Tema 3.

Valutele si cursul valutar

1. Valutele şi monedele internaţionale: concept, forme, convertibilitate.
2. Cursul valutar: concept, conţinut valoric.Paritate monetară, tipuri de curs valutar, funcţiile.
3. Factorii determinanţi a evoluţiei cursului valutar.
4. Tehnici de stabilire a cursului valutar
5. Metode de prognozare a cursului valutar.

3.1. Valutele şi monedele internaţionale: concept, forme, convertibilitate.

Utilizarea cu precădere a unor bani naţionali face necesară o cunoaştere permanentă a factorilor economici şi
monetari din economia emitentă, a influrnţelor de pe piaţa internaţională; de asemenea, circulaţia exclusivă a semnelor
băneşti inpune o corelaţie permanentă cu sutuaţia prezentă şi viitoare a etalonului monetar, care defineşte unităţile
monetare în cauză. Toate aceste aspecte dau un conţinut deosebit de complex fenomenului falutar actual.
În cadrul REI apare necesitatea existenţei unor mijloace de plată care să fie recunoscute de partenerii
schimburilor, tranzacţiilor comerciale.
Operaţiunile şi tranzacţiile multiple ce se nasc între persoane fizice şi juridice, aparţinînd unor ţări diferite, ca
şi cele internaţionale, propriu-zise, dau naştere la încasări şi plăţi, la creanţe şi datorii. Lichidarea acestora se poate
realiza cu ajutorul mai multor mijloace şi instrumente de plată internaţionale şi anume:
 Valutele (monede naţionale) – emise de autorităţile monetare;
 Monede naţionale emise în afara ţărilor respective (eurovalute) – emise de către instituţiile bancare ce nu
aparţin ţărilor ale căror monede se emit pe piaţa internaţională;
 Monede cu caracter internaţional – DST, EURO
 Cambiile;
 Biletele la ordin;
 Cecurile;
Este de menţionat faptul că, valutele, monedele internaţionale şi compensaţiile realizează eliberarea de datorie
imediat. Ele se numesc mijloace de plată internaţională. Altele, cum sunt cambiile, biletele la ordin, cecurile,
acţiunile şi obligaţiunile exprimate în valută permit doar reglementarea temporară a modului de lichidare a unor cerinţe
internaţionale. Utilizarea lor nu are efect liberatoriu, ele fiind în esenţă titluri de credit. Ele sunt denumite generic
instrumentele de plată şi de credit internaţionale.
Valutele şi instrumentele de plată internaţionale formează, ceea ce cu un termen general poartă denumirea de
devize. Acesta ar fi sensul larg al termenului, căci în practică el se utilizează adesea cu un sens restrîns indicînd doar
instrumentele de plată pe termen scurt exprimate în valută, respectiv cambia, biletul la ordin, cecul.
Mijloacele de plată cuprind totalitatea instrumentelor monetare prin care se poate lichida o creanţă
internaţională rezultată din operaţiuni curente, din schimbul de mărfuri şi servicii, turism.
În alte studii se apreciază că mijloacele de plată internaţionale reflectă totalitatea instrumentelor
monetare emise în străinătate care pot fi folositepentru stingerea creanţelor internaţionale rezultate din diferite
operaţiuni economice, sociale, financiare.
De asemenea, se consideră că mijloacele şi instrumentele de plată externe reflectă în mod generic valutele şi
devizele ce se utilizează în vederea lichidării obligaţiilor de plată din tranzacţiile internaţionale.
Din aceste puncte de vedere se desprind trăsăturile generale ale mijloacelor de plată internaţionale şi unele
caracteristici pe care se pune accentul în fiecare studiu.
Mijloacele de plată internaţionale depind de:
 schimburile comerciale şi de cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică,
 de interesele părţilor contractante,
 de locul plăţii,
 de normele care reglementează activitatea de comerţ exterior,
 de capacitatea de paltă a debitorilor.

Prin valută se înţelege moneda naţională a unui stat deţinută de o persoană fizică sau juridică străină sau
care este utilizată în relaţiile de plăţi internaţionale.
Clasificarea valutelor după mai multe criterii:
I. Din punct de vedere al realităţii există:
 Valute efective – sub formă de monede, bancnote;
 Valute în cont – disponibilităţi în conturi bancare.
Valuta efectivă se utilizează în mod obişnuit pentru achitarea contravalorii cheltuielilor de transport, întreţinere,
etc., sumele necesare fiind procurate de la bănci sau de la ghişeele de schimb valutar.
Valuta în cont poate apărea ca disponibil la o bancă din ţara deţinătorului, importatorului, sau la o bancă dintr-o
terţă ţară. Plăţile din cont se efectueayă prin operaţiuni bancare curente: Dispoziţiile de plată, virament între conturi.
II. Din punct de vedere al stabilităţii pot fi:
valute forte – o valută care pe o perioadă mai îndelungată de timp are un curs ascendent.
valute stabile – care pe un interval de timp mai mare au un curs orizontal, fără fluctuaţii;
valute slabe – care pe un interval de timp au un curs descendent

1
III. Din punct de vedere al rolului în cadrul sistemului valutar se disting:
a) valute de rezervă – sunt instrumentele monetare selectate din rîndul valutelor obişnuite, ele trebuie să posede
un cel mai înalt grad de însuşiri care să le califice ca atare, îndeosebi securitate şi stabilitate valorică, avînd în vedere că
rezerva valutară constituie un plasament pe termen lung. Pe timpul cînd Anglia era puterea dominantă, valuta de rezervă
era lira sterlină. După declinul acestei ţări, locul ei a fost treptat luat de dolarul SUA. În cadrul sistemului valutar la
Jamaica dolarul a rămas cu statutul de valută de rezervă, însă de rînd cu dolarul, în prezent în practică sunt utilizate
Euro şi JPY.
Permisele obiective pentru care o monedă să fie declarată valută de rezervă sunt:
1. Poziţia dominantă a ţării în economia mondială;
2. O reţea dezvoltată de instituţii financiar-bancare, inclusiv peste hotare;
3. O piaţă de capital organizată, liberalizarea operaţiunilor valutare, libera convertibilitate a valutei,
drept urmare fiind utilizarea ei la extern.
Printre factorii subiectivi se poate menţiona o politică externă activă, inclusiv valutară şi creditară. În aspect
instituţional o condiţie necesară pentru a fi recunoscută moneda naţională ca valută de rezervă este introducerea ei în
circuitul mondial prin intermediul băncilor şi a instituţiilor financiar-bancare internaţionale.
Moneda naţională care a fost declarată valută de rezervă îi oferă economiei ţării emitente următoarele avantaje.
 acoperirea deficitului balanţei de plăţi externe în monedă naţională;
 întărirea poziţiilor producătorilor autohtoni în lupta de concurenţă pe piaţa mondială.
În acelaşi timp, moneda naţională avînd calitate de valută de rezervă sunt necesare de îndeplinit anumite
condiţii şi anume:
1. Stabilitatea monedei naţionale neutilizîndu-se devalorizarea sau alte restricţii valutare sau comerciale;
2. Lichidarea deficitului balanţei de plăţi externe.
IV. Din punct de vedere al posibilităţilor de preschimbarea unei valute în alta existentă:
a) valute convertibile
b) valute liber-utilizabile
c) valute transferabile
d) valute neconvertibile
Prin valuta convertibilă se înţelege însuşirea legală pe care o are o monedă de a putea fi preschimbată în mod
liber prin vînzare-cumpărare pe piaţa valutară, în sensul, că există restricţii nici cu privire la suma de preschimbat, nici
cu privire la scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii comerciale, necomerciale, financiare) şi nici la calitatea celui
care efectuează preschimbarea(rezident sau nerezident al ţării unde se efectuează preschimbarea).
Valutele liber-utilizabile reprezintă o categorie de monede create prin noul statut al FMI. Ele au fost denumite ca
monede convertibile care pe baza hotărîrii FMI sunt:
 folosite în mod larg pentru efectuarea plăţilor în tranzacţiile internaţionale;
 pe larg negociate pe principalele pieţe valutare.
FMI a hotărît ca numai următoarele valute să fie liber-utilizabile:
 USD;
 EURO;
 JPY;
 GBP.
Valutele liber-utilizabile pot fi definite ca „valute-cheie” şi vor fi utilizate pe scară largă ca valute de rezervă şi
ca mijloc de tezaurizare. Această situaţie se poate însă schimba brusc. De aceea FMI a prevăzut ca valutele sus anumite
vor fi liber-utilizabile numai pînă la noi dispoziţii.
Valutele transferabile. O monedă, fără a deveni convertivilă, poate fi numai transferabilă prin încrederea
acordată acesteia de un grup de state. Valuta transferabilă poate avea numai forma valutei în cont.
În cadrul CAER-lui ideia de transferabilitate a fost aplicată asupra unei monede colective – rubla transferabilă,
creată prin Convenţia din 22 octombrie 1963 prin „decontările multilaterale şi organizarea Băncii Internaţionale de
Colaborare Economică”. Începînd cu anul 1991 s-a renunţat la folosirea ei în relaţiile dintre ţările din Estul Europei.
Rubla transferabilă a fost un ban de cont, de rezervă şi de plată, folosit numai în circuitul închis al decontărilor
din cadrul BICE. Era definită printr-o cantitate de aur de 0,987412 gr. Aur fin ca şi rubla sovietică. Ea nu a fost însă o
monedă care ar putea fi creată de bancă, ci apărea şi dispărea în cadrul plăţilor internaţionale . După cum arată şi
denumirea ea era variabilă din contul uneia din ţările membre în contul altei ţări membre.
În afara acestora, valutele transferabile pot lua naştere şi din funcţionarea unor acorduri bilaterale de clearing,
în cazul în care există prevederi în acord care permit celor doi parteneri să lichideze soldul final, sau cel existent la un
moment dat, pe calea transferării soldului în favoarea unei terţe ţări. În felul acesta, moneda respectivă de clearing poate
fi considerată ca fiind convenţional transferabilă.
Valute neconvertibile sunt acele monede care nu sunt recunoscute de statul emitent în cadrul graniţelor sale.
În legătură cu monedele neconvertibile noul statut al FMI prevede posibilitatea de a spori monedele ţărilor
membre utilizate în operaţiunile sale de acordare de credit şi unele monede neconvertibile. FMI va încheia în acest scop
angajamente de participare cu ţara a cărei monedă urmează să fie utilizată în exterior. Condiţia este ca ţara a cărei
monedă urmează să fie utilizată în exterior. Condiţia este ca ţara respectivă să aibă o bună situaţie a balanţei de plăţi şi
rezerve valutare suficiente, pentru ca utilizarea în exterior a monedei sale să nu creeze dificultăţi de ordin monetar şi

