SUPORT CURS 2 Prof. Univ. Dr.

Serban Elena Claudia

PROCESUL DE ANALIZĂ ECONOMICO-FINANCIARĂ

Analiza economico-financiară presupune descompunerea fenomenului economic în elemente
componente – factori, în scopul identificării contribuţiei acestora la manifestarea fenomenului
economic în ansamblul său.
Analiza economico-financiară este în acelaşi timp o ştiinţă de gestiune, al cărui scop este acela
de a perfecţiona metode de investigare al fenomenului economic cu ajutorul cărora să poată fi
surprinse mecanisme de funcţionare, astfel că se pot lua decizii fundamentate ştiinţific, respectiv
o activitate practică, care ocupă 80% din timpul managementului, dar şi o disciplină de studiu
pentru viitorii economişti.
Analiza economico-financiară este utilă managementului, personalului, dar şi partenerilor de
afaceri – furnizori, clienţi, creditori, etc, respectiv asociaţilor.
Pentru un proces de analiză corect şi complet este nevoie de cunoştinţe din multe alte domenii
complementare, respectiv management, finanţe, statistică, economie, etc. Analistul trebuie să
aibă capacitate de sinteză, de selecţie a informaţiilor cu adevărat relevante.
Multe dintre metodele de analiză sunt împrumutate din statistică, respectiv comparaţia,
descompunerea, gruparea, etc. Metoda abaterilor ar putea fi considerată metodă specifică.
Există mai multe tipuri de analiză efonomico-financiară, gruparea făcându-se după criterii cum
sunt: momentul efectuării, gradul de cuprindere, etc.

DEZVOLTARE DURABILĂ
Dezvoltarea Durabilă (DD) constituie de mai bine de 20 de ani contextul oricăror analize de
piaţă. Problematica DD este vastă şi implică toţi actorii vieţii economice şi sociale şi economice,
respectiv statul, instituţii, întreprinderi, indivizi, etc. Însuşirea politicii de DD presupune
rezolvarea unor probleme ce caracterizează viaţa economică şi socială la nivel mondial şi care
creează decalaje în dezvoltarea diferitelor regiuni pe mapamond, cum sunt:
 Probleme de natură economică: reducerea sărăciei, creşterea şi dezvoltarea tuturor
statelor lumii, accesul la utilităţi, finanţarea infrastructurii, etc.
 Probleme de natură socială: situaţia femeilor în lume, securitatea muncii, lipsa de
resurse, delocalizarea forţei de muncă, etc.
 Probleme de sănătate: accesul la medicamente şi tratament, controlul produselor nocive,
periculoase, eradicarea maladiilor, etc.
 Probleme de mediu: controlul emanaţiilor de gaze ce produc efectul de seră, oprirea
despăduririlor, tratamentul deşeurilor, biodiversitatea, etc.
 Probleme culturale: respectul identităţii naţionale, accesul la educaţie, transmiterea
patrimoniului cultural, pluralismul informării şi calitatea ei, etc.
 Probleme financiare: solvabilitatea instituţiilor, etica afacerilor, gestiunea datoriilor,
acoperirea pensiilor, prevenirea marilor riscuri, etc.
 Probleme de etică şi reglementare: respectarea drepturilor omului, lupta împotriva
corupţiei, a mafiei şi a spălării banilor, funcţionarea regulilor internaţionale, buna
guvernare, etc.
Toate aceste probleme au stat în atenţia specialiştilor. Aceştia au elaborat reguli, standarde şi
chiar modele de acţiune, menite să amelioreze şi chiar să elimine problemele enunţate. Un prim
efect ştiinţific al acestor preocupări a fost normalizarea internaţională a majorităţii activităţilor
socio-economice. Un alt efect a fost dezvoltarea unor teorii şi standarde pe domeniul
managementului calităţii şi managementului riscului, menite să permită valorificarea la maxim a
SUPORT CURS 2 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

resurselor de orice natură şi să elimine problemele financiare la nivel microeconomic, întrucât se

