REFERAT

ECONOMIE GENERALA

PIAŢA VALUTARĂ

Literatura de specialitate defineşte piaţa valutară drept "un centru al comerţului cu valute
(convertibile) şi cu devize (creanţe ale agenţilor economici naţionali asupra agenţilor economici
din alte ţări sub formă de înscrisuri în monede străine), constând, de regulă dintr-o bursă valutară
şi bănci sau case de schimb care au în profil operaţii cu valute şi ţin legătura cu bursa" sau
"totalitatea tranzacţiilor la vedere şi la termen privind schimbul de valute"

Instrumentele pieţei valutare

Pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valute şi cu titluri de credit de tipul cambilor, biletelor la
ordin, cecurilor, valorilor mobiliare, exprimate în monedă străină. Prin valută se înţelege
moneda naţională a unei ţări utilizată ca instrument de rezervă sau pentru plăţi şi plasamente
internaţionale. Ea se poate afla în circulaţie fie sub formă de numerar, fie sub formă de valută în
cont (monedă scripturală sub forma disponibilului într-un cont bancar, la termen sau la vedere).
Calitatea de valută o poate avea orice monedă naţională, indiferent dacă este convertibilă sau nu.
În funcţie de capacitatea de a fi schimbate în mod liber prin vânzare-cumpărare pe piaţă, valutele
pot fi:
a) valute convertibile reprezintă acele monede care pot fi preschimbate cu alte monede, prin
vânzare cumpărare liberă pe piaţă. De-a lungul timpului, convertibilitatea a îmbrăcat mai multe
forme, fiind legată în mod nemijlocit de acoperirea monetară. Iniţial, convertibilitatea valutară a
presupus capacitatea unei monede de a fi preschimbată într-o anumită cantitate de aur.Când
raportarea monedei respective s-a realizat în funcţie de cantitate maximă de metal preţios( 400 de
uncii care reprezentau greutatea unui lingou) ce se putea converti în valută, atunci ea a fost
denumită convertibilitate aur-lingouri. Ulterior, o dată cu implementarea sistemului monetar
internaţional de la Bretton Woods, în 1944, s-a trecut la convertibilitatea aur-devize, situaţie în
care o singură monedă şi-a păstrat convertibilitatea în aur faţă de băncile centrale străine (dolarul
SUA), restul monedelor având numai convertibilitate unele faţă de altele, convertibile în aur
numai în mod indirect, prin intermediul dolarului american. În funcţie de categoriile de
operaţiuni admise la convertire, convertibilitatea poate fi:
1) totală , atunci când sunt îndeplinite simultan două condiţii: moneda care face obiectul
convertibilităţii generale deţine preponderenţă în cadrul schimburilor internaţionale şi, cea de-a
doua, respectiva monedă constituie în mod curent obiectul vânzărilor- cumpărărilor pe piaţa
schimbului valutar. în prezent doar patru monede sunt complet convertibile: dolarul USA,
dolarul canadian, francul elveţian şi yenul japonez.
2) parţială , atunci când sunt admise la convertire numai operaţiuni economice curente; în
funcţie de categoriile de solicitanţi , convertibilitatea poate fi :
 1) internă, aplicabilă în principiu rezidenţilor pentru o sumă limitată în monede străine, iar în
cazul nerezidenţilor numai pentru operaţiuni nominalizate în mod expres (cum ar fi profitul
investitorilor străini în vederea repartierii acestora);
2) externă , aplicabilă rezidenţilor şi nerezidenţilor
b) valute neconvertibile reprezintă acele monede care nu pot fi utilizate ca mijloc de plată
decât în interiorul ţării emitente.
c) valute transferabile (spre exemplu rubla transferabilă) îmbracă forma disponibilităţilor
existente într-un cont la o bancă şi pot fi transferate (fără a fi convertite) în contul altui partener,
cont deschis la aceeaşi bancă, în vederea efectuării de operaţiuni de cont curent sau plasamente;
Devizele reprezintă instrumente de credit şi de plată exprimate în valută şi care înlocuiesc valuta
în stingerea creanţelor pe piaţa internaţională. Din această categorie fac parte: cambia, biletul la
ordin şi cecul.
a) cambia reprezintă denumirea generică pentru efectele de comerţ , deci pentru titlurile
negociabile care fac dovada existenţei unei creanţe într-o sumă determinată şi plătibilă imediat
pe termen scurt (în general 90 de zile). Cambia poate îmbrăca două forme : trata şi biletul la
ordin.
- trata (draft, traite, gezogener wechsel, tratta), reprezintă un înscris prin care creditorul, numit
"trăgător" dă ordin debitorului său , numit "tras" să achite la o anumită dată, numită "scadenţă"
sau la prezentare o sumă de bani determinată unei a treia persoane, numită " beneficiarul", sau la
ordinul acestuia. Elementele care se regăsesc în componenţa unei trate sunt : numele şi adresa
trasului, valoarea sumei tranzacţionate, moneda în care are lor tranzacţia, scadenţa, şi semnătura.
