CUPRINS

 Introducere...................................................................................................3
1. Optimul Pareto – Descoperire si aplicabilitate...................................................4
1.1. Concepte ale utilitatii..............................................................................4
1.2. Vilfredo Pareto - Elemente biografice....................................................5
1.3. Eficienta Pareto in economie..................................................................7
1.4. Frontiera Pareto......................................................................................8
2. Raportul dintre Teoria Echilibrului General si Teoria Bunastarii......................9
2.1. Consideratii generale...............................................................................9
2.2. Conditiile unei alocari optime a resurselor............................................10
2.3. Limitele criteriului de optim. Analiza critica........................................12
3. Alegerea publica................................................................................................14
3.1. Optiunea publica si elementele sale......................................................14
3.2. Analiza cost-beneficiu si alegerea publica............................................17
3.3. Alegerea colectiva prin votul majoritatii...............................................18
3.4. Analiza comparativa intre alegerea privata si alegerea publica............18
3.5. Factori de influenta asupra alegerii publice..........................................20
4. Bibliografie ......................................................................................................21

2
 Introducere

Proiectul nostru trateaza aparitia si modalitatile de intrebuintare ale Optimului Pareto-fenomen

descoperit de economistul italian cu acelasi nume. Acest fenomen prezinta o larga aplicabilitate in sfera
finantelor publice, intrucat ofera premisele unei repartitii ideale a bugetului de stat, astfel incat utilitatea
sociala sa fie maxima. Fenomenul de Optim Pareto se releva mai ales in faza de repartitie a finantelor publice.
Spre deosebire de sectorul privat, in cazul bunurilor publice pretul nu este o caracteristica pentru ca
statul urmareste maximizarea utilitatii sociale, respectiv a bunastarii sociale. Daca in sectorul privat fiecare
invivid urmareste maximizarea profitului si a propriei utilitati, sectorul public se refera la utilitatea majoritatii-
Optimul Pareto reprezinta astfel situatia ideala spre care tinde o societate
In paginile urmatoare vom prezenta situatiile in care este nevoie de imbunatatiri de tip Pareto –
microeconomie si macroeconomie, alocarea resurselor prin Teoria Echilibrului General si Teoria Bunastarii,
alegerea publica.

3
 OPTIMUL PARETO

1. Optimul Pareto - descoperire si aplicabilitate

1.1. Concepte ale utilitatii:
In literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii si definitii facand parte din
familia cuvantului „utilitate”, in sensuri apropiate sau diferite. Unii specialisti considerau
utilitatea ca o marine cardinala care se putea masura in unitati de utilitate si posibilitatea de
realizare a comparatiilor interpersonale:” o cabana de lemn masurata de domnul Rockfeller i-
ar produce 10 unitati de utilitate, de exemplu, si domnului Ngone 35”.1
Vilfredo Pareto, economist italian, a negat posibilitatea realizarii acestui tip de
comparatie si a reconstruit teoria consumului si cererii pe o baza noua: conceptul ordinal al
utilitatii,la inceputul secolului XX. El inlocuieste ternemul de utilitate (care se refera la
folosul ce rezulta dintr-un bun economic pentru individ) cu cel de ofelimitate (care indica
dorinta si placerea individului decurgand din acel bun).
Instrumentul cheie pentru pasirea in conceptul ordinal de utilitate fusese propus de
irlandezul Edgeworth: curbele de indiferenta. Curbele de indiferenta unesc puncte ce
proportioneaza aceeasi utilitate a individului, adica cosuri de bunuri fata de care individul este
indiferent. Cele mai indepartate linii de origine arata situatiile preferate.
Curba de indiferenţă (sau curba de izoutilitate) cuprinde ansamblul combinaţiilor de
mărfuri (numite şi pachet de mărfuri) care-i permit consumatorului, ce dispune de un anumit
nivel al veniturilor, să obţină acelaşi nivel de satisfacţie (sau de utilitate).

Exemplu: Curba de indiferenţă se prezintă ca o combinaţie de două mărfuri având

particularitatea de a fi la fel de preferate în raport cu celelalte combinaţii posibile, fiind
cuprinse într-o zonă delimitată de mărfuri analizate (x şi y).

