMI a legat utilizarea resurselor sale de adoptarea de
către ţara beneficiară a unui program concret de acţiuni
economice şi financiare.
Acordul
Acordul  Cuantumul total al creditului aprobat este plătit ţării de
stand-by
stand-by către FMI eşalonat, sub forma unor tranşe legate de
realizarea periodică a obiectivelor din programul de
acţiuni.
 Dacă obiectivele nu se realizează este un semnal că
programul trebuie revizuit, iar până atunci se suspendă
dreptul ţării de a mai primi restul tranşelor ce nu au fost
aprobate.
FMI asigură ţărilor membre foarte sărace ajutoare financiare
suplimentare şi sub formă de credite propriu-zise.

 sumele avansate de Fond ţărilor creditate nu sunt

garantate material ;
Ajutoarele  sunt însoţite de dobânzi, nu de comisioane ;
financiare  pentru alocarea lor FMI foloseşte resurse speciale
suplimentare cum ar fi : beneficii din vânzarea aurului, donaţii ale
ţărilor membre, împrumuturi contractate de Fond ;
 au caracter concesional ;
 se consimt pe baza unor acorduri distincte de

48
 FMI supervizează şi oferta internaţională de
Rolul FMI în lichidităţi. În acest sens ori de câte ori membrii
problema consideră că există pericolul diminuării
lichidităţii lichidităţilor internaţionale FMI poate aloca
internaţionale drepturi speciale de tragere pentru a
suplimenta rezervele oficiale existente ale
ţărilor membre.

 trimiterera gratuită de specialişti în domeniile de

expertiză ale FMI ;
Asistenţa  consultanţă privind politicile economice şi
tehnică financiare ;
oferită de  elaborarea şi implementarea politicilor valutare şi
FMI fiscale ;
 crearea de instituţii ca bănci centrale sau
trezorerii ;
 revizuirea sau chiar elaborarea legislaţiei în
domenii specifice ;

TEST DE AUTOEVALUARE 2

1. Explicaţi mecanismul de derulare a Acordurilor stand-by

2. Care sunt nemulţumirile ţărilor mai puţin dezvoltate cu privire la modul

de funcţionare a FMI?

3. Ajutoarele financiare suplimentare se caracterizează prin :

a) sunt însoţite de comisioane
b) sumele avansate de FMI ţărilor, negarantate material
c) pentru alocarea lor FMI nu foloseşte resurse speciale
d) au caracter rambursabil
e) se consimt pe baza unor acorduri speciale de împrumut

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 2 se

regăsesc în Unitatea de învăţare 4, pg.44-49. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

4.4. Rolul DST în Sistemul Monetar Internaţional

Unitatea monetară proprie, emisă de FMI, poartă denumirea specifică :

Drept Special de Tragere şi are doar forma monedei de cont. Deşi sunt anterioare
actualului sistem monetar internaţional (au fost create în cadrul sistemului de la
Bretton Woods), în prezent rolul şi natura lor s-a modificat devenind principala
monedă a sistemului.

Constă în operaţiunea de înregistrare a unei sume în contul

fiecărei ţări membre fără ca ţara să fie obligată la o
Alocare de
DST-uri 49
 contraprestaţie, deci prin creditarea conturilor deschise
participanţilor. În acest sens, FMI se comportă ca o bancă
de emisiune. Deşi sunt emise de FMI, DST-urile nu
constituie pentru deţinătorii lor creanţe asupra fondului, care
să-l oblige să le furnizeze alte active, cu excepţia cazurilor
de încetare a participării, sau în cazul lichidării fondului.

Rețineți: Deciziile de alocare se iau pentru o perioadă de referinţă de 3-5 ani,

iar pe lângă emitrea DST-urilor este prevăzută şi retragerea din circulaţie atunci
când FMI apreciază că volumul lichidităţilor internaţionale este excesiv. Alocaţia
totală se repartizează în funcţie de cota-parte subscrisă de fiecare ţară membră
FMI, înregistrându-se într-un cont aparte deschis pe numele ţării respective.

Iniţial DST a fost definit printr-o cantitate de 0,888671g

aur fin, corespunzător valorii paritare a dolarului SUA

În 1974, ca urmare a ocilaţiilor preţului aurului pe piaţă

şi a renunţării la convertibilitatea diferitelor valute în
aur, FMI a trecut la evaluarea DST pe baza metodei
coşului valutar.
Definirea
DST-ului La început coşul valutar era format din 16 valute,
aparţinând ţărilor care deţineau cel puţin 1% din

Din ianuarie 1981 numărul monedelor care formează

coşul valutar s-a redus la cinci: dolarul SUA, marca
germană, francul francez, lira sterlină şi yenul japonez,
iar din ianuarie 1999, marca germană şi francul francez

Rețineți: fiind o medie a cursurilor valutelor componente ale coşului,

valoarea DST este mult mai stabilă decât a fiecărei valute în parte, şi de aceea
DST-ul a ajuns să fie din ce în ce mai mult utilizat.

 au posibilitatea să obţină în schimbul lor o sumă

echivalentă în valută de la un alt membru, indicat de
către FMI;
 poate plăti cu DST dobânzi şi comisioane către FMI, sau
poate răscumpăra moneda sa aflată la FMI;
Utilizările  pot utiliza DST pentru creşterea rezervei oficiale,
DST-ului corespunzător cotei alocate;
 pot încheia acorduri swap, prin care un membru poate
transfera altuia DST în schimbul altui activ de rezervă,
cu excepţia aurului, cu obligaţia de a restitui valuta la o
dată viitoare şi la un curs stabilit de comun acord;
 efectuarea de operaţiuni forward, prin care o ţară
membră a FMI, poate vinde sau cumpăra DST cu
obligaţia de a plăti la o dată viitoare;

50
 • funcţia de etalon internaţional, deoarece prin
intermediul său se exprimă parităţile şi cursurile
valutare;
• funcţia de mijloc de rezervă, DST figurând între
rezervele ţărilor, alături de aur şi valutele de rezervă.
Rolul DST ca mijloc de rezervă internaţională rămâne
Funcţiile limitat, în mare parte fiind deţinut şi utilizat oficial de
DST-ului către ţările membre; DST privat având o piaţă slab
dezvoltată;
• funcţia de instrument de credit, deoarece permite
procurarea de monedă convertibilă prin intermediul FMI
în anumite condiţii;
• funcţia de mijloc de plată, deoarece serveşte la plata
dobânzilor şi comisioanelor datorate FMI.

Aprecieri pro-DST Aprecieri anti-DST

DST este mai stabil decât orice altă
monedă naţională a unui stat.
Este emis de un organism
internaţional şi de aceea este
independent de situaţia economică şi
financiară a nei ţări
Serveşte mai bine la menţinerea
rezervelor monetare internaţionale
echilibrate, deoarece emisiunea de
DST este realizată în funcţie de
nevoile efective de rezerve ale
Sunt alocate în mod gratuit de FMI,
deci nu mobilizează nici un activ
financiar al ţărilor.
Nu îndeplineşte decât parţial
funcţiile unei monede
internaţionale.
DST nu circulă decât între
autorităţile monetare.
Infaţia şi deflaţia de DST nu sunt
excluse, deoarece FMI poate
greşi în determinarea necesarului
de emisiune.
Repartizarea emisiunilor de DST
proporţional cu cota subscrisă de
ţara membră a FMI, majoritatea
alocărilor revin ţărilor dezvoltate,
astfel că ţările în curs de dezvoltare,
care au cele mai mari nevoi,
primesc alocările cele mai mici

TEST DE AUTO EVALUARE 3

1. În ce constă operaţiunea de alocare a DST-urilor?

2. Cum a evoluat definirea DST-ului?

3. Dintre aprecierile de mai jos alegeţi pe acelea care sunt pro-DST:

a) DST este emis de un organism internaţional şi circulă între autorităţile
monetare, economice şi politice;
b) îndeplineşte toate funcţiile unei monede internaţionale;
c) este mai stabil decât orice altă monedă naţională a unui stat;
d) alocările cele mai mari de DST sunt destinate ţărilor în curs de dezvoltare;
e) inflaţia şi deflaţia nu sunt excluse.
4. Care sunt posibilitățile de utilizare a DST-urilor?
a) plăti pentru dobânzi şi comisioane către FMI, sau răscumpărarea monedei
sale aflată la FMI;
b) alocarea de DST-uri;

51
c) efectuarea de operaţiuni forward, prin care o ţară membră a FMI, poate vinde
sau cumpăra DST cu obligaţia de a plăti la o dată viitoare;
d) posibilitatea de a-si achita datoriile fata de persoanele fizice;
e) pot emite acțiuni în această monedă;
f) pot emite cerificate de depozit pe baza depozitelor în astfel de monedă.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 3 se

regăsesc în Unitatea de învăţare 4, pg. 49-51. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

Rezumat
Sistemul monetar internaţional actual nu marchează o ruptură totală faţă de
sistemul anterior.
Deși preocupările privind reformarea Sistemului Monetar Internaţional s-
au intensificat şi s-au adăugat elemente noi în funcţionarea Sistemului Monetar
Internaţional, până acum nu s-a găsit rezolvarea crizei acestuia.
Prin conferinţa de la Bretton Woods s-a hotărât şi înfiinţarea a două
organisme: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare este în general
cunoscută sub numele de Banca Mondială şi acest termen generic, ca şi cel de
Grupul Băncii Mondiale, include şi instituţiile înrudite, înfiinţate ulterior şi având
funcţii specifice: Corporaţia Financiară Internaţională, Asociaţia pentru
Dezvoltare Internaţională şi Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor.
Scopul principal al tuturor acestor instituţii este acelaşi: promovarea progresului
economic şi social în curs de dezvoltare, prin creşterea productivităţii economice.
În acest sens, instituţiile menţionate acordă credite şi împrumuturi şi oferă
consultanţă tehnică şi economică în sectorul public şi privat din ţările în curs de
dezvoltare.
Cele două instituţii create la Bretton Woods: FMI şi Banca Mondială sunt
deseori confundate deoarece au aproape aceeaşi membrii, au întâlniri anuale
comune şi îşi au sediile în Washington foarte aproape. În realitate între ele există
deosebiri fundamentale.
Fondul Monetar Internaţional îşi îndeplineşte mandatul său – acela de
principal organism internaţional de cooperare monetară internaţională – în special
prin asistenţa financiară acordată ţărilor membre, ajutoarele sale financiare având
caracter condiţionat.
Deşi sunt anterioare actualului sistem monetar internaţional (au fost create
în cadrul sistemului de la Bretton Woods), în prezent rolul şi natura DST-ului s-a
modificat, devenind principala monedă a sistemului.

Termeni cheie
- Corporatia Financiara Internationala
- Asociatia pentru Dezvoltare Internationala

52
 - Agentia Multilaterala de Garantare a Investitiilor
- Acordul stand-by
- Tragerile
- DST

 Bibliografia unității de învățare 4

 Bakker A.F.P., Instituţiile financiare internaţionale, Editura Antet, 1996
 Drăgoescu E., Fondul monetar internaţional, Editura Dimitrie Cantemir,
Târgu Mureş, 2000
 Kiriţescu C., Relaţii valutar financiare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1998
 Opriţescu M., coordonator, Monedă, credit, bănci, Editura Sitech, Craiova,
2008

53
Unitatea de învăţare VI

INSTRUMENTELE UTILIZATE PE PIAŢA

FINANCIARĂ INTERNAŢIONALĂ
Cuprins :
 Componentele pieţei financiare internaţionale
 Tipuri de instrumente utilizate pe piaţa financiară internaţională
 Instrumentele pieţei monetare
 Instrumentele pieţei de capital
 Instrumentele de investiţie indirectă

Obiectivele temei:
 cunoaşterea elementelor absolut necesare pentru funcţionarea unei pieţe
financiare internaţionale
 identificarea tipurilor de instrumente utilizate pe piaţa finaciară
internaţională;
 aprofundarea caracteristicilor instrumentelor utilizate în cadrul pieţei
monetare internaţionale, pieţei de capital
 înţelegerea specificului instrumentelor de investiţie indirectă

 Durata medie de parcurgere a unității de învățare: 2 ore

6.1. Componentele pieţei financiare internaţionale

O piaţă internaţională în primul rând o piaţă financiară capabilă de a

satisface nevoile proprii ale întreprinderilor, dar o piaţă financiară este astăzi mai
mult ca o simplă piaţă bursieră. Ea trebuie să adune numeroase instituţii financiare
şi un ansamblu diversificat de pieţe de capital care să permită satisfacerea
diferitelor obiective ale investitorilor şi multiplele nevoi ale celor care împrumută.

 sunt două condiţii primordiale pentru a asigura

dezvoltarea unei pieţe financiare internaţionale
Piaţa  două tipuri de bursă: unele ca cea din Luxemburg, sunt
acţiunilor şi a în esenţă simple centre de înregistrare, altele, precum
fondurilor cele din Londra şi New York, colectează şi distribuie
proprii capitaluri la scară mondială şi constituie, din acest
motiv, veritabile pieţe internaţionale.
 criteriul de apreciere a internaționalizării: numărul
acţiunilor străine înscrise la cotare deși nu e un criteriu
în întregime satisfacător, dar el furnizează o indicaţie
asupra gradului de internaţionalizare a unei pieţe
financiare.

65
  piaţă monetară eficace pentru a oferi băncilor
posibilitatea de a se refinanţa în cele mai bune condiţii
Piaţa monetară
posibile.
şi pieţele
 o piaţă de capital pe termen scurt implicând o mare
datoriei
diversitate a titlurilor fianciare: bonuri de tezaur, bilete
de trezorerie, certificate de depozit, acceptări bancare.
Ea trebuie să egaleze oportunităţile de plasare a
diverşilor investitori instituţionali.

 piaţă a datoriei pe termen lung: datoria este mai întâi

Piaţa publică dar compartimentul datoriei private trebuie să fie
monetară şi semnificativ. Cele mai mari pieţe financiare sunt acelea
pieţele unde piaţa datoriei private se dezvoltă pentru a facilita
datoriei finanţarea întreprinderilor.
 este de dorit să existe şi o piaţă ipotecară, pentru a facilita
finanţarea imobiliară, o piaţă a obligaţiunilor şi o piaţă a
obligaţiunilor funciare.

 Au căpătat o importanţă reala decât odata cu dezvoltarea

pieţelor având urmatoarele active: acţiuni, titluri
financiare cu venit fix şi indici bursieri.
 Primele pieţe cu contracte la termen pe rata dobânzii au
fost deschise la 20 octombrie 1975 şi 6 ianuarie 1976 prin
Chicago Board of Trade şi Chicago Mercantile Exchange
pentru a oferi operatorilor posibilitatea de a se proteja
împotriva riscului de fluctuaţie a ratei dobânzii (şi de a
Pieţele specula acest risc de dobândă).
derivate  Deschiderea primei pieţe la termen care susţine activele
intangibile: indicii bursieri pe 24 februarie 1982. Constau
în aplicarea la riscul de schimb, apoi la riscul ratei
dobânzii, a modalităţilor de gestiune a riscului de preţ
proprii materiilor prime.
 Succesul opţiunilor pe valori mobiliare a incitat bursele
americane de produse derivate să introducă opţiuni al
căror suport nu erau acţiunile sau activele negociabile pe
pieţe în numerar, ci contractele la termen.

66
 6.2. Tipuri de instrumente utilizate pe piaţa financiară internaţională

În funcţie de venitul
pe care-l generează

Instrumente de împrumut: Instrumente de schimb:

- depozitele / credite; - acţiunile;
- certificatele de trezorerie; - titluri emise de fonduri de
- obligaţiunile investiţii
guvernamentale; - poliţe de asigurare;
- obligaţiunile companiilor - participaţii la fondurile de
private pensii;

Instrumentele de împrumut au de regulă un venit / câştig fix garantat,

exprimat sub forma dobânzii sau a cuponului în timp ce instrumentele de schimb
au un venit variabil, negarantat - dividendele.

După modalitatea de plasament sau de

achiziţionare

Instrumentele obţinute prin Instrumentele obţinute prin

investiţie directă investiţie indirectă:
- Participaţii la fonduri mutuale închise sau
deschise;
- Asigurări;
- Participaţii la fonduri de pensii.