2
economic. Conform aranjamentelor de principiu, ţara emitentă a monedei utilizate în exterior se angajează să
preschimbe, la cerere, suma în moneda sa într-o sumă echivalentă în monede liber convertibile.
Utilizarea semnelor băneşti pe plan internaţional pune problema „certificatului de calitate” sub forma
respectării criteriilor convertibilităţii interne şi externe.
Statutul FMI defineşte conţinutul convertibilităţii internaţionale în sens larg şi sens restrîns:
a) În sens larg, convertibilitatea înseamnă desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi
transferurilor internaţionale;
b) În sens restrîns, convertibilitatea internaţională înseamnă obligaţia băncii centrale de cumpărare propria
monedă deţinută de o bancă centrală străină, la cererea acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din tranzacţii
curente de dată recentă sau să fie necesară băncii centrale străine pentru plăţi curente.
Convertibilitatea este o însuşire generală a unor monede şi constă în calitatea acestora de a putea fi
preschimbată cu o altă monedă, în mod liber, fără nici un fel de restricţii, prin vînzare-cumpărare pe piaţă.
Convertibilitatea mai poate fi:
a) Convertibilitate internă, cu restricţii fie în ceea ce priveşte calitatea posesorului, fie în ceea ce priveşte
anumite operaţiuni.
b) Convertibilitatea externă fără nici un fel de restricţii.
În prezent, circa 140 de monede naţionale sunt convertibile.
Pentru realizarea convertibilităţii unei monede sunt necesare o serie de condiţii:
existenţa unui potenţial economic ridicat, care să asigure cantităţile de mărfuri cerute de partenerii
externi în calităţi competitive şi la preţuri corespunzătoare;
creşterea puterii de cumpărare a monedei, condiţie care la rîndul său presupune altele, ca de exemplu,
creşterea productivităţii muncii şi a producţiei economice în general precum şi creşterea venitului
naţional;
realizarea unui curs valutar relativ stabil al monedei naţionale, sprijinit de existenţa unei rezerve
valutare corespunzătoare, care să asigure un mecanism de intervenţie pe pieţele valutare, pentru
menţinerea stabilităţii;
realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate, care să alimenteze rezerva valutară, ceea ce presupune
încurajarea exportului prin avantaje acordate exportatorilor, acordarea de licenţe şi protejarea
profitului realizat de ei;
realizarea unui buget echilibrat şi evitarea sau micşorarea datoriei externe;
desfiinţarea restricţiilor valutare de orice fel.
Pentru o monedă naţională contează în primul rînd asigurarea convertibilităţii interne. Această convertibilitate
se realizează prin mărfurile şi serviciile care garantează masa de semne băneşti aflate în circuitul intern, dar şi în
circuitul extern:
Dacă condiţia convetibilităţii interne este asigurată, atunci se pune problema respectării cerinţelor
convertibilităţii externe. Un rol important se acordă restrîngerii restricţiilor privind micşorarea monedei naţionale în
operaţiunile de plăţi externe. Trebuie să recunoaştem că eliminarea totală nu este asigurată de nici o ţară, restricţiile
putînd interveni atunci cînd moneda naţională este ameninţată de careva speculative.
Eurovalutele. La începutul anilor 50, cîteva evenimente economice şi monetare, legate de creşterea
schimburilor economice internaţionale şi de unele restricţii impuse de autorităţile monetare din SUA în privinţa ieşirilor
de dolari pe piaţa mondială, au impus declanşarea unei emisii de monede naţionale în afara economiilor de origine.
Acest mecanism de emisie a început cu dolarul, el fiind la acea dată singura monedă acceptată în circuitul internaţional.
Condiţiile de formare a depozitelor în dolari în băncile comerciale europene au impus compromisuri
importante faţă de mecanismele monetare acceptate în anul 1944 la Bretton Woods. Formarea de depozite în valută la o
bancă comercială şi soclicitarea de dobîndă de depozit tot în monedă străină au reprezentat condiţia şi imboldul pentru
mecanismul de emisiune, mecanism similar cu cel practicat pe piaţa internă de către băncile comerciale atunci cînd
fructifică depozitile prin acordarea de credite în monedă de cont.
Fenomenul a avut loc în scopul de a evita restricţiile monetare şi cele ale ieşirii de fonduri din această ţară.
Băncile care deţineau acest depozit nu erau obligate să respecte anumite reguli privind lichiditatea sau de a menţine un
anumit nivel al rezervelor faţă de banca centrală, libertatea obţinută în schimbul plăţii unei taxe de licenţă.
Aceste bănci se numesc eurobănci, iar USD deţinuţi de ele, eurodolari. Prin extensie, prin eurovalute se
înţelege în prezent, orice disponibilitate în bănci care funcţionează în afara teritoriului statului emitent al monedei
respective, aceasta putînd fi NOK, DKK etc.
Prefixul euro nu mai indică neapărat situarea băncii în Europa, aceasta putînd fi situată în orice parte a lumii.
Eurovaluta nu este o monedă aparte. Ea se compoartă ca monedă respectivă din care provine, urmînd pe piaţă
fluctuaţiile acesteia.
Operaţiunile în eurovalute. Pentru ca o operaţiune să fie calificată drept operaţiune în eurovalută, trebuie
îndeplinite 2 condiţii:
a) valuta utilizată să fie străină faţă de ţară în care se desfăşoară operaţiunea;
b) nici una dintre părţile contractate să nu fie rezident al ţării emitente a valutei folosite.
Depunerile în cont de eurodolari pot proveni de la organismele internaţionale, societăţile transnaţionale,
întreprinderi comerciale, eurobănci, agenţi de bursă etc.
Operaţiunile în eurovalute pot prezenta uneori următoarele avantaje:

3
 1.un profit mai mare pentru depunător, deoarece dobînda la depunderi în eurovalute este adesea superioară
celei plătite la depuneri în valută;
2.o securitate sporită – depunătorul de eurovalute în eurobănci scapă de restricţiile autorităţilor emitente ale
valutei respective;
3.o comoditate relativă, cîştigată prin faptul că depunerile nu se mai fac obligatoriu numai în ţara de origine
a valutei, ele se pot face la cea mai apropriată şi mai convertibilă eurobancă.