Multi ganditori au avut dubii in privinta posibilitatii de realizare a comparatiilor

interpersonale in ceea ce priveste utilitatea, dar Pareto a fost cel care a oferit o alternativa
1
http://www.eumed.net/ecorom/V.%20%20%20Consumatorii%20si
%20consumul/2%20optimul_social_si_optimul_pareti.htm

4
intelectual satisfacatoare. Chiar daca nu putem distinge daca un bun ar aduce mai multa
utilitate unei persoane decat alteia, exista circumstante in care sa putem asigura fara frica de a
ne insela, ca utilitatea sociala totala a crescut sau s-a redus.

1.2. Elemente biografice:

Vilfredo Pareto s-a nascut in anul 1848 la Paris, intr-o familie aristocrata. Tatal sau, un
marchiz italian din apropiere de Genova si inginer civil, era un adept al liderului nationalist
Giuseppe Mazzini, aflandu-se astfel in opozitie cu Casa se Savoy. Acest fapt l-a obligat sa se
refugieze la Paris in anul 183, traind in exil dupa exemplul lui Mazzini si a altor nationalisti
italieni. Vilfredo era al treilea copil al sau, dar primul fiu din mariajul sau cu o femeie de
origine franceza.
Familia Pareto s-a intors in Italia in jurul anului 1858. Urmand exemplul tatalui sau,
Vilfredo a studiat ingineria la Institutul Politehnic din Torino, obtinundu-si doctoratul cu o
dizertatie asupra echilibrului elastic al corpurilor solide. Dupa ce a absolvit in 1870, Pareto s-a
angajat ca director la Caile ferate din Roma. In 1874 el devine director general al Uzinelor
Siderurgice din Florenta. In anul 1882 acandidat pentru Paelament in Pistoia, dar fara succes,
constatand ca superioritatea intelectuala nu constituia neaparat un atu in politica.
In 1889, dupa moartea parintilor sai, Pareto isi schimba stilul de viata renutand la
postul pe care il avea, se casatoreste cu o rusoaica numita Alessandrina Bakunin si se muta in
Fiesole.
In timpul sau liber, Pareto isi insusise temeinice cunostinte de economie politica si
sociologie. A scris de asemenea numeroase articole pe teme politice si sociale, majoritatea
impotriva guvernului, a fost un libertarian pasionat si un adept al comertului liber, dar nu din
simpatie pentru intreprinzatorii capitalisti, ci dintr-un dispret arostocratic pentru democratia
burgheza. El a impartasit opinia lui Adam Smith ca guvernele exploateaza populatia pentru a
sustine grupurile de interes. Nobilimea (careia ii apartinea), socialistii, clerul, democratia si
masele populare erau tratate cu aceeasi desconsiderare. In acelasi timp, Pareto a fost un
antimilitarist inflacarat, un radical si un ateist. Aceste concepte nu puteau fi privite cu ochi
buni de guvern. O conferinta publica pe care a tinut-o la Milano a fost intrerupta de politie,
refuzandu-i-se, de asemenea, permisiunea sustinerii unui curs de economie matematica la
Roma.
La varsta de 42 de ani, Pareto se simtea infrant, negasind nicio cale de reusita sociala,
se gandeste sa emigreze. Il intalneste astfel pe Maffeo Pantaleoni, pe atunci economistul cel
mai de seama al Italiei si ii citeste lucrarea „Principii de economie pura”. Aceasta i-a oferit
motivatia de a-l reciti pe Walras, a carei conceptie o respinsese initial, descoperind acum
perfectiunea teoriei echilibrului general. Pareto a hotarat astfel sa-si consume viata in
intregime cercetarii stiintifice, fapt care marcheaza cea de a doua etapa a vietii sale
profesionale.
Intre timp, Leon Walras conta pe cineva care sa ii ia locul ca profesor la Universitatea
din Lausanne in Elvetia. Pantaleoni i l-a recomandat pe Vilfredo . Asfel in 1893, Pareto a fost
numit profesor, pentru inceput doar temporar, iar in 1894 permanent.
Desi a fost un profesor de succes el a privit activitatea de predare ca pe un impediment
in calea cercetarii stiintifice. Era de aemenea nemultumit de faptul ca biblioteca din Lausanne
cumpara anual doar doua sau trei carti de economie si aceastea cu conditia sa nu fie prea
scumpe.
In anul 1898, moartea unui unchi bogat il face pe Pareto milionar. La scurt timp dupa
aceea, sotia sa il paraseste fugind in Rusia. Se va retrage la Celigny, langa Geneva, unde va
duce o viata plina de preocupari stiintifice. La inceput a calatorit in Lausanne pentru a-si tine