Instrumenetele Instrumentele pieţei de capital

pieţei
monetare:
 Titluri de
stat;
 REPO; Cu venit fix: Cu venit Instrumente
 Certificate  Obligaţiuni variabil: derivate:
de depozit; guvernamenta  Acţiuni  Futures;
 Hârtii le; obişnuite;  Opţiuni;
comerciale;  Obligaţiuni  Acţiuni de  Swap;
 Dobânda municipale. gaj;  Cap;
interbancară;  Obligaţiuni  Acţiuni  Floor;
 Forward; corporative. preferenţiale.
 FRA.

Pe piaţa financiară există instrumente care pot fi obţinute printr-un

plasament direct sau instrumente ce presupun realizarea unui plasament indirect,

67
prin intermediul unor structuri specializate (companiile de asigurări sau societăţile
de administrare a fondurilor de investiţii sau a fondurilor de pensii).

TEST DE AUTOEVALUARE 1

1. Care sunt componentele unei pieţe financiare internaţionale?

2. Cum se clasifică instrumentele pieţei financiare în funcţie de risc?

3. Printre instrumentele cu venit variabil, utilizate pe piata financiara

internationala se numara:
a) actiuni obisnuite, obligatiuni corporative
b) actiuni preferentiale si actiuni de gaj
c) obligatiuni guvernamentale si obligatiuni municipale
d) obligatiuni municipale si actiuni de gaj
e) actiuni obisnuite

4. În funcţie de venitul pe care îl generează instrumentele financiare pot fi clasificate

în:
a) instrumentele pieţei monetare;
b) instrumentele pieţei de capital;
c) instrumente de schimb;
d) instrumente de împrumut;
e) instrumente de investiţie indirectă.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 1 se

regăsesc în Unitatea de învăţare 6, pg. 65-68. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

6.3. Instrumentele pieţei monetare

Titlurile de - Sunt printre cele mai puţin riscante instrumente de pe

stat piaţa financiară, fiind emise de trezoreria statului, în
monedă naţională sau devize. Sunt titluri emise pe
termen scurt, cu scadenţă sub un an, destinate acoperirii
unor deficite interne temporare sau finanţării unor
proiecte guvernamentale de interes naţional
- Dobânda la titlurile de stat este considerată a fi o
dobândă de referinţă pe pieţele financiare, fiind dobânda
fără risc a pieţei ("risk free interest rate"). Această
dobândă este o dobânda nominală care include în ea rata
inflaţiei, pe baza sa stabilindu-se dobânzile băncilor
comerciale.
Acordurile de - sunt contracte încheiate între debitori şi creditori prin care
răscumpărare debitorul condiţionează emisiunea unui titlu financiar de
(REPO) răscumpărarea acestuia la o dată ulterioară şi la un preţ
determinat, specificate clar în contract. Acordurile de
răscumpărare sunt practic un ansamblu de operaţiuni legate,

68
 de sens contrar, desfăşurate la momente de timp diferite.
- o variantă a acestor acorduri de răscumpărare sunt
acordurile de revânzare ("revearse REPO"), prin care
investitorul cumpără un instrument financiar cu condiţia
vânzării ulterioare a acestuia către emitent, la o valoare
determinată. Avantajul principal al acestor instrumente
rezidă în faptul că permit obţinerea de lichidităţi pe termen
scurt / foarte scurt în cazul unor poziţii deschise pe
instrumente cu scadenţă mare (obligaţiuni).
Certificatele - sunt titluri financiare negociabile ce atestă existenţa unui
de depozit depozit la termen într-o bancă. Aceste instrumente sunt
foarte lichide şi cu risc minim, putând fi utilizate de către
deţinător în diverse scopuri: scontare, gaj, garanţie bancară
etc.
Acceptul - este un contract prin care o bancă se obligă să plătească o
bancar sumă de bani la o dată determinată iniţial şi / sau în nişte
condiţii prestabilite. Acest tip de instrument este utilizat pe
scară largă în plăţile internaţionale (acreditiv, incasoo
documentar, cambie). Dobânda (costul) în cazul
certificatelor de depozit şi al acceptului bancar depinde de
nivelul dobânzilor de pe piaţă.
Hârtiile - sunt instrumente pe termen scurt emise de bănci sau
comerciale companii private pentru acoperirea unor nevoi financiare
proprii. Nivelul dobânzii la aceste instrumente se stabileşte
în funcţie de nivelul dobânzilor de pe piaţă şi de riscul
emitentului. Aceste instrumente au scadenţe care merg de la
câteva zile până la o perioadă de maxim 180 de zile.
Devizele şi - sunt instrumente financiare denominate în monede străine.
certificatele Trebuie remarcat că în literatura de specialitate se face
de depozit în distincţie între valute (orice monedă străină) şi devize
devize (monede forte, liber convertibile). Conceptul de valute, mai
larg, îl include practic pe cel de devize.
Dobânda - este un instrument fundamental al pieţei financiare
interbancară internaţionale, fiind dobânda practicată în cazul
operaţiunilor financiare derulate între bănci. În finanţarea
internaţională se utilizează mai puţin o rată de dobândă fixă
şi mai mult o dobândă variabilă, dobânda de pe piaţa
interbancară londoneză (LIBOR) fiind considerată drept o
dobândă de referinţă. La această dobândă de referinţă se
adaugă un procent variabil de dobândă („spread”) exprimat
în puncte procentuale (basis points), stabilit în funcţie de
riscul debitorului.

69
 6.4. Instrumentele pieţei de capital

Plata dobânzii precum şi rambursarea principalului se

face după un tablou de amortizare bine stabilit încă din
faza iniţială. Sunt instrumente cu venit fix pentru că
Instrumentele generează plăţi determinate la scadenţe determinate.
cu venit fix
Factorii care influenţează costul finanţării prin aceste
instrumente sunt: durata împrumutului, riscul
debitorului, nivelul impozitării precum şi moneda în
care este denominat împrumutul.

Principalele instrumente financiare care intră în categoria instrumentelor cu

venit fix sunt obligaţiunile guvernamentale, obligaţiunile municipale, obligaţiunile
corporatiste, obligaţiunile convertibile etc.

- Sunt instrumente financiare pe termen mediu şi

lung emise de guverne.
- Obligaţiunile guvernamentale sunt emise pe o
Obligaţiunile
perioadă mai mare de 10 ani, rambursabile în
guvernamentale tranşă finală. Spre deosebire de acestea, hârtiile
guvernamentale sunt emise pe o perioada mai mică
de 10 ani, guvernul având dreptul de a le
răscumpăra înainte de scadenţă.

- Sunt instrumente financiare emise de diferite

entităţi publice sau instituţii de interes general
pentru finanţarea nevoilor proprii.
Obligaţiunile
- Sunt mai riscante decât obligaţiunile
municipale/
guvernamentale; din această cauză multe dinte ele
instituționale beneficiază de scutiri de impozite / taxe pentru a fi
mai atractive pentru investitori.
- Scutirea de impozit vizează doar dobânda încasată
şi mai puţin câştigul de capital.

 Sunt obligaţiuni emise de companii private, fiind cele

mai riscante dintre obligaţiuni.
 În prezent există agenţii internaţionale de rating care
Obligaţiunile analizează şi clasifică emitenţii în funcţie de riscul lor
corporative pe mai multe clase de risc.
 Cea mai mare parte a obligaţiunilor corporative sunt
răscumpărabile înainte de scadenţă. Uneori emisiunea
de obligaţiuni poate fi dublată de impunerea de restricţii
din parte creditorilor cu privire la managementul
financiar al companiei emitente (plata dividendelor de
exemplu).

70
 Aceste instrumente generează pentru investitor
plăţi probabile şi variabile în timp.
Instrumentel
e cu venit
variabil
Nesiguranţa câştigului obţinut este compensată de
o serie de drepturi suplimentare oferite
deţinătorului cum ar fi de exemplu dreptul de
proprietate sau dreptul de participare la luarea

Din această categorie fac parte: acţiunile preferenţiale, acţiunile de gaj şi

acţiunile obişnuite.

 sunt asemănătoare obligaţiunilor emise pe o perioadă

nedeterminată ("perpetue bonds" sau "infinite bonds").
Aceste acţiuni dau dreptul deţinătorului să încaseze
Acţiunile periodic un dividend.
preferenţiale  Diferenţa dintre aceste acţiuni şi obligaţiuni este dată
de faptul că atunci când emitentul intră în incapacitate
temporară de plată, neplata unui dividend nu atrage
după sine obligativitatea plăţii integrale a sumelor
datorate până la scadenţă. În astfel de situaţii,
dividendele neplătite se acumulează, iar când emitentul
are din nou capacitatea de plată, aceste acţiuni au
prioritate.

 sunt emise asupra unui fond de gaj constituit de emitent

Acţiunile de gaj
şi care poate să îmbrace diverse forme. De regulă aceste
("Mortage stok -
instrumente sun mai puţin riscante, fiind garantate de
equity")
guvern.

 sunt utilizate pe scară largă de companiile private pentru

a-şi finanţa nevoile proprii.
 Principalele drepturi ale deţinătorilor de acţiuni sunt
dreptul de proprietate asupra unei părţi din patrimoniul
Acţiunile emitentului, dreptul de vot şi dreptul la plata
obişnuite dividendelor.
 Riscul emitentului este esenţial în fundamentarea
decizie de a cumpăra sau nu astfel de titluri de pe piaţă.
 Tot în categoria acestor instrumente sunt incluse şi
certificatele de depozitare, obligaţiunile convertibile în
acţiuni sau obligaţiunile cu bon de subscriere în acţiuni.

Sunt instrumente care aparţin pieţei de capital, fiind

emise de majoritatea burselor de valori din lume.
Instrumentele
derivate
Aceste contracte standardizate au o piaţă primară şi
secundară şi au ca obiect o mare varietate de active:
71 indici bursieri, acţiuni, obligaţiuni
mărfuri, devize,
t
 Principalele instrumente derivate specifice pieţelor financiare internaţionale
sunt: futures, opţiuni şi swap.

 Sunt contracte standardizate emise de bursă care

conferă deţinătorului dreptul de a cumpăra un activ la o
dată ulterioară în condiţii de preţ prestabilite.
Contractele
 O poziţie deschisă pe astfel de contracte poate fi închisă
futures
prin livrare efectivă (la scadenţă) sau înainte de ultima zi
de tranzacţionare prin luarea unei poziţii de sens contrar
celei iniţiale. Marea calitate a acestor instrumente rezidă
în faptul că ele se desfăşoară "fără bani", pentru
deschiderea unei poziţii futures fiind nevoie de o marjă
minim de 10 - 15 % din valoarea totală a tranzacţiei.

 sunt instrumente derivate care dau dreptul

cumpărătorului să vândă sau să cumpere un activ la un
preţ determinat (preţ de exercitare) şi la o scadenţă
determinată.
 Acest drept suplimentar al cumpărătorului de opţiune
este obţinut contra unei prime, plătite iniţial de
Contractele cumpărător.
de opţiuni  Opţiunile sunt de două feluri - de cumpărare CALL care
dau dreptul cumpărătorului să cumpere la scadenţă activul
şi de vânzare PUT care dau dreptul vânzătorului să vândă
la scadenţă activul.
 Şi opţiunile au ca obiect în prezent un număr variat de
active, de la mărfuri până la indici bursieri sau chiar
contracte futures.

 Sunt instrumente prin care se pot schimba condiţiile de

plată a unor obligaţii financiare.
 Cele mai cunoscute forme de swap sunt swap de
dobândă prin care pot fi schimbate condiţiile de dobândă
Contractele de ale unui împrumut şi swap valutar prin care poate fi
swap schimbată moneda în care este denominat un împrumut.
 Swap - ul este un instrument ce conferă o mai mare
flexibilitate operaţiunilor pe termen mediu şi lung de pe
piaţa financiară internaţională.

În ciuda lichidităţii lor sporite (piaţa secundară a acestora fiind foarte

dezvoltată), instrumentele derivate se situează în categoria celor mai riscante şi
mai volatile instrumente de pe piaţa financiară internaţională. Aceste instrumente
sunt folosite de operatori atât în scopuri speculative cât şi pentru acoperirea
riscurilor financiare / comerciale (riscul de dobândă, riscul de preţ, riscul valutar).

72
 6.5. Instrumentele de investiţie indirectă

Sunt instrumente ce sunt emise în cadrul unor structuri specializate, emitenţii

plasând capitalurile atrase prin intermediul acestor instrumente (unităţi de fond,
poliţe de asigurare) în diferite instrumente ale pieţei monetare sau pieţei de
capital. Riscul acestor instrumente este legat de capacitatea emitentului de a
gestiona fondurile atrase.
Participaţiile la fondurile de investiţii sunt instrumente emise de compania care
administrează aceste fonduri şi care îşi asumă întreaga răspundere pentru buna
gestionare a fondurilor atrase.

Fondurile deschise participarea la aceste fonduri este

deschisă, orice deţinător de capital poate participa la
acest fond cumpărând unităţi de fond a căror valoare se
Fondurile de calculează şi se publică zilnic pe baza valorii de piaţă a
investiţii portofoliului în care au fost investite capitalurile de
către administratorul fondului.

Fondurile închise funcţionează ca nişte societăţi pe

acţiuni, participarea fiind limitată la membrii fondatori.

Profitul (costul pentru emitent) al instrumentelor financiare depinde în

principal de:
 scadenţa (durata) - cu cât aceasta este mai îndepărtată cu atât costul este
mai mare;
 riscul emitentului şi / sau al celui care garantează emisiunea;
 natura şi prioritatea la restituire în caz de faliment şi lichidare a
emitentului;
 lichiditatea instrumentului: dependentă de existenţa unei pieţe secundare
pentru aceste instrumente;
Analizând din perspectiva riscului aceste instrumente se poate realiza o
clasificare pe patru trepte de risc: instrumente fără risc (nivelul 1), instrumente ce
garantează un venit sigur (nivelul 2), instrumente cu potenţial de creştere (nivelul
3) şi instrumente cu pronunţat caracter speculativ (nivelul 4).

Nivelul 4: Instrumente cu pronunţat caracter

speculativ
Opţiuni, mărfuri, futures pe indici, metale
preţioase, junk bonds
Nivelul 3: Instrumente cu potenţial de creştere:
Blue chips, participaţii la fondurile mutuale,
obligaţiuni convertibile.
Nivelul 2: Instrumente ce garantează un venit
sigur:
Titluri de stat, obligaţiuni municipale /
guvernamentale, obligaţiuni cu cupon zero.
Nivelul 1: Instrumente fără risc (risk free):

73
 Numerar, certificate de depozit, poliţele de
asigurare.

Se poate observa că piaţa financiară oferă o multitudine de instrumente financiare

complexe, cu grade diferite de risc, ce pot fi utilizate pentru mobilizarea de
resurse financiare din diferite surse. Investitorii şi emitenţii trebuie să cunoască în
profunzime mecanismul de funcţionare, costul şi riscul implicat de decizia de a
plasa sau de a atrage capital de pe pieţele financiare prin intermediul
instrumentelor specifice acestora.

TEST DE AUTO EVALUARE 2

1.Care sunt principalele instrumente ale pieţei monetare?

2. Explicaţi de ce costul instrumentelor financiare creşte direct proporţional cu

creşterea riscului lor.

3. Care din următoarele instrumente financiare sunt instrumente cu venit fix?

a) acţiuni;
b) acţiuni preferenţiale;
c) obligaţiunile;
d) obligaţiunile cu drept de subscripţie;
e) acţiunile de gaj.

4. Printre caracteristicile instrumentelor cu venit fix se numără:

a) generează plăţi determinate la scadenţe determinate;
b) neplata la timp a serviciului datoriei atrage după sine declararea debitorului ca fiind în
incapacitate de plată;
c) plata dobânzii şi rambursarea principalului se face după un tablou de amortizare bine
stabilit;
d) generează pentru investitor plăţi probabile;
e) nesiguranţa câştigului obţinut este compensată de o serie de drepturi suplimentare.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 2 se

regăsesc în Unitatea de învăţare 6, pg. 68-74. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

Rezumat
O piaţă internaţională în primul rând o piaţă financiară capabilă de a
satisface nevoile proprii ale întreprinderilor. O piaţă financiară este astăzi mai
mult ca o simplă piaţă bursieră, ea presupune existența unei piețe a acțiunilor și
fondurilor proprii, a unei piețe monetare și a datoriilor pe termen scurt și a unei
piețe a derivatelor.
Instrumenetele utilizate pe o piața financiară pot fi grupate în funcție de
tipul de venit pe care îl aduc sau în funcție de modalitatea de plasament sau
achiziționare.