Monedele internaţionale: conţinut, tipuri, utilizarea lor pe piaţa monetară internaţională

Pe lîngă monedele naţionale care circulă în afara statului emitent, în vederea deservirii schimburilor între ţări
se utilizează şi o serie de instrumente monetare şi unităţi de cont emise de organisme financiar-bancare internaţionale.
Factorii care au determinat apariţia unităţilor monetare de cont internaţionale au fost:
1. Nevoia de a spori lichiditatea internaţională;
2. Crearea unei monede internaţionale care să nu aparţină nici unui stat;
3. Găsirea unui instrument monetar stabil în condiţiile evoluţiei instabile a cursurilor valutelor convertibile.
Astfel, în 1969, prin modificarea statului FMI, acest organism fianciar-monetar internaţional s-a transformat
într-un institut de emisie de monedă, fiind împuternicit să aloce un supliment la activele de rezervă existente printr-un
cont special de tragere numit Dreptul Special de Tragere (DST).
Prin crearea DST s-a urmărit remedierea uneia din deficienţele sistemului de la Bretton Woods, care nu a reuşit
echilibrul dintre nevoi şi lichidităţi. Prin emisiunea lor, cel puţin o parte din formarea lichidităţii internaţionale devine
independentă de orice îngrădire materială artificială, ca şi de orice influenţă naţională, cum este aceea a formării de
rezerve în monedele naţionale, al căror nivel depinde de mărimea ne corelată a deficitului balanţelor de plăţi ale ţărilor
emitente.
DST este un ban de cont, emise de FMI fără o garanţăe materială.
Calculul privind emisiunea DST are în vedere:
1. volumul comerţului internaţional;
2. rezervele valutare ale statelor;
3. lichiditatea internaţională;
4. starea balanţelor de plăţi.
Evoluţia definirii DST-lui.
Valoarea DST a fost stabilită iniţial printr-o cantitate de aur egală cu a USD în acea vreme (0,888671 gr. Au.).
În urma devalorizării monedei americane a apărut problema modificării valorii DST 1971, 1973. Soluţia aleasă a fost
coşul valutar.
Structura coşului valutar a fost schimbat periodic: 1974, 1978, 1981
1. 1969-1974 – 1DST – 0,888671 gr Au.
2. 1974 – prezent – coş valutar.
Valoarea unui DST se determină pe baza unui coş ponderat format din 4 valute (însă pînă la 1 ianuarie 1981 – din 16
valute). Pe perioada 2001-2005 ponderile valutare în coş au fost:
USD – 42%
Euro – 29%
JPY – 18%
GBP – 11%
Potrivit deciziei din septembrie 1980 a FMI, ponderile monetare în coş sunt revizuite la începutul fiecărei
perioade cincinale subsecvente, în funcţie de noztăţile apărute, schimbările în importanţa relativă a monedelor, respectiv
în plăţile internaţionale.
Din 1970, de cînd s-a facut prima alocare, DST-urile au fost folosite într-o diversitate de tranzacţii şi
operaţiuni. Transferurile anuale în DST au reprezentat, în mediu, 3mld între anii 1970-1981 şi au atins circa 15mld. în
perioada 1982-1986. Transferurile între participanţii şi deţinătorii agregaţi au atins 11,9 mld. DST în 1995-1996 faţă de
9,6 mld. în 1994 – 1995.
Pînă în prezent s-au alocat 21,4mld. DST şi ele reprezintă circa 5% din rezervele totale ale ţărilor membre ale
FMI. La 51-a Adunare anuală a FMI şi Băncii Mondiale, l-a care s-a adoptat acordul de finanţare a operaţiunilor privind
facilitatea de ajustare structurală întărită a FMI, între anii 2000-2004, pentru a ajuta ţările sărace foarte îndatorate s-a
avut în vedere creşterea cotelor părţilor la cel puţin 2/3 faţă de nivelul lor actual de 140mld. DST (cu circa 50-100%).
Noua alocare a fost de 26,6 mld. DST, care v-a pune ţările membre pe picior de egalitate, de 33% din alocările lor
cumulative în cotele de participare.
Metoda coşului valutar este menită să confere DST-lui o valoare mai stabilă. DST-ul este folosit frecvent ca
etalon monetar, dar valoarea unităţii DST este dată de exoluţia puterii de cumpărare a valutelor din componenţa coşului.
Ea este mai stabilă ca valoarea individuală a monedelor coşului, pentru că evoluţiile în sens diferit ale valutelor se
compensează parţial.
Funcţiile DST:
1.Etalon monetar – valoarea unei minede poate fi definită în DST.
2.Mijloc de rezervă – intră în structura lichidităţii internaţionale.
3.Mijloc de plată – folosit pentru procurarea altor valute.

4
 Valoarea DST este calculată zilnic de FMI pe baza cursurilor de pe piaţă a valutelor din coş şi publicată zilnic.
Pînă în prezent FMI a procedat la 2 emisiuni şi respectiv atribuiri de DST ţărilor membre. Atribuirea de DST ţărilor
membre se face proporţional cu cota subscrisă la FMI, fără ca acestea să fie obligate la o contraprescripţie.
Fiind unităţi monetare de cont, evidenţa şi mişcarea din contul unei ţăriîn contul altei ţări sau al FMI sunt
efectuate prin sistemul computerizat al Departamentului DST al FMI, unde sunt evidenţiate toate fondurile exprimate în
DST.
O ţară care a primit DST le poate utiliza astfel:
1. să-şi mărească rezerva valutară oficială;
2. să procure contra DST valută convertibilă de la alte ţări membre ale FMI indicate de acesta;
3. să obţină direct valute convertibile contra DST la o ţară membră fără intermediul FMI;
4. să plătească dobînzi şi comisioane.
Folosirea DST în sistemul plăţilor internaţionale prezintă anumite limite:
1) circulaţia lor este limitată la nivel FMI şi al băncilor centrale ale ţărilor membre:
2) persoanele particulare nu au acces la DST;
3) cumpărarea-vînzarea DST – lor se face printr-o valută de transmisie;
4) nu pot îndeplini funcţia ca mijloc de plată înternaţională decît prin convertirea lor într-o altă valută.
Pentru a pune capăt instabilităţii monetare pe piaţa de schimb generalizată după 1971, CEE a demarat intens negocieri
în vederea realizării unui sistem monetar mai performant. Drept urmare, la 13.03.1979, CEE (cu excepţia Angliei) au
creat un spaţiu monetar, Devenit Sistemul Monetar European (SME), Bazat pe o unitate de cont, denumită ECU.
Sistemul aparţine categoriei sistemelor monetare cu flexibilitate limitată, fiind o combinaţie între cursurile fixe şi
fluctuante.

