SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr.

Serban Elena Claudia

ISTORICUL ACTIVITATII FINANCIAR-BANCARE

Prima reglementare în domeniul financiar-bancar este considerat Codul lui Hammurabi (1792-
1750 i.H.).
In Grecia Antica, sec. VII-VI i.H, gasim referiri la temple, care depozitau averi ale familiilor,
contra unui comision.
In Roma Antică găsim insemnări despre argintari si despre transfer de sume in si din conturi de
depozitare. Tot in Roma Antică găsim primele liste de schimb valutar.
Sistemul bancar se dezvolta in perioada medievala, cu precadere in Italia, în zona Florenta, unde
există comercianţi. Cea mai veche bancă din lume este constituita in acesta zona – banca
MONTE DEI PASCHI, care datează din 1472. In Veneţia, in 1637, este emisă prima bacnotă de
hârtie.

Dacă iniţial, rolul băncii îl aveau templele, considerate sigure în condiţii de invazie sau război,
temple care doar depozitau averi contra unor comisioane, ulterior au apărut argintarii, care
depozitau, făceau schimb valutar, împrumutau cu dobândă şi transferau sume dintr-o zonă în alta
contra unor comisioane. În acest context putem vorbi de apariţia şi dezvoltarea unui sistem
bancar, al cărui rol a evoluat treptat, astfel că, în prezent prezentăm banca ca pe un coordonator
al procesului de economisire şi reinvestire, repectiv ca pe instituţia care asigură mecanismul de
funcţionare al plăţilor şi care înlesneşte procesul de colectare al datoriilor fiscale.
Dacă iniţial vorbeam doar de bănci comerciale, în marea lor majoritate private, ulterior au apărut
băncile centrale cu rolul de a administra patrimoniul de stat, de a emite moneda şi de a elabora
politica monetară (reglementări în domeniul financiar-bancar).
Banii sunt consideraţi sângele economiei, iar sistemul bancar este considerat sistemul
circulator în economia naţională.
De aici se poate deduce importanţa băncilor şi a sistemului bancar pentru o economie naţională şi
responsabilitatea socială pe care trebuie să o manifeste cei care lucrează în domeniu.

SISTEMUL FINANCIAR-BANCAR IN ROMANIA

Sistemul bancar a reprezentat permanent pentru ţara noastră principala sursă de susţinere
financiară a creşterii economice. Funcţia de intermediere financiară a băncilor comerciale,
puternic afectată până în 1994 datorită erodării financiare a întreprinderilor, într-un mediu
puternic inflaţionist, este în prezent foarte bine îndeplinită. În urma unui proces de restructurare
şi consolidare bancară activele băncilor au suportat modificări substanţiale.
Consolidarea sistemului bancar la nivel naţional a urmărit îndeaproape modificările din legislaţia
bancară a ţărilor dezvoltate, impuse de crizele cu care s-a confruntat sistemul bancar, dar şi
reglementările în domeniu stabilite la nivelul Uniunii Europene la care ţara noastră s-a aliniat în
procesul de integrare europeană (prevederile acordului Basel).
Reforma bancară1 iniţiată pe fondul trecerii la economia de piaţă a determinat existenţa unui
sistem bancar care în prezent răspunde optim solicitărilor pieţei şi asigură o ofertă adecvată de
produse şi servicii bancare. Până în 1996 s-au asigurat premisele dezvoltării sistemului bancar,
prin asigurarea unui cadrul normativ (Legea nr.33/1991 privind activitatea bancară și Legea
nr.34/1991 privind Statutul Băncii Naționale a României), delimitarea de noi funcţii ale Băncii
Naţionale ((politică monetară, valutară, reglementare, autorizare, supraveghere, sisteme de plăți))
1
Cosmescu Adrian, “Supravegherea bancară – evoluţie, principii, instrumente”, 2015, www.bnro.ro

1
SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

şi prin înfiinţarea de bănci comerciale, în număr de 40 în 1996, comparativ cu 12 în 1990.