74
 Instrumentele de împrumut au de regulă un venit/câştig fix garantat,
exprimat sub forma dobânzii sau a cuponului în timp ce instrumentele de schimb
au un venit variabil, negarantat - dividendele.
Pe piaţa financiară există instrumente care pot fi obţinute printr-un
plasament direct sau instrumente ce presupun realizarea unui plasament indirect,
prin intermediul unor structuri specializate (companiile de asigurări sau societăţile
de administrare a fondurilor de investiţii sau a fondurilor de pensii).
Piaţa financiară oferă o multitudine de instrumente financiare complexe,
cu grade diferite de risc, ce pot fi utilizate pentru mobilizarea de resurse financiare
din diferite surse. Investitorii şi emitenţii trebuie să cunoască în profunzime
mecanismul de funcţionare, costul şi riscul implicat de decizia de a plasa sau de a
atrage capital de pe pieţele financiare prin intermediul instrumentelor specifice
acestora.

Termeni cheie
- Instrumente financiare
- Instrumente de împrumut
- Instrumente de schimb
- Obligațiunile
- Acțiunile
- Instrumentele financiare derivate
- Contractele de opțiuni
- Contractele de swap

 Bibliografia unității de învățare 6:

 Gaftoniuc S., Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1997
 Păun C., Aspecte financiare ale relaţiilor economice internaţionale,
Editura Luceafărul, 2003

75
Unitatea de învăţare VII

PIAȚA OBLIGAȚIUNILOR INTERNAȚIONALE

Cuprins :
● Componentele pieţei emisiunilor obligatare internaţionale
● Devizele utilizate în emisiunile de obligaţiuni internaţionale
 Activele financiare utilizate în emisiunile obligatare internaţionale
 Etapele emisiunii de obligaţiuni pe pieţele financiare internaţionale

Obiectivele temei:
 Cunoaşterea noțiunilor de obligațiuni străine, euroobligațiuni și
obligațiuni naționale
 identificarea tipurilor de monede utilizate în emisiunea de
euroobligațiuni;
 aprofundarea caracteristicilor instrumentelor utilizate în cadrul pieţei
obligațiunilor internaţionale;
 înţelegerea etapelor parcurse pentru emisiunea obligațiunilor pe piețele
financiare internaționale.

 Durata medie de parcurgere a unității de învățare: 2 ore

7.1. Componentele pieţei emisiunilor obligatare internaţionale

Împrumutul obligatar este unul dintre activele cele mai vechi ale
sistemului financiar internaţional.

Obligațiuni Sunt obligaţiunile emise pe o piaţă străină şi denominate în

moneda acelei pieţe. Pentru a ilustra: o emisiune realizată
străine
de o persoană franceză care împrumută pe piaţa din zona
Zurich în franci elveţieni prezintă caracteristicile unei
emisiuni străine.

Euro- Sunt obligaţiunile emise pe o piaţă străină şi denominate în

obligaţiunile moneda altei ţări decât cea a pieţei de emisiune (de exemplu
o emisiune de obligaţiuni denominate în dolari pe piaţa
Germaniei sau a Japoniei).

76
 - În secolul al XIX-lea, Londra era principalul centru
financiar în care se realizau emisiuni străine.
- După cel de-al doilea război mondial, aceste emisiuni
Trecerea de la s-au concentrat în Statele Unite
emisiunile - Piaţa euro-obligatară a apărut în perioada 1963 –
străine la euro- 1966 ca o consecinţă a restricţiilor impuse
obligaţiuni investitorilor americani care doreau să investească pe
alte pieţe financiare
- De la apariţia ei, piaţa a cunoscut o explozie puternică,
fiind în prezent unul dintre pilonii de bază ai pieţei
obligatare internaţionale.

Mulţi observatori credeau că suprimarea măsurilor care restrângeau accesul

nerezidenţilor pe piaţa din New York, va ridica o ameninţare imediată pe piaţa
eoroobligaţiunilor şi mai ales asupra dolarului. În realitate, cele două au continuat
să se dezvolte în paralel.

Reţinem:  Cu relativa uniformizare a procedurilor de emisiune şi

omogenizarea crescândă a celor ce împrumută, titlurilor
emise şi investitorilor, diferenţierea emisiuniulor străine de
euro-obligaţiuni devine un adevărat pariu.
 La fel, a se distinge o emisiune internaţională de una
naţională de mare amploare subscrisă de investitori
internaţionali sau de nerezidenţi este dificil de realizat.

7.2. Devizele utilizate în emisiunile de obligaţiuni internaţionale

Toate monedele internaţionale, cu excepţia francului elveţian, în jur de 25

de valute diferite, au fost utilizate de la apariţia pieţei euro-obligaţiunilor.
Excepţia francului elveţian se explică prin refuzul autorităţilor elveţiene de
a permite persoanelor ce împrumută să utilizeze moneda lor pe pieţele
internaţionale. Emisiunea de titluri în franci elveţieni trebuie să se facă în cadrul
pieţei autohtone, cu titlul de emisiuni străine.
Celelalte monede ale ţărilor dezvoltate: dolarul canadian, lira sterlină,
dolarul australian sunt utilizate neregulat în funcţie de situaţia lor conjuncturală pe
pieţele internaţionale.
Din punct de vedere general, importanţa lor nu încetează să crească din
1985, în detrimentul emisiunilor în dolari. De la sfârşitul anilor ´70, numeroase
valute de mică însemnătate ca dolarul din Hong-Kong, dinarul din Bahreim,
riyalul saudit, au fost în aceeaşi măsură utilizate.

77
 Dolarul a fost prima monedă care a servit drept
suport emisiunilor internaţionale. Până în 1982,
mai mult de 80% din emisiunile de euroobligaţiuni
între 1990 şi 1999 apropape 40% din noile
emisiuni erau încă cerute în dolari.

Yenul şi-a făcut apariţia pe piaţa euro-

obligaţiunilor în 1977. Rolul său a început să
crească, astfel încât ocupa în 1992 al doilea loc
printre valutele cerute de noile emisiuni. Criza
Devizele financiară japoneză din 1990 a redus în acelaşi
utilizate în timp importanţa yenului.
emisiunile de
obligațiuni Marca germană a apărut în 1969 ca monedă cerută
internaționale de obligaţiunile internaţionale. De atunci până în
1999, importanţa sa nu a încetat să crească, astfel
încât ea era în cuprinsul cererii euro a două
monedă din punct de vedere al utilizării pe piaţa
euro-obligaţiunilor.

Emisiunile în mărci germane, franci francezi şi în

alte monede europene au fost înlocuite din 4
februarie 1999 de către emisiunile în euro. Acestea
din urmă au fost precedate de la începutul anilor
80 de emisiuni în Ecu. Din ce în ce mai mult
utilizată această valută devenise în 1998 al
patrulea suport al emisiunilor de euro-obligaţiuni
după dolar, marca germană şi yen. Emisiunile în
euro au înregistrat în 1999 o mărime comparabilă
cu cea a emisiunilor în dolari.

TEST DE AUTOEVALUARE 1

1. Care este diferenţa dintre obligaţiunile străine şi euro-

obligaţiuni?
2. Ce a determinat dezvoltarea pieţei euroobligaţiunilor?
3. Euroobligațiunile sunt:
a) obligaţiunile emise pe o piaţă străină şi denominate în moneda acelei pieţe
b) obligaţiunile emise pe o piaţă străină şi denominate în moneda altei țări decât a
pieţei de emisiune
c) obligaţiunile emise pe o piaţă străină şi denominate în moneda țării emitente
d) pbligațiuni emise pe piața națională într-o altă monedă
e) obligațiuni exprimate în euro
4. Ce devize nu s-au utilizat în emisiunea de euroobligațiuni?
a) marca germană;
b) yenul japonez;
c) euro;
d) francul elvețian;
e) dolarul ameican.

78
 Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 1 se
regăsesc în Unitatea de învăţare 7, pg. 76-78. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

7.3. Activele financiare utilizate în emisiunile obligatare internaţionale

Majoritatea emisiunilor iau forma obligaţiunilor clasice ale căror

caracteristici sunt identice cu cele ale împrumuturilor realizate pe pieţele
naţionale. Aceste emisiuni pot să se facă cu taxă fixă sau variabilă.

Activele utilizate în
emisiunile obligatare:

Obligaţiunile ordinare cu rată fixă sunt titluri la purtător şi negociabile,

reprezentate de o creanţă

Valoarea nominală nu este, de regulă, inferioară sumei de 5000

dolari, 1000 euro sau 1 milion yeni şi în volumul global al
împrumutului care e cuprins între 100 milioane şi 1 miliard dolari

Cuantumul cuponului variază în funcţie de condiţiile pieţei în

momentul emisiunii, poate chiar să fie nul pentru emisiunilie cu
cupon zero.

Emisiunile pot fi amortizate după trei modalităţi diferite. Împrumutul

poate fi rambursat la scadenţă, prin anuităţi constante, numărul
anuităţilor fiind egal cu durata împrumutului şi, a treia modalitate, în
două, trei sau mai multe tranşe.
Clauze de rambursare anticipată permit emitentului să ramburseze
titlurile neamortizate încă ale unei emisiuni de obligaţiuni contra
unei plăţi făcute deţinătorilor acestor titluri cu o primă ce variază
între 2-5% din valoarea nominală a titlurilor.
O clauză de răscumpărare permite emitentului să profite de scăderea
cursului şi să-şi reducă astfel sumele necesare recuperării
împrumutului obligatar.

79
Obligaţiunile cu rată variabilă

Sunt în marea lor majoritate emise în dolari americani, dar pot fi

folosite şi alte valute.
Se dezvoltă în perioadele de puternică volatilitate a dobânzilor,
investitorii fiind mai ales atraşi de acest tip de obligaţiuni în perioada
de creştere a dobânzilor.

Remunerarea investitorilor este calculată în fiecare semestru, lună sau

trimestru în funcţie de o taxă de referinţă care este de obicei LIBOR,
dar şi alte rate de referinţă pot fi folosite. La LIBOR se adaugă o
marjă ce variază în funcţie de emitent.

Prezintă anumite similitudini cu eurocreditele. Opus euro-creditelor,

euro-obligaţiunile cu o rată a dobânzii variabilă beneficiază de o piaţă
secundară, pe care este posibil să fie vândute mari cantităţi de titluri.

Calculul lunar, trimestrial, semestrial al ratei dobânzii permite

includerea FRN în titlurile pieţei monetare.

Obligaţiunile convertibile au apărut pe piaţa internaţională în trimestrul al

treilea al anului 1965.

Posibilitatea convertibilităţii e la discreţia investitorului, și debutează

în general la 6 luni sau la 1 an după emisiune în acţiuni ale societăţii
emitente sau ale societăţii mamă.

Obligaţiunile convertibile sunt emise în cantităţi mari când

perspectivele bursiere sunt bune mai ales acelea ale NYSE.
Sunt emise cu un cupon inferior celui care ar fi fost oferit printr-o
obligaţiune obişnuită, de aceea permit emitentului să-şi scadă costul
îndatoririi, acesta este principalul avantaj al acestor titluri, şi de a nu fi
nevoit să rambursezi obligaţiunile emise dacă, aşa cum se speră sau
aşa cum se întâmplă adesea, conversia este un succes.

Investitorul acceptă un cupon mai mic în speranţa că va beneficia de o

plus-valoare în perioada conversiei.

80
 Obligaţiunile cu warant sau cu bon de subscripţie de acţiuni sau
obligaţiuni au fost introduse pe piaţa internaţională la sfârşitul anilor 90.

Este o obligaţiune clasică, reieşită dintr-unul sau mai multe drepturi

de opţiune (warant) care permit să se subscrie timp de o perioadă
dată, într-o proporţie şi la un preţ fixat în avans, acţiunile societăţii
emitente, ale unei filiale sau ale societăţii mamă.
Au apărut şi waranturile obligaţiunilor care permit cumpărarea
ulterioară a unor titluri financiare cu venit fix. Aceste instrumente
dau dreptul obţinerii unei obligaţiuni cu preţ fix în timpul emisiuniii
warantului.
Prezenţa warantului uşurează subscrierea unor emisiuni al căror
plasament ar fi fost mai dificil în absenţa unor avantaje oferite
investitorilor. Există şi o piaţă secundară a warantului.

Obligaţiuni mondiale prin emisiunile făcute sunt plasate pe pieţele de

capital cele mai importante din lume, în Europa, în Asia, în SUA.

Valoarea medie a acestor emisiuni variază în funcţie de deviza

folosită, dar un cuantum de 1 miliard de dolari e limita inferioară sub
care o bună lichiditate a titlurilor nu poate fi garantată.

Emisiunile globale apelează, în marea lor majoritate la obligaţiuni cu

rată a dobânzii fixă

Moneda cea mai des folosită pentru aceste emisiuni este dolarul.
Scadenţele sunt stabilite între 2 şi 30 de ani, dar cele mai des folosite
sunt cele între 5-10 ani.

7.4. Etapele emisiunii de obligaţiuni pe pieţele financiare internaţionale

Emisiunea de obligaţiuni pe pieţele financiare internaţionale este un proces

complex şi de durată ce mobilizează fonduri importante de la deţinători de capital
aflaţi pe diferite pieţe.
În acest mecanism sunt implicaţi un număr important de intermediari,
fiecare având un rol determinat în procesul emisiunii.
Faza preliminară

 Beneficiarul contactează o bancă de prim

Etapa I: Desemnarea
rang ce îşi va asuma responsabilitatea
băncii lider şi
coordonării întregii emisiuni - banca lider.
formarea grupului de
 Banca lider contactează un grup de bănci
coordonare/ garantare
care împreună cu aceasta vor forma grupul
de coordonare / garantare.
Rolul grupului de coordonare / garantare este de a:
 consultanţă în privinţa calendarului emisiunii;

81
 stabileşte după o analiză prealabilă a beneficiarului, condiţiile emisiunii
(scadenţă, dobândă, cupon, fondul de amortizare, rambursarea împrumutului
obligatar);
 acordă asistenţă în selectarea celorlalţi membrii din sindicat;
 coordonează întregul proces de emisiune;
 coordonează încasarea cupoanelor şi plata comisioanelor către băncile
participante;
 îşi asumă cea mai mare parte a riscurilor legate de emisiunea de obligaţiuni.

Pregătirea emisiunii

 acest grup de plasament este un consorţiu

constituit în vederea plasamentului garantat
Etapa II:
de obligaţiuni;
Constituirea
 acest grup îşi sumă rolul distribuirii a
grupului de
minim 75 % din valoarea emisiunii, în cazul
plasament garantat
în care nu se reuşeşte plasarea integrală a
(GPG)
acestor obligaţiuni, GPG va subscrie în
numele său la obligaţiunile rămase
nesubscrise;
 acest grup are rolul de a vinde / plasa restul
de obligaţiuni care au mai rămas de subscris
Etapa III: (25 %) din totalul emisiunii;
Constituirea  angajamentul acestui grup se realizează faţă
grupului de de banca lider;
plasament (GP) 
grupul de plasament nu îşi asumă
responsabilitatea privind obligaţiunile
rămase nesubscrise.
Banca lider analizează împreună cu celelalte bănci
din grupul de coordonare situaţia financiară a
beneficiarului emisiunii, stabilind condiţiile
Etapa IV:
împrumutului:
Stabilirea
 valoarea emisiunii;
programului de
 valoarea nominală a obligaţiunilor;
emisiune
 cuponul;
 preţul de emisiune;
 rambursarea.
Etapa V: Publicarea unui înscris cu rol în informare şi
Memorandumul de promovarea emisiunii în faţa investitorilor;
emisiune:

Lansarea emisiunii

- testarea pieţei;
Etapa VI:
- lansarea emisiunii;
Lansarea
- deschiderea pieţei secundare;
emisiunii
- înscrierea la bursă a obligaţiunilor emise.

Finalizarea emisiunii
82
 Finalizarea se realizează de regulă prin publicarea
Etapa VII: unui înscris ("tombstone") în care fiecare bancă
Finalizarea emisiunii participantă la acest mecanism complex este înscrisă
conform cu poziţia sa.