3.2. Cursul valutar: concept, conţinut valoric. Paritate monetară, tipuri de curs valutar, funcţiile.

Cursul valutar este preţul unei unităţi monetare într-o altă monedă, cu care se compară valoric.
El are 2 moduri de exprimare:
1) M str / M naţ = n
M str = n x M naţ
2) M naţ / M str = m
M naţ = m x M str. Forma a doua se utilizează pe pieţele Marii Britanii,
Canadei, Uniunii Europene şi Australiei.
În practica bancară, este acceptată o marcare a cursului valutar. La o astfel de marcare sunt stabilite locul unde
se înscrie cursul valutar, valuta cotării (valuta cotată) şi baza cotării (valuta de bază):
11,20

CURS VALUTAR
sau

= 11,20

CURS VALUTAR

Ultimele două cifre din înscrierea cursului valutar se numesc puncte procentuale (points) sau pipsuri (pips). De
exemplu, modificarea cursului valutar al leului moldovenesc faţă de dolarul S.U.A. de la 11,20 la 11,30 lei pentru un
dolar se apreciază ca o creştere a cursului dolarului cu 10 puncte, iar dacă cursul francului elveţian s-a modificat de la
1,3896 la 1,3884 franci elveţieni pentru un dolar – o scădere a cursului dolarului cu 12 puncte.
Noţiunea de curs valutar nu trebuie confundată cu aceea de paritate , care se exprimă prin acelaşi raport.
Diferenţa constă în faptul, că paritatea este o noţiune abstractă, teoretică şi nu corespunde întotdeauna cu cea de curs
valutar, influenţată de factorii politici, monetari, economici etc.

În practica bancară este primită o marcare a cursului valutar. L a o astfel de marcare în partea stângă se înscrie baza
cotării (valuta de bază), iar în partea dreaptă – valuta cotării (valuta cotată).
MDL / USD = 11,7025

Valuta valuta curs

cotată de bază valutar
Ultimele două cifre din înscrierea cursului valutar se numesc puncte procentuale (points) sau pipsuri (pips). O sută de
puncte formează un număr de bază, care în jargonul dealerilor se numeşte “figura mare” (big figure).

5
 Cotarea – reprezintă operaţiunea, prin care se stabileşte cursul unei monede în raport cu alta. Cursul unei
monede se poate stabili în raport cu:
a) o unitate monetară - $, £;
b) o sută de unităţi – marea majoritate a monedelor;
c) o mie de unităţi monetare – a fost Lit etc.
Prin metodă de cotare se subînţelege modalitatea specifică a fiecărei ţări de exprimare a raportului de schimb al
monedei naţionale cu monede străine.
În practica internaţională sunt cunoscute două metode de cotare:
1. cotare directă – (practicată de majoritatea ţărilor), unde cursul valutar se exprimă prin numărul de unităţi monetare
naţionale ce revin la o unitate (10, 100 sau 1000 unităţi) de monedă străină, de exemplu:
1 dolar S.U.A. = 11,3025 MDL (lei moldoveneşti)
10 ISK (coroane suedeze) = 1,8408 MDL
100 JPY (yeni japonezi) = 12,1254 MDL

2.cotare indirectă - (practicată pe pieţele valutare din Anglia, Uniunea Europeană, Canada, Australia şi, din septembrie
1978, în S.U.A., parţial, a fost introdusă cotarea indirectă a dolarului faţă de marcă, francul francez, belgian, lira
italiană, guldenul olandez (azi euro), francul elveţian, coroanele ţărilor scandinave, yenul japonez, peso-ul mexican,
însă pentru celelalte monede se utilizează cotarea directă), unde cursul valutar se exprimă prin numărul de unităţi de
monedă străină ce revine la o unitate de monedă naţională, de exemplu:
1 £ = 1,5940 $ S.U.A.
3.cursuri încrucişate (cross-rate) - în afară de aceste două metode de cotare, în practică se utilizează şi cross-rate – o
metodă de determinare a cursului valutar al unei monede faţă de alta prin intermediul valutei a treia.

Pe piaţa valutară băncile cotează cursurile valutare cu folosirea a două părţi: “Bid” şi “Offer”. Exemplu:
CHF/USD = 1,3892/1,3896
Bid – cursul de cumpărare. Pe partea strângă a cotării Bid banca cumpără valuta de bază (în cazul nostru USD)
şi vinde valuta cotată (CHF).
Offer – cursul de vânzare. Pe partea dreaptă a cotării Offer banca vinfe valuta de bază (USD) şi cumpără
valuta cotată (CHF).
În notaţia curentă a băncilor aceste cursuri se notează sub forma:
1,3892 – 1,3896 CHF/USD sau 1,3892/96 CHF/USD.
Diferenţa dintre partea strângă şi dreaptă se numeşte spread sau marjă şi serveşte drept bază pentru primirea
venitului de către bancă. Marja poate fi privită drept “plată pentru servicii”.
Exemplu:
Bern: 1$
În cazul cotării directe, cursul de cumpărare (bid) este întotdeauna mai mic decît cursul de vînzare (offer).
Londra: 1£
În cazul cotării indirecte cursul de cumpărare (bid) este întotdeauna mai mare decît cursul de vînzare (offer).
În practica internaţională, în vederea respectării principiului “prima cifră a cotării duble mai mică decît a
doua”, s-a convenit ca la cotarea indirectă să fie inversat cursul de vînzare cu cursul de cumpărare.
Se scrie: 1 £

Interacţiunea economiei naţionale cu economia mondială se exprimă prin funcţiile cursului valutar:
1) funcţia de măsurare (de exprimare a valorii ) – prin cursul de schimb se exprimă în valoare externă o parte din
bunuri şi servicii, care intră în circuitul comerţului extern (adică sunt comercializabile). Această funcţie poate fi
atinsă dincolo de ansamblul de bunuri comercializabile, dacă se are în vedere că în consumul intern acestea pot fi
substituite de bunuri necomercializabile, eliberând în aşa mod disponibilităţi pentru export. Cu cât procesul de
substituire este mai vast şi mai intens, cu atât nivelul cursului de schimb se apropie mai mult de cel care ar rezulta
din aprecierea externă a întregii producţii naţionale;
2) funcţia de schimb – de conversie a monedei naţionale în alte monede;
3) funcţia informaţională – de transmitere a informaţiei, semnalelor cu privire la procesele şi fenomenele din
economia mondială. Cu ajutorul cursului valutar se transmit modificările intervenite în preţurile relative pe piaţa
mondială – economia naţională. Se poate vorbi de un sistem de interconectare a preţurilor interne cu cele externe.
Este importantă pentru agenţii economici atunci, când ei îşi programează cererea şi oferta în funcţie de schimbările
în preţuri;
4) funcţia de stimulare – de orientare a eforturilor agenţilor economici în direcţia obţinerii unei eficienţa superioare
prin mecanismul preţurior. Are loc procesul de restructurare a producţiei către mărfurile cu rentabilitatea mai înaltă
conform avantajelor comparative ale economiei;

6
5) funcţia de echilibrare a balanţei de plăţi – mişcarea cursurilor, născută de dinamica cererii şi ofertei de valută,
acţionează asupra raportului între preţurile interne şi cele externe, ducând la modificări în ofertele şi cererile de
bunuri;
instrument de politică economică – o serie de obiective ale politicii economice a statului pot fi urmărite prin
intervenţia pe piaţă cursurilor de schimb – prin stabilirea sau menţinerea la un anumit nivel a cursului fix- ajustabil, prin
sistemul de control, restricţii, subvenţii şi taxe etc.

