SISTEMUL BANCAR

Origini şi evoluţie

Primele operaţiuni bancare au fost atestate în urmă cu aproximativ 2000 de

ani î.e.n. de către Codul lui Hammurabi, dar caracterul bancar acestora este
contestat prin argumentul inexistenţei, la acel moment, a monedei ca instrument de
schimb.Adevărata naştere a băncilor, este legată, în opinia specialiştilor, de
apariţia monedei (în secolul al VII-lea î.e.n) şi de utilizarea acesteia pe scară largă
în cadrul tranzacţiilor comerciale din Grecia, Roma şi din Egiptul antic.
Inchistarea economiei în prima parte a Evului Mediu a influenţat negativ
dezvoltarea instituţiilor bancare, dar renaşterea comerţului generată de noile
descoperiri geografice de la sfârşitul secolului al XV-lea precum şi continua
dezvoltare a comerţului în perimetrul mediteranian conjugate cu apariţia unui
instrument important utilizat în cadrul operaţiunilor comercial- bancare (este vorba
despre cambie) au condus, începând cu secolul al XVI-lea, la dezvoltarea unui
sistem bancar disipat pe teritoriul european.
Acesta s-a dezvoltat paralel cu dezvoltarea burselor de valori mobiliare (prima
bursă de acest gen a fost creată în anul 1531 în Anvers). Anul 1650 reprezintă un
moment important în evoluţia băncilor, deoarece marchează momentul introducerii
în circuitul comercial a aşa numitelor "goldsmith notes" bilete de bancă sau
bancnote, în esenţă certificate de depuneri în bilete de bancă de valoare egală, iar
sfârşitul secolului al XVII-lea marchează impunerea băncilor de emisiune drept
bănci cu poziţie dominantă în cadrul sistemului. Liberalismul economic şi politic
din secolul al XIX-lea a favorizat dezvoltarea aparatului bancar, iar transformările
legate de evoluţia mijloacelor de plată (care au permis înlocuirea treptată a
monedei metalice cu moneda fiduciară şi cu cea scripturală) au favorizat creşterea
rolului băncilor în finanţarea schimburilor comerciale internaţionale şi în
dezvoltarea generală a economiei.În acelaşi timp, se observă o concentrare a
intervenţiei statului în activitatea bancară ca urmare a naţionalizării majorităţii
băncilor centrale (şi în prezent există bănci centrale particulare - cum este cea din
Africa de Sud- sau în care participarea statului este doar majoritară - cum sunt cele
ale Belgiei, Austriei, Elveţiei şi Japoniei)30.
 Structura sistemului bancar

Sistemul bancar naţional cuprinde, în esenţă, două tipuri mari de bănci: banca
centrală şi băncile specializate.

Banca centrală sau de emisiune

Aceasta indeplineşte rolul de "bancă a băncilor", supraveghind şi organizând

relaţiile monetar financiare ale statelor pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea.
Prima bancă de emisiune este considerată Banca Angliei, înfiinţată în anul 1694 de
către scoţianul Patterson. In toate ţările lumii există o singură bancă centrală (sau
de emisiune), cu excepţia U.S.A. unde există 12 Bănci federale de rezervă cu
funcţii echivalente băncilor centrale din celelalte state, grupate în Sistemul Federal
de Rezervă, cu sediul la Washington.

Funcțiile Băncii Centrale:

Principala funcţie de băncii centrale este aceea de a coordona politica

monetară, valutară şi de credit, în cadrul politicii economice a statului respectiv,
printr-o serie de instrumente şi măsuri specifice între care amintim aici taxa
scontului, intervenţiile pe piaţa valutară, plafonarea creditelor, etc. Alte funcţii
importante ale băncii centrale sunt :
1. emiterea biletelor de bancă (a bancnotelor), banca centrală fiind singura
împuternicită să pună în circulaţie, sau, după caz, să retragă din circulaţie banii în
numerar;
2. crearea şi gestionarea puterii de cumpărare, stabilirea acoperirii monedei
naţionale. Prin putere de cumpărare monedei se înţelege cantitatea de bunuri şi
servicii care se pot cumpăra cu o unitate monetară. Ea se calculează prin raportarea
unei sume de bani (S) - de regulă o unitate monetară - la preţul unui bun sau
serviciu. Spre exemplu, dacă un litru de lapte se cumpără cu o unitate monetară,
atunci acesta este puterea de cumpărare a unităţii monetare respective faţă de lapte.
Măsurarea puterii de cumpărare a monedei prin raportarea la preţul unui singur bun
sau serviciu nu este concludentă, deoarece cu moneda din ţara respectivă nu se
cumpără o singură marfă. Ca atare pentru determinarea puterii de cumpărare
internă a monedei se utilizează metoda raportării unei unităţi monetare la indicele
sintetic al preţurilor.
Indicele sintetic al preţurilor măsoară evoluţia unei mărimi sau a unui ansamblu
de mărimi în timp şi spaţiu.31 în construirea unui indice sintetic al preţurilor se
utilizează preţurile bunurilor şi serviciilor luate în calcul înmulţite cu ponderea
fiecărui bun sau serviciu în cadrul consumului total. în practică se utilizează o
multitudine de indici sintetici, dar cei mai importanţi din punct de vedere al
complexităţii informaţiilor utilizate şi oferite sunt: indicele preţurilor de consum,
indicele preţurilor de producţie şi deflatorul Produsului Intern Brut (PIB)
a. indicele preţurilor de consum se utilizează în special pentru a măsura inflaţia
şi se calculează pornind de la un "coş" în care bunurile şi serviciile destinate
consumului curent deţin anumite ponderi (fixe) în funcţie de importanţa economică
a fiecăruia prin raportarea preţului de vânzare din perioada curentă la preţul de
vânzare dintr-o perioadă considerată drept bază, înmulţite cu ponderea fiecărui bun
sau serviciu în coşul respectiv. în Statele Unite, coşul cuprinde 364 de clase de
bunuri şi servicii utilizate în 21.000 de gospodării.
b. indicele preţurilor de producţie- se calculeză pornind de la nivelul preţurilor
de producţie sau al celor utilizate în desfacerea en-gros pentru un număr de
aproximativ 3400 de produse utilizând o metodologie similară celei folosite pentru
calculul indicelui preţurilor de consum.
c. deflatorul P.I.B.- se calculează pe baza preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor
luate în calculul produsului intern brut- (destinate consumului, investiţiilor,
cheltuielilor guvernamentale şi exporturilor nete) a căror pondere, spre deosebire
de indicele preţurilor de consum, respectiv a indicelui preţurilor de producţie este
variabilă, prin raportarea preţului fiecărui bun sau serviciu din perioada curentă la
nivelul din perioada de bază..
3. supraveghererea societăţilor bancare şi a instituţiilor de credit în sensul
regularizării scontării creditului. Prin scontare se înţelege operaţiunea de preluare,
de către o bancă comercială, contra plată, a unui titlu de credit (cambie,
obligaţiune, bilet la ordin etc), de la beneficiarul ei, înainte de ajungerea la
scadenţă. Rescontul se referă la relaţiile create pe aceeaşi bază între băncile
comerciale şi banca centrală.
4. stabilirea, alături de trezorerie, a programului de împrumuturi contractate
de guvern;
5. managementul ofertei monetare şi de credite şi determinarea ratelor dobânzii;
6. determinarea regimului cursului de schimb al monedei naţionale şi
gestionare a rezervelor valutare. De regulă determinarea regimului cursului de
schimb cade în sarcina guvernului, însă aplicarea efectivă a acestui regim revine
efectiv băncii centrale.
7. supravegherea şi gestionarea sistemului de plăţi (inclusiv deţinerea rezervelor
băncilor comerciale)
8. promovarea stabilităţii sistemului financiar;
9. exercitarea rolului de ultim creditor (lender of last resort) şi administrarea
asigurării depozitelor bancare;
10. gestionarea, parţială sau totală a datoriei publice, administrarea controalelor
valutare şi exercitarea rolului de "bancher al guvernului".
11. menţinere a stabilităţii preţurilor şi încurajare a sănătăţii şi stabilităţii
sistemului financiar, pe fondul stimulării activităţilor economice complexe .
Această funcţie nu este prevăzută în cazul unor bănci naţionale (Bank of England)
dar apare menţionată în mod expres în regulamentele de funcţionare ale Băncii
Franţei, Bundesbank-ului, Băncii Japoniei, şi al Sistemului Federal de Rezerve din
Statele Unite.
O analiză a funcţiilor băncii centrale evidenţiază faptul că acestea sunt corelate cu
problemele principale ale evoluţiei economice de ansamblu.
Astfel, în primele decenii ale perioadei postbelice, băncile centrale şi-au exercitat
funcţiile în vederea creşterii gradului de ocupare a forţei de muncă şi a stimulării
nivelului activităţii economice, în anii '60-'70 ele şi-au concentrat eforturile spre
menţinerea stabilităţii cursurilor de schimb, iar după 1980 au militat şi acţionat în
vederea reducerii inflaţiei şi a stabilirii unei corelaţii inverse reale între şomaj şi
inflaţie.