Scadenţa: precizează momentul în care

emitentul îşi va răscumpăra obligaţiunile;

Valoarea nominală: este valoarea intrinsecă

a obligaţiunii, la această valoare realizându-
se practic răscumpărarea la scadenţă a
obligaţiunii. Mai trebuie precizat faptul că
emisiunea iniţială se poate realiza la valoarea
nominală sau la o valoare diferită de această
Elementele valoare;
intrinseci ale
unei obligațiuni
Preţul de emisiune: se precizează atunci când
emisiunea se realizează la o altă valoare
decât valoarea nominală a obligaţiunii. De
regulă acest preţ de emisiune este mai mic
decât valoarea nominală, diferenţa dintre ele
reprezentând câştig (primă) pentru investitor
(pentru că răscumpărarea la scadenţă a
obligaţiunilor se va face întotdeauna la
valoarea nominală);

Cuponul: este preţul pe care emitentul

trebuie să-l plătească pentru capitalul
împrumutat de la deţinătorii de capital. Acest
cupon poate fi fix sau variabil, plătibil
semianual sau anual, la sfârşitul perioadei
sau la începutul acesteia.

Rambursarea: arată modul în care se va face

amortizarea împrumutului obligatar.

Modalităţi de rambursare a obligaţiunilor:

 Serii egale: emitentul va răscumpăra obligaţiunile egal pe perioada
împrumutului. În acest caz anuităţile plătite de emitent (dobândă plus principal)
sunt mai mari în prima parte a perioadei şi scad pe măsură ce ne apropiem de
scadenţă;
 Anuităţi egale: emitentul va plăti anuităţi constante, acest lucru făcând ca
numărul obligaţiunilor răscumpărate anual să crească pe măsură ce ne apropiem
de scadenţă;

83
 Tranşă finală: emitentul va plăti cupon anual sau semianual, iar răscumpărarea
obligaţiunilor se va face integral la scadenţă;
 Cupon zero: nu se plăteşte cupon şi se răscumpără obligaţiunile la sfârşitul
perioadei de emisiune. Acest tip de rambursare presupune întotdeauna o
emisiune la un preţ de emisiune mai mic decât valoarea nominală (emisiune sub
pari), câştigul (cuponul) fiind dat de diferenţa dintre valoarea nominală (la care
se va face răscumpărarea obligaţiunilor) şi preţul de emisiune.

Factorii care  Durata (cu cât durata este mai mare, cu atât şi
determină costul este mai mare);
costul  Riscul emitentului (cu cât acesta este mai mare cu
emisiunii de atât nivelul dobânzii va fi mai mare);
obligaţiuni  Tipul rambursării (cu cât rambursarea este mai
mult amânată cu atât costul ar putea să crească);
 Garantarea plasamentului iniţial (emisiunea de
obligaţiuni garantată costă mai mult);
 Complexitatea operaţiunii (cu cât intermediarii
implicaţi sunt mai mulţi cu atât costul este mai
mare);
 Nivelul impozitării (cu cât acesta este mai mare cu
atât şi costul va fi mai mare);

TEST DE AUTOEVALUARE 2
1. Care sunt principalele etape în emisiunea de obligaţiuni pe pieţele
internaţionale ?

2. Care sunt factorii care influenţează costul împrumutului obligatar?

3. Lansarea emisiunii de obligatiuni pe pietele financiare internationale
presupune:
a) stabilirea programului de emisiune
b) publicarea unui înscris cu rol de informare
c) testarea pietei si deschiderea pietei secundare
d) incasarea obligatiunilor
e) lansarea emisiunii si inscrierea la bursa a obligatiunilor emise.
4. Rolul grupului de coordonare constă în:
a. rolul distribuirii a minim 75 % din valoarea emisiunii;
b. rolul distribuirii a restului de 25 % din valoarea emisiunii;
c. stabilește condițiile emisiunii;
d. coordonează procesul de emisiune;
e. contactează o bancă de prim rang ce îşi va asuma responsabilitatea
coordonării întregii emisiuni.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 2 se

regăsesc în Unitatea de învăţare 7, pg. 78-84. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

84
 Rezumat
Împrumutul obligatar este unul dintre activele cele mai vechi ale
sistemului financiar internaţional.
Piaţa euro-obligatară a apărut în perioada 1963 – 1966 ca o consecinţă a
restricţiilor impuse investitorilor americani care doreau să investească pe alte pieţe
financiare. De la apariţia ei, piaţa a cunoscut o explozie puternică, fiind în prezent
unul dintre pilonii de bază ai pieţei obligatare internaţionale.
Toate monedele internaţionale, cu excepţia francului elveţian, în jur de 25
de valute diferite, au fost utilizate de la apariţia pieţei euro-obligaţiunilor.
Excepţia francului elveţian se explică prin refuzul autorităţilor elveţiene de a
permite persoanelor ce împrumută să utilizeze moneda lor pe pieţele
internaţionale.
Majoritatea emisiunilor iau forma obligaţiunilor clasice ale căror
caracteristici sunt identice cu cele ale împrumuturilor realizate pe pieţele
naţionale. Aceste emisiuni pot să se facă cu taxă fixă sau variabilă. De la 5 la 10%
din împrumuturi de-a lungul anilor au fost emise sub forma obligaţiunilor
convertibile sau a obligaţiunilor cu bon de subscriere a acţiunilor.
Emisiunea de obligaţiuni pe pieţele financiare internaţionale este un proces
complex şi de durată ce mobilizează fonduri importante de la deţinători de capital
aflaţi pe diferite pieţe.
În acest mecanism sunt implicaţi un număr important de intermediari,
fiecare având un rol determinat în procesul emisiunii.

- Termeni cheie
- Obligațiuni străine
- Euroobligațiuni
- Grupul de coordonare
- Obligațiuni convertibile
- Obligațiuni cu warant
- Obligațiuni mondiale
- Rambursarea obligațiunilor

 Bibliografia unității de învățare 7:

 De Grauwe P., La monnaie internationale, theories et perspectives, De
Boeck Universite, 1999
 Bran P., Costică I., Economia activităţii financiare şi monetare
internaţionale, ASE, Bucureşti

85
Unitatea de învăţare VIII

PIAŢA ACŢIUNILOR INTERNAŢIONALE

Cuprins :
 Evoluţia pieţei internaţionale a acţiunilor
 Modalităţi de internaţionalizare a acţiunilor
 Dezvoltarea pieţei internaţionale a acţiunilor

Obiectivele temei:
 cunoaşterea modului cum s-au dezvoltat emisiunile de acțiuni la nivel
internațional
 identificarea modalităților de internaționalizare a acțiunilor;
 înţelegerea factorilor care au dus la dezvoltarea pieței actiunilor
internaționale

 Durata medie de parcurgere a unității de învățare: 2 ore

8.1. Evoluţia pieţei internaţionale a acţiunilor

Această piaţă oferă operatorilor economici posibilitatea mobilizării de

resurse financiare importante prin emisiunea de acţiuni în favoarea unor
investitori aflaţi pe diferite pieţe.
• Primul plasament internaţional de acţiuni a
avut loc în 1976, când compania canadiană
Aluminium Canada (ALCAN) a emis 5
milioane de acţiuni simultan pe piaţa Canadei,
Primul plasament
Uniunii Europene şi Statele Unite.
Acest debut a fost urmat ulterior de numeroase
Etape în evoluția pieței acțiunilor

astfel de emisiuni adresate investitorilor de pe

alte pieţe.
Până la începutul deceniului 9 această piaţă nu a
fost totuşi dezvoltată.
După 1985, amploarea plasamentelor
internaţionale efectuate de investitorii
instituţionali nu a încetat să crească, ceea ce a
atras atenţia asupra importanţei acestei pieţe.
În ciuda acestui debut promiţător, piaţa
Expansiunea și internaţională a acţiunilor a cunoscut un uşor
declinul regres în anii '90 dominaţi de repetate crize
financiare pe principalele pieţe bursiere
(culminând cu criza din 1987).
Începând cu anul 1990, punerea în operă a
marilor operatori de privatizare în mai multe ţări
din OCDE a condus la dezvoltarea pieţei
internaţionale a acţiunilor.
86
 titlurile participative la capital (acţiunile
obişnuite);

certificate asupra acţiunilor (certificate de

Instrumentele depozitare)
pieţei
internaţionale
a acţiunilor obligaţiuni convertibile în acţiuni

obligaţiuni însoţite de bon de subscriere

(warant)

Dintre acestea, cele mai utilizate sunt implicit acţiunile obişnuite şi cele mai
puţin riscante instrumente sunt certificatele de depozitare ("depositary receipt").

8.2. Modalităţi de internaţionalizare a acţiunilor

Internaţionalizarea pieţei acţiunilor se poate face cu ajutor tehnicii, nefiind

necesară emisiunea de noi titluri prin modalităţi cum sunt înregistrarea la bursele
străine şi emisiunea de American Depositary Receipts. Dar, dezvoltarea pieţei este,
în fapt, consecinţa apariţiei unei oferte publice şi private internaţionale de noi
acţiuni.

Înregistrarea la bursele străine

Scopul urmărit este dublu. În primul rând de a diversifica

acţionariatul societăţii. În al doilea rând de a beneficia de efectele de
imagine legate de prestigiul multicotării.

Înregistrarea lor la o bursă străină este o operaţiune care cere timp şi

necesită o bună planificare cu scopul de a răspunde la toate condiţiile
cerute de noul loc de cotare.
Ea este în mare măsură costisitoare, iar succesul său nu este niciodată
sigur, adică dezvoltarea tranzacţilor nu este asigurată a priori.
Se întâmplă deseori ca o ofertă nouă de titluri, cu ocazia unei
privatizări de exemplu, să fie însoţită de o înregistrare pe una sau mai
multe burse străine.

Emisiunea de American Depositary Receipts

Începând cu 1972, şi datorită unei legi adoptată de Anglia,

interzicând transferul către străinătate a acţiunilor societăţilor
engleze, acţiunile stăine sunt negociate pe pieţele americane sub
forma ADR.

87
 Obiectivul era de a permite investitorilor americani achiziţionarea
indirectă a acţiunilor societăţilor engleze.

Sunt certificate emise în dolari, în contrapartidă cu acţiunile

societăţilor străine depuse pe lângă o bancă americană. Valoarea în
dolari a unui ADR reprezintă o fracţiune sau un multiplu a valorii
acţiunii în deviza ţării de origine.
Certificatele nu sunt acţiuni propriu-zise, dar ele permit investitorului
să primească dividendele sale în dolari şi, mai ales, facilitează
problemele legate de transfer şi plată a titlurilor.

Certificatele nu sunt acţiuni propriu-zise, dar ele permit investitorului

să primească dividendele sale în dolari şi, mai ales, facilitează
problemele legate de transfer şi plată a titlurilor.

 accederea la o piaţă mai vastă şi mai diversificată;

 creşterea notorietăţii întreprinderii la scară
Avantajele internaţională şi de a ameliora astfel imaginea
ADR - pentru produselor sale şi a serviciilor sale, ceea ce permite
societatea care atragerea unei noi clientele;
le emite  mobilizarea de noi capitaluri exprimate în dolari;
 se adaptează normelor internaţionale în ceea ce
priveşte publicarea de informaţii financiare şi
contabile relative la rezultatele şi performanţele
întreprinderii;
 obţinerea de noi metode de management graţie
prezenţei în capitalul firmei de acţionari stabili şi
experimentaţi având o mare notorietate şi a căror
competenţă este recunoscută în domeniul de
activitate al întreprinderii.

 Sunt asimilate cu titlurile americane. Cotate în dolari

şi vărsând dividende în această deviză, ele permit
Avantajele
investitorilor instituţionali şi fondurilor de pensii
ADR - pentru
americane care nu au dreptul de a cumpăra titluri
investitorii
străine, posibilitatea de a le procura în mod indirect,
internaţionali
evitând problemele juridice şi de reglementare.
 Ele permit investitorilor instituţionali să-şi diversifice
portofoliul lor şi să aloce o parte din resursele lor
întreprinderilor din ţări emergente, evitând
inconvenientele citate.
 Sunt foarte des cel puţin la fel de lichide ca titlurile
pe care le reprezintă.

88
 Oferta publică de acţiuni

În cazul privatizării unei entităţi publice, obiectivul este de a găsi

primii acţionari ai firmei şi de a beneficia de o imagine
internaţională.

Pentru întreprinderea care este deja cotată la bursă, obiectivul este de

a spori fondurile proprii şi de a mări acţionariatul.

Este frecvent, dar nu obligatoriu ca oferta de acţiuni pe o piaţă

internaţională să fie însoţită de de o cerere de înregistrare la una sau
mai multe burse diferite de cele la care întreprinderea este deja
cotată.
Partea majoră a titlurilor plasate pe piaţă sunt acţiuni ordinare, dar
titluri cu drept de vot limitat sau fără drept de vot au fost în aceeaşi
măsură introduse.

Mecanisme şi instrumente de realizare a ofertei publice

Presupune emisiunea de acţiuni pe piaţa locală cu

Oferta publică
implicarea unor instituţii financiare internaţionale (bănci
internă cu
de investiţii de regulă). Dacă oferta nu se acoperă
sindicalizare
integral de către investitorii locali, instituţiile financiare
internaţională
garante vor subscrie pentru diferenţă în numele lor sau în
numele clienţilor lor.

Oferta publică Constă într-un plasament parţial pe piaţa locală de până

pe piaţa la 75 - 80 % din totalul ofertei, restul ofertei fiind adresat
internă pieţei internaţionale printr-un grup de plasament.
însoţită de un Documentaţia ofertei pe piaţa locală diferă de ce adresată
plasament pieţei internaţionale (care trebuie să respecte
internaţional reglementările în vigoare pe acea piaţă).

Există două variante ale acestui tip de ofertă internaţională:

 vânzarea pe piaţa internaţională cu cotarea acţiunilor la bursa din ţara de
origine: este considerată de specialişti ca un pas intermediar către cotarea efectivă
internaţională;
 vânzarea pe piaţa internaţională cu cotarea acţiunilor pe o singură piaţă
bursieră externă. Procedurile de cotare pe o piaţă bursieră diferă de la piaţă la
piaţă, existând pieţe cu proceduri complicate (NYSE, Toronto, Tokyo) sau mai
puţin complicate (Singapore, Honk Kong).

Reprezintă forma pură a plasamentului global şi

presupune lansarea emisiunii pe mai multe pieţe simultan,
Ofertă publică
cu cotarea pe aceste pieţe. O astfel de ofertă este
internaţională
accesibilă de regulă marilor companii ce acţionează

89
 global sau multinaţional şi care consideră pieţele
financiare internaţionale ca un ansamblu integrat de pieţe.

sunt oferte de acţiuni ale unor companii străine adresate

Oferta de regulă unor investitori instituţionali ce acţionează pe
publică pe o piaţă paralelă puternic dereglementată. Oferirea de
europieţe acţiuni în acest caz se realizează fie printr-o tranzacţie
directă între emitent şi investitor fie printr-o cotare
prealabilă (care nu este neapărat obligatorie).

Mecanismul emisiunii de acţiuni printr-o ofertă publică internaţională este

similar emisiunii internaţionale de obligaţiuni, principalii intermediari implicaţi
fiind: grupul lider şi comanagerii care formează grupul de coordonare şi / sau
garantare a emisiunii internaţionale de acţiuni cu rol în administrarea procesului,
grupul de plasament garantat, grupul de plasament (vânzare) sau alţi intermediari
(implicaţi de exemplu în promovarea emisiunii pe pieţele externe sau în facilitarea
procesului de cotare al acţiunilor pe bursele internaţionale, elaborând dosarul în
conformitate cu reglementările acestora).

Plasamentul privat de acţiuni

Este din ce în ce mai frecvent pentru firme să-şi crească fondurile

proprii prin mijlocul indirect constând în plasamente private,
recurgând pentru aceasta la un mecanism simplificat, ceea ce reduce
costul emisiunii.

Mai multe operaţiuni de privatizare au recurs la plasamente private.

În acest caz, acţiunile emise sunt direct livrate investitorilor
instituţionali fără ofertă publică şi fără publicitate.

Dezvoltarea acestor plasamente private a fost facilitată de avântul

fondurilor de plasament colectiv de foarte mari dimensiuni.