Sunt cunscute următoarele tipuri de cursuri valutare:

1. din punct de vedere al stabilităţii relative:
a) cursul punctelor aur – a fost caracteristic sistemelor monetare, bazate pe aur – monedă. Se forma în condiţiile
convertibilităţii în aur a monedelor corespunzător valorilor lor paritare. Acest curs valutar oscila în jurul parităţii
aur în limitele determinate de cheltuielile de transport şi asigurare ale aurului. Mecanismul stabilităţii era spontan
şi el oscila în aşa numitele “puncte ale aurului”: de ieşire şi de întrare în ţara respectivă.
b) Cursurile fixe - apar în urma acordurilor de la Bretton Woods în 1944, prin care se prevedea obligaţiunea statelor
membre ale FMI de a menţine variaţia cursurilor de + 1 %în jurul parităţilor monetare. În perioada 1071-73 limita
variaţiei a fost mărită + 2,25% , iar începând cu 1973 (odată cu declanşarea crizei valutar – financiare) acest sistem
a fost abandonat. Menţinerea cursului fix în limitele respective se realiza de băncile centrale prin intervenţii pe
piaţa valutară.
c) Cursuri flotante – se formează şi oscilează pe piaţa valutară fără limite prestabilite, în funcţie de cererea şi oferta
de valute. Aceste cursuri au apărut în 1973 şi sunt până în prezent. În REI se întâlnesc diferite practici şi
termenologii legate de utilizarea cursurilor flotante:
 Flotare pură (curată) – cursul unei valute se formează pe piaţa valutară spontan, “curat”, fără ca autorităţile
monetare din ţăra de origine a monedei să intervină . Această situaţie constituie o excepţie.
 Flotare impură – autorităţile monetare nu renunţă total la influenţarea cursului valutar. Intervenţiile, de regulă, se
fac la cererea autorităţilor guvernamentale în scopul aringerii unor directive economice, comerciale sau financiar-
valutare.
 Flotare independentă (neconcentrată) – cursul unei monede evoluează pe piaţă independent, nelegat de evoluţia
altor monede ( $, , ¥, , £,euro ).
 Flotare concentrată (în grup) - acest sistem are la bază un angajament într-un grup de state care convin că între
monedele lor să existe cursuri stabile, respectiv cursul unei monede în raport cu alta să oscileze în cadrul unor
limite prestabilite. În raport cu alte monede, însă, ele flotează independent ( a fost practicat de ţările membre ale
Pieţei Comune, purta denumirea de “şarpe în tunel”).

2. Din punct de vedere al autorităţii (sau locul) care (unde) îl stabileşte:

a) curs oficial (stabilit de autoritatea monetară) – este stabilit unilateral de către autoritatea monetară a ţării. Sunt
mai multe forme:
 curs oficial paritar – se modifică odată cu schimbarea valorii paritare a monedei comparate prin devalorizare sau
revalorizare (a fost utilizat până la începutul anilor ‘ 70).
 Curs central – avea în bază media cotărilor de pe piaţa valutară, pe un anumit interval – adoptat în 1971.
 Curs oficial-convenţional – autorităţile monetare dintr-o ţară stabilesc în mod unilateral un anumit raport între
moneda naţională şi celelalte valute, fără să existe un raport de echivalenţă reală între puterile de cumpărare a
monedelor comparate. Este practicat de ţările cu monedă neconvertibilă.
 Curs reprezentativ – utilizat de FMI în evaluarea disponibilităţilor şi operaţiunilor sale interne în diferite valute a
statelor membre.
b) cursul bursier (sau fixing) – se formează la bursa valutară în funcţie de cererea şi oferta de valute şi exprimă, de
regulă, raportul real de valoare dintre monedele comparate. Acest curs poartă denumirea de fixing sau cotaţie
oficială a bursei şi este publicat oficial zilnic. El apare ca rezultat a operaţiunilor efectuate de bănci pe piaţa
respectivă.
c) Cursul pieţei – un curs variabil, fără nici o limită de variaţie, depinde de cererea şi oferta de valută.
Cauza directă a varierii cursurilor valutare este modificarea continuă a volumului cererii şi ofertei pentru una
sau alta din valute pe o anumită piaţă. Dacă balanţa de plăţi ar fi în echilibru permanent, încasările valutare curente fiind
suficiente pentru efectuarea plăţilor valutare curente, cursul valutar al pieţei ar fi stabil.
Creşterea sau scăderea cererii de valută sunt determinate de importatori, de alţi debitori în valută sau de
exportatorii de capital: cu cât mai multe datorii în străinătate ajung la scadenţă, cu cât mai mulţi deţinători de capital vor
să transfere capitalul în străinătate, cu atât cererea de valută sporeşte pe piaţă şi invers.
Creşterea sau scăderea ofertei de valută sunt determinate de exportatori sau alţi vânzători de valută, inclusiv
importatorii de capital.
Cursurile valutare stabile fără echilibrul balanţei de plăţi nu există, decât în condiţii excepţionale.
În general, cu excepţia cazurilor în care cursurile valutare sunt influenţate prin intervenţia autorităţii monetare,
în care apar operaţii speculative pe piaţă sau în care volumul afacerilor este puţin important, cursul liber exprimă
raportul real de valoare dintre monedă.
Nivelul cursului liber se poate situa:
1) la paritate de la nivelul cursului oficial (1A=2B) – caz rar întâlnit în practică;

7
 2) sub paritate (1A=1,95B) – cursul sub paritate este avantajos pentru cei care au nevoie să cumpere valuta A
(importatorii străini care cumpără mărfuri şi servicii din ţara A: această valută î-I va costa mai puţin decât
paritatea). În schimb importatorii din ţara A, care cumpără din ţara B vor trebui să plătească mai mult în
monedă naţională pentru a obţine suma necesară în monedă B. Cu alte cuvinte, cursul sub paritate (subevaluat)
avantajează exportul şi frânează importul;
3) peste paritate (1A=2,05B) – este avantajos pentru importatori şi dezavantajos pentru exportatori.

3. În funcţie de momentul în care are loc preschimbarea sumelor şi virarea în conturi a banilor avem două tipuri
de cursuri:
Cursul la vedere (spot – engleză, compant – franceză), denumit şi cursul zilei pentru valuta cotată, este cursul
utilizat în caele operaţiuni bancare de vânzare-cumpărare de valută în care mişcarea valutei (intrărea şi ieşirea
din conturi) are loc într-un interval de 48 ore (două zile lucrătoare). Acest curs, aşa cum s-a menţionat, stă la
baza formării celorlalte cursuri (la ghişeu, la termen).
Cursul la termen (forward – engleză, â la terme – franceză) este utilizat de bănci pentru acele operaţiuni în
care virarea băncilor în conturi are loc într-un interval mai mare de 48 ore (două zile lucrătoare).
Operaţiunea iniţială azi, la cursul la termen pentru un anumit termen publicat azi (1, 2, 3, 6, 12 luni) este finalizată
la termenul convenit când are loc mişcarea banilor în conturi.

În literatura de specialitate mai există şi alte tipuri de cursuri, de exemplu:

 Cursul T.T. (telegrafic transfer) este cursul utilizat de bănci prioritar de tehnică viramentului interbancar,
 Cursul titlurilor de credit. Cecurile şi cambiile exprimate în valută străină se vând şi se cumpără la cursul
determinat de cursul zilei, curs corectat cu influenţa dobânzii cuvenite pentru perioada corespunzătoare, din
momentul plăţii până la scadenţă sau până la încasarea cecului sau a cambiei.
 Cursul la ghişeu /curs de casă) este cursul publicat şi practicat de bănci pentru operaţiunile lor cu clienţii
nebancari (dar şi bancari) pentru preschimbarea în bani efectivi („gheaţă”) a unor valute pe altele.
În publicaţii sunt utilizate aşa denumiri de cursuri ca:
 Curs de deschidere este cursul la care s-au operat primele tranzacţii ale zilei respective. La baza formării lui
stă cursul de închidere a zilei precedente, la care se adaugă (±) influenţa diferitor factori ce apar în timpul
nopţii, înregistraţi ca atare, ca urmare a mişcărilor valutare de pe celelalte pieţe ce lucrează în timpul nopţii, din
cauza diferenţei de fur orar (New York, Hong Kong, Singapore) faţă de Europa.