Creditorul remite trata debitorului, care înscrie pe faţa tratei cuvântul "acceptat", şi o
semnează,transmiţând-o apoi beneficiarului indicat în trată. Acesta o va păstra până la scadenţă,
când o va prezenta trasului care va efectua plata. Beneficiarul poate să nu dorească să păstreze
trata până la scadenţă, caz în care acesta se prevalează de clauza " la ordin ", şi înscrie pe dosul
acesteia cuvintele "plătiţi la ordinul ......". Această operaţiune poartă numele de andosare sau gir.
Fiecare nou beneficiar va putea proceda în acelaţi fel, până la scadenţa tratei. Cu cât trata circulă
mai mult prin andosare, cu atât achitarea la scadenţă este mai bine asigurată deoarece fiecare
andosator garantează plata solitar cu trasul. - biletul la ordin ( promissory note, Eigen Wechsel,
billet a ordre, paghero), spre deosebire de trată cuprinde numai două nume: cel al creditorului şi
cel al debitorului. în cazul biletului la ordin, emitentul nu mai este creditorul, ci debitorul. La fel
ca şi trata, şi biletul la ordin poate circula prin andosări succesive, până la scadenţă. După
natura operaţiunilor care stau la baza emiterii cambiilor, acestea pot fi: - cambii comerciale care
apar ca urmare a tranzacţiilor cu mărfuri luate pe credit ; - cambii financiare (numite şi "de
bronz") care sunt emise în scopul obţinerii de împrumuturi băneşti de la bănci. Emitentul cambiei
obţine, pe baza acesteia, un credit, în timp ce banca păstrează cambia în portofoliu până la
scadenţă. Dacă se intenţionează prelungirea creditului, cambia iniţială poate fi înlocuită, la
scadenţă, cu o alta nouă. Piaţa valutară este supusă, formal, legislaţiei ţării pe teritoriul căreia
funcţionează. Pieţele valutare naţionale privite în interdependenţa lor formează piaţa valutară
internaţională. In Romania operaţiunile valutare se desfăşoară prin :
1. băncile comerciale - care acţionează în calitate de dealer sau broker pe piaţa valutară
interbancară şi prin intermediul cărora se procură valuta necesară desfăşurării tranzacţiilor cu
caracter internaţional de către agenţii economici; operaţiunile efectuate de către operatorii
bancari sunt operaţiuni de tip spot (la vedere) sau forward (la termen);
2. casele de schimb valutar - asigură în special necesarul de valută pentru persoanele fizice;
3. piaţa neagră- care funcţionează în special în ţările cu o economie mai puţin dezvoltată, în
cadrul căreia accesul la valute pe piaţa oficială sau cea a caselor de schimb este limitat; de regulă
cursul format pe piaţa neagră este mai mare decât cel oficial în cazul economiilor aparţinând
ţărilor în curs de dezvoltare şi mai mic decât acesta în situaţia ţărilor cu economii dezvoltate.
Principalii operatori care acţionează pe piaţa valutară sunt pe de-o parte agenţii economici
(financiari şi non- financiari) care generează cererea şi oferta de valută ca urmare a operaţiunilor
de comerţ exterior sau a investiţiilor în exterior şi agenţii economici care concentrează cererea şi
oferta de valută, stabilesc cursul de schimb, efectuează tranzacţii cu valute.

Cursul valutar
Cursul valutar stabileşte preţul unei valute exprimat într-o altă valută, ca raport între cele două
unităţi monetare diferite. La baza formării cursului de schimb stau o serie de elemente ale
economiei reale, care conjugate cu cele ale economiei monetare dau următoarele tipuri de
cursuri:
a) cursuri fixe, presupun definirea şi menţinerea în limite stabile a conţinutului oficial al
monedelor naţionale, fie în metale preţioase, fie într-o altă monedă sau coş de monede pe baza
căruia se stabileşte paritatea între monede. Menţinerea cursurilor fixe se face prin intervenţia
autorităţilor monetare (de regulă banca centrală) pe piaţa valutară. Intervenţia constă în utilizarea
rezervelor valutare pentru a cumpăra de pe piaţă propria monedă (atunci când oferta devine prea
mare), sau pentru a vinde pe piaţă această monedă atunci când cererea înregistrează o tendinţă de
creştere. Atunci când presiunile devin prea puternice (fie din perspectiva ofertei, fie din cea a
cererii), are loc devalorizarea, respectiv revalorizarea monedei naţionale. Devalorizarea
reprezintă modificarea oficială (prin lege) a valorii unei monede constând din scăderea puterii de
cumpărare şi schimbarea corespunzătoare a cursului de schimb faţă de alte monede.Deprecierea
valutară reprezintă fenomenul prin care o monedă îşi diminuează puterea de cumpărare în rapiort
cu alte monede, pe termen limitat. Deprecierea şi devalorizarea scumpesc importurile (deoarece
efortul valutar pe care îl fac importatorii indigeni pentru procurarea unei unităţi de valută este
considerabil mai mare) şi favorizează exporturile, prin faptul că , urmare a deprecierii, efortul
valutar pe care îl face importatorul străin pentru a procura moneda depreciată (necesară plăţii)
este mai mic. Revalorizarea reprezintă majorarea oficială, prin lege, a valorii unei monede, având
drept consecinţă directă creşterea puterii de cumpărare a monedei respective şi modificarea
corespunzătoare a raportului de schimb cu alte monede.