Securitizarea pe pieţele financiare internaţionale

Este un mecanism complex prin care sunt emise pe piaţa financiară

locală sau internaţională titluri financiare (obligaţiuni de regulă) în
contul unor active financiare (credite ipotecare, contracte de leasing,
contracte de forfetare, contracte de factoring sau credite furnizor /
cumpărător).

Este practicată de regulă de bănci comerciale, companii de finanţare

sau de instituţii financiare specializate (bănci de forfetare, bănci de
scont).

Presupune încheierea unui contract iniţial între beneficiarul

securitizării (companii de finanţare, bănci) şi instituţia de securitizare
specializată ("special vehicle company") prin care sunt selectate o
parte din activele financiare interesante ale companiei şi pe baza
acestora sunt emise noi titluri 90
financiare către potenţiali investitori
locali sau internaţionali.
  permite omogenizarea câştigurilor obţinute de pe
urma valorificării unor active financiare deţinute în
portofoliu (cupoane, dobânzi, taxe, comisioane şi alte
speze financiare);
 se derulează printr-o companie specializată;
Caracteristicile  emisiunea de titluri financiare este de regulă
securitizării garantată de o instituţie specializată (guvernamentală);
 sunt preferate titluri cu o piaţă secundară dezvoltată;
 bilanţul şi portofoliul de active al companiei
beneficiare este mult simplificat prin această operaţiune;
 poate duce la o mai bună valorificare mai bună a
resurselor financiare ale companiei beneficiare.

Mecanismul securitizării este relativ simplu: o companie, în calitate de

creditor, a acumulat un portofoliu de active sub forma unor creanţe financiare faţă
de debitori diverşi. Pentru a omogeniza aceste active, compania alege soluţia
securitizării şi pentru aceasta încheie un contract cu o instituţie de securitizare
specializată, pentru a putea realiza operaţiunea. Iniţial, activele sunt selectate şi
depuse în custodia instituţiei de securitizare care se va ocupa ulterior de
valorificarea acestora. În baza lor, instituţia de securitizare va emite titluri
financiare pe pieţele internaţionale prin intermediul instituţiilor broker.

 simplificarea bilanţului;
 mai buna valorificare a activelor;

 omogenizarea activelor deţinute în portofoliu;

Avantajele  mobilizarea rapidă de fonduri pe baza unor active
securitizării ce urmează a fi încasate la termen;

 reducerea riscului la nivelul companiei;

 lichiditate sporită;

 transparenţa operaţiunii;

Operaţiunea este mai puţin accesibilă companiilor mici sau

celor care nu deţin active financiare atractive

Sau faptul că pot fi securitizate în special active financiare şi

Dezavantajele mai puţin celelalte tipuri de active (active reale sau creanţe
securitizării comerciale).

Diferenţa dintre operaţiunea de securitizare şi operaţiunea de

factoring constă tocmai în specializarea factorilor de a prelua
doar creanţele comerciale (exporturi încasabile la termen de

91
 8.3. Dezvoltarea pieţei internaţionale a acţiunilor

Datele statistice furnizează o idee aproape precisă asupra dezvoltării acestei

pieţe. Motivele care explică această creştere ţin de oferta şi cererea de titluri.

Programele de privatizare care au marcat lumea întreagă: ţări

industrializate, ţări din America Latină, economii în tranziţie din
Factorii care au favorizat oferta

Europa de Est şi mai recent ţări emergente.

internaţională de titluri

Nevoile de fonduri proprii ale societăţilor naționale neputând fi

satisfăcute local datorită depărtării de pieţele bursiere naţionale,

Dezvoltarea fuziunilor-achiziţiilor transfrontaliere a dus la

cotrolul societăţilor străine asupra societăţilor naţionale şi la o
creştere a ofertei internaţionale de acţiuni.

Băncile de afaceri în scopul obţinerii de comisioane favorizează

operaţiile financiare, ceea ce duce la creşterea ofertei
internaţionale de acţiuni.

Scăderea taxelor începând cu mijlocul deceniului 9, fapt ce a

Factorii care au favorizat cererea internaţională

incitat investitorii să plaseze resursele lor pe pieţele de acţiuni

Rezultatele foarte bune înregistrate pe bursele americane şi

europene au favorizat plasarea de noi emisiuni de acţiuni.

Fondurile de pensii, casele de pensii şi ansamblul investitorilor

de acţiuni

instituţionali diversifică plasamentele lor cumpărând titluri emise

în devize diferite de cele ale resurselor lor.

Îmbătrânirea populaţiei şi creşterea speranţei de viaţă antrenează

o creştere a economiei care se investeşte în subscripţie de noi
acţiuni.

Investitorii străini au avut mai puţină reticenţă în a investi pe

numeroase pieţe domestice, ceea ce facilitează dezvoltarea pieţei
internaţionale de acţiuni.

Oferta internaţională de acţiuni emanând de la entităţile localizate în ţările

OCDE sau în ţările în curs de dezvoltare nu poate decât să contibuie la apariţia
unei vaste pieţe de capitaluri regrupând acţiunile şi titlurile cu venit fix.
Internaţionalizarea schimburilor şi a pieţelor de capitaluri au drept
consecinţă plasarea întreprinderilor şi emiţătorilor sub supravegherea din ce în ce
mai îndepărtată a comunităţii financiare internaţionale şi mai specială de cea a
investitorilor instituţionali. Cei din urmă luau deciziile lor de a plasa pe baza

92
comparaţiilor precise a rezultatelor obţinute de întreprinderi şi emiţătorii localizaţi
în diverse ţări de pe planetă.

TEST DE AUTOEVALUARE 1

1. Care sunt principalele tipuri de oferte publice internaţionale?

2. Ce reprezintă securitizarea şi ce rol are aceasta în tranzacţiile

financiare internaţionale ?

3. Principalele instrumente tranzactionate pe piata internationala a

actiunilor sunt:
a) obligatiuni insotite de bon de subscriere si titluri participative
b) obligatiuni municipale si actiuni obisnuite
c) certificate asupra actiunilor si obligatiuni convertibile in actiuni
d) actiuni obisnuite, obligatiuni corporative
e) obligatiuni guvernamentale si obligatiuni municipale
4. Operațiunea de securitizare are următoarele caracteristici principale:
a. se derulează printr-o companie specializată;
b. nu reprezintă o operațiune atractivă pentru operatorii financiari;
c. mecanismul securitizării este relativ complicat;
d. operațiunea nu permite omogenizarea căștigurilor obținute de pe urma
valorificării unor active financiare deținute în portofoliu;
e. această operațiune este practicată doar de băncile comerciale.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 1 se

regăsesc în Unitatea de învăţare 8, pg. 86-93. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

Rezumat
În măsura în care acţiunile unei societăţi cotată la bursă au devenit uşor de
deţinut de nonrezidenţi putem vorbi de piaţa internaţională a acţiunilor.
Internaţionalizarea pieţei acţiunilor se poate face cu ajutor tehnicii, nefiind
necesară emisiunea de noi titluri. Astfel de modalităţi sunt înregistrarea la bursele
străine şi emisiunea de American Depositary Receipts. Aceste modalităţi
favorizează internaţionalizarea acţiunilor, dar ele nu sunt realul motor.
Dezvoltarea pieţei este, în fapt, consecinţa apariţiei unei oferte publice şi private
internaţionale de noi acţiuni.
Operaţiunea de securitizare este o operaţiune atractivă pentru operatorii
financiari, de multe ori o soluţie promptă de mobilizare de resurse în situaţii de
criză de lichidităţi cu costuri mult mai mici decât refinanţarea prin credite
Internaţionalizarea schimburilor şi a pieţelor de capitaluri au drept
consecinţă plasarea întreprinderilor şi emiţătorilor sub supravegherea din ce în ce
mai îndepărtată a comunităţii financiare internaţionale şi mai specială de cea a
investitorilor instituţionali. Cei din urmă luau deciziile lor de a plasa pe baza
93
comparaţiilor precise a rezultatelor obţinute de întreprinderi şi emiţătorii localizaţi
în diverse ţări de pe planetă.

Termeni cheie
- ADR
- Banul semn
- Securitizare
- Oferta publica
- Plasament privat

 Bibliografia unității de învățare 8:

 De Grauwe P., La monnaie internationale, theories et perspectives, De
Boeck Universite, 1999
 Păun C., Aspecte financiare ale relaţiilor economice internaţionale,
Editura Luceafărul, 2003

94
Unitatea de învăţare IX

PIAȚA INTERNAȚIONALĂ A CREDITULUI

Cuprins :
 Caracteristicile pieţei internaţionale a creditelor
 Piaţa eurodevizelor
 Piaţa eurocreditelor
 Modalităţi de acordare şi rambursare a eurocreditelor
 Mecanisme de creditare pe piaţa financiară internaţională

Obiectivele temei:
 cunoaşterea modului în care a apărut și s-a dezvoltat piața
eurodevizelor
 evidențierea caracteristicilor pieței eurocreditelor
 cunoașterea principalelor modalități ce pot fi utilizate pentru
acordarea și rambursarea creditelor
 identificarea caracteristicilor principalelor mecanisme de creditare
pe piața financiară internațională

 Durata medie de parcurgere a unității de învățare: 4 ore

9.1. Caracteristicile pieţei internaţionale a creditelor

Pe piaţa financiară internaţională operaţiunile de creditare ocupă al doilea

loc ca volum total după obligaţiuni.
Creditele pe termen scurt finanţate pe baza resurselor pieţei eurodevizelor s-
au dezvoltat în mod sistematic începând cu anii 60. Aceste credite, finanţate în
epocă prin depozite cu aceeaşi scadenţă, au fost acordate de aşezăminte bancare
acţionând în mod individual.
Creditele pe termen mediu au dobândit o anumită amploare începând cu
1965, însă, în prima parte a anilor 70, volumul şi durata lor a atins asemenea cote,
încât a trebuit să se recurgă la sindicate bancare. Totodată s-au perfecţionat foarte
mult tehnicile utilizate în montarea şi sindicalizarea acestor credite, dezvoltându-
se astfel piaţa eurocreditelor.

 publici sunt, pe de o parte, statele sau Trezoreriile

Solicitanţii publice, iar pe de altă parte întreprinderile naţionalizate.
de credite  privaţi sunt băncile, instituţiile financiare non-bancare
şi organismele private non-financiare, în principal
întreprinderile.cel al personalităţii juridice

95
 Principalii actori pe piaţa
internaţională a creditului sunt
băncile comerciale care
intermediază transferul
Implicarea internaţional de resurse financiare
băncilor pe de la cei care le deţin la cei care au
piaţa nevoie de acestea.
internaţională
a creditului Cea mare parte din piaţa
internaţională a creditului bancar
este deţinută de băncile europene,
care sunt mai mult implicate în
creditarea internaţională decât pe
piaţa împrumuturilor obligatare
(dominată de departe de băncile
americane).

Printre tehnicile de creditare cele mai utilizate putem

aminti: creditul sindicalizat (10 % din piaţă), creditele
De reţinut: furnizor, creditele cumpărător, eurocreditele etc.

9.2.Piaţa eurodevizelor

Piaţa eurodevizelor este un rezervor de capital lichid pe termen scurt în

devize convertibile localizate în afara ţării lor de origine.

Anumiţi investitori primeau o dobândă superioară

celei pe care puteau să o obţină pentru depozitele de
acelaşi fel plasate pe pieţele naţionale şi pentru că
anumiţi împrumutători plăteau o dobândă inferioară
Avantajele celei pe care trebuiau să o accepte pentru
pieţei împrumuturile de aceeaşi natură de pe pieţele
eurodevizelor naţionale.
pentru bănci
Marja de profit ce rămâne la dispoziţia eurobăncilor
este din acest motiv foarte mică, fiind reprezentată
de diferenţa dintre dobânda debitoare şi cea
creditoare.

Băncile internaţionale compensează acest neajuns

printr-o creştere a volumului unitar al tranzacţiilor.

Piaţa eurodevizelor este o piaţă internaţională de credite pe termen scurt,

care funcţionează paralel cu pieţele valutare, independentă de acestea şi fără a fi
sub controlul unei autorităţi monetare. Operaţiunile cu eurodevize presupun
participarea la europieţe a depunătorilor iniţiali şi a beneficiarului de împrumuturi.

96
 Piaţa eurodevizelor a apărut din momentul în care cei care se împrumutau –
în special europeni – au descoperit că este mai puţin costisitor, sau mai uşor, de a
lua cu împrumut dolari de la Londra decât de la New York. Posibilitatea de a
împrumuta această deviză de pe piaţa din Londra se explică prin prezenţa
resurselor în dolari, pe care instituţiile financiare şi întreprinderile au considerat că
este mai rentabil să le depună la Londra decât la New York sau pe propriile pieţe
financiare (vezi schema de mai jos).

Agenţi care Agenţi care

dispuneau de aveau nevoie
capacitate de de finanţare
finanţare

Piaţa schimburilor Piaţa schimburilor

Piaţa
eurodevizelor

 Câteva măsuri guvernamentale luate într-o

manieră mai mult sau mai puţin imprudentă de către
oamenii politici americani, adică restricţiile impuse
împrumutătorilor de capital din Statele Unite.

 Abundenţa de resurse disponibile, de exemplu

ca urmare a excedentelor balanţelor comerciale ale
ţărilor producătoare de petrol.
Factorii care
au favorizat  Factorii legaţi de cerere. Putem menţiona ca
dezvoltarea exemplu amploarea nevoilor de finanţare a
pieţei întreprinderilor din sectorul public din mai multe ţări
eurodevizelor europene:ENEL din Italia, EDF din Franţa etc.

 Deficitele balanţelor comerciale ale unui număr

mare de ţări occidentale datorate creşterii preţului
petrolului au fost depăşite prin împrumuturi pe piaţa
eurodevizelor.

 Numeroase proiecte industriale au fost finanţate

pe piaţa eurodevizelor, ca de exemplu exploatările
petroliere din Marea Nordului.

97
 Predominanţa relaţiilor interbancare este cauza
cea mai evidentă a creşterii pieţei eurodevizelor.
Componenta cea mai importantă a acestei pieţe
este reprezentată de operaţiile dintre băncile
Observaţie:

Depunătorii iniţiali sunt persoane fizice sau juridice care

deţin disponibilităţi în valută: exportatorii, băncile comercial, organisme
financiare internaţionale, băncile centrale, etc.
Beneficiarii de împrumuturi în eurodevize sunt întotdeauna
nerezidenţi: firme comerciale străine, bănci centrale, bănci şi alte organisme
internaţionale, bănci specializate.

Aspectul pasiv constă în a primi depuneri în

Operaţiile pe care le
fac eurobăncile, ca şi
operaţiunile bancare
obişnuite, comportă
un aspect pasiv şi un
aspect activ.
valută. Depozitele sunt în principiu la vedere
pentru o perioadă nedeterminată, deponentul
putând apela oricând la ele.
Aspectul activ constă în acordarea de
împrumuturi de către eurobănci, solicitanţilor,
pentru care se stabilesc limite minime, un
împrumut în eurodolari nu poate fi mai mic de
500 mii dolari.

Iniţial creditele în eurodevize se acordau pe termene de la o zi până la

maximum un an, dar termenul s-a prelungit permanent sub impulsul unor inovaţii
în tehnica creditării. S-a ajuns astfel la crearea unui segment distinct al creditelor
în eurodevize, cunoscut sub denumirea de eurocredite, şi la o piaţă
corespunzătoare a creditelor bancare.

9.3.Piaţa eurocreditelor

Eurocreditele pe termen scurt îndeplinesc diverse funcţii economice. Ele

pot asigura satisfacerea necesităţilor de fonduri de rulment ale întreprinderilor,
finanţarea exporturilor sau importurilor, etc.
Eurocreditele pe termen mediu permit asigurarea finanţării investiţiilor şi
creşterea capacităţilor de producţie.

98
 Scadenţa eurocreditelor este foarte diferită de la un caz la
altul: de la 24 de ore la 15 ani.

În ceea ce priveşte mărimea creditelor, aceasta variază, de

regulă, între 100 de milioane de dolari şi 500 de milioane
Caracteristicile
eurocreditelor Moneda în care se acordă eurocreditele este practic cea care
corespunde cel mai bine necesităţilor debitorului. Dolarul şi
euro sunt monedele cele mai utilizate.

Principala piaţă financiară pe care se negociază eurocreditele

este piaţa Londrei, însă nu este singura.