 Curs la închidere este cursul la care s-au efectuat ultimele operaţiuni în ziua pentru care a fost publicat.
Anumite pieţe îl publică numai pe acesta. Serveşte ca bază la formarea cursului la deschidere pentru a doua zi.
 Curs la sfârşitul perioadei, utilizat cel mai adesea în statisticile internaţionale, este de fapt cursul la închidere
al ultimei zile lucrative pentru perioada indicată în publicaţie. Are valoare statistică şi de referinţă în adoptarea
unor decizii privind utilizarea uneia sau alteia dîntre valute în contracte.
 Curs mediu este cursul ce se calculează ca o medie aritmetică simplă între cursurile înregistrate de o valută pe
o perioadă determinată.
 Cursurile unice reprezintă situaţia în care autorităţile monetare dintr-o ţară stabilesc un singur curs pentru
fiecare monedă străină, indiferent de tipul operaţiunii (comercial, necomercial, transfer de capital) pentru care
urmează să fie utilizată valuta preschimbată.
 Cursurile multiple reprezintă situaţia în care autorităţile monetare dintr-o ţară stabilesc simultan mai multe
cursuri pentru aceeaşi monedă străină în funcţie de diferite categorii de operaţiuni la care sunt utilizate sumele
dobândite prin preschimbare.

3.3.Factorii determinanţi a evoluţiei cursului valutar

Practica mondială de determinare a cursului valutar a clasificat factorii care influenţează cursul în două categorii :
 Factori structurali, care acţionează pe o perioadă scurtă de timp
 Factori conjuncturali, care acţionează pe o perioadă lungă de timp.
 Factorii structurali se referă în special la:
Capacitatea concurenţială a mărfurilor pe piaţa internaţională şi modificarea ei. Aceşti factori depind
în cele din urmă de caracteristicile tehnologice ale mărfurilor. Astfel intensificarea exportului va duce
la majorarea fluxului de valută străină în ţară.
Creşterea venitului naţional va condiţiona sporirea cererii la produsele străine, în acelaşi timp
importul de produse va provoca refluxul valutei străine din ţară.
Capacitatea de plată a unităţilor monetare şi ritmurile inflaţiei.
Diferenţierile dintre ratele dobînzilor în diferite ţări.
Reglementarea de stat a cursului valutar.
Nivelul de deschidere a economiei .
Starea balanţei de plăţi.
Măsura utilizării monedei naţionale în decontările internaţionale.
 Factorii conjuncturali depind de variaţia activităţii de afaceri în ţară, de situaţia politică, de zvonuri şi de
prognoze. La aceşti factori se referă următorii :

8
 o Activitatea de pe Piaţa Valutară.
o Operaţiile valutare speculative .
o Crizele, războaiele şi calamităţile naturale.
o Prognozele.
o Ciclitatea activităţii de afaceri în ţară.
Evaluarea influenţei factorilor de natură economică asupra cursului valutar
Printre factorii economici o influenţă nemijlocită asupra cursului valutar o are starea Balanţei de Plăţi . În
acest sens se pot deosebi două situaţii, şi anume :
 Existenţa soldului activ al Balanţei de plăţi .
 Existenţa soldului pasiv al Balanţei de plăţi.
 Balanţa de plăţi activă contribuie la majorarea cursului valutei naţionale, din cauza sporirii cererii la ea din
partea debitorilor străini.
 Balanţa de plăţi pasivă va contribui la creşterea tendinţei de reducere a cursului valutei naţionale din cauză că
debitorii vînd valuta naţională în schimbul valutei străine pentru a-şi stinge datoriilor externe.
Determinarea mărimii influenţei balanţei de plăţi asupra cursului valutar se determină reieşind din
nivelul de deschidere economică a ţării.
Astfel, cu cît este mai mare ponderea exportului în PIB (adică cu cît este mai deschisă economia
naţională) cu atît este mai mare elasticît atea cursului valutar în raport cu Balanţa de Plăţi.
Instabilitatea Balanţei de Plăţi duce la schimbarea flotantă a cererii şi ofertei pentru valutele
respective.
Un alt factor care are o anumită influenţă asupra cursului valutar este ritmul inflaţiei.
Astfel cu cît este mai mare inflaţia în ţară în comparaţie cu alte ţări, cu atît este mai scăzut cursul
monedei naţionale, în condiţiile cînd alţi factori nu acţionează. Deprecierea inflaţionistă a banilor în ţară provoacă
reducerea puterii lor de cumpărare şi tendinţa de scădere cursului valutar al ei. Tendinţa dată se observă mai ales pe
termen mediu şi scurt.
Readucerea cursului valutar la nivelul parităţii puterii de cumpărare se efectuează în mediu în timp de
doi ani.
Dependenţa cursului valutar de ritmurile inflaţiei este în deosebi mare în ţările care au un volum mare
al schimbului internaţional de mărfuri, servicii, şi de capital.
Influenţa diferenţierilor de rate a dobînzilor asupra cursului valutar se explică prin două momente.
 În primul rînd schimbarea ratei dobînzilor în ţară influenţează, ca şi în alte cazuri asupra fluxului internaţional
de capital, în primul rînd asupra celor pe termen scurt.
 În principiu majorarea ratei dobînzilor, de exemplu, în urma unei politici monetar-creditare de menţinere, duce
la sporirea fluxului de capital străin în ţară, şi în special a “banilor fierbinţi”.
Investitorii şi speculatorii, în dorinţa de a obţine profit din ratele mari a dobînzilor, îşi convertesc activele sale din
valuta naţională în valuta ţării date, majorînd cererea la ea pe piaţa valutară.
Întărirea monedei naţionale nu va avea loc, dacă majorarea ratei dobînzilor este legată de intensificarea inflaţiei sau
creşterea deficît ului bugetului de stat.În schimb în cazul micşorării ratei dobînzilor, din contra, se observă procesul
invers, şi anume are loc refluxul capitalului.
În al doilea rînd, ratele dobînzi influenţează operaţiile de pe piaţa valutară şi de pe piaţa de împrumut a
capitalurilor. În derularea operaţiilor băncile ţin cont de rata dobînzii de pe piaţa naţională şi internaţională de capital cu
scopul de a obţine profit. Astfel ele preferă să obţină împrumuturi mai ieftine pe piaţa străină, unde dobînda este mai
mică, şi să plaseze resursele pe piaţa naţională dacă aici dobînda este mai mare.
De asemenea, majorarea ratelor dobînzilor la depozite şi (sau) a profitabilităţii hîrtiilor de valoare într-o anumită valută
va duce tot la scumpirea ei.
 Venitul Naţional este o variabilă dependentă, adică el nu se poate modifica singur fără influenţa altor factori.
Însă în mod general acei factori care provoacă modificarea venitului naţional, influenţează şi asupra cursului
monedei naţionale. Astfel, creşterea ofertei de produse în ţară va condiţiona majorarea cursului, iar sporirea
cererii de produse va duce la micşorarea cursului monedei naţionale.
În perioada lungă de timp un venit naţional mare denotă şi un cost mai mare a valutei ţării.
În cazul unei perioade scurte de timp, se urmăreşte o tendinţă inversă a influenţei venitului naţional asupra mărimii
cursului valutar.
 Un alt factor care influenţează asupra cursului valutar este starea Bugetului de Stat.
Astfel majorarea deficît ului bugetar duce la apariţia necesităţii de finanţare a acestuia, ori din contul resurselor
proprii deţinute, sau pe calea atragerii resurselor din străinătate. În aceste condiţii pe piaţă are loc majorarea ratei
dobînzii care are o dublă influenţă asupra cursului valutar.
Pe de o parte (efectul acestei influenţe este mai puternic), majorarea ratei reale a dobînzilor în interiorul ţării provoacă
scăderea cererii reale de bani în ţară, ceea ce atrage după sine creşterea preţurilor interne şi contribuie la deprecierea
valutei. Pe de altă parte, creşterea ratelor dobînzilor reale, duce la sporirea atractivităţii ţării din punct de vedere al
plasării mijloacelor aici.
Astfel fluxul de capital va condiţiona scumpirea monedei naţionale.

9
 3.4. Tehnici de stabilire a cursului valutar

1. Stabilirea cursului valutar în baza puterii de cumpărare. S-a pornit de la valoarea paritară a puterii de
cumpărare la un moment dat. Faţă de paritatea puterii de cumpărare cursul valutar economic (cursul de schimb, cursul
pieţei)variază pe o curbă, care oscilează în jurul axei.