b) cursuri flotante se bazează pe formarea liberă, pe pieţele valutare, în funcţie de cerere şi
ofertă, a cursului valutar. Flotarea poate fi independentă (neconcertată) atunci când cursul unei
monede naţionale faţă de toate celelalte monede este determinat exclusiv prin piaţă, şi concertată
atunci când stabilirea cursurilor de schimb are la bază înţelegerea între mai multe state, prin care
se instituie un regim de cursuri fixe între monedele lor naţionale, în timp ce faţă de celelalte
valute cursul flotează liber pe piaţă (de exemplu aranjamentul numit “şarpele monetar” stabilit
între monedele celor şase ţări vest europene care au semnat Tratatul de la Roma privind crearea
Comunităţii Economice Europene) Flotarea poate fi pură, fără vreo influenţă din partea
autorităţii monetare sau murdară atunci când băncile centrale nu renunţă total la influenţarea
cursurilor valutare. Din punct de vedere al locului unde se formează, se disting: - cursuri
oficiale, stabilite în mod unilateral de autoritatea monetară; - cursuri bancare ,de piaţă; - cursuri
de bursă (numite şi de fixing sau cotaţia oficială a bursei), stabilite prin activitatea burselor
valutare; - cursuri neoficiale (stabilite la bursa neagră); Din punct de vedere al momentului
desfăşurării, cursurile pot fi: -la vedere (spot) - se stabilesc zilnic de către bănci, în funcţie de
cererea şi oferta de valută ; -la termen (forward) - se utilizează pentru operaţiunile de vânzare-
cumpărare de valută la care mişcarea banilor dintr-un cont în altul are loc într-un interval mai
mare de 48 de ore; Factorii care determină mărimea cursului de schimb sunt paritatea puterii de
cumpărare, ratele dobânzilor şi soldul balanţei de plăţi.
a) Paritatea puterii de cumpărare a monedelor implicate în formarea cursului de schimb.
Prin putere de cumpărare se înţelege cantitatea de bunuri şi servicii care se pot obţine în
schimbul unei unităţi monetare, în condiţii date de loc şi de timp. Cursul stabilit în funcţie de
parităţile puterii de cumpărare nu este unul fix, evoluţia lui fiind marcată de evoluţia ratei
inflaţiei. Pentru stabilirea acestui curs, se compară nivelul absolut al preţurilor în cele două ţări,
pe baza unui coş reprezentativ de bunuri, în care sunt incluse de regulă bunurile care fac obiectul
operaţiunilor de comerţ exterior. Uneori, această metodă e înlocuită de cea a comparării ratelor
inflaţiei, respectiv a variaţiei indicilor naţionali ai preţurilor pentru fiecare din cele două
monede. Aceşti indici sunt influenţaţi de mărimea preţurilor, de structura pe sectoare
comercializabile sau nu, şi de structura preţului intern, structură asupra căreia au o influenţă
importantă nivelurile productivităţilor înregistrate în fiecare din cele două ţări. Modificarea
mărimii cursului de schimb e determinată şi de tipul de curs aplicat. Dacă o ţară adoptă sistemul
cursurilor fixe şi preţurile practicate în interiorul ţării înregistrează o tendinţă de creştere, cu
efect asupra creşterii preţurilor bunurilor exportabile, iar preţurile în valută se menţin aceleaşi,
efectul se va resimţi pe piaţa valutară în sensul reducerii ofertei de minedă străină, implicit a
scumpirii acesteia şi ieftinirea monedei naţionale. În această situaţie autorităţile intervin,
cumpără monedă naţională şi vând monedă străină, iar dacă rezervele valutare sunt insuficiente,
se recurge la revalorizare. În situaţia în care inflaţia se reduce, moneda naţională se apreciază.