ştie că întreprinderea este motorul unei economii.
Ţările dezvoltate ale lumii au finanţat programe care să permită ameliorarea sau chiar dispariţia
problemelor enunţate, ştiut fiind faptul că în lume totul este în legătură şi ceea ce afectează o
economie afectează în mod indirect şi celelalte economii. Dovada este această criză mondială
care a fost indusă de problemele economice ale celei mai puternice economii pe glob, economia
Statelor Unite ale Americii. După o creştere economică mondială fără precedent, după un
progres tehnologic accelerat prin transferul şi creşterea competenţei, această economie
mondializată, globalizată cunoşte o cădere drastică, care generează efectele sociale cele mai
nocive, respectiv şomaj, scăderea nivelului de trai, creşterea numărului de persoane ce trăiesc sub
limita subzistenţei. Pe acest fond corupţia, actele mafiote tind să reapară şi să se dezvolte
accetuând inegalitatea veniturilor sau inegalitatea între dezvoltările regionale, ceea ce are efect
direct asupra stării de sănătate a populaţiei şi asupra nivelului de educaţie. La efectele nocive
create mai mult sau mai puţin de activităţile umane se adaugă elementele de climă şi cele de
biodiversitate (infrastructură, resurse, efect de seră, exploataţii forestiere, agricole sau piscicole),
care avantajeză sau dezavantajează regiuni de pe glob.
Implementarea politicii de DD, susţinerea acesteia de autorităţile tuturor statelor lumii poate
reprezenta modalitatea prin care economiile să se autosalveze. Cum motorul oricărei economii
naţionale este întreprinderea, aceasta trebuie să fie primele care să adopte o atitudine
responsabilă social şi să dezvolte modele de dezvoltare durabilă.

ÎNTREPRINDEREA ŞI LOGICA DEZVOLTĂRII DURABILE; CONCEPTUL DE

RESPONSABILITATE SOCIALĂ
Toate întreprinderile sunt atinse de problematica dezvoltării durabile. Aceasta impune un anumit
tip de comportament al factorilor decidenţi în întreprindere, respectiv asimilarea problematicii de
dezvoltare durabilă specifice mediului extern întreprinderii, asimilarea reglementărilor specifice
activităţii care se desfăşoară în întreprindere, asumarea actelor şi faptelor şi a consecinţelor
acestora. Acest tip de comportment a fost definit ca responsabilitate socială a întreprinderii.
Există multe modalităţi pentru managementul unei întreprinderi să intre în problematica
responsabilităţii sociale. Fiecare întreprindere îşi creează propriul model de acţiune funcţie de
riscurile cu care se confruntă, dar şi de oportunităţile de creştere şi competitivitate. Modelul va
conţine următoarele aspecte:
 o adaptare la constrângerile legale şi normative ale domeniului de activitate, dar şi ale
mediului exterior întreprinderii;
 un anumit tip de reacţie la presiunea problematicilor de mediu;
 un permanent demers pentru calitate şi bună practică;
 elaborarea unei strategii şi aplicarea unei guvernanţe corporative proprii;
 afişarea unei imagini a întreprinderii şi permanenta comunicare cu factorii interesaţi de
problematica dezvoltării durabile.
Elaborarea modelului va avea la bază un studiu care să lămurească asupra tendinţelor pieţei,
asupra raportului risc-oportunitate, asupra impactului adoptării politicii DD privind exploatarea
şi modificarea poziţiei concurenţiale.
Managementul oricărei întreprinderi trebuie să conştientizeze faptul că atitudinea responsabilă
faţă de problematica dezvoltării durabile reprezintă calea spre progres şi creştere economică.
Chiar dacă pe termen scurt implementarea unei politici DD în întreprindere va genera un
supracost, datorită asumării exigenţelor calitative, o analiza cost-beneficiu pe termen lung va

2
SUPORT CURS 2 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

conduce întotdeauna la concluzii favorabile. Aceasta deoarece politica DD nu generează doar