Adoptarea de noi reglementări legale şi privatizarea în 1999 a primelor două instituţii de credit
(BRD şi Bancpost) au marcat a doua etapă a reformei bancare, aceste demersuri fiind continuate
şi în a treia etapă a reformei. Privatizarea Băncii Agricole (2001) şi BCR (2006), infuzia de
capital străin din sistemul bancar, dar mai ales alinierea legislaţiei bancare la prevederile
directivelor UE şi la principiile de bază ale Comitetului de la Basel privind o supraveghere
bancară eficientă, bazată pe risc au reprezentat o etapă de consolidare în continuarea reformei.
Între 2008 şi 2013, reforma bancară a continuat prin aderarea la practicile adoptate de Uniunea
Europeană, prin participarea în structurile europene (Autoritatea Bancară Europeană),
asigurându-se astfel integrarea într-un cadru eficient de reglementare și supraveghere prudențială
la nivelul sistemului bancar european. Aceasta a impus modificări ale cadrului normativ,
sistemul bancar românesc activând în baza setului unic de norme prudenţiale armonizate pentru
instituţiile financiare din UE.
În prezent, cadrul legislativ de bază care reglementează activitatea principalelor componente din
sistemul bancar românesc este constituit din:
1. Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României;
2. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare;
3. Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare;
4. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.113/2009 privind serviciile de plată.
Prin atribuţiile sale, rolul major al Băncii Naţionale a României este legat de menţinerea
stabilităţii financiare. Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României,
principalele atribuţii ale BNR sunt:
a. elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
b. autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,
promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea
stabilităţii financiare;
c. emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;
d. stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
e. administrarea rezervelor internaţionale ale României.
Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit şi
răspunde de supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit pe care le-a autorizat să
funcționeze. Asigurarea sănătății și solidității băncilor și a sistemului bancar reprezintă obiectivul
fundamental al supravegherii bancare prin urmărirea respectării normelor si indicatorilor de
prudență. Prin supravegherea bancară se asigură prevenirea şi limitarea riscurilor specifice
activităţii bancare, protejarea intereselor deponenţilor şi asigurarea stabilităţii sistemului bancar.
Delimitându-se ca număr şi volum de activitate de alte componente ale sistemului bancar,
precum instituţii financiare nebancare sau alte instituţii de plată, instituţiile de credit (băncile) au
un rol major în circulaţia şi valorificarea capitalului, respectiv în mobilizarea şi distribuirea de
credite agenţilor economici, persoanelor fizice şi sistemului bancar. Conform OUG nr. 99/2006
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, “ instituţia de credit este o entitate a cărei
activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public şi în
acordarea de credite în cont propriu”. Efectuând o multitudine de operaţiuni bancare, aceasta
asigură activităţii unei instituţii de credit o flexibilitate ridicată. Prin reforma bancară, abordarea
marketingul bancar, informatizarea şi computerizarea serviciilor bancare, serviciile de

2
SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

consultanţă de specialitate au condus la sporirea complexităţii activităţii instituţiilor de credit, dar

au totodată un rol semnificativ în creşterea performanţelor acestora.
Specificul activităţii unei instituţii de credit are implicaţii asupra contabilităţii şi, totodată,
conferă analizei economico-financiare anumite particularităţi. În plus, reglementarea prudenţială
care se aplică activităţii instituţiilor de credit şi care impune respectarea unor reguli cantitative
(cerințe de capital, stabilirea de limite maxime pentru evitarea riscului de concentrare, respectiv
de limite minime ale indicatorilor de lichiditate) şi calitative (cadrul de administrare a activității
băncilor, politica de remunerare), stabileşte coordonatele analizei economico-financiară a
entităţilor bancare după setul de măsuri de prevenire a riscurilor din sistemul bancar Basel III.
Noutatea în reglementările avansate de Basel III (2011) este legată de includerea de cerinţe
cantitative privind limitarea riscului de lichiditate, pe lângă cele anterior formulate prin Basel II
(2004) care priveau riscul de credit, riscul de piaţă şi cel operaţional.

OPERAŢIUNI SPECIFIC FINANCIAR-BANCARE

Operaţiunile specifice unei instituţiei de credit sunt prezentate în literatura de specialitate după
diferite criterii de clasificare, reglementările în vigoare privind înregistrarea în contabilitate a
operaţiunilor bancare oferind clasificarea abordată cel mai frecvent2. Instituţiile de credit
efectuează următoarele operaţiuni:
1. operaţiuni de trezorerie şi interbancare - care cuprind operaţiuni de casă; operaţiuni de
decontare cu Banca Naţională a României privind conturile curente, conturile de depozit şi
împrumuturile de refinanţare primite de la Banca Naţională a României; operaţiuni prin conturile
de corespondent, depozite, credite şi împrumuturi interbancare; operaţiuni interbancare
reprezentând acorduri de răscumpărare şi titluri date sau luate cu împrumut.
2. operaţiuni cu clientela – acestea cuprind operaţiuni de creditare cu clientela
nefinanciară (persoane fizice sau juridice); operaţiuni de creditare/primire de împrumuturi cu
instituţiile financiare; operaţiuni reprezentând acorduri de răscumpărare şi titluri date sau luate cu
împrumut, efectuate cu clientela; operaţiuni în contul curent al clientelei; operaţiuni de
constituire de depozite la vedere, la termen, colaterale şi rambursabile după notificare, pentru
clientelă.
3. operaţiuni cu titluri, care reprezintă active financiare/titluri negociabile pe o piaţă
organizată sau pieţe la buna înţelegere, conform reglementărilor).
4. operaţiuni diverse – cuprind decontări intrabancare; decontări între organizaţiile
cooperatiste din cadrul aceleiaşi reţele; debitori şi creditori; stocuri şi active asimilate; operaţiuni
de regularizare.
Acestor tipuri de operaţiuni li se adaugă operaţiunile de capital propriu şi operaţiunile de
imobilizări, care nu au o pondere semnificativă în activitatea financiară a instituţiei de credit.
Capitalurile proprii, asimilate şi provizioane constituie resurse ale instituţiei de credit ce cuprind
conturile de capital, prime de capital şi rezerve, alte conturi de capitaluri proprii, datorii
subordonate, conturile de rezultat reportat şi rezultatul exerciţiului financiar, precum şi
provizioane, iar activele imobilizate ale unei instituţii de credit cuprind credite subordonate,
titluri de participare deţinute în filiale, titluri de participare deţinute în entităţi asociate, titluri de
participare deţinute în entităţi controlate în comun, dotări pentru unităţile proprii din străinătate,