5
cursurile, dar in 1907 a parasit catedra. Va continua sa locuiasca la vila sa alaturi de douazeci
de pisici si de o frantuzoaica draguta, Jeanne Regis.
In sfera de preocupari intelectuale a lui Vilfredo, sociologia a castigat treptat teren in
fata economiei. Desi devenise o personalitate cu faima internationala, in special ca sociolog,
Pareto s-a retras tot mai mult din lume. Vederile sale politice s-au schimbat. Fostul radical a
devenit conservator care privea democratia parlamentara ca decadenta. Fascistii l-au
proclamat in mod eronat drept unul dintre profetii lor, iar Mussolini l-a propus candidat pentru
Senat, desi Pareto nu a intreprins nici o actiune in sprijinul acestuia.
In anul 1923 se va casatori cu Jeanne Regis, dupa ce reuseste sa obtina divortul de
prima sotie. Va muri insa doua luni mai tarziu, la varsta de 75 de ani.

Acestea au fost cuvintele sale:

  "Nu sunt sigur de cum au aparut aceste dubii prima data; dar imi aduc bine aminte
cum au fost aduse in capul meu de lectura de pe undeva-cred ca in operele lui Sir Henry
Maine-a istoriei cum un functionar indian ar fi incercat sa-i explice unui brahman, din casta
superioara, sanctiunile sistemului lui Bentham. "Dar asta-a spus brahmanul-nu poate fi just.
Eu sunt de zece ori mai capabil de fericire decat acel om mandru de acolo." Nu am simtit
simpatie fata de brahman. Dar nu am putut evita convingerea ca, daca eu as alege sa-i
consider pe oameni ca egal capabili de satisfacere si el ii considera diferiti, dupa o schema
ierarhica, diferenta dintre noi nu ar putea fi rezolvata prin intermediul acelorasi metode de
demonstratie ce rezulta utile in alte terenuri ale judecatii sociale." 2
Termenul de “optim” decurge din superlativul adjectivului “bun” in limba latina.
Optimul economic se referea la formula cea mai rationala, deci, cea mai buna de alocare a
resurselor limitate disponibile si care asegura nivelul relativ cel mai inalt de bunastare a
intregii societati.
Imbunatatirea paretiana inseamna toate schimbarile in care un individ obtine mai
multa utilitate fara a reduce utilitatea altuia. Realizand imbunatatiri paretiene succesive se va
ajunge la o situatie otima.
Definitia optimului paretian este aceea ca nimeni un poate dobandi o crestere in
utilitatea sa totala fara ca aceasta sa nu determine o diminuarea in utilitatea totala a altcuiva.
Eficienta paretiana este un concept economic cu aplicatii in toate domeniile, numit astfel dupa
Vilfredo Pareto, cel care l-a folosit pentru prima data in studiul sau despre eficienta
economica si distributia venitului.
Informal, Optimul Pareto poate fi descris ca situatia in care este imposibil sa aduci
beneficii unei persoane fara ca o alta sa aiba de suferit.
Fiind date mai multe alternative de alocare a bunurilor si a veniturilor pentru un grup
de indivizi, o schimbare care poate aduce beneficii cel putin unui individ fara sa cauzeze
pagube altora se numeste o imbunatatire paretiana. O alocare e definite ca eficienta Pareto sau
Optim Pareto cand nici o imbunatatire paretiana nu mai poate fi facuta.
Optimul Pareto se clasifica in Optim Pareto puternic (SPO) si Optim Pareto slab
(WPO).
Un optim pareto slab satisface aceleasi standarde de a nu reprezenta o alocare
inferioara oricarei alte alocari, cu deosebirea ca o alocare alternativa e considerata o
imbunatatire Pareto numai daca alocarea alternativa este strict preferata de toti indivizii(adica
daca toti ar avea de castigat prin aceasta). Cu alte cuvinte, cand o alocare reprezinta un optim

2
http://www.eumed.net/ecorom/V.%20%20%20Consumatorii%20si
%20consumul/2%20optimul_social_si_optimul_pareti.htm

6
Pareto slab nu exista alte alocari alternative a caror realizare ar aduce beneficii tuturor
indivizilor.
Diferenta intre optimele slabe si cele puternice o reprezinta diferenta intre conditiile pe
care le indeplineste fiecare. Orice alocare ce poate fi considerate SPO poate fi condiderata in
acelasi timp WPO, dar reciproca nu este valabila.