Rata dobânzii este stabilită prin negocieri directe între

creditor şi debitor. Ea se formează liber prin confruntarea

Eurocreditele cu dobândă fixă

În cazul acestor credite, valuta utilizată, scadenţa şi rata dobânzii sunt

stabilite de părţi în mod definitiv.
Eurocreditele pe termen mediu cu dobândă fixă au o tendinţă de creştere
sub aspect cantitativ, ca urmare a dezvoltării tehnicii certificatelor de depozit, care
asigură o anumită stabilitate resurselor bancare şi nu obligă băncile să finanţeze
creditele prin depozite la vedere sau pe termen scurt. Instabilitatea accentuată a
ratelor dobânzii pe pieţele financiare internaţionale au drept consecinţă reducerea
sensibilă a scadenţelor creditelor cu rată fixă.
Creditele pe termen scurt cu dobândă fixă se pretează mai ales la
finanţarea tranzacţiilor comerciale internaţionale.

Ele îmbracă următoarele trei forme:

linii de avansurile creditele

credit în valută lombard

Eurocreditele cu dobândă variabilă

Creditele cu dobândă variabilă sunt reprezentate în principal de creditele

roll-over. Acestea reprezintă angajamente asumate de către bănci de a împrumuta
o anumită cantitate de valută pentru o perioadă ce poate varia de la 2 la 12 ani.
Aceste credite se materializează în bilete la ordin cu scadenţa de 3,6 sau 12 luni,
care pot fi reînoite în toată perioada de valabilitate a împrumutului. Creditul roll-
over este, de fapt, un avans pe termen scurt în valută, reînoibil, pentru un termen
fix şi o rată a dobânzii variabilă.

99
 Scadenţa creditelor roll-over este foarte rar sub
ani, la începuturile pieţei eurocreditelor scadenţa
maximală era de 7 ani, dar ulterior ea a fost
extinsă la 10 sau chiar 15 ani. În prezent ea este
cuprinsă între 7 şi 10 ani.

Creditele roll-over se materializează prin bilete la

ordin reînoibile, cu scadenţă de 3,6 sau 12 luni.

Caracteristicile unui
credit roll-over
Rata dobânzii nu este stabilită într-o formă
definitivă în momentul semnării
angajamentului, ea stabilindu-se cu ocazia
fiecărei reînoiri în funcţie de ratele dobânzii de
pe piaţă. Rata dobânzii de referinţă este cel mai
adesea rata dobânzii de pe piaţa monetară
interbancară de la Londra - LIBOR.

La rata LIBOR se adaugă o marjă, a cărei mărime

este variabilă, în funcţie de o serie de factori:
riscul de insolvabilitate al debitorului, concurenţa
mai mult sau mai puţin intensă, situaţia pieţei,
mărimea creditului.

Inconvenientele creditelor roll-over

În primul rând, variabilitatea ratei dobânzii creează o incertitudine în ceea

ce priveşte calculul sarcinilor financiare şi mărimea dobânzilor care trebuiesc
plătite, ceea ce nu facilitează previziunile de trezorerie ale debitorului.

În al doilea rând, creditul roll-over este un credit pe termen scurt, reînnoit

pe parcursul unei perioade de mai mulţi ani. Această tehnică permite obţinerea de
fonduri pe parcursul unei perioade de mai mulţi ani. Această tehnică permite
obţinerea de fonduri cu dobândă redusă în măsura în care rata dobânzii pe termen
scurt este în general mai mică decât rata dobânzii pe termen mediu şi lung. Dar
pot exista perioade în care rata dobânzii pe termen scurt este în mod durabil mai
mare decât rata dobânzii pe termen mediu. Consecinţa pentru debitor a unei
asemenea inversiuni a structurii normale a ratelor dobânzii este creşterea costului

100
datoriei, comparativ cu costul pe care l-ar suporta pentru un împrumut pe termen
mediu cu rată a dobânzii fixă.

În al treilea rând, prin acordarea unui credit roll-over, banca este în

general sigură că obţine o marjă de profit reprezentată de spread. Pot exista însă şi
excepţii, îndeosebi în cazul în care banca ce a acordat credite cu marje de profit
foarte mici este obligată, din motive conjuncturale sau ţinând de concurenţa
existentă de pe piaţa eurodevizelor, să crească ratele dobânzilor pe care le plăteşte
deponenţilor pentru a obţine resursele indispensabile pentru finanţarea creditelor
deja acordate.

În al patrulea rând, principalul inconvenient al creditului roll-over pentru

debitor este riscul de a nu fi reînoit la diferitele scadenţe intermediare, din cauza
lipsei de fonduri a băncilor sau a unei crize de lichiditate. Până în prezent acest
inconvenient nu s-a manifestat niciodată, spre deosebire de riscul de încetare a
rambursărilor, care ameninţă băncile.

TEST DE EVALUARE
1. Care sunt factorii ce au dus la dezvoltarea eurodevizelor?
2. Care sunt avantajele creditelor roll-over?
3. Eucreditele pe termen scurt:
a. Asigură satisfacerea necesităţilor de fonduri de rulment ale
întreprinderilor;
b. Asigură finanţarea investiţiilor;
c. Asigură creşterea investiţiilor în utilaje;
d. Asigură finaţarea exporturilor şi a importurilor;
e. Au o tendinţă de creştere sub aspect cantitativ.
4. Creditele roll-over prezintă ca dezavantaje:
a. rambursarea cu anticipaţie şi fără dificultate a creditului,;
b. înlăturarea riscului modificării ratei dobânzii;
c. variabilitatea ratei dobânzii crează o incertitudine în ceea ce privşte
calculul sarcinilor financiare;
d. permite debitorului să schimbe moneda, cu ocazia fiecărei reînoiri;
e. posibilitatea de a nu fi reînoit la diferitele scadenţe intermediare, din cauza
lipsei de fonduri a băncilor.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 1se

regăsesc în Unitatea de învăţare 9, pg. 95-101. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

9.4. Modalităţi de acordare şi rambursare a eurocreditelor

Pentru acordarea şi rambursarea eurocreditelor practica a evidenţiat două

modalităţi principale:

creditul reînoibil creditul cu termen

(revolving credit) (term credit)

101
 Creditul reînoibil se caracterizează prin faptul că pe întreg intervalul pe
care s-a convenit aranjamentul suma aprobată drept credit este la dispoziţia
debitorului. Astfel că, în cazul în care o parte, sau întreg creditul este restituit,
atunci se reconstituie dreptul debitorului de a solicita suma respectivă în cadrul
unui nou credit, dacă debitorul acceptă noile condiţii de creditare având în
vedere că avansarea sumelor se face pe o bază roll-over.

A doua
 programarea tragerilor la început (fie după
modalitate de
necesitate, fie în anumite rate anuale sau
acordare a
semianuale);
eurocreditelor, ia
 programarea rambursărilor în ultimii ani (de
forma creditului
obicei în rate anuale sau semianuale);
cu termen care,
 acordarea unei perioade de graţie, în care
de regulă,
întreaga sumă se află la dispoziţia debitorului,
presupune:
nefiind programate restituiri.

Observaţie: Principala deosebire între creditul revolving şi cel cu termen

constă în faptul că în timp ce în cazul primei modalităţi debitorul poate dispune
de creditul primit conform necesităţilor, creditul cu termen fix obligă debitorul să
accepte programul tragerilor şi al restituirilor asupra cărora s-a comvenit.
Pentru efectuarea tragerilor de credite la care are dreptul, debitorul trebuie să
notifice băncii agent că intenţionează să tragă creditul programat, ceea ce îl
obligă să efectueze tragerea. Dacă debitorul renunţă la tragerea programată
trebuie, de asemenea, să notifice băncii-agent despre această renunţare, cu 7 zile
înainte dar, în felul acesta el pierde dreptul la acea tragere.
Deşi tragerile şi restituirile sunt programate, majoritatea acordurilor de
împrumut permit plata anticipată a întregului credit fără penalizări, în cadrul
unui termen de 30-60 de zile de la notificare. Această soluţie crează posibilitatea,
mai ales debitorilor cu o credibilitate solidă pe piaţă, să înlocuiască creditele
existente cu altele noi, atunci când condiţiile de creditare devin favorabile
debitorilor.

9.5. Mecanisme de creditare pe piaţa financiară internaţională

În funcţie de orizontul de timp creditele externe pot fi sistematizate astfel:

I. Tehnici de creditare pe termen scurt;
II. Tehnici de creditare pe termen mediu şi lung;
III. Tehnici speciale de creditare.

I. Creditarea pe termen scurt

102
 Are în vedere obţinerea de sume pe termen scurt destinate demarării
producţiei destinate exportului sau promovării acestuia pe noi pieţe. Principalele
tipuri de credite incluse în această categorie sunt:
 Creditele de prefinanţare;
 Creditele de export.

Avansul in cont curent. Acesta reprezintă o

facilitate acordată de bănci firmelor în cazul unor
mari fluctuaţii periodice a soldului conturilor
personale.
Creditele in cont curent reprezintă o
înţelegere intre o banca si un client, prin care
convin ca, in limita unui plafon stabilit, de regula,
anual, clientul sa poată utiliza din contul curent
Creditele de personal sume de bani, chiar daca in cont nu mai
prefinanţare a exista disponibilităţi, dobânda urmând a se aplica
exporturilor se numai asupra sumelor efectiv folosite.
realizează prin: Creditele de prefinanţare specializate au în
vedere susţinerea financiară a exporturilor
complexe (de valoare mare) prin acordarea unor
credite producătorilor / exportatorilor de bunuri cu
grad înalt de prelucrare (echipamente, utilaje).
Creditele de prospectare sunt acordate pe o
perioadă de până la un an, direct exportatorilor de
instituţii financiare specializate (guvernamentale),
în vederea pătrunderii pe pieţe noi şi consolidării
poziţiei pe aceste pieţe.

Creditul bancar direct presupune încheierea

Creditele de export unui acord între exportator şi banca sa privind
reprezintă toate acordarea unui credit pe termen scurt în anumite
categoriile de condiţii referitoare la termen şi rata dobânzii.
avansuri în valută Creditul este remis direct de către bancă în contul
acordate de diverse curent al exportatorului.
instituţii financiare Creditele in cont deschis reprezintă o
(avansul pe bază de înţelegere între o bancă şi un client (exportatorul),
documente, avansul prin care convin ca, în limita unui plafon stabilit, de
în valută, avansul pe regulă anual, clientul să poată utiliza din contul
baza de cesiune de curent sume de bani, chiar dacă în cont nu mai
creanţe) dar şi există disponibilităţi, dobânda urmând a se aplica
creditele de scont numai asupra sumelor efectiv folosite.
sau creditele de Avansul pe baza documentelor de mărfuri se
accept. Spre acordă exportatorului pe baza setului de documente
deosebire de care atestă livrarea mărfurilor către importator.
prefinanţarea Avansul în valută presupune încheierea unui
exporturilor când contract de import export, cu termen de livrare de
exportatorul poate până la un an.
să-şi recupereze Avansul prin cesiunea de creanţă presupune
integral acordarea unui credit exportatorilor de către o bancă
contravaloarea
exporturilor,
creditele de export 103
presupun
recuperarea parţială
 pe baza cesiunii creanţelor în valuta deţinută de
aceştia asupra unor parteneri externi.
Creditul de scont are în vedere ansamblul
titlurilor de creanţă ce însoţesc vânzarea pe credit la
export: cambie, bilet la ordin, acreditive etc.
Creditul de accept constă în încheierea unui
contract de export de către o companie, urmând ca
apoi exportatorul în calitate de trăgător şi beneficiar
să solicite o cambie băncii sale.

II. Creditarea pe termen mediu şi lung

În cazul exporturilor de mare valoare, a exporturilor complexe, ca si a unor

forme de cooperare industrială, se apelează la tehnicile de creditare pe termen
mediu si lung. Aceste tehnici de creditare permit mobilizarea de pe pieţele
financiare internaţionale prin intermediul unor mecanisme specifice a unui volum
important de fonduri cu implicarea unui număr mare de intermediari financiare
(bănci comerciale, instituţii financiare specializate publice sau private). Creditarea
pe termen mediu şi lung în comerţul exterior se realizează în principal prin
operaţiuni de creditare complexe: credite externe de pe euro-pieţe (eurocredite),
credite sindicalizate, credite paralele, credite back - to - back, creditul furnizor,
creditul cumpărător etc.

- Eurocreditele sunt creditele obţinute de pe piaţa financiară internaţională

denominate în altă monedă decât cea a ţării de emisiune (de exemplu denominate
în dolari şi acordate de un consorţiu de bănci europene).
- Creditul sindicalizat este o altă tehnică de finanţare internaţională pe
termen mediu şi lung, frecvent utilizată în comerciale internaţionale. Şi această
tehnică presupune contactarea unei bănci puternice care va constitui un grup de
management format dintr-un număr de bănci de renume. Spre deosebire de
eurocreditare, în cazul creditului sindicalizat responsabilitatea pentru întreaga
operaţiune şi-o asumă grupul de management. În plus banca lider şi grupul de
management vor subscrie pentru mai mult de jumătate din masa totală a
creditului (maxim 60 %).
- Creditele paralele sunt o consecinţă a intensificării tranzacţiilor
comerciale şi internaţionale din ultimele decenii. Mecanismul unor asemenea
credite este relativ simplu: să presupunem cazul unei companii americane A cu o
filială în Marea Britanie şi o companie britanică B cu o filială în Statele Unite.
Filiala companiei britanice are de achiziţionat un echipament de pe piaţa
americană pentru care are de plătit o sumă în dolari, filiala companiei americane
are de plătit o sumă echivalentă în lire furnizorilor săi. Între companiile A şi B se
va încheia un contract de credit paralel, prin care firma americană va credita în
dolari filiala firmei britanice şi firma britanică va credita în lire filiala firmei
americane. Ambele credite vor rula în paralel în aceleaşi condiţii şi pentru sume
echivalente, fiind purtătoare de dobânzi. Dobânzile la cele două credite se vor
negocia direct între cei doi parteneri, rolul acestora fiind de a acoperi modificarea
în timp a cursului de schimb dolar / liră.
- Creditele „back to back” au la bază un principiu asemănător creditelor
paralele. Firma americană A se poate împrumuta mai bine în dolari de pe piaţa
financiară locală decât o poate face firma britanică în timp ce aceasta se poate
împrumuta mai bine în lire sterline. Pentru a finanţa în condiţii mai avantajoase
filialele lor, firmele în cauză se adresează băncilor locale, obţinând credite de

104
valoare echivalentă şi în aceleaşi condiţii de creditare (aceleaşi termene şi acelaşi
tip de rambursare).
- Creditul furnizor este un credit acordat direct furnizorului (exportatorului)
de către o bancă sau de o instituţie financiară specializată. Practic, după încheierea
contractului de import / export, exportatorul va livra marfa şi va amâna plata
acesteia pe o perioadă determinată de timp, oferind astfel un credit în marfă
importatorului.
- Creditul cumpărător se acordă de către o bacă din ţara exportatorului
direct importatorului, prin intermediul unui mecanism specific. Odată încheiat
contractul de import - export, importatorul se va adresa unei bănci de renume din
ţara sa şi va solicita pe cheltuiala sa o scrisoare de garanţie bancară. Odată
obţinută aceasta, importatorul poate plăti un avans de până la 15 % din
contravaloarea importurilor efectuate, avansul fiind plătit exportatorului. Pentru
restul sumei, importatorul va fi creditat de o bancă din ţara exportatorului, care
acordă creditul cumpărător şi îl plăteşte pe loc pe exportator pentru suma rămasă.
- Creditul furnizor este acordat pe baza contractului de export / import, a
contractului de credit şi a poliţei de asigurare a creditului, la creditul cumpărător
fiind nevoie în plus şi de o scrisoare de garanţie bancară. Exportatorul are o mai
mare liberate de mişcare în cazul creditului furnizor în timp ce importatorul este
mai liber în cazul finanţării printr-un credit cumpărător. Exportatorul îşi asumă o
parte mai mare din costurile şi riscurile finanţării la creditul furnizor.