2
Ordinul BNR nr. 27/2010, Anexa 1, http://bnr.ro/Institutii-de-credit--1965.aspx

3
SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

imobilizări în curs, imobilizări necorporale şi corporale, precum şi creanţe şi datorii aferente

operaţiunilor de leasing financiar.
Această viziune asupra operaţiunilor specifice instituţiilor de credit se regăseşte transpusă în
planul de conturi pentru instituţii de credit.
Totodată, toate aceste operaţiuni se delimitează, după tipul de flux economic generat, în
operaţiuni de pasiv şi operaţiuni de activ. Operaţiunile de pasiv cuprind tranzacţiile care
generează fluxuri economice care ies din gestiunea instituţiei de credit, prin urmare sunt
operaţiuni de constituire de surse de finanţare sau de constituire de capital. Operaţiunile de activ
vizează utilizarea de capitaluri, prin urmare generează fluxuri economice care intră în gestiunea
instituţiei de credit.
Operaţiunile prin care instituţiile de credit îşi constituie sursele de finanţare se numesc operaţiuni
pasive. Pasivele, respectiv sursele de finanţare caracteristice unei instituţii de credit sunt
depozitele, rescontul şi operaţiunile similare şi capitalul propriu.
Depozitele bancare, forma principală de mobilizare a capitalurilor şi economiilor temporare
disponibile, pot fi depozite la vedere (conturi curente sau conturi de depozit), respectiv depozite
la termen (depozit de investiţii sau conturi de economii simple). Rescontul este o modalitate de
procurare de noi surse de finanţare prin cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenit din
scontare, unei alte bănci. O altă operaţiune specifică atragerii fondurilor financiare în bancă
este cea de lombardare, care constă în atragerea de împrumuturi pe garanţii de efecte publice
(obligaţiuni şi bonuri de tezaur). Capitalurile proprii au un aport redus la fondurile financiare ale
băncii.
Operaţiunile prin care băncile comerciale angajează resursele lor în vederea îndeplinirii funcţiilor
statutare, respectiv în vederea obţinerii de profit sunt operaţiuni active. Resursele băncii sunt
angajate în principal în operaţiuni de creditare a persoanelor fizice şi juridice, respectiv în
operaţiuni de plasament.
Creditarea deţine ponderea cea mai mare în totalul operaţiunilor active ale unei bănci
comerciale. Creditarea, respectiv creditul acordat de banca comercială se diferenţiază după
termenul pentru care este acordat, după forma juridică a debitorului băncii, după destinaţia
creditelor, după calitatea creditelor etc. După termenul pentru care este acordat, creditul poate fi
pe termen scurt (< 12 luni), pe termen mediu ( cu durata de rambursare de la 1 an la 5 ani) şi pe
termen lung (durata de rambursare > 5 ani). Acordarea de credite pe termen scurt diminuează
riscul bancar şi îmbunătăţeşte lichiditatea bancară. După forma juridică a debitorului, creditele se
diferenţiază în credite acordate persoanelor fizice şi credite acordate persoanelor juridice.
Persoanele fizice solicită în general finanţări pentru construcţia sau achiziţia de locuinţe, pentru
achiziţia de autoturisme, pentru studii şi alte nevoi personale sau linii de credit pentru carduri.
Creditele acordate persoanelor juridice sunt formate din avansuri în cont curent, linii de credit,
creditele speciale şi credite pe stoc. După destinaţia lor putem vorbi de credite productive – care
se acordă pentru activitatea curentă desfăşurată de agenţii economici şi pentru investiţii - şi
credite acordate pentru consum (consumative).

SITUAŢIILE FINANCIARE ÎN DOMENIUL BANCAR

Instituţiile de credit din România elaborează situaţii financiare conforme cu Standardele
Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS). Contabilitatea instituţiilor de credit este
reglementată în prezent prin Ordinul BNR nr. 27/2010 pentru aprobarea Reglementărilor
contabile conforme cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, aplicabile instituţiilor

4
SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

de credit, cu modificările şi completările ulterioare. Normele metodologice privind întocmirea