1.3. Eficienta Pareto in economie:

Un sistem economic ineficient din punct de vedere paretian implica faptul ca o

schimbare in alocarea bunurilor(spre exemplu) poate produce beneficii catorva indivizi fara ca
alti indivizi sa sufere pagube, drept urmare intr-un asemenea sistem pot fi aduse imbunatatiri.
Beneficiile sunt adesea interpretate ca oferirea unei pozitii preferentiale. Este acceptat de
comun accord ca alegerile care nu sunt eficiente paretian trebuie evitate, si aceasta eficienta
este un criteriu important in evaluarea sistemelor economice si a finantelor publice.
In lumea reala, a te asigura ca nimeni nu este dezavantajat de o schimbare menita sa
imbunatateasca eficienta economica poate solicita contracararea din partea unuia sau mai
multor indivizi. De exemplu, daca o schimbare in politica economica dicteaza ca un monopol
protejat de stat inceteaza sa existe si ca piata in consecinta devine competitiva si mai eficienta,
monopolistul va suporta pagube. Totusi, pierderile monopolistului vor fi mai mult decat
depasite de cresterea eficientei. Aceasta inseamna ca monopolistul poate sa-si compenseze
pierderea prin cresterea eficientei celorlalti agenti economici.
In practica, principiul compensatiei este de obicei ipotetic,aceasta insemnand ca pentru
imbunatatirea Pareto aleasa(de exemplu reducerea taxelor sau constrangerea monopolului),
unii ‘pagubiti’ nu sunt totalmente compensati. Teoria compensatiei ipotetice este parte a
Optimului Pareto Potential-sau eficienta Kaldor-Hicks.
In conditii ideale, se poate arata ca un sistem de piete libere va conduce automat la
eficienta. Aceasta este numita Prima Teorie a Bunastarii. A fost prima oara demonstrata
matematic de economistii Kenneth Arrow si Gerard Debreu. Totusi , astfel nu se poate obtine
in mod riguros bunastare in economiile reale din cauza anumitor restrictii(in conditii ideale,
pietele exista pentru toate bunurile posibile, toate pietele sunt in perfect echilibru, au
concurenta perfecta, costurile de tranzactie sunt neglijabile, nu exista externalitati, si trebuie
sa existe transparenta). Mai mult, s-a demonstrate matematic faptul ca, in absenta informatiei
suficiente sau a concurentei perfecte, rezultatul nu va fi un optim Pareto.(Teorema
Greenwald-Stiglitz).
Consideratii explicite asupra Optimului Pareto pentru factorii economici(munca,
capital) si valoarea adaugata in diverse sectoare este data de Dalimov (2008,2009). Acesta
arata ca o perechea valoare adaugata-venit se comporta in si intre regiuni precum o pereche ce
se supune ecuatiei caldurii(se misca in acelasi fel ca moleculele unui gaz sau lichid supuse
dispersiei).
Modificarea ecuatiei caldurii a fost gasita responsabila pentru dinamica factorilor in
cazul globalizarii economiei. In acest caz, Optimul Pareto este considerat (matematic) ca fiind
re-alocarea factorilor care se infaptuieste din cauza integrarii economice. Cu alte cuvinte,
trebuie sa fie indeplinita conditia ca derivatele partiale de ordin intai ale factorilor sa tinda la
zero dupa integrarea economica.
Din perspective economica, un punct de plecare pentru analiza a fost idea ca factorul
munca migreaza in locurile unde se obtine un salariu mai bun, in timp ce capitalul-in regiuni
cu productivitate sporita(ca in cazul unificarii Germaniei, cand factorul munca se deplasa de
la est la vest, iar capitalul in sens invers)-intotdeauna sensurile migrarii celor doi factori fiind
opuse. Dar rezultatul acestei analize a aratat ca numai valoarea adaugata a sectoarelor(nu