Cursul valutar fix izolează mecanismul economic intern de efectele rezultate din confruntarea cu
condiţiile existente în economia mondială şi conduce la o anumită ajustare numai prin
modificările brutale ale cursului valutar oficial. În situaţia cursurilor flotante,mişcarea preţurilor
va genera fluctuaţii libere ale cursurilor în funcţie de condiţiile pieţei valutare.
b) Diferenţa dintre ratele dobânzilor practicate pentru cele două monede; Formarea ratei
dobânzii pentru fiecare din cele două monede trebuie studiată în funcţie de perioada de timp care
se ia în calcul. Pe termen scurt, cursul depinde de piaţa capitalurilor, de mobilitatea capitalului
şi de echilibrul pieţei monetare exprimat prin raportul cerere-ofertă. Jonh Maynard Keynes a
demonstrat că rata dobânzii e determinată de interacţiunea dintre piaţa capitalului şi de înclinaţia
spre economisire, pornind de la premisa că o eficienţă marginală a capitalului ridicată va genera
o scădere a înclinaţiei marginale spre economisiri, ceea ce va avea un dublu efect; pe de-o parte,
ca urmare a faptului că investirea în bunuri de capital aduce un venit marginal ridicat va genera o
creştere a cererii de credite menite a acoperii investiţiile; pe de altă parte, reducerea
economisirilor ca urmare a creşterii investiţiilor (creştere generată de valoarea coeficientului
marginal al capitalului) va conduce la scăderea ofertei de bani. Acţiunea conjugată a celor două
tendinţe va conduce în mod inevitabil la creşterea ratei dobînzii, ştiut fiind faptul că nivelul
acesteia este determinat de interacţiunea dintre cererea şi oferta de bani(credite).
icabilitate deoarece nu studiază influenţa pe care o exercită rata inflaţiei asupra nivelului ratei
dobânzii. Acest inconvenient a fost depăşit prin luarea în calcul, de către economistul american
Irwing Fischer, a două tipuri de rate ale dobânzii: una nominală şi una reală. În conformitate cu
teoria lui Fisher, rata reală a dobânzii este determinată de productivitatea marginală a capitalului
fizic (care depinde de înclinaţia spre economisire a populaţiei) şi de starea tehnologiilor, în timp
ce rata nominală este determinată de piaţă prin raportul dintre cerera şi oferta de monedă. În
condiţiile în care procesul inflaţionist este nesemnificativ, rata reală a dobânzii este egală cu rata
nominală. Dacă rata reală a dobânzii este constantă, adică independentă de creşterea inflaţiei,
fiecare procent de creştere a ratei inflaţiei se transpune într-un procent de creştere a ratei
nominale a dobânzii. Fischer consideră, de asemenea, că schimbările în mărimea cursului
valutar vor fi de mărime egală, dar în direcţie opusă diferenţelor dintre ratele dobânzilor.
Explicaţia constă în nevoia investitorilor în titluri străine de a fi compensaţi pentru orice pierdere
generată de cursul valutar, ca atare, ratele dobânzilor tind să reflecte aşteptările în privinţa
modificării cursului valutar.Ca atare, ratele dobânzilor pentru monedele mai puternice vor fi ma
scăzute, iar cele ale monedelor mai slabe mai ridicate. Paritatea ratelor dobânzilor exprimă
perfecta substituibilitate a activelor plasamentelor naţionale şi străine, modificarea ratelor interne
ale dobânzilor determinând modificări corespunzătoare ale cursului de schimb, ceea cemenţine
egalitatea profitabilităţii plasamentelor interne şi externe.
c) Influenţa balanţei de plăţi externe
Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico- statistic în care se includ şi se
compară încasările şi plăţile realizate de o ţară dinrelaţiile sale economice, monetare şi financiare
cu alte ţări, pe o perioadă de timp determinată, de regulă un an. Ea cuprinde în mod sintetic
toate încasările şi plăţile realizate la nivelul unei economii naţionale , rezultate din operaţiunile
de import- export de bunuri materiale, servicii internaţionale (turism, asigurări, expediţii,
transporturi, etc), fluxuri de capital, împrumuturi, etc. Starea balanţei de plăţi la un moment dat
poate fi: deficitară, excedentară sau echilibrată. Ea este deficitară atunci când încasările din
străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate, excedentară atunci când încasările
depăşesc plăţile, şi echilibrată când încasările sunt egale cu plăţile din relaţiile cu toate ţările
partenere în perioada de referinţă. Pe piaţa schimburilor valutare, moneda aflată în exces faţă de
cea aflată în deficit se depreciază, iar moneda aflată pentru care cerera depăşeşte oferta se
apreciază. Un sold pozitiv al balanţei de plăţi externe va conduce la întărirea monedei
autohtone,iar o balanţă deficitară va determina deprecierea monedei autohtone şi întărirea celei
străine. Rezultatul va fi faptul că exportatorul din ţara cu moneda depreciată va încasa în
schimbul preţului exprimat în monedă străină o sumă mai mare în monedă naţională, ceea ce îl
ve determina să exporte mai mult.