situaţiilor financiare FINREP la nivel individual, conforme cu Standardele internaţionale de
raportare financiară, aplicabile instituţiilor de credit în scopuri de supraveghere prudenţială,
aprobate prin Ordinul nr. 6/2014, prezintă structura situaţiilor financiare specifice instituţiilor de
credit.
În scopul asigurării transparenței financiare în cadrul Spațiului Economic European (SEE),
Autoritatea bancară europeană (ABE) a introdus Directiva privind cerințele de capital CRD IV
(Basel III), care deserveşte băncile, societățile de construcții și firmele de investiții, în vigoare de
la 1 ianuarie 2014. Regulamentul CRD IV cuprinde două tipuri de raportări, COREP (Common
Reporting) și FINREP (Financial Reporting). COREP își propune să sporească transparența în
raportarea prin creșterea gradului de detaliere a cerințelor privind datele, se aplică tuturor
instituțiilor de credit și societăților de investiții care operează în SEE şi impune să se urmeze
cinci modele de raportare legate de adecvarea capitalului și cerințele de capital:
- Adecvarea capitalului
- Riscul de credit și contrapartida
- Solvabilitatea la nivel de grup
- Riscul de piață
- Risc operational
Raportarea financiară (FINREP) este o reglementare europeană care se aplică instituțiilor de
credit şi urmăreşte creșterea semnificativă a calităţii raportării informațiilor financiare,
armonizarea și convergența în cerințele de raportare pentru asigurarea supravegherii prudenţiale.
În momentul de faţă se aplică tuturor instituțiilor de credit care își întocmesc rapoartele
financiare pe baza IFRS. Raportările vizate de reglementările FINREP sunt:
- Situații primare (Bilanț și declarație privind veniturile)
- Declarații primare (venituri totale și capitaluri proprii)
- Divulgarea activelor și pasivelor financiare
- Prezentarea activelor financiare și activitățile în afara bilanțului
- Prezentarea informațiilor privind activele financiare și activitățile în afara bilanțului și
prezentarea informațiilor privind instrumentele financiare nefinanciare
Normele metodologice privind întocmirea situaţiilor financiare FINREP aprobate prin Ordinul
nr. 6/2014 menţionează că situaţiile financiare FINREP la nivel individual trebuie să reflecte
operaţiunile şi situaţia financiară a instituţiei de credit, a sucursalelor şi a celorlalte sedii
secundare ale acesteia, pe bază individual, oferind o imagine fidelă a pozitiei financiare şi a
performanţelor instituţiilor de credit pentru perioada de raportare. Raportarea FINREP se face
diferenţiat pe perioade de timp, situaţia poziţiei financiare şi contul de profit şi pierdere intrând
în categoria situaţiilor financiare FINREP raportate lunar (există cinci seturi de raportări cu
termene diferite de raportare, conform Ordinului nr. 6/2014).

BILANŢUL SAU SITUAŢIA POZIŢIEI FINANCIARE ÎN INDUSTRIA BANCARĂ

Bilanţul sau situaţia poziţiei financiare (F . întocmit de către instituţiile de credit are
următoarea formă de prezentare, cuprinzând mai multe formulare:
- Situaţia activelor (F 01.01);
- Situaţia datoriilor (F 01.02);
- Situaţia capitalurilor proprii (F 01.03)

5
SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

F 01.01 - lei -
Cod Valoare
Active poziţie contabilă
A B 010
Numerar şi solduri de numerar la bănci centrale 010
Numerar 020
Solduri de numerar la bănci centrale 030
Alte depozite la vedere 040
Active financiare deţinute în vederea tranzacţionării 050
Instrumente financiare derivate 060
Instrumente de capital 070
Titluri de datorie 080
Credite şi avansuri 090
Active financiare desemnate ca fiind evaluate la valoarea justă prin
profit sau pierdere 100
Instrumente de capital 110
Titluri de datorie 120
Credite şi avansuri 130
Active financiare disponibile în vederea vânzării 140
Instrumente de capital 150
Titluri de datorie 160
Credite şi avansuri 170
Împrumuturi şi creanţe 180
Titluri de datorie 190
Credite şi avansuri 200
Investiţii păstrate până la scadenţă 210
Titluri de datorie 220
Credite şi avansuri 230
Instrumente financiare derivate - contabilitatea de acoperire 240

6
SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

Modificările de valoare justă aferente elementelor acoperite în

cadrul unei operaţiuni de acoperire a unui portofoliu împotriva
riscului de rată a dobânzii 250
Investiţii în filiale, asocieri în participaţie şi entităţi asociate 260
Imobilizări corporale 270
Investiţii imobiliare 280
Imobilizări necorporale 290
Fond comercial 300
Alte imobilizări necorporale 310
Creanţe privind impozitele 320
Creanţe privind impozitul curent 330
Creanţe privind impozitul amânat 340
Alte active 350
Active imobilizate şi grupuri destinate cedării, clasificate drept
deţinute în vederea vânzării 360
TOTAL ACTIVE 370

F 01.02
Cod Valoare
Datorii poziţie contabilă
A B 010
Datorii financiare deţinute în vederea tranzacţionării 010
Instrumente financiare derivate 020
Poziţii scurte 030
Depozite 040
Titluri de datorie emise 050
Alte datorii financiare 060
Datorii financiare desemnate ca fiind evaluate la valoarea
justă prin profit sau pierdere 070
Depozite 080
Titluri de datorie emise 090
Alte datorii financiare 100

7
SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

Datorii financiare evaluate la cost amortizat 110

Depozite 120
Titluri de datorie emise 130
Alte datorii financiare 140
Instrumente financiare derivate - contabilitatea de acoperire 150
Modificările de valoare justă aferente elementelor acoperite
în cadrul unei operaţiuni de acoperire a unui portofoliu
împotriva riscului de rată a dobânzii 160
Provizioane 170
Pensii şi alte obligaţii privind beneficiile determinate post-
angajare 180
Alte beneficii pe termen lung pentru angajaţi 190
Restructurare 200
Aspecte juridice nesoluţionate şi litigii fiscale 210
Angajamente şi garanţii date 220
Alte provizioane 230
Datorii privind impozitele 240
Datorii privind impozitul curent 250
Datorii privind impozitul amânat 260
Capital social rambursabil la cerere 270
Alte datorii 280
Datorii incluse în grupuri destinate cedării, clasificate drept
deţinute în vederea vânzării 290
TOTAL DATORII 300