Metoda de calcul este următoarea:

Produse şi Rata de echivalenţă 1$=n*CHF Media Media
servicii % SUA Elveţia ponderată
A 1 2 3 4 5=4x1
Alimentare 30 10,6 10,8 10,7 2,55
Alte produse 60 10,6 10,7 10,65 5,3
Servicii 10 10,4 10,6 10,5 0,84
100 X X X   10,65
Concluzii: Cursul real al francului elveţian faţă de dolarul american este 10,65.

Cursul valutar pentru 1 y:

y = * pi * x

x – moneda ţara B
y – moneda ţara A
MIpI – media ponderată
PI – ponderea produselor

2. Metoda coşului valutar – se aplică la determinarea cursului valutar al DST şi altor monede prin calcularea mediei
ponderate a unui număr de monede.
Exemplu: De stabilit sumele cu care fiecare valută participă la coş pe baza următoarelor informaţii:
 ponderea valutelor în coş: 40,56% USD; 35,40% EURO; 11,51% GBP; 12,52% JPY;
 cursul de schimb curent: 1,42273 USD/DST
1,1824 USD/EURO
1,6650 USD/GBP
117,85 JPY/USD.
Rezolvare:
Si= CursulUSD/DST x Pi x Cursul i/USD
SUSD= 1,42273 x 40,56 % = 0,5770
SEUR= 1,42273 x 35,40 %: 1,1824 USD/EURO = 0,4260
SGBP= 1,42273 x 11,51 %: 1,6650 USD/GBP = 0,0984
SJPY= 1,42273 x 12,52 % x 117,85 JPY/USD = 21,0000
Concluzii: Sumele cu care fiecare valută participă la coşul DST sunt: 0,4260 EURO, 21,00 JPY, 0,0984 GBP şi
0,5770 USD.

3.Stabilirea cursului de pe piaţă la vedere – “SPOT” – cursurile valutare stau la baza majorităţii operaţiunilor
valutare internaţionale. Pe piaţa valutară operaţiunile sunt de două feluri:
 La vedere “SPOT”;
 La termen “FORWARD”.
Operaţiunile la vedere – sunt acele operaţiuni, în care vânzarea şi cumpărarea de valută sau devize se încheie
în aceeaşi zi (sau maximum în 48 ore). Momentul tranzacţiei coincide cu momentul formării cursului valutar al zilei.
Băncile comerciale şi bursele valutare stabilesc cursul SPOT în funcţie de :
1) cursul SPOT precedent;
2) raportul dintre ordinele de cumpărare SPOT a valutei respective (cererea) şi ordinele de vânzare SPOT (ofertei).
Dacă ordinele de vânzarea cresc, banca sau bursa diminuează cursul precedent, iar dacă ordinele de cumpărare cresc –
cursul precedent va fi majorat.
Pentru stabilirea cursului SPOT se utilizează mai multe procedee dintre care – metoda fixingului, care constă în
determinarea punctului la care cererea şi oferta pentru o valută se echilibrează sau se apropie cel mai mult.
Exemplul : La licitaţia interbancară se înregistrează următoarele ordine:
a) de cumpărare:

Cursul, MDL/USD Cererea, USD

14,68 1 300 000
14,70 900 000
14,74 600 000
14,76 500 000

10
 14,78 250 000
14,80 50 000

b) de vînzare:

Cursul, MDL/USD Oferta, USD

14,82 900 000
14,80 600 000
14,76 300 000
14,78 1 000 000
14,74 500 000
Să se determine cursul leului moldovenesc faţă de dolarul american.

Rezolvare:

Cererea, dolari Cursul, Oferta, dolari Volumul

efectivă cumulată MDL/$ efectivă cumulată minim
0 0 14,82 900 000 3 300 000 0
50 000 50 000 14,80 600 000 2 400 000 50 000
250 000 300 000 14,78 1 000 000 1 800 000 300 000
500 000 800 000 14,76 300 000 800 000 800 000
600 000 1 400 000 14,74 500 000 500 000 500 000
900 000 2 300 000 14,70 0 0 0
1 300 000 3 600 000 14,68 0 0 0
Concluzii: La licitaţia interbancară a fost stabilit cursul de 14,76 MDL/USD.

4.stabilirea cursului valutar prin metoda “cross-rate”. Această metodă se bazează pe principiul, că două mărimi
egale cu a treia sunt egale între ele. Astfel, cursul a două valute se calculează prin intermediul unei a treia valută care
de regulă, este de largă circulaţie (de ex. USD).Mai departe vom vedea 3 tipuri de calcul a cross-cursului reieşind din
aceea, este cotarea valutelor către dolar directă sau indirectă .
1) Calculul cross-cursului pentru valutele care se cotează direct către dolarul SUA (USD este vaza cotării
pentru ambele valute).
Exemplu: Calculaţi cross-cursul francului elveţian (CHF) la coroana daneză (DKK), dacă se cunosc cursurile:
CHF/USD=1,3310 şi DKK/USD=6,7360.
Rezolvare:
Folosind regula fracţiilor, vom afla formula primirii corelaţiei CHF/DKK:

Atunci cross-cursul CHF/DKK se calculează:

Concluzii: Cross-cursul francului elveţian la coroana daneză este: 0,1975CHF/DKK.

2)Calculul cross-cursului valutelor care au o cotare directă şi indirectă către dolar, adică dolarul este baza
cotării pentru una din valute.
Exemplu: Calculaţi cross-cursul francului elveţian la lira sterlină (CHF/GBP), dacă se cunosc cursurile:
CHF/USD=1,3310 şi USD/GBP = 1,6060.
Rezolvare:
Şi în acest caz se va folosi regula fracţiilor pe baza cursurilor acestor valute la dolar. Aici cursul CHF/USD –
cotare directă, iar USD/GBP – cotare indirectă.

Vom primi cross-cursul:

Concluzii: Cross-cursul francului elveţian la lira sterlină: 2,1375 CHF/GBP

3)Calculul cross-cursului pentru valutele cu cotare indirectă faţă de USD, adică unde dolarul este valuta cotată
pentru ambele valute.
Exemplu: Calculaţi cross-cursul euro la lira sterlină (GBP/EURO) în baza următoarelor date: cursul USD/EURO
= 1,0725 şi USD/GBP = 1,6060.

11
 Rezolvare:
Regula fracţiei pentru calcularea cross-cursului în acest caz este:

Cross-cursul se va calcula:

Concluzii: Cross-cursul euro către lira sterlină este de 0,6678 GBP/EURO.

Aceste metode se folosesc pentru calculul cross-cursului mediu, însă în realitate orice cursuri se cotează de
către bănci în forma cotării duble Bid şi Offer.
Pentru găsirea părţilor Bid şi Offer a cross-cursurilor operaţiunilor bancare sunt folosite următoarele reguli:
1) Pentru valutele cu cotare directă către dolar :
Pentru primirea părţii stângi Bid a cross-cursului trebuie de împărţit partea Bid a cursului valutar către
dolar, care apare ca valută cotată în cross-curs la partea Offer a cursului valutei către dolar. Care apare în
cross-curs ca valută de bază.
Pentru primirea părţii Offer a cross-cursului trebuie de împărţit cursul dolarului a valutei ce apare în
cross-curs ca valută cotată la partea Bid a cursului dolarului valutei care serveşte în cross-curs ca valută de
bază.
Exemplu: Trebuie de calculat cross-cursul francului elveţian către coroana daneză. Presupunem că cotările
acestor valute către dolarul american sunt următoarele:
CHF/USD = 1,3310 – 1,3320
DKK/USD = 6,7360 – 6,7370.
Rezolvare:

Concluzii: Cross-cursul CHF/DKK= 0,1975 – 0,1977

2)Pentru valutele cu cotare directă şi indirectă către dolar:
Pentru primirea părţii strângi Bid a cross-cursului trebuie de înmulţit părţile Bid a cursului dolarului
acestor valute.
Pentru a primi partea dreaptă Offer trebuie de înmulţit părţile Offer a cursului dolarului acestor valute.