supracosturi, ci generează şi venituri pentru întreprindere prin practicarea eco-eficienţei care
înseamnă o economisire a resurselor şi modificarea proceselor de producţie în scopul reducerii
nete a costului de producţie.
Stabilirea modalităţii de angajare şi acţiune a unei întreprinderi presupune parcurgerea a două
etape:
1. evaluarea atitudinii întreprinderii în raport cu problematica DD;
2. stabilirea modalităţii de angajare şi acţiune la nivelul întreprinderii.
În cadrul primei etape se va evalua mai întâi gradul de expunere al întreprinderii la problematica
DD. Evaluarea acestui grad se va face funcţie de 4 parametrii:
 implicaţiile activităţilor întreprinderii în Exemplu de provocări:
problemele mondiale prioritare,  poluarea
respectiv implicaţiile în problematica  emisiunea de gaze cu
sociopolitică, rolul întreprinderii în efecte de seră
nevoile vitale ale omenirii, gradul de  consumul excesiv de
dezvoltare al activităţilor în ţările slab resurse energetice
dezvoltate sau în curs de dezvoltare;  utilizarea unor tehnologii
 impactul procesului tehnologic, poluante pentru mediul
respectiv al produselor specifice înconjurător
întreprinderii asupra securităţii
mondiale, asupra stării de sănătate a
populaţiei, respectiv gradul de implementare al eco-tehnologiei;
 impactul social al activităţii
POLUAREA – problema DD
întreprinderii, respectiv
impactul asupra nivelului de  date operaţionale:
trai sau al bunăstării cu ce se poluează, care este zona poluată
populaţiei, capacitatea (dimensiuni, caracteristici principale), dacă
întreprinderii de a funcţiona se monitorizează, cum se monitorizează,
pe termen lung cu care au fost rezultatele monitorizării, etc.
respectarea principiilor DD;  probleme legislative:
legislaţie internaţională, legislaţie naţională,
 vulnerabilitatea mărcii
întreprinderii, evaluată standarde, norme, prevederi, etc.
funcţie de tipul de  riscuri:
guvernanţă practicat, dar şi operaţionale, financiare, de altă natură.
de capacitatea de a asculta  oportunităţi:
opinii, respectiv de a operaţionale, financiare, etc.
răspunde şi comunica.  efecte economice, financiare şi de
Pasul următor îl constituie analiza fiecărei altă natură:
provocări urmărind o procedură identică, costuri de prevenire a poluării, costuri de
respectiv: şcolarizare a forţei de muncă, costuri
 culegerea datelor operaţionale sociale, etc.
pertinente, cum sunt tipul de
organizare, volumul de activitate, intensitatea legăturilor economice, localizarea
operaţiunilor, etc;
SUPORT CURS 2 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

 identificarea problemelor de legislaţie economică, fiscală şi de altă natură, care trebuie

respectate şi aplicate;

 identificarea riscurilor şi oportunităţilor de mediu şi ierarhizarea acestora după

importanţă;

 identificarea tuturor efectelor provocării în desfăşurarea activităţii întreprinderii.

Pentru fiecare provocare managementul trebuie să elaboreze o strategie specifică, menită să

conducă la perenitatea activităţii întreprinderii. Aceasta înseamnă elaborarea unor scenarii
financiare care să pună în evidenţă impactul problemei DD asupra rezultatului întreprinderii
pentru un interval de 3 - 5 ani. Un astfel de scenariu va permite managementului să identifice
riscurile şi oportunităţile legate de problema DD, dar şi să claseze problemele DD luând în
considerare aspecte cum sunt: impactul economic, evoluţia în timp şi spaţiu, factori
concurenţiali, etc.
Legat de modalitatea de angajare şi acţiune a întreprinderii 1 putem identifica 3 tipuri de
angajament şi acţiune funcţie de importanţa strategică a problematicii DD pentru întreprindere,
respectiv funcţie de impactul problematicii DD asupra activităţilor operaţionale specifice
întreprinderii:
 angajament defensiv
 angajament reactiv
 angajament proactiv
Angajament defensiv au întreprinderile pentru care problematica DD nu prezintă importanţă
strategică, respectiv nu ajută la creşterea calităţii şi la dezvoltare. Managementul acestor
întreprinderi privesc problematica DD doar ca pe o cauză a manifestării unor riscuri financiare,
concurenţiale sau juridice şi singura preocupare va fi identificarea riscurilor şi prevenirea lor.
Angajament reactiv au întreprinderile pentru care problematica DD are incidenţă asupra calităţii
produselor, prin urmare asupra fidelităţii clientelei şi păstrării poziţiei concurenţiale, dar şi
asupra costurilor, întrucât nivelul calitativ este strâns legat de nivelul costurilor. Managementul
acestor întreprinderi vor acţiona în direcţia identificării riscurilor şi prevenirii acestora, dar şi în
direcţia stabilirii unor obiective legate de nivelul calitativ, nivelul costurilor, dar şi fidelitatea
clientelei.
Angajament proactiv au întreprinderile pentru care problematica DD are incidenţă asupra
dezvoltării activităţii, respectiv asupra inovaţiilor, investiţiilor, asupra avantajului concurenţial şi
asupra gradului de penetrare al altor pieţe. Managementul acestor întreprinderi vor integra
problematica DD în strategie, în misiune şi viziune, respectiv în mecanismul de funcţionare
internă.