F 01.03
Valoare
Capitaluri proprii Cod poziţie contabilă
A B 010
Capital social 010
Capital vărsat 020
Capital subscris nevărsat 030

8
SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

Prime de capital 040

Instrumente de capital emise, altele decât capitalul social 050
Componenta de capitaluri proprii a instrumentelor financiare
compuse 060
Alte instrumente de capital emise 070
Alte capitaluri proprii 080
Valoarea cumulată a altor elemente ale rezultatului global 090
Elemente care nu vor fi reclasificate în profit sau pierdere 095
Câştiguri sau (-) pierderi actuariale din planurile de pensii cu
beneficii determinate 100
Active imobilizate şi grupuri destinate cedării, clasificate
drept deţinute în vederea vânzării 110
Elemente care pot fi reclasificate în profit sau pierdere 115
Acoperirea unei investiţii nete într-o operaţiune din
străinătate [partea eficientă] 130
Conversia valutară 140
Instrumente derivate de acoperire. Acoperirea fluxurilor de
numerar [partea eficientă] 150
Active financiare disponibile în vederea vânzării 160
Active imobilizate şi grupuri destinate cedării, clasificate
drept deţinute în vederea vânzării 170
Rezultatul reportat 190
Rezerve de reevaluare 200
Alte rezerve 210
(-) Acţiuni proprii 240
Profit sau (-) pierdere aferent (ă) exerciţiului 250
(-) Repartizarea profitului 255
TOTAL CAPITALURI PROPRII 300
TOTAL DATORII ŞI CAPITALURI PROPRII 310
Bilanţul contabil este documentul care permite, potrivit IFRS, aprecierea:

 existenţei şi mişcării activelor şi datoriilor unei entităţi, ca ansamblu şi ca structură;

 existenţei şi mişcării averii acţionarilor, ca ansamblu şi ca structură;

9
 SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

 poziţiei financiare a unei entităţi static şi în dinamică.

În bilanţul contabil al oricărei entităţi identificăm două aspecte, care derivă din contabilitatea în
partidă dublă, respectiv:

 sursele de finanţare ale entităţii, structurate după provenienţa acestora şi termenul cât stau
la dispoziţia entităţii, pe care le putem intitula generic pasive.

 utilizări de surse financiare structurate după natură şi termen cât pot fi exploatate, pe care
le intitulăm generic active.

Activele si pasivele bancare sunt ordonate funcţie de tipurile de operaţiuni specific bancare.

BILANŢ CONTABIL
UTILIZĂRI DE CAPITALURI (ACTIVE) CAPITALURI (PASIVE)
Casa Operaţiuni de trezorerie Împrumuturi de refinanţare
Ct. curent la banca centrală, şi . de la banca centrală
Ct.de coresp. la bănci, interbancare . de la alte bănci,
Depozite la bănci, Ct. de corespondent ale băncilor,
Credite acordate băncilor, Datorii ataşate
Creanţe ataşate.
Credite acordate clientelei, Operaţiuni cu clientela Depozite clientelă,
Administrare de conturi curente şi Datorii ataşate.
de factoring pentru clienţi diverşi.
Titluri de tranzacţie, Operaţiuni cu titluri Titluri tranzacţionate,
Titluri de plasament, Plasamente în capitalul băncii, Operaţiuni
Tranzacţii asimilate. asimilate.
Operaţiuni de schimb valutar, Operaţiuni diverse Operaţiuni de schimb valutar,
Administrarea de valori pentru terţi, Administrarea de valori proprii de către
Achiziţii de monezi şi alte valori terţi,
pentru terţi, Administrarea gestiunii,
Operaţiuni de asigurări şi Achiziţii de monezi şi alte valori în nume
consultanţă financiară, Închirieri de propriu,
spaţii, Operaţiuni de asigurări şi consultanţă
Vânzări de active, etc. financiară oferite de terţi,
Închirieri de spaţii,
Vânzări de active, etc.
Financiare, Imobilizări Capitaluri Capital social
Necorporale, proprii, Prime de capital,
Corporale asimilate, Rezultate curente şi asimilate,
provizioane Alte.

În ordonarea activelor bancare se ţine cont de lichiditate, astfel:

- Active lichide: numerarul în casă şi bancă, bonuri de tezaur, depozite constituite la
bănci şi BNR, etc.

- Active nelichide: credite, titluri de investiţii, imobilizări, etc.

10
SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

În ordonarea pasivelor bancare se ţine cont de exigibilitate. Conform acestui criteriu, pasivele
bancare sunt:
- Pasive volatile (rambursabile pe termen scurt – sub un an – depozitele la vedere, alte
datorii pe termen scurt);

- Pasive stabile (rămân la dispoziţia băncii un termen mai mare de un an – depozitele la

termen, capitalurile proprii, etc).