Metode de prognozare a cursului valutar

În practica financiară s-au conturat două metode de prognozare a cursului valutar:

Prognozarea în baza analizei fundamentale,
Prognozarea în baza analizei tehnice.
Analiza fundamentală reprezinta studiul factorilor de influienţa asupra unei ivariabile, cu scopul prognozarii
dinamicii si valorii ei. In cazul dat variabila reprezinta cursul valutar, iar factorii de influienţa sunt indicatorii care
caracterizeaza dezvoltarea economiei nationale.
Analiza fundamentala se bazeaza pe studiul general al economiei nationale. Pentru ca acest studiu sa fie
efectuat ca un proces continuu sunt utilizati un sir de indicatori macroeconomici, ramurali care reflecta dinamica
variabilelor caracteristice.
Produsul national brut. - Reprezinta valoarea baneasca a tuturor bunurilor si serviciilor realizate de catre
rezidentii unei tari intr-un anumit interval de timp, creşterea acestui indicator este un semnal pozitiv pentru aprecierea
monedei nationale.
Produsul intern brut - Reprezinta valoarea baneasca a tuturor bunurilor si serviciilor realizate pe teritoriul
unei tari intr-un anumit interval de timp. Creşterea acestui indicator in general este un semnal
pozitiv pentru aprecierea valutei nationale. Compararea primelor doi indicatori oferă informatii pentru un studiu mai
detaliat referitor la investitiile interne si externe.
Indicele preturilor de consum - Este o marime care reflecta nivelul preturilor de consum, reprezentat de un
cos de bunuri si servicii. Importanta este dinamica acestui indicator. In general, creşterea acestui indicator este un
semnal pozitiv pentru deprecierea monedei nationale.
Indicele volumului investitiilor - Reprezinta o valoare care reflecta nivelul investitiilor in economie, creşterea
acestui indicator este un semnal pozitiv pentru aprecierea monedei nationale.
Indicele cheltuielilor guvemamentale - Reprezinta volumul cheltuielilor guvernamentale pe o perioada de
timp anumita. Creşterea acestui indicator este un semnal pozitiv de depreciere a valutei nationale.

12
 Indicele volumului comerciabil net. - Indicele care reflecta volumul produse si realizate din totalul celor
produse. Creşterea lui este semnal pozitiv de apreciere a monedei nationale.
Indicele productiei industriale - Acest indicator ofera informatii privitor la dinamica volumului productiei
industriale. Creşterea acestui indicator este semnal pozitiv de apreciere a valutei nationale.
Indicele utilizarii potentialului de productie - Reprezinta dinamica utilizarii potentialului de productie.
Creşterea acestui indicator este semnal pozitiv.
Indicele comenzilor industriale - Indicele dat reflecta nivelul comenzilor industriale, creşterea lui este semnal
de apreciere a valutei nationale.
Indicele stocurilor de productie - Reprezinta volumul stocurilor de productie. Creşterea acestui indicator este
semnal pozitiv de depreciere a valutei nationale.
Indicele de constructii - Reflecta volumul constructiilor realizate. Creşterea lui inseamna posibila crestere a
cursului valutar.
Indicele inflaţiei - Reprezinta modificarea nivelului preturilor pe economie. Creşterea lui duce la deprecierea
valutei nationale.
Indicele preturilor producatorilor - Reflecta nivelul preturilor producatorilor. Creşterea lui contribuie la
deprecierea valutei nationale.
Indicele de ocupare a fortei de muncă - Reflecta ponderea persoanelor ocupate din totalul persoanelor apte
de munca. Creşterea acestui indicator este un semnal pozitiv de apreciere a valutei nationale.
Indicele cheltuielilor pentru salarizare - Reprezinta volumul salariilor platite intr-o perioada pe economie.
Creşterea acestui indicator poate semnala intr-un caz aprecierea, iar in alt caz deprecierea valutei nationale, in
dependenta de structura cheltuielilor populatiei.
Indicele vinzarii de automobile - Reprezinta volumul automobilelor vindute. Creşterea acestui indicator poate
semnala aprecierea valutei nationale, in cazul cînd automobilele sunt de productie autohtona.
Indicele veniturilor personale - Reflecta volumul veniturilor populatiei. In acest caz, deasemenea, semnalul
va depinde de structura cheltuielilor populatiei.
Balanta de plaţi - Nu este un indicator, însă ofera informatii referitor la comertul exterior al tarii, care are o
influienţa nemijiocît ă asupra dinamicii cursului valutar

Analiza tehnică sau chartista reprezinta studiul dinamicii careiva variabile, utilizind instrumente specifice.
Deobicei cînd este vorba de analiza tehnică se formeaza asocieri cu specularea pe piaţă valutară sau cea financiara. Intr-
adevar analiza tehnică este unul din principalele instrumente ale speculantilor valutari.
Modelul trendului. Trend este numita directia de dezvoltare a dinamicii cursului,
astfel trendul poate fi ,,de crestere", “de scadere" si “lateral". Anume modelul trendului işi pune scopul depistarea
felului trendului, in afara de aceasta unele momente care caracterizeaza trendul, cum ar fi durata de viata a trendului,
etapa de dezvoltare si voilailitatea lui.
Mediile simple ca instrument al analizei tehnice sunt utilizate pe larg. Necatmd la faptui ca acest
procedeu presupune extrapolarea marimilor precedente pe viitor, ele au o insemnatate anumita. Mediile sunt
instrumente statistice de analiza care numaidecît tin cont de dinamica precedenta. In analiza tehnică există cît eva tipuri
de medii simple.
Mediile compuse. Nu se deosebesc de mediile simple in calcul, însă prevad utilizarea simultana a cît
or-va medii. Aceasta da posibilitatea depistarii intersectiilor între doua medii cu grad diferit. Astfel de puncte de
intersectie reprezinta semnale pentru trader. Tot pe baza mediilor se construiesc canalele de modificare a preturilor, care
sunt de mai multe tipuri.
Oscilatorii reprezinta indicatorii care reflecta dinamica cursului fata de media dorita. Ei deasemenea
se bazeaza pe analiza statistica. In prezent sunt multi indicatori care sunt inclusi in componenta oscilatorilor. Ca
semnale ale oscilatorilor sunt considerate: intersectiile lor cu mediile, punctele ce urmeaza dupa max sau min ale
oscilatorului s.a.
Analiza indicatorilor de volum. Volumul in cazul dat reprezinta cantitatea de valuta tranzactionata
intr-un interval de timp. Indicatorii de volum sunt utilizati pentru aprecierea lichiditatii pietei. Corelarea lor cu liniile de
rezistenta sau suport ale graficului ofera semnale ce caracterizeaza trendul.
Candelstics reprezinta segmente care reflecta dinamica cursului pe o anumita perioada. Aceste
segmente au mai multe componente. De exemplu, aceste segmente pot avea ,,corp" si ,,umbra". ,,Corpul" reprezinta
intervalul între pretul de deschidere si pretui de inchidere a activului. ,,Umbra" este oscilatia între max si min pe aceasta
perioada. Candelstics pot avea diferite combinatii clasice, intelegerea carora genereaza informatii referitor la posibila
dinamica a cursului.
Numerele Fibonacci reprezinta un sir numeric inventate de matematicianul Fibonacci, care impartite
la precedentui sau dau valoare 0,618 sau in termenii analizei tehnice 61,8%. in baza acestor numere sunt trasate niste
linii din punctui max in min si aceste linii vor reprezenta linii de rezistenta sau suport.
Graficul cruce-zero (points & figures). La crearea acestui grafic se ia in consideratie numai
modificarea absoluta a pretului. Nivelul pretului ce depaseste cel anterior se marcheaza cu cruce, iar cel ce este mai jos
cu zero. Astfel, crucea este semnal de vmzare, iar zero de cumparare

13