7
capitalul) si veniturile anuale se comporta ca o pereche de parametrii interconectati. In sens
economic, aceasta inseamna ca valoarea adaugata e obtinuta in principal in zonele mai putin
dezvoltate, in timp ce munca migreaza in continuare spre zonele cu salarii mai mari. Cealalta
concluzie directa e obtinuta cu ajutorul ecuatiei dinamicii(ecuatia caldurii neomogene din
fizica). Prin urmare putem folosi rezultate obtinute inainte in fizica pentru a le aplica intr-o
varietate de situatii privind parametrii migratori in economie.
In general, Optimul Pareto in economie este observat in masurile privind comertul
exterior-un motiv pentru care acesta devine unul din trasaturile intrinseci ale integrarii
economice,atat in teorie cat si in practica.

1.4. Frontiera Pareto:

Exemplu de frontiera paretiana.Patratele reprezinta alegeri posibile, valorile mai mici

fiind preferate celor mai mari. Punctul C nu se afla pe frontier pentru ca punctele A si B sunt
preferate acestuia. Dintre punctele A si B, niciunul nu e strict preferat celuilalt.
Considerand date un set de alegeri si o modalitate de a le ordona, frontiera paretiana
reprezinta setul de alegeri care indeplinesc eficienta Pareto. O intrebuintare aparte o are
aceasta frontiera in inginerie:avand setul de alegeri eficiente, producatorul poate sa sa-si
limiteze aria de decizie .
Definitia matematica a frontierei Pareto este urmatoarea:
Se considera o multime cu n parametrii reali, pentru fiecare punct al multimii existand
m criterii diferite pentru a analiza punctul respectiv. Fie functia care aloca
fiecarui punct x al multimii corespondentul f(x). In cazul in care nu toate punctele corespund
unor criterii, consideram multimea compacta X∈ . Consideram setul de criterii care
corespund punctelor multimii f(X) si fie imaginea functiei notata Y.
Acum vom construi frontiera Pareto ca o submultime a lui Y. Putem considera ca
valorile preferabile ale fiecarui punct-criteriu sunt cele mai mici, astfel minimizand
dimensiunea vectorului-criteriu. Apoi vom compara vectorii de criteriu astfel: un vector y e
strict preferabil unui vector y*daca fiecare parametru al lui y are o valoare mai mica sau
egala cu corespondentul sau in vectorul y*, si cel putin un parametru are valoarea strict
inferioara.
Cu alte cuvinte,sa fie indeplinita relatia ,( ∀)i∈X si pentru
cateva valori ale lui i. Frontiera Pareto reprezinta multimea de puncte din Y pentru care ∄ un
alt punct in Y strict preferabil oricarui punct al multimii.
Relatia cu rata marginala de substitutie:
Un fapt important legat de frontiera paretiana in economie este ca , la o alocare
paretiana eficienta, rata marginala de substitutie este aceeasi pentru toti consumatorii. Din
8
punct de vedere matematic, putem considera un sistem cu m consumatori si n bunuri si o
functie de utilitate a fiecarui consumator zi = fi(xi) unde pentru orice

i. Oferta constransa este scrisa pentru j=1,…,n. Pentru a optimiza aceasta

problema, se utilizeaza Lagrangianul:

unde λ si Γ sunt parametrii.

Considerand derivatele partiale ale Lagrangianului pentru doua bunuri diferite i si j,
vom obtine sistemul:

pentru j=1,…,n

f '¿
pentru i=2,…m si j=1,…,m unde x) este utilitatea marginala
a derivatei partiale de ordinul 1 in raport cu x.

,pentru i,k=1,…,m si j,s=1,…,n

Alocarea Pareto poate fi definita mai clar formuland definitia matematica drept o
conditie cand derivatele parametrilor (factori economici cum ar fi munca si capitalul) tind la
0. Aceasta semnifica o alocare optima, ca si conditia de eficienta Pareto.