Funcţie de probabilitatea de a fi retrase, pasivele sunt:

- foarte lichide – HOT MONEY LIABILITIES – cele care se retrag pe termen foarte
scurt (până în 3 luni);

- fonduri vulnerabile - VULNERABLE FONDS - se retrag pe termen până într-un an –

reprezintă 25-30% din pasivele bancare;

- fonduri stabile – CORE DEPOSITS – capitaluri proprii - fonduri de dimensiuni foarte

mari stabile, a căror retragere ar destabiliza unitatea bancară, care sunt de două
categorii:

- capitaluri proprii de rang 1 – care includ capitalul social, inclusive prima de

capital, rezerva legală şi statutară, profitul
nerepartizat.
- capitaluri proprii de rang 2 – (capital suplimentar) include
rezerva pentru riscul de creditare, datoriile
subordonate şi împrumuturile participative.
Pot fi maxim cât capitalul propriu de rang 1.

Informaţii privind componentele capitalului suplimentar:

- Rezerva de creditare – va fi minim 2% din valoarea depozitelor constituite de terţi la

unitatea bancară.

- Datoriile subordonate – sunt împrumuturi contractate pe lungă durată (minim 5 ani), a

căror rambursare este subordonată unor clause speciale – cei care acordă împrumutul
acceptă ca drepturile lor să fie neprioritare în raport cu alţi creanţieri ai băncii. Aceste
datorii pot avea termen de rambursare, caz în care, până la rambursare banca va suporta
o remuneraţie fixă – reprezentând costul împrumutului, sau pot fi pe o perioadă
nedeterminată, fără cost (cazul creditului actionar).

- Împrumuturile participative – sunt împrumuturi de ultim rang. În caz de lichidare a

băncii, acestea se rambursează după satisfacerea completă a celorlalţi creanţieri
privilegiaţi şi chirografari. Remunerarea creditorului se face cu o sumă fixă şi o cotă de
participaţie la profitul net.

11
SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

Activele bancare cuprind în linii mari casa şi conturile la banca centrală, portofoliile de titluri,
credite diverse, investiţii diverse (imobilizări) şi alte active. Se ştie că activele unei entităţi au ca
şi caracteristică principală lichiditatea, respectiv capacitatea de a se transforma în numerar la
momentul oportun. Gradul de lichiditate al activelor este un instrument în evaluarea riscului unei
activităţi. Pentru unitatea bancară siruaţia se discută în termeni similari oricărei activităţi.
Deosebirea constă în nevoia de lichiditate efectivă, care creşte când banca are un portofoliu de
credite consistent şi când tranzacţiile de creditare în unitatea de timp au tendinţa de creştere. Pe o
piaţă insuficient dezvoltată, cum este şi România, lichiditatea creanţelor depinde exclusiv de
scadenţa lor şi nu de capacitatea băncii de a le vinde. În acest context, băncile au tendinţa să
menţină un nivel ridicat pentru activele lichide purtătoare de dobândă mică sau cu dobândă 0,
ceea ce afectează rentabilitatea. O analiză comparată arată că în zona pieţelor financiare slab
dezvoltate băncile deţin active în numerar sau echivalent în proporţie de 10% până la 20% din
active, în timp ce pe pieţele financiare dezvoltate activele reprezentând lichidităţi efective nu
depăşesc 5% din activul bancar.
- Casa şi conturile la banca centrală reprezintă deţineri de active cu lichiditate ridicată,
cum sunt numerarul, biletele de bancă, monezi de aur şi lingouri. Numerarul deţinut în
conturi bancare trebuie să acopere rezerva minimă obligatorie (RMO), care este
reglementată de banca centrală într-o economie, întrucât este instrument de politică
monetară şi valutară. În România este de 18% (din 2008) din suma creditelor în lei şi
20% (din 2009) din suma creditelor în valută. Deţinerea unor sume mari în conturi sub
forma RMO conduce la creşterea costurilor specifice activităţii bancare. Situaţia
determină ca băncile să găsească instrumente de acoperire a costurilor, cum ar fi
comisionul de RMO care conduce la creşterea dobânzii pe unitatea de credit, sau
identificarea de instrumente care nu sunt supuse regulii RMO sau chiar de intermediari
care nu sunt supuşi acestei reguli, ceea ce contribuie la diminuarea eficienţei RMO.
Autorităţile ajung în acest context să creeze stimulente pentru bănci, ca să îşi menţină
RMO în conturile BNR.

- Portofoliul de investiţii şi tranzacţii în nume propriu cu titluri de valori, valute, titluri

de capitaluri proprii şi mărfuri, reprezintă un alt element de activ, cu un grad de
lichiditate ridicat. Portofoliul poate fi disponibil pentru vânzare, dar poate fi ţinut până
la scadenţă, funcţie de nevoia de lichiditate a băncii. Pe pieţele financiare dezvoltate,
creşterea ponderii acestor active în total, reflectă orientarea activităţii bancare către
activităţile netradiţionale. În astfel de situaţii un portofoliu de investiţii cuprinde
diferite tipuri de titluri. Din punct de vedere al managementului riscului, această
situaţie determină transferul riscului de credit în risc de piaţă sau risc al partenerului. Pe
pieţele insuficient dezvoltate băncile sunt tentate, uneori chiar obligate să cumpere
titluri de stat, ceea ce face ca suma destinată creditării economiei să devină insuficientă
şi să crească costul creditului.