III. Tehnici speciale de creditare (finanţare)

- Leasingul este o metodă de finanţare pe termen mediu şi lung care

presupune închirierea realizată de societăţi financiare specializate, a unor bunuri
de echipament către beneficiari care nu dispun de fonduri proprii sau nu pot (sau
nu doresc) să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora. Operaţiunile
de leasing internaţional pot fi realizate direct prin încheierea unui contract între
firma producătoare a echipamentului şi beneficiar sau indirect prin preluarea
funcţiei de creditare de către societăţi de leasing care apar ca intermediari.

 leasing direct (când închirierea se realizează direct de

producător)
 leasing indirect (cu implicarea unei societăţi de leasing)
 leasing brut (când societatea de leasing suportă şi
cheltuielile de întreţinere şi reparaţii)
 leasing net (când compania de leasing nu include în
Tipuri de
taxă şi cheltuielile de întreţinere şi reparaţii)
contracte de
 leasing financiar (chiria de leasing este astfel stabilită
leasing
încât la sfârşitul perioadei de închiriere să fie recuperată
integral valoarea bunului închiriat)
 leasing experimental (bunurile sunt închiriate în condiţii
avantajoase pentru a experimenta produsul pe piaţă nouă)
 lease-back (beneficiarul vinde un bun de echipament
unei societăţi de leasing şi apoi îl închiriază de la aceasta)
etc.

105
  existenţa a două contracte pentru aceeaşi
operaţiune: se referă la faptul că există un contract
Două de vânzare - cumpărare între producător şi
trăsături societatea de leasing, contract însoţit de un altul,
esenţiale de locaţiune, încheiat între societatea de leasing şi
caracterizează beneficiar.
leasingul:
 posibilitatea triplei opţiuni: se materializează
prin cele trei opţiuni pe care le are beneficiarul la
sfârşitul perioadei de închiriere: prelungirea
contractului, abandonarea lui sau cumpărarea
bunului la valoarea lui reziduală.

beneficiarul poate exploata un bun de echipament

la un cost mai mic decât achiziţionarea acestuia sau decât
cumpărarea acestuia pe credit, beneficiază de consultanţă,
service şi reparaţii, are la dispoziţie trei opţiuni la
încheierea contractului, are posibilitate să achiziţioneze
Avantajele tehnologie de ultimă oră, deschide posibilitatea de acces la
celor implicaţi anumite utilaje sau echipamente care fie că nu le sunt
în această necesare decât sporadic, fie sunt supuse restricţiilor de
operaţiune licenţă, nu este supus riscurilor provocate de uzura morala a
sunt evidente: utilajelor folosite;
societatea de leasing câştigă din chiria percepută
beneficiarului (aceasta poate fi mai mare decât rata
dobânzii oferită de bănci), nu necesită un personal numeros
si nici o baza materiala importanta (clădiri, depozite);
producătorul are posibilitatea vânzării unui bun de
echipament de valoare mare cu încasarea imediată a
contravalorii acestuia, să intre pe noi pieţe.

- Forfetarea este o formă din ce în ce mai întâlnită de finanţare pe termen

mediu. Aceasta presupune achiziţionarea de către o bancă, forfetarul, a unei serii
de creanţe provenite de pe urma operaţiunilor de comerţ exterior. Aceste creanţe
sunt deseori avalizate sau garantate de banca importatorului. Creanţele sunt
vândute cu discount de către exportator băncii forfetare. Banca plăteşte imediat
exportatorului, permiţându-i acestuia să-şi finanţeze producţia de bunuri pentru
export, şi permiţându-i importatorului să plătească mai târziu.

Observaţie: Diferenţa dintre forfetare şi scontare constă în: în cazul

forfetării banca preia şi riscul de neplată (la scontare beneficiarul rămâne
solidar faţă de banca de scont pentru neplata efectelor scontate), forfetarea se
realizează de către instituţii specializate (scontarea se face de către băncile
comerciale), costul forfetării este mai mare (riscurile preluate de instituţia
forfetară sunt mai mari), scadenţa în cazul forfetării este mai mare, refinanţarea
instituţiilor forfetare se face direct de pe piaţa financiară internaţională (şi nu de
la banca Centrală sau de pe piaţa monetară locală cum fac băncile de scont).

- Factoringul este o tehnică de finanţare pusă iniţial în practică în ţările

anglo-saxone, utilizată pentru a asigura finanţarea creanţelor interne. Mecanismul

106
factoringului este relativ simplu. Exportatorul cedează, contra plăţii, totalitatea
creanţelor sale de pe urma exportului, unui factor ( o bancă sau, mai general, o
instituţie financiară specializată). Factorul acoperă aceste creanţe, preia asupra sa
riscul de neplată şi plăteşte echivalentul creanţelor. Creanţele privesc vânzări ale
căror termen de plată nu depăşeşte 180 de zile.

Factoringul există în prezent în două variante:

factoring cu factoring cu
plată în avans plată la

se simplifică gestiunea trezoreriei a aderentului

(beneficiar),
aderentul nu mai este expus riscului de neplată
Avantaje factoringul suprimă problemele create de
gestiunea administrativă şi contabilă a creanţelor
factoringul îi ameliorează bilanţul contabil prin
reducerea creanţelor.

Costul factoringului este relativ ridicat şi conţine

două elemente: un comision de factoring, ad valorem,
Dezavantaje calculat pe totalul creanţelor transferate, reprezentând
între 0.5 şi 2.5%, şi un comision de finanţare calculat
prorata temporis, în funcţie de ratele dobânzii.

Observaţie: Diferenţa dintre factoring şi forfetare (ambele credite bazate

pe cesiune de creanţă) constă în faptul că în cazul factoringului sunt cesionate
documente comerciale (facturi, contracte) în timp ce în cazul forfetării sunt
cedate mai mult documente financiare (cambii, acreditive, incasoo documentare).
În plus, factoringul presupune o relaţie pe o periodă mai îndalungată între factor
şi beneficiar decât forfetarea şi instituţia de facrtoring oferă mai multe servicii
financiare decât oferă instituţia de forfetare (consultanţă, gestionarea contului
clienţi, a trezoreriei, expertiză financiar - contabilă).

De reţinut: Contractul de factoring se caracterizează şi prin faptul ca,

alături de operaţia de credit, factorul furnizează aderenţilor săi o gamă largă de
servicii ca, de pildă, o selecţionare a clienţilor (cumpărători sau beneficiari ai
serviciilor furnizate), punerea la dispoziţia aderenţilor a unor metode moderne de
gestiune şi contabilitate, efectuarea unor studii de piaţă, procurarea de informaţii
comerciale, servicii juridice, etc. În acelaşi timp, specialiştii societăţii de factoring
pot participa efectiv în procesul de negociere a contractelor de export astfel încât
aderentul poate prezenta partenerilor externi o ofertă de export mai competitivă,
ceea ce se traduce prin asigurarea finanţării imediate a tranzacţiei de export.

107
TEST DE AUTOEVALUARE 2
1. Care sunt principalele forme de creditare pe termen utilizate pe pieţele
financiare internaţionale ?
2. Care este diferenţa dintre factoring şi forfetare ?
3. Creditele pe termen scurt cu dobândă fixă îmbracă următoarele forme:
a) avansul prin cesiunea de creanţă
b) creditul de scont
c) creditele lombard
d) creditul de accept
e) avansuri în lei
4. Din categoria tehnicilor speciale de creditare fac parte:
a) liniile de credit
b) factoringul
c) creditul furnizor
d) creditul sindicalizat
e) creditul de scont

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 2 se

regăsesc în Unitatea de învăţare 9, pg. 101-108. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

Termeni cheie
- Creditul cu termen
- Creditul roll-over
- Credite paralele
- Creditul cumpărător
- Creditul furnizor
- Factoringul
- Leasingul
- Forfetare

 Bibliografia unității de învățare 9:

 De Grauwe P., La monnaie internationale, theories et perspectives, De
Boeck Universite, 1999
 Păun C., Aspecte financiare ale relaţiilor economice internaţionale,
Editura Luceafărul, 2003

108
Unitatea de învăţare X

GLOBALIZAREA PIEŢELOR FINANCIARE

Cuprins :
 Globalizarea pieţelor financiare: perspectivă istoric
 Factorii ce influenţează globalizarea pieţelor financiare internaţionale
 Efectele fenomenului de globalizare financiara asupra economiilor naţionale
 Impactul globalizării asupra eficienţei şi stabilităţii sistemelor financiare

Obiectivele temei:
 cunoaşterea conceptului de piaţă şi a funcţiilor pe care aceasta le
îndeplineşte
 cunoaşterea conţinutului şi funcţiilor concurenţei
 evidenţierea principalelor tipuri de piaţă în funcţie de caracteristicile
concurenţei specifice fiecăruia dintre acestea

 Durata medie de parcurgere a unității de învățare: 2 ore

10.1. Globalizarea pieţelor financiare: perspectivă istorică

Deşi prezentată ca un fenomen specific sfârşitului de secol sau mileniu,

globalizarea nu este lipsită de o lungă istorie. Ea reprezintă consecinţa aproape
naturală a cursului tot mai accelerat imprimat istoriei, dacă nu de Renaştere, atunci
cel puţin de prima Revoluţie Industrială. Aşadar se poate spune că globalizarea este
un fenomen ce durează de secole. Adeseori se consideră că globalizarea activităţii
economice şi problemele de guvernare pe care le ridică au apărut abia după cel de-al
doilea război mondial, cu precădere în timpul anilor 60. Perioada după 1960 a
cunoscut pe de o parte, apariţia activităţii companiilor multinaţionale şi, pe de altă
parte, dezvoltarea rapidă a comerţului internaţional.
Ulterior, o dată cu colapsul regimului cursului de schimb semi-fix Bretton
Woods, între 1971 şi 1973, au început foarte serios expansiunea investiţiilor
internaţionale în titluri de valoare şi împrumuturile bancare, în timp ce capitalurile, şi
în special pieţele monetare erau în curs accelerat de internaţionalizare, contribuind la
creşterea complexităţii relaţiilor economice internaţionale şi anunţând ceea ce adesea
se consideră a fi autentica globalizare a unei economii mondiale integrate şi
interdependente.

109
 Evolutia evolutiile timpurii ale activitatii financiare la
globalizarii nivel global
financiare poate evolutiile din perioada clasica a etalonului-aur
fi impartita in evolutiile din anii interbelici
mai multe etape: evolutiile globalizarii financiare
contemporane.

 Evoluţiile timpurii ale activităţii financiare la

nivel global sunt întâlnite încă din secolul al XII-lea,
cand comerţul transcontinental cu mărfuri a utilizat
drept contrapartida metale pretioase, devenite valută
forte.

 Sistemul organizat al finanţelor internaţionale

va aparea în secolul al XIV-lea, cand unele bănci
comerciale florentine au început să dezvolte legături
multinaţionale de tipul "operaţiunilor externe" şi al
"acordurilor reciproce" cu băncile străine.

 Instituirea la nivel internaţional a primelor

Evoluţiile forme de organizare a creditului se va realiza, în linii
timpurii ale mari, începând cu secolul al XVI-lea, când bursa de la
activităţii Anvers va concentra un număr din ce în ce mai mare de
financiare la operatori financiari străini.
nivel global
 Activitatea financiară internaţionala se va
transfera, începând cu secolele XVII-XVIII la
Amsterdam şi Londra, odată cu dezvoltarea economiei
olandeze şi a celei britanice.

 Amplificarea volumului tranzacţiilor financiare

şi sporirea cererii de servicii financiare internaţionale
va conduce în secolul al XVIII-lea la diversificarea
pieţelor şi la apariţia pieţelor futures în marile centre
Amsterdam şi Londra, care deserveau comerţul nord-
european şi ofereau şi finanţări interne.

 Pieţele din Amsterdam şi Londra vor cunoaşte

de-a lungul secolului al XVIII-lea o dezvoltare
puternică, acestea devenind şi principalii creditori
pentru ţările europene.

110
 Evoluţiile din perioada clasică a etalonului-aur (perioada
1870-1914) sunt marcate de ascensiunea puternica a
Londrei ca principala piata financiara internationala, proces
stimulat de pozitia dominanta a Angliei in comertul mondial
si de succesele revolutiei industriale din aceasta tara.

Începand cu anul 1870 si pana la primul razboi mondial a

functionat etalonul aur-moneda ("etalonul aur-clasic"),
caracterizat prin asigurarea convertibilitatii bancnotelor
nationale in aur si pe folosirea libera a aurului in platile
internationale.

Daca in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea investitiile

externe erau directionate in mare masura catre tarile
europene, incepand cu secolul urmator acestea vor dobandi
o dimensiune interregionala sau intercontinentala.

Evoluţiile Investitiile externe britanice s-au orientat cu precadere spre

din perioada tarile exportatoare de produse primare si in proiecte de
clasică a finantare a infrastructurii. Investitiile franceze si cele
etalonului- germane s-au orientat cu precadere spre finantarea
aur deficitelor bugetare ale altor tari.

Pietele europene pentru obligatiuni internationale au

dobandit o dimensiune globala mai accentuata, in special
piata Londrei.

Din anul 1870 si pana in anul 1941, Londra si-a mentinut

pozitia de principal centru financiar al lumii, urmata de
Paris, cele doua piete fiind singurele piete financiare pe care
valoarea titlurilor straine tranzactionate era mai mare decat
valoarea titlurilor interne. Pe locurile secundare din Europa

Si activitatea bancara internationala a cunoscut evolutii

spectaculoase in aceasta perioada.

Mai mult, bancile europene si-au extins activitatea pana in

China, interconectarea dintre principalele piete financiare
fiind favorizata de instalarea cablurilor telegrafice
intercontinentale.

111
 În anii interbelici, in mod firesc, fluxurile
de capital au fost mai putin intense si au
cunoscut un proces de concentrare din punct de
vedere geografic.

Cel mai mare detinator de active

financiare in strainatate a fost in continuare
Marea Britanie, desi fata de perioada anterioara
primului razboi mondial valoarea acestora se
redusese aproape la jumatate. In perioada
urmatoare, pozitia acestei tari va fi subminata de
SUA, care va deveni principala sursa a cresterii
volumului de investitii externe.

In structura pe zone geografice a

investitiilor straine se vor produce, de
asemenea, modificari importante: investitiile
franceze peste hotare se vor reduce dramatic si
va spori volumul exporturilor de capital ale
Belgiei, Canadei, Suediei si Elvetiei, ca urmare
a procesului de lichidare, dupa primul razboi
Evoluţiile din mondial, a posesiunilor germane peste hotare.
perioada clasică a
etalonului-aur De asemenea, investitiile externe ale
Japoniei in China vor cunoaste un ritm de
crestere sustinut, volumul acestora atingand in
preajma celui de-al doilea razboi mondial o
valoare de peste 1 miliard de dolari.

Criza economica si financiara din anii '30

va avea consecinte catastrofale asupra acestui
fenomen. Politica americana de majorare a ratei
dobanzilor in vederea combaterii tendintelor
speculative de pe Wall Street a condus la
scaderea considerabila a fluxurilor externe de
capital ale SUA (date fiind perspectivele reduse
ale profitabilitatii externe a acestor fluxuri) si la
manifestarea unui fenomen deflationist de
amploare in tarile debitoare, nevoite sa faca fata
iesirilor masive de capitaluri externe.

Etalonul aur va deveni complet

nefunctional, iar instaurarea unei noi ordini
financiare internationale va deveni imperios
necesara.

112
 Evoluţia globalizării contemporane

Sistemul monetar internaţional instituit la Bretton-Woods a apărut ca urmare a

evoluţiilor negative ale relaţiilor dintre ţările lumii (schimburi comerciale, mişcări de
capital, investiţii etc.) şi a nevoii instituirii unor reglementari la nivel internaţional
menite să asigure cooperarea monetară internaţională.

Cele trei funcţii principale ale sistemului monetar internaţional au fost

următoarele:

de ajustare a
de furnizare de balanţelor de
de asigurare lichidităţi plăţi externe în
a schimbului internaţionale condiţiile
şi circulaţiei necesare înregistrării
monedelor derulării unor
tranzacţiilor

Acest sistem va conferi monedei americane rolul

de principala monedă internaţională, iar Statelor Unite
ale Americii rolul de principal creditor al lumii.

Volumul cel mai important al tranzactiilor

internaţionale se va realiza în dolari americani, în timp
ce moneda Marii Britanii va avea un rol din ce în ce mai
Caracteristici redus.
ale SMI
În perioada anilor 1950-1960, intensitatea
fluxurilor financiare internaţionale a cunoscut un nivel
redus, datorită existenţei unui control naţional asupra
capitalului, iar acest lucru va avea ca efect amplificarea
divergenţei ratelor dobânzii la nivel naţional.