1
Patrick D’Humieres – Le development durable, Edition D’Organisation, Paris, 2005, pag. 186

4
SUPORT CURS 2 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

Modalitatea de angajare şi de Pentru un producător de băuturi alcoolice, în condiţiile în

acţiune a unei întreprinderi la
problematica DD depinde şi de
opţiunile strategice posibile
ţinând cont de tendinţele pieţei
specifice.
modalitatea de
angajare şi de acţiune
va depinde
de opţiunea strategică
care organismele nonguvernamentale, respectiv
instituţiile publice duc o campanie de conştientizare a
populaţiei asupra problemelor de sănătate generate de
consumul de alcool, campanie care include publicitatea
negativă, dar şi taxarea suplimentară a veniturilor din
vânzarea de alcool, opţiunile strategice pot fi:
 concentrarea pe un segment al consumatorilor de
alcool, pentru o mai bună valorificare a ofertei şi
a creşterilor de preţ ;
 lărgirea ţintelor ţinând cont de noul
comportament al consumatorului de alcool;
 lărgirea ofertei cu băuturi nonalcoolizate.

INSTRUMENTE OPERAŢIONALE ÎN EVALUAREA ACTIVITĂŢII

ÎNTREPRINDERII
Mecanismul de funcţionare al întreprinderii este următorul: de la înfiinţare întreprinderea
dispune de resurse care sunt alocate în consum conform misiunii şi obiectului de activitate
asumat. La sfârşitul procesului productiv se aşteaptă nişte performanţe, respectiv refacerea
resurselor plus un câştig pentru acţionari. Resursele întreprinderii sunt complexe şi se
diferenţiază după formă şi caracteristici principale în resurse umane, resurse materiale şi resurse
financiare. De cantitatea, calitatea şi gradul de exploatare al fiecărei resurse depinde performanţa
întreprinderii. Dar ce înseamnă performanţă pentru managementul DD? Performanţa vizează mai
multe aspecte ale activităţii întreprinderii.

Respectiv vizează capacitatea întreprinderii de a atinge un obiectiv (eficacitatea) cu un consum

minim de resurse la nivelul maxim al rezultatului (eficienţă - economicitate) în condiţii de
stabilitate financiară (echilibru financiar). Prin urmare când vorbim de performanţă în
întreprindere sau la nivelul unei afaceri, vorbim de un sistem de indicatori vizând cele patru
aspecte. Evaluarea eficacităţii activităţii întreprinderii se face utilizând ca instrumente
operaţionale indicatorii de rezultate. Este importantă dinamica fiecărui indicator în parte, dar şi
corelaţiile care iau naştere între indicatorii specifici.
În ceea ce priveşte eficienţa, vorbim de eficienţă parţială şi eficienţă globală. Eficienţa parţială
reprezintă gradul de exploatare al unei resurse (umane, materiale sau financiare). Eficienţa
globală reprezintă gradul de exploatare al resurselor în ansamblul lor. În timp ce pentru eficienţa
parţială indicatorii se diferenţiază pe categorii de resurse (productivitate pentru resursele umane,
randament pentru investiţii, viteza de rotaţie pentru stocuri şi capitaluri), pentru eficienţa globală
folosim ratele de rentabilitate.
Economicitatea se referă la nivelul minim al consumului de resurse la un nivel dat al rezultatului
şi se măsoară cu ajutorul ratei de cheltuieli.
Echilibrul financiar reflectă capacitatea întreprinderii de a face faţă plăţilor la scadenţă şi se
poate evalua utilizând instrumente cum sunt solvabilitatea, lichiditatea, etc. În cele ce urmează
aprofundăm categoriile de indicatori economico-financiari, stabilind sursa de informare la

5
SUPORT CURS 2 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

nivelul entităţii economice (întreprindere), dar şi modalitatea de investigare specifică pentru

identificare progresului afacerii.