- Alte investiţii pe termen lung ale unităţii bancare pot consta în titlurile de capital,
imobilizări corporale şi necorporale. Titlurile de capital pe termen lung pot fi
achiziţionate în scop strategic, respectiv acela prin care banca devinr partener într-o

12
SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

afacere profitabilă, sau pot fi achiziţionate în scop speculativ pe piaţa financiară

Indiferent de scopul achiziţiei ele sunt considerate active disponibile pentru vânzare.

Spre deosebire de alte domenii de activitate, în domeniul bancar pot exista restricţii
pentru astfel de investiţii. În România există astfel de restricţii, după cum urmează: o
unitate bancară poate deţine maxim 20% din capitalul social al altei societăţi
comerciale sau din valoarea totală a titlurilor de natură participativă emise de o
societate comercială. De asemenea, o unitate bancară poate plasa în titluri de valoare
maxim 15% din fondurile proprii, iar valoarea maxima a investiţiilor pe termen lung,
de orice natură, poate fi maxim 6% din capitalurile proprii bancare.

Valoarea imobilizărilor corporale arată dotarea unităţii bancare cu mobilier, birotică,

echipamente tehnice, autoturisme, clădiri, terenuri, etc. Pentru creşterea eficienţei
muncii dotarea tehnică trebuie să fie în raport cu nivelul tehnic mondial în domeniu.
Aceste investiţii trebuie limitate la strictul necesar eficientizării activităţii. Tendinţele
speculative există, mai ales în domeniul bancar, unde lichidităţile sunt mai la îndemână
decât în orice alt domeniu. De aceea există multe exemple de limitare ale gradului de
investire al fondurilor bancare în astfel de bunuri, aşa cum am prezentat mai sus.
Imobilizările necorporale reflectă valoarea investiţiilor intangibile cum sunt programele
informatice, fondul comercial, cheltuielile de constituire, etc. O parte a imobilizărilor
necorporale sunt de natură fictivă sau nonvalori, iar cealaltă parte depinde ca valoare de
practica sau reglementările fiscale cărora se supune unitatea bancară. De aceea
mărimea la un moment dat, dar şi dinamica lor trebuie interpretată cu prudenţă sau în
contextual reglementărilor menţionate.

- Capitalurile sau sursele de finanţare ale unităţii bancare urmărite static şi în dinamică
oferă şi ele informaţii relevante în ceea ce priveşte nivelul de risc şi tipul de risc la care
este expusă activitatea bancară. Spre exemplu o creştere a finanţărilor prin depozite ale
clienţilor mari (agenţi economici), cum ar fi acordurile de răscumpărare sau
certificatele de depozit, poate expune unitatea bancară la o volatilitate mai mare în ceea
ce priveşte finanţarea, respectiv la un risc de lichiditate accentuat. Acestui risc i se
alătură riscul de piaţă, dacă instrumentul de finanţare care predomină este acordul de
răscumpărare. În linii mari, sursele de finanţare bancare, asemănător oricărei entităţi,
pot fi surse externe sau atrase şi surse proprii. Natural că ponderea mare a surselor
atrase arată dependenţa financiară faţă de terţi, însă în domeniul bancar nivelul de
îndatorare considerat normal este de 90% şi chiar mai mare. Acordul Basel II statuează
o situaţie normală ca fondurile proprii ale unităţii bancare să fie în limita a 5 – 8% din
totalul surselor de finanţare. Sursele atrase, predominante aşadar în sistemul bancar,
generic considerate datorii cu termen de scadenţă variat, pot fi de provenienţă bancară
sau de la diverse persoane fizice sau juridice din economie. Structura datoriilor bancare
arată politica agreată de management în acest domeniu.

13
SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

- Finanţarea interbancară reprezintă sume atrase de la alte unităţi bancare (instituţii de

credit), inclusiv de la banca centrală. Aşa cum am mai precizat anterior, banca centrală
intervine în activitatea unei unităţi bancare de regulă prin credite pe termen scurt,
adesea de tip overdraft. Aceasta înseamnă acordarea asistenţei în situaţiile de fluctuaţie
ale plăţilor-încasărilor de credite. Atunci când banca centrală acordă un împrumut pe
termen lung unei unităţi bancare, aceasta se află deja într-o dificultate financiară
majoră, într-o situaţie de control sau supraveghere bancară. Împrumuturile de la alte
unităţi bancare, de regulă de la bănci străine, afectează mult rentabilitatea, prin dobândă
şi variaţia de curs valutar. Intervin deci două forme de risc, cel al dobânzii şi cel
valutar. Formele de finanţare interbancare (comerciale) sunt directe (credite) sau
indirecte (bilete la ordin, accepte bancare, acreditive, cambii vândute în andorsarea
băncii sau rescontate la băncile centrale din diferite ţări). Existenţa finanţării de la o
bancă străină poate fi interpretată ca o situaţie de încredere externă într-o ţară şi
economia sa. Efectele acestor finanţări asupra politicii monetare într-o economie pot fi
însă dezastruoase, iar legat de banca care se află în această situaţie se apreciază riscul
de finanţare crescut.