2.Raportul dintre Teoria Echilibrului General şi Teoria Bunăstării

2.1. Consideraţii generale:

Se pare că teoria productivităţii marginale nu poate fi validată decât în situaţia de

echilibru. Mai mult, problemele ce ţin de evaluarea capitalului, de tipul randamentelor de
scară, de existenţa întreprinzătorului, de profit, de concurenţă fac trimitere la conceptul de
echilibru drept singura modalitate de a le rezolva (sau mai adesea, de a le eluda).
Realizarea echilibrului general nu corespunde, în mod necesar, celei mai bune situaţii
posibile pentru societate şi unei satisfacţii maxime pentru toţi; când în cadrul unei aceleaşi
economii, se pot concepe mai multe nivele de echilibru, trebuie să ne întrebăm care este cel
mai bun dintre ele şi să încercăm să–l atingem. Aceasta este, de fapt, problema bunăstării, ce
constă în determinarea, în cadrul unui ansamblu de situaţii economice alternative, pe cea care
este din punct de vedere social cea mai convenabilă.
Într–un sens foarte larg, s–ar putea afirma şi susţine că bunăstarea unei societăţi
depinde de nivelul de satisfacţie sau de utilitate atins de fiecare din membrii săi, aceasta
putându–se exprima printr–o funcţie socială de bunăstare de forma:

W = f(U1, U2 , …, Un)  (1)

9
unde, W = bunăstarea socială, iar U1, U2, … , Un = utilităţile a ”n” indivizi (membrii
colectivităţii).
În mod tradiţional, o afectare dată a resurselor productive este numită eficientă din
punctul de vedere economic, atunci când nicio reafectare a acestor resurse n–ar putea ameliora
satisfacţia unuia fără să–i dăuneze în schimb altuia.
Dar, ea nu este considerată drept echitabilă decât dacă distribuţia bunurilor sau a
veniturilor, la care se ajunge în final, este conformă cu ideea de ”justiţie socială”, în vigoare în
societatea respectivă.
Se poate presupune deci că bunăstarea socială depinde de cantitatea totală de bunuri şi
servicii produse (Q), sau de volumul produsului naţional şi de modul cum sunt repartizate
acestea (R) : W=f(Q,R).
Din păcate, oricare ar fi forma sa, funcţia socială a bunăstării nu permite întotdeauna
să determinăm dacă o schimbare care poate interveni în economie reprezintă până la urmă un
câştig sau o pierdere pentru societate. Dacă teoria economică furnizează unele elemente de
apreciere, ea pune de asemenea în evidenţă şi existenţa unei stări conflictuale între obiective şi
necesitatea intervenţiei publice.
Economistul italian V. Pareto (B62) a formulat, la începutul secolului nostru, regula
după care orice schimbare care nu dăunează nimănui şi care ameliorează situaţia unor
indivizi, ar trebui să fie considerată o îmbunătăţire, în final, o ameliorare a situaţiei
precedente.

Se poate spune, deci, că bunăstarea creşte în măsura în care o modificare a repartiţiei

factorilor sau a produselor poate ameliora situaţia, cel puţin, a unei persoane, fără a o
modifica pe a altora şi, invers, că bunăstarea scade, atunci când o mutaţie deteriorează situaţia
unei singure persoane, fără a o schimba pe a altora. Întrucât nivelele individuale de satisfacţie
(utilităţile interpersonale) nu pot fi comparate, schimbările care ameliorează situaţia anumitor
persoane şi care o deteriorează pe a altora, nu pot fi considerate şi judecate în termeni de
optim. În acest caz, tot ceea ce se poate spune, este că optimul nu va fi atins atâta timp cât
toate îmbunătăţirile posibile, care nu dăunează nimănui, n–au fost încă realizate. Repartiţia
produselor între consumatori corespunde unui optim (unei situaţii de optim), dacă orice
redistribuire a acestor produse are drept urmare o reducere a satisfacţiei resimţite de către un
singur consumator. Acelaşi lucru pentru producţie, ea fiind optimă dacă orice redistribuire a
factorilor, în cadrul sau între întreprinderi, are drept urmare o diminuare a volumului
producţiei unei singure întreprinderi sau o reducere a cantităţii fabricate dintr–un singur
produs. Altfel spus, atunci când au fost realizate toate schimbările ce pot fi concepute, fără să
dăuneze cuiva, situaţia este denumită Pareto–optimală sau Pareto–eficientă. Cu toate acestea,
aplicarea criteriului lui Pareto (optimul paretian, sau în sens Pareto) presupune existenţa
anumitor condiţii şi se loveşte, în egală măsură de anumite limite, el fiind, în ultima vreme, tot
mai controversat.