Controlul naţional asupra capitalurilor a condus

la separarea pieţelor valutare de pieţele monetare interne
şi a asigurat autorităţilor monetare naţionale un grad
ridicat de autonomie.

Începând cu anii '60, însă, amplificarea fluxurilor financiare internationale va

contribui în mod direct la subminarea pilonilor pe care se sprijinea sistemul monetar
internaţional.

113
 Expansiunea formidabilă a acestor fluxuri după anii '70 s-a datorat schimbărilor
majore din această perioadă: apariţia pieţei eurovalutelor, sistarea convertibilităţii
oficiale în aur a monedei americane şi declanşarea celor două şocuri petroliere.
Trecerea, începând cu anul 1973, de la cursurile fixe (determinate în mod
administrativ de către băncile centrale naţionale) la cursurile valutare flotante va
reprezenta trecerea la un nou mod de determinare a valorii valutelor, bazat pe cererea
şi oferta mondială pentru o anumită valută.

Din acest moment, dereglementările apărute pe pieţele financiare naţionale vor

încuraja puternic expansiunea fluxurilor şi a reţelelor financiare globale. Şi fluxurile
financiare private vor începe să cunoască din acest moment o diversificare continuă,
incluzând în structura următoarele componente: investiţiile externe directe,
împrumuturile bancare internaţionale, emisiunea de obligaţiuni internaţionale,
emisiunea de acţiuni internaţionale, instrumentele financiare derivate şi tranzacţiile în
valute.

De reţinut: În ceea ce priveşte evoluţia sistemului financiar global din ultimele

decenii, se poate constata o modificare majoră. Daca până în anii '90 accesul la
sistemul internaţional al finanţelor al ţărilor în curs de dezvoltare şi al economiilor
emergente se limita la asistenţă, investiţii externe directe şi, uneori, la împrumuturi
bancare, din acest moment, pieţele financiare interne ale acestor ţări s-au deschis în
faţa investitorilor internaţionali, ţările respective beneficiind astfel de afluxuri
financiare considerabile. Cea mai mare proporţie a acestor fluxuri financiare s-a
îndreptat spre economiile în tranziţie din fostele ţări comuniste, în timp ce ţările cele
mai sărace din lume au rămas la periferia sistemului, fiind dependente de fluxurile
oficiale de asistenţa internaţională.

10.2.Factorii ce influenţează globalizarea pieţelor financiare internaţionale

Liberalizarea si dereglementarea

Henri Bourguinant işi propune să caracterizeze marile evoluţii care au afectat

pieţele de capital plecând de la regula celor “3D”:

dezintermediere decompartimentare dereglementare

Dezintermedierea corespunde dezvoltării finanţării directe şi

reculului economiei de îndatorare. Decât să se îndatoreze la bănci firmele
preferă să se finanţeze direct de pe piaţă (reducând astfel costurile de
intermediere).

Decompartimentarea corespunde creării unor punţi

între piaţa financiară (finanţarea pe termen lung) şi
piaţa monetară (finanţarea pe termen scurt).
Decompartimentarea
Decompartimentarea se traduce de asemenea printr-o
despecializare bancară.

114
 În sfârşit, decompartimentarea este rezultatul
deschiderii spre exterior a pieţelor naţionale.

Dereglementarea

Reglementarea:
-directă: este cea care limitează capacitatea
instituţiilor financiare de a opera pe piaţă (prin limitarea
creditului, rate administrate ale dobânzii, reguli relative
Există trei mari cu privire la plasamente şi împrumuturi);
categorii de -prudenţială: cea care supraveghează
reglementări: solvabilitatea băncilor (definirea proporţiei de fonduri
proprii)
-structurală: cea care limitează câmpul de
acţiune a instituţiilor financiare sau care le limitează
accesul la piaţa financiară (autorizaţii de desfăşurare a
activităţii, reglementarea participaţiilor crescute,
restricţii la intrarea pe pieţele interioare).

Dereglementarea: nu a atins doar domeniul finanţelor, ci şi alte servicii ca

transporturile şi telecomunicaţiile. Ea constă în suprimarea interferenţelor
administrative de pe piaţă şi eliminarea obstacolelor ce frânează concurenţa între
agenţii economici. Dereglementarea financiară îşi are sursa în SUA în 1975
(eliminarea curtajelor administrate) şi apoi în 1980, odată cu eliminarea
regulamentului Q ce fixa ratele creditoare ale băncilor.

- de nevoile importante de finanţare (în special ale

administraţiei publice);
- de dorinţa de a creşte concurenţa, cu scopul de a
Dereglementarea reduce costul obţinerii capitalului;
este legată de: - de necesitatea deschiderii pieţelor naţionale şi pentru
nonrezidenţi;
- de dezvoltarea unei economii financiare paralele şi
nereglementate la nivel internaţional (piaţa
eurodevizelor).

Re-reglementarea. Pericolul unei dereglementări prea accentuate rezidă în

riscul de faliment al intermediarilor financiari cei mai fragili şi în creşterea
instabilităţii pieţelor. După această dereglementare din cursul anilor 1980, puterile
publice au fost nevoite să impună, la începutul anilor 1990 o re-reglementare de
natură prudenţială. Aceasta este armonizată la nivel european şi internaţional.
Din anul 1988, instituţiile bancare sunt obligate să respecte o normă stabilită
de Comitetul Central de la Basel pentru control bancar (instituţie ce regrupează
guvernatorii băncii centrale din cele mai industrializate zece ţări din lume). Este
indicele Cooke ce impune băncilor să dispună în permanenţă de minimum 8% din
angajamentele lor sub formă de fonduri proprii. Dar eficienţa ei este reprobabilă
deoarece în bilanţurile băncilor nu sunt evidenţiate poziţiile deschise de dealeri iar

115
riscul lor va trebui să fie apreciat de către bănci care poate fi eronat iar în cazul unui
crash nevoia de lichidităţi nu poate fi acoperită.
În anul 1995,o nouă reglementare a fost adoptată (directiva cu privire la
“adecvarea fondurilor proprii”); ea vizează acoperirea nu numai a riscurilor de
contrapartidă ci şi riscurilor de piaţă. Băncile trebuie să dispună de acum înainte de
fonduri proprii echivalente cu valoarea cea mai ridicată fie pierderea potenţială pe
piaţă din ziua ce precede calculul, fie media pierderilor potenţiale din cele 60 de zile
precedente, medie ce se înmulţeşte cu 3. La acest factor de multiplicare, băncile
trebuie să adauge un coeficient complementar între 0 şi 1%, care depinde direct de
fiabilitatea modelului matematic folosit de cele în evaluarea propriilor riscuri. Aşadar,
în cazul cel mai nefavorabil, o bancă trebuie să posede rezerve în capital de 4 ori mai
mari decât suma riscurilor sale de piaţă. Dar toate aceste calcule sunt făcute cu
ajutorul tehnologiei high-tech care este departe de a fi perfectă.

Progresul tehnologic

Progresul tehnologic a fost unul din factorii care au erodat restricţiile

regulatorii asupra diferiţilor intermediari financiari şi au contribuit semnificativ la
liberalizarea financiară.

În plus, colectarea, procesarea şi transferul informaţiei, critică pentru o piaţă

eficientă, se îmbunătăţesc continuu şi într-un ritm surprinzător de ridicat.

Progresul în domeniul telecomunicaţiilor, transmisiilor ultra-rapide de date,

sistemelor interactive, cuplat cu îmbunătăţirile tehnice şi operaţionale, continuă să
faciliteze diseminarea şi procesarea informaţiei la nivel global.

Titrizarea fluxurilor de capital

Dintotdeauna au existat în economie două modalităţi de a potrivi ofertanţii de

fonduri cu solicitanţii.

Prima a fost prin intermediul băncilor, în timp ce a doua a fost prin intermediul
pieţelor – prin schimbul de valori mobiliare.

Până de curând, intermedierea prin bănci a fost principala opţiune, sistemul al

doilea fiind utilizat în principal pentru valori mobiliare guvernamentale sau
corporatiste extrem de căutate.

TEST DE AUTOEVALUARE 1
1. Care sunt caracteristicile globalizării contemporane?
2. În ce constă fenomenul de dereglementare?
3. Regula 3D înseamnă:
a. Dezintermediere, decompartimentare, dereglementare;
b. Dezintermediere, deconcentrare, dereglementare;
c. Deconcentrare, dereglementare, diversificare;
d. Decompartimentare, dezintermediere, deconcentrare;
e. Diversificare, dezintermediere, decompartimentare.

116
 4. Din categoria reglementărilor fac parte:
a. Reglementarea directă;
b. Reglementarea indirectă;
c. Reglementarea structurată;
d. Regelemntarea structurală;
e. Regelementarea pieţei acţiunilor.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 1 se regăsesc

în Unitatea de învăţare 10, pg. 109-116. Pentru exerciţiile de tip grilă, rezolvarea se
regăseşte la sfârşitul manualului.

10.3.Efectele fenomenului de globalizare financiara asupra economiilor

naţionale

Efectele actuale ale fenomenului de globalizare financiara asupra economiilor

nationale pot fi grupate in trei categorii, si anume: efecte decizionale asupra politicii
macroeconomice si a politicii cursului de schimb, efecte institutionale si
distributionale (statul bunastarii) si efecte structurale (riscul sistemic si schimbarea
balantei puterii financiare).

a) Efectele decizionale asupra politicii macroeconomice

constau in fortarea guvernelor de a adopta politici
macroeconomice prudente, bazate pe rate scazute ale
inflatiei si pe o disciplina fiscala si monetara ferma.
Efectele decizionale asupra politicii cursului de schimb
constau in faptul ca o tara debitoare nu poate sa mentina pe
termen lung un curs de schimb supraevaluat al monedei
nationale, daca acesta este nesustenabil;

b) Efectele institutionale si distributionale (statul

bunastarii) sunt invocate de cei care se opun fenomenului
de globalizare care conduce, in opinia lor, la afectarea
intereselor beneficiarilor statului bunastarii sociale
Efectele (organizatiile muncitoresti, angajatii din sectorul public,
fenomenului alte grupuri de stanga).
de globalizare In opinia acestora, globalizarea forteaza guvernele sa
promoveze politici financiare si monetare restrictive,
bazate inclusiv pe privatizarea sectorului public si pe
dereglementarea pietei muncii, iar astfel de politici conduc
inevitabil la cresterea gradului de expunere a acestor
categorii sociale, la pierderea protectiei din partea statului;

c) Efectele structurale (riscul sistemic si schimbarea

balantei puterii financiare) vizeaza riscurile pe care piata

117
 financiara globala le poate induce sistemelor financiare
nationale. Bursele nationale de valori sunt cele mai afectate
de iesirea rapida a capitalurilor straine speculative pe
termen scurt, iar acest lucru poate conduce la declansarea
in lant a unor crize financiare de proportii la nivelul
economiilor nationale. In acest context, evolutia sistemului
financiar global ridica semne de intrebare serioase in ceea
ce priveste natura puterii de stat, autonomia si suveranitatea
nationala.

10.4.Impactul globalizării asupra eficienţei şi stabilităţii sistemelor

financiare

O primă consecinţă a procesului de globalizare se

concretizează în îmbunătăţirea eficienţei macroeconomice a
sistemelor financiare.
Consecinţele
fenomenului
O a doua consecinţă a procesului de globalizare se reflectă în
de
crearea unui nou cadru legislativ privind conducerea politicii
globalizare
monetare.

A treia consecinţă a procesului de globalizare se constituie în

definirea noilor riscuri ce pot afecta stabilitatea pieţelor
financiare.

În acest context general privind internaţionalizarea şi globalizarea pieţelor

financiare, autorităţile publice trebuie să satisfacă noi cerinţe:

rezolvarea crizelor mai sus menţionate a demonstrat

abilitatea autorităţilor monetare internaţionale de a se angaja
în coordonarea acţiunilor de politică monetară, astfel încât
efectele crizelor să fie atenuate într-un timp cât mai scurt;

Cerinţe expansiunea pieţelor de obligaţiuni şi ale produselor

derivate şi scurtarea duratei pentru operaţiunile de finanţare
interbancară conduc la cerinţe privind implicarea activă şi a
sectorului privat în rezolvarea anumitor situaţii de criză;

procesul de continuă expansiune şi creştere a

complexităţii instituţiilor financiare va determina acordarea
unei mai mari atenţii acestui fenomen de către autorităţile cu
atribuţii de supervizare.

În concluzie, recurenţa crizelor financiare, apariţia distorsiunilor pe anumite

pieţe şi noile cerinţe la care trebuie să facă faţă autorităţile cu atribuţii de
118
supervizare sunt factori care au făcut ca unii analişti să se întrebe dacă nu cumva
instabilitatea este preţul plătit pentru expansiunea procesului de internaţionalizare şi
globalizare. Răspunsul este dat de către autorităţile naţionale şi internaţionale cu
atribuţii în acest domeniu, care prin promovarea unor politici monetare şi
prudenţiale eficiente au reuşit să asigure eficienţa şi stabilitatea structurilor
financiare componente ale pieţei financiare mondiale.

TEST DE AUTOEVALUARE 2
1. Care sunt efectele globalizării financiare asupra economiilor naţionale?

2. Care este impactul globalizării financiare asupra eficienţei şi stabilităţii

sistemelor financiare.
3. Efectele fenomenului de globalizare financiara asupra economiilor
nationale pot fi grupate in:
a) principale si secundare
b) efecte decizionale si efecte structurale
c) efecte majore si efecte minore
d) efecte institutionale si distributionale
e) efecte dirijate si efecte aleatorii
4. Efectele structurale (riscul sistemic şi schimbarea balanţei puterii
financiare):
a. Constau în faptul că o ţară debitoare nu poate să menţină pe termen lung un
curs de schimb supraevaluat al monedei naţionale, dacă acesta nu este
sustenibil;
b. Vizează riscurile pe care piaţa financiară globală le poate induce sistemelor
financiare naţionale;
c. Constau în forfetarea guvernelor de a adopta politici macroeconomice
prudente;
d. Se bazează pe rate scăzute ale inflaţiei;
e. Se bazează pe o disciplină fiscală şi monetară fermă.

Răspunsurile la toate exemplele testului de autoevaluare 2 se

regăsesc în Unitatea de învăţare 10, pg. 109-119. Pentru exerciţiile de tip grilă,
rezolvarea se regăseşte la sfârşitul manualului.

Termeni cheie
- Liberalizarea
- Dereglementarea
- Dezintermediere
- Decompartimentare
- Titrizarea fluxurilor de capital
- Progresul tehnologic

119
 Bibliografia unității de învățare 10:
 Bourguinant H., Finanţe Internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,
1992
 Dornescu V., Globalizarea financiară şi efectele acesteia, Flacăra Iaşului,
16.10.2008
 Eichengreen B., “Globalizing Capital. A History of the international
Monetary System”, Princeton, Princeton University Press, 1996
 Opriţescu M., coordinator, Pieţe de capital, Editura Universitaria,
Craiova, 2002
 Păun C., Aspecte financiare ale relaţiilor economice internaţionale,
Editura Luceafărul, 2003
 Soros G., Despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2000

120
Răspunsuri pentru testele de autoevaluare:
Unitatea 1
Testul 1
3. b), e)
4. d), e)
Testul 2
3. b), e)
4. a), e)
Testul 3
3. d)
4. b), d)

Unitatea 2
Test 1
4. b), e)
Test 2
4. d)
Unitatea 3
Testul 1
3. b), e)
4. c)
Testul 2
3. c), e)
4. b), d)
Unitatea 4
Testul 1
3. c), e)
4. b),d)
Testul 2
4. b), e)
Testul 3
3. c), d)
4. a), c)

Unitatea 5
Testul 1
3. c),d)
4. d), e)
Testul 2
3. b), d)

121
4. d), e)
Unitatea 6
Testul 1
3. b), e)
4. c), d)
Testul 2
3. c), d)
4. a), c)
Unitatea 7
Testul 1
3. b)
4. d)
Testul 2
3. c), e)
4. c), d)
Unitatea 8
Testul 1
3. a), c)
4. a), c)
Unitatea 9
Testul 1
4. a), b)
Testul 2
4. b)
Unitatea 10
Testul 1
3. a)
4. a), d)
Testul 2
3. b),d)
4. b)

122