 indicatori de potenţial
Acest tip de indicatori reflectă potenţialul intern al firmei din punct de vedere cantitativ – valoric
sau fizic, structural, dar şi al utilizării. După natura lor, indicatorii de potenţial sunt în totalitate
eforturi pentru întreprindere şi îi regăsim preponderent în situaţii statistice, bilanţ, parţial în
contul de profit şi pierdere (expresia consumului de resurse), sau îi dimensionăm funcţie de
informaţiile statistice sau cele din situaţiile financiare. Mulţi dintre indicatorii de pontenţial nu au
dimensiune valorică, ci doar dimensiune fizică. Ei pot fi detaliaţi în potenţial uman, potenţial
material (de natura investiţiilor şi de natura stocurilor) şi potenţial financiar, şi fiecare dintre
aceste tipuri pot fi detaliate cantitativ, structural, respectiv din punct de vedere al utilizării. În
scopul vizualizării complexităţii indicatorilor se recomandă construirea unei grile pentru fiecare
tip de resursă a întreprinderii, prin care să se detalieze elementele după caracteristici (cantitativ,
structural şi de utilizare). În interiorul grilei se pot crea coloane pentru notaţii specifice sau chiar
modele simbolice specifice.

 indicatori de rezultate
Sunt în totalitate efecte pentru întreprindere şi reprezintă ansamblul fluxurilor financiare intrate
în întreprindere, respectiv rămase la dispoziţia întreprinderii după deducerea cheltuielilor.
Majoritatea acestor indicatori se regăsesc în contul de profit şi pierdere, la categoriile venituri şi
respectiv rezultate. Există însă şi indicatori de rezultate a căror dimensiune valorică nu o regăsim
în contul de profit şi pierdere, dar pe care o putem determina utilizând informaţiile din contul de
profit şi pierdere sau direct din rulajele conturilor, cum sunt valoarea adăugată, rezultatul brut din
exploatare, rezultatul aferent cifrei de afaceri, producţia marfă fabricată, producţia exerciţiului,
etc.
Toţi indicatorii de rezultate sunt consideraţi indicatori de dimensionare a activităţii firmei, în
activitatea de diagnostic fiind utilizaţi ca mărime absolută, sau pentru construirea unor corelaţii
din care să reiasă gradul de eficienţă al activităţii. Corelaţia care reflectă eficienţa activităţii,
respectiv reducerea ponderii efortului aferent obţinerii unui rezultat este:
Iefect brut ≤ Iefect net
Practic, în ansamblul indicatorilor de rezultate putem delimita efecte brute, respectiv efecte nete.
Comparând doi indicatori de rezultate, întotdeauna unul va avea în componenţă mai puţine
elemente de eforturi (consumuri), prin urmare poate fi considerat efect net în raport cu celălat.
Spre exemplu, comparând venitul din exploatare cu rezultatul exploatării, venitul din exploatare
are în structură, ca element component în plus faţă de rezultatul exploatării, cheltuielile din
exploatare, care reprezintă un consum de potenţial intern, prin urmare un efort, ceea ce înseamnă
că venitul din exploatare este efectul brut, iar rezultatul exploatării este efortul net. Corelaţia
normală între aceşti doi indicatori ar fi:
Ivenitului din exploatare ≤ Irezultatului exploatării
ceea ce ar reflecta reducerea ponderii sumei cheltuielilor din exploatare în suma veniturilor din
exploatare, prin urmare creşterea sumei profitului specific. Altfel spus, fiecare leu cheltuit în
activitatea din exploatare atrage un venit mai mare decât leul respectiv, diferenţa constituindu-se
în profit. Natural că o astfel de performanţă este rezultatul unei bune poziţionări pe piaţă, care
este dependentă de aspecte multiple din viaţa întreprinderii.

6
SUPORT CURS 2 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

Mulţi dintre specialişti fac referiri la reducerea cheltuielilor, ca element de bază în obţinerea
performanţei financiare, fără a preciza că este vorba despre o reducere relativă a cheltuielilor, ca
pondere în suma veniturilor. Este anormal să pretinzi unui agent economic să diminueze efortul
(suma cheltuielilor) în condiţii de dezvoltare economică, de extindere a activităţilor. O astfel de
situaţie crează confuzie în mintea multora, în special în mintea celor care sunt la început de
carieră, ceea ce a şi determinat ca ulterior mulţi dintre ei să spună că între teorie şi practică este
diferenţă substanţială. Să nu uităm că diferenţa o facem noi oamenii, şi că din acest punct de
vedere formatorilor de profesionişti le revine misiunea de a utiliza vocabularul adecvat, care să
nu creeze confuzii. Există situaţii în care nu trebuie făcută economie de cuvinte, respectiv nu
trebuie simplificate expresiile la absurd.
Corelaţia de echilibru specifică şi completă, pe care agentul economic trebuie să o respecte este:
Iefort ≤ Iefect brut ≤ Iefect net