- Forma naturală de finanţare bancară este constituirea de depozite, respectiv sumele

acceptate de la publicul larg sub forma depozitelor la vedere şi conturi de economii,
depuneri la termen şi cu avizarea retragerilor, depozite în valută, acorduri de
recumpărare, certificate de depozit, garanţia în numerar, conturi de angajamente de
creditare, etc.. Structura şi stabilitatea bazei de depozite au o importanţă capitală.
Concurenţa ridicată în atragerea sumelor disponibile în economie determină ca şi costul
acestor sume să crească şi să afecteze rentabilitatea bancară. O bancă tebuie să deţină o
politică pentru atragerea şi păstrarea depozitelor, dar şi proceduri pentru analiza, la
intervale regulate de timp, a volatilităţii şi a caracterului structurii depozitelor. Chiar în
condiţiile existenţei unei probabilităţi de retragere a numerarului, managementul bancar
trebuie să monitorizeze procentul depozitelor stabile, sezoniere şi volatile.

- Finanţarea din surse proprii este nesemnificativă la nivel bancar, 5 - 8% din totalul
surselor de finanţare. Sursele proprii se diferenţiază după costul pe care îl generează,
respectiv ansamblu de convenţii, condiţii şi restricţii generat, în surse proprii de rang 1
si 2, prezentate anterior.

Analiza structurii bilanţiere, static şi în dinamică, permite aprecierea nivelului diverselor

categorii de risc, cu condiţia cunoaşterii naturii activelor şi surselor de finanţare bancare. Nu
întotdeauna creşterea ativului bancar denotă o situaţie favorabilă. Aprecierea trebuie făcută în
contextul expunerii la risc a activităţii unităţii bancare. Creşterile accelerate de active în
condiţiile expunerii la riscuri inerente generează falimentul în mod cert.

Obiectivul managementului bancar este identic cu al oricărei alte entităţi, respectiv acela de a
crea valoare în timp. Aceasta presupune un management al riscului care să conducă la
maximizarea patrimonială prin obţinere de profituri consistente. O componentă importantă a
14
SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

managementului riscurilor activităţii unei entităţi constă în managementul activelor şi pasivelor

(capitalurilor) - (asset-liability management) entităţii.
Pentru unităţile bancare probabilitatea de apariţie a riscului este mai mare decât în alt domeniu,
întrucât multe din elementele bilanţiere sunt de natură strict financiară şi sunt expuse presiunilor
externe sau condiţiilor de mediu asupra cărora managementul bancar nu poate interveni.
Managementul activelor şi datoriilor se referă la o planificare strategică şi la implementarea
unui sistem de control care să permită stabilirea unui volum şi a unei diversităţi a activelor şi
a surselor de finanţare menit să producă un flux de marjă netă din dobânzi mare, stabil şi în
creştere. De aceea evaluarea structurii bilanţului unei instituţii de credit presupune cunoaşterea
în profunzime a activităţii bancare, dar şi a mediului general de reglementare, economic, social şi
politic.

RISCURILE BANCARE
Riscul este definit ca fiind un eveniment incert, a carei manifestare genereaza consecinte adverse
subiectului. Prin urmare, expunerea la risc inseamna cheltuielile suplimentare sau pierderea
suportata de subiect in cazul manifestarii evenimentului.
In industria bancara vorbim de un ansamblu de riscuri interdependente. De multe ori
manifestarea unui risc, conduce in lant spre manifestarea altor riscuri, astfel ca daunele pot fi
majore.
Riscurile din domeniul bancar sunt de doua categorii:
- riscuri operaţionale

- riscuri financiare

Riscurile operaţionale decurg din modul concret în care organizaţia bancară îşi desfăşoară
activitatea, şi pot fi:
- disfuncţionalităţi generate de sistemul propriu de raportare al organizaţiei bancare;

- disfuncţionalităţi generate legate de sistemul informational propriu organizaţiei

bancare;

- disfuncţionalităţi privnd monitorizarea regulilor şi normelor interne.

Riscurile financiare bancare pot fi legate de evoluţia pieţei financiar- bancare sau de factori
precum intenţia de fraudare, acte normative cu impact avers asupra activităţii financiar- bancare,
calamităţi, etc.
Riscurile financiare sunt direct legate de structura bilanţului contabil bancar, de dezechilibrele pe
care le pot genera plasamentele bancare corelat cu nivelul şi structura capitalurilor bancare.
Aceste riscuri au mai multe forme de manifestare, respectiv:
- riscul de creditare;

- riscul de rată a dobânzii;

- riscul de curs valutar;

- riscul de solvabilitate;

15
SUPORT CURS 0 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

- riscul de lichiditate.

Între aceste forme de manifestare ale riscului financiar există o interacţiune continuă, astfel
impactul este deosebit de intens, motiv pentru care vorbim de risc sistemic în industria bancară.
Managementul organizaţiei bancare are rol prioritar în identificarea acestor forme de
manisfestare a riscului financiar, respectiv în preîntâmpinarea manifestării riscului sau în
diminuarea impactului advers al manifestării riscului.

BIBLIOGRAFIE
 Basno C., Dardac N. – Management bancar, Edit.Economică,
 Dedu V. – Gestiune si audit bancar, Edit. Economica, 2003
 Spulbăr C.M. – Management bancar, Edit. Sitech, Craiova,
 Trenca I. – Metode si tehnici bancare, Edit. Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca,

16