 indicatori de eficienţă
Îşi au originea în teoria referitoare la eficienţa economică atât a unei activităţi sau operaţiuni, cât
şi a întreprinderii în ansamblu. Pentru a stabili eficienţa specialiştii recomandă compararea a
două mărimi. Dacă iniţial se compara un efort cu un efect, ulterior s-a ajuns la concluzia că se
pot compara în scopul identificării eficienţei economice şi două efecte sau două eforturi. Fiind
vorba de comparaţie, instrumentul cel mai util este rata. Prin urmare, toţi indicatorii de eficienţă
sunt rate şi au exprimare procentuală, monetară, ca număr sau în zile.
În opinia noastră putem vorbi de două categorii de indicatori de eficienţă şi anume: indicatori de
eficienţă parţială şi indicatori de eficienţă globală.
Indicatorii de eficienţă parţială sunt cei utilizaţi în determinarea eficienţei utilizării unei unei
categorii de resurse (potenţial) a întreprinderii. Astfel putem vorbi de indicatori de eficienţă a
utilizării potenţialului uman, indicatori de eficienţă a utilizării potenţialului material de natura
investiţiilor, indicatori de eficienţă a utilizării potenţialului material de natura stocurilor şi
indicatori de eficienţă a utilizării potenţialului financiar.
Indicatorii de eficienţă a utilizării potenţialului uman se construiesc raportând un indicator de
rezultate la un indicator de potanţial uman şi poartă numele generic de productivitate a muncii.
Conţinutul indicatorului diferă funcţie de elementele folosite în raportare.
Indicatorii de eficienţă a utilizării potenţialului material de natura investiţiilor pot fi calculaţi ca
raport între un indicator de rezultate şi un indicator de potenţial material de natura investiţiilor,
caz în care numele generic este de randament, sau ca raport între un indicator de potenţial
material de natura investiţiilor înmulţit cu 65 şi un indicator de rezultate, de regulă cifra de
afaceri, caz în care vorbim de durată de rotaţie, cu semnificaţia care este intervalul de timp
necesar refacerii din vânzări a valorii activului imobilizat (investiţiei).
Indicatorul specific de eficienţă a utilizării potenţialului material de natura stocurilor, respectiv a
potenţialului financiar este viteza de rotaţie exprimată ca număr de rotaţii (raportul între
indicatorul de rezultate, de regulă cifra de afaceri, şi indicatorul de potenţial specific) sau ca
durată a rotaţiei în zile (raportul între indicatorul de potenţial specific înmulţit cu 65 şi
indicatorul de rezultate, de regulă cifra de afaceri).
Indicatorii de eficienţă globală a întreprinderii sunt ratele de rentabilitate, care apar în literatura
de specialitate şi sub denumirea de rată de profiatbilitate. Ca şi principiu general de construire a
unei rate de rentabilitate, la numărătorul ratei trebuie să fie obligatoriu o categorie de profit
(rezultatul pozitiv al exerciţiului brut sau net, al exploatării, al cifrei de afceri, exsedentul brut
din exploatare, etc). Denumirea ratei este dată de elementul folosit ca bază de raportare, care

7
SUPORT CURS 2 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

poate fi un venit (rata rentabilităţii veniturilor), un consum sau cheltuială (rata rentabilităţii
consumurilor), un activul total (rata rentabilităţii economice sau activului avansat şi consumat),
un capital (rata rentabilităţii financiare), etc. Între ratele de rentabilitate de tipul rentabilitatea
veniturilor se detaşează ca importanţă rata rentabilităţii comerciale (raportul între profitul aferent
cifrei de afaceri şi cifra de afaceri), modificarea acesteia determinând modificarea în acelaţi sens,
cu diferite intensităţi a tuturor celorlalte rate de rentabilitate. Aceasta întrucât cifra de afaceri este
elementul care arată viabilitatea firmei, capacitatea ei de se menţine pe piaţă.
În opinia noastră un manger bun trebuie să ducă politica celor trei E-uri , aşa cum am numit-o
noi, şi anume:
- Eficacitate - să-şi comercializeze produsele sau serviciile – (creşterea cifrei de
afaceri)
- Eficienţă - să vândă cu profit - Icheltuieli ≤ Icifră de afaceri ≤ Irezultat cifră
de afaceri
- Echilibru financiar – să încaseze contravaloarea vânzărilor (a cifrei de afaceri)
 indicatori de economicitate
Sunt rate care arată nivelul consumului de resurse la o mie sau o sută de lei venituri – cunoscute
sub numele de rate de cheltuieli. Cu cat nivelul consumului de resurse la o mie sau o sute de lei
venituri scade, cu atât creşte rata rentabilităţii.

 indicatori de echilibru financiar

Şi aceştia sunt rate în totalitate şi din categoria lor fac parte ratele de solvabilitate, respectiv
lichiditate. Deşi în teoria echilibrului financiar sunt utilizate instrumente cum sunt fondul de
rulment, necesar fond de rulment şi trezorerie netă, aceştia nu sunt indicatori de echilibru
financiar, ci de potenţial financiar. Judecata de valoare făcută în raport cu dinamica valorii
acestora ne ajută să ne construim o opinie privind echilibrul financiar. Nu trebuie uitat că
utilizarea în exclusivitate a elementelor cum sunt fondul de rulment sau trezoreria netă în analiză
poate conduce spre concluzii eronate.
În ceea ce privesc ratele de solvabilitate, respectiv lichiditate, este domeniul în care întâlnim
multe anomalii în publicaţiile de specialitate, dar şi în practică. De aceea vom încerca să
clarificăm aceste aspecte pornind de la definiţia indicatorului şi termenul când se pune problema
solvabilităţii, respectiv a lichidităţii.
Solvabilitatea este definită ca fiind capacitatea întreprinderii de a face faţă plăţilor la scadenţă.
Conform definiţiei, solvabilitatea s-ar putea confunda cu capacitatea de plată. Există însă
diferenţă între cele două noţiuni, legată de termenul la care managementul îşi pune problema
capacităţii de plată, respectiv a solvabilităţii. Astfel problema capacităţii de plată a întreprinderii
se pune pe termen foarte scurt, când trebuie să plăteşti un furnizor, să remunerezi forţa de muncă,
să achiţi obligaţiile faţă de stat. Problema solvabilităţii se pune pe termen mai lung. Aşa se face
că există întreprinderi care trec prin incapacitate de plată temporară, dar sunt solvabile, dat fiind
relaţia specifică cu partenerul de afaceri – client. Situaţia aceasta se reglementează prin apelarea
la linii de finanţare bancare. Relaţia de calcul a solvabilităţii ar trebui construită raportând
activele circulante (care răspund ciclului bani-marfă-bani) la datoriile curente (pe termen de un
an). De aici se pot dezvolta relaţii specifice eleminând succesiv din activul circulant elementele
cu un risc mai mare la transformarea în lichiditate.
În ceea ce priveşte lichiditatea, ea este definită ca o capacitate a elementelor de activ de a se
transforma în numerar la momentul oportun. Care este momentul oportun? Acela când trebuie să
faci o plată. În aceste condiţii putem vorbi de o lichiditate parţială raportând activul circulant la

8
SUPORT CURS 2 Prof. Univ. Dr. Serban Elena Claudia

datoriile totale, respectiv de o lichiditate patrimonială, raportând activul total la datoriile totale,
acesta întrucât nu se pune problema transformării activului imobilizat în lichiditate decât atunci
când lichidezi afacerea. Lucrările de specialitate, chiar şi normele în vigoare prezintă aceşti
indicatori exact invers, după o logică care nu este explicată. Logica ar exista în cazul
solvabilităţii, în sensul că prin solvabilitate se pune problema capacităţii de plată la orice termen.
Există însă în practică, cu deosebire în practica bancară, modele simbolice dintre cele mai
aberante utilizate în dimensionare solvabilităţii.

BIBLIOGRAFIE
 Avare Ph., Legros G., Ravary L., Lemonnier P.– Gestiune şi analiză financiară,
Edit.Economică,
 D’Humieres P. – Le development durable, Edition D’Organisation, Paris, 2005
 Robu V., Anghel I., Serban E.C. şi colectiv – Analiză economico-financiară, Edit.
Economică,