2.2. Condiţiile unei alocări optime a resurselor

Pentru ca o situaţie să fie un optim Paretian, este necesară îndeplinirea a trei condiţii:
1) Repartiţia produselor între consumatori (care este optimă numai în situaţia de
concurenţă perfectă). Căci, doar în regim de concurenţă perfectă, preţurile bunurilor şi
raporturile de preţ sunt aceleaşi pentru toţi, iar ratele marginale de substituţie sunt, de
asemenea, aceleaşi. Or, pentru ca să fie atins maximum de satisfacţie în economia respectivă,
este necesar ca ratele marginale de substituţie între produse să fie aceleaşi pentru toţi, altfel
consumatorii ar fi interesaţi să facă schimburi între ei. Se cunoaşte faptul că, pe de altă parte,

10
orice consumator care urmăreşte maximizarea funcţiei sale de utilitate trebuie să egaleze rata
marginală de substituţie între două bunuri cu raportul preţurilor acestora.
2) Repartiţia factorilor între diferite producţii. Ea este optimă atunci când ratele
marginale de substituţie tehnică între factori sunt aceleaşi în toate cazurile de producţie. Dacă
această condiţie nu este îndeplinită, s–ar putea mări producţia printr–o redistribuire a
factorilor între diferitele producţii: de exemplu, dacă pentru un producător, productivitatea
marginală a factorului muncă este dublat faţă de cea a factorului capital, în timp ce pentru un
alt producător ea este triplă, producţia celor 2 întreprinderi ar putea fi mărită dacă primul
producător ar oferi celui de–al doilea o unitate din factorul muncă în schimbul a 2,5 unităţi de
capital. La fel ca în cazul primei condiţii, repartizarea factorilor este optimă în situaţia de
concurenţă perfectă, întrucât, doar în acest regim, întreprinzătorii raţionali urmăresc
egalizarea raportului productivităţilor marginale a factorilor cu raportul preţurilor lor, iar cum
preţurile sunt aceleaşi pentru toţi, ratele marginale de substituţie tehnică sunt şi ele egale, de
asemenea:

  , iar  (2)
ceea ce se traduce prin faptul că, rata de substituţie tehnică într–un punct al izocuantei (curba
producţiei) este egală cu raportul productivităţilor marginale ale factorilor tot în acelaşi punct.
3) Repartiţia factorilor între diferitele activităţi şi la cea a produselor între
consumatori; ea presupune că rata marginală de substituţie între 2 produse să fie aceeaşi ca în
cazul ratei marginale de transformare între aceleaşi produse pentru orice producător.
În Fig.1 curba de transformare TT’ indică cantitatea maximă din bunul X ce poate fi
produsă pentru diferite nivele de producţie din Y. Rata marginală de transformare este dată de
panta acestei curbe într–un punct, indicând numărul de unităţi din Y la care trebuie renunţat
pentru a obţine o unitate suplimentară de X. I1,2,3 reprezintă curbele de indiferenţă ale unui
consumator oarecare. Pentru maximizarea satisfacţiei sale, producţia trebuie să corespundă
punctului P, adică unei cantităţi OX din bunul X şi unei cantităţi OY din Y. Punctul P este
întra–adevăr punctul de pe curba de transformare care se situează pe curba de indiferenţă cea
mai îndepărtată posibil (I2). Întrucât curba de transformare este tangentă la curba I2 în punctul
P, rata marginală de transformare este egală cu rata marginală de substituţie în acel punct,
această condiţie fiind necesară pentru toţi consumatorii. Rata marginală de transformare
indică, deci, numărul de unităţi din Y la care trebuie renunţat pentru producerea unei unităţi în
plus de X; or, costul acestei producţii suplimentare de X reprezintă costul marginal al lui X;
iar pentru a determina numărul de unităţi din Y care trebuie abandonate pentru a produce o
unitate de X, este suficient de a diviza costul marginal al lui X la cel al lui Y (raportul
costurilor lor marginale). Rata de transformare este deci egală cu raportul acestor costuri,
întrucât în situaţia de concurenţă perfectă, preţul fiecărui bun este egal cu costul său marginal,
când producătorii şi maximizează profitul (condiţia de optim), raportul preţurilor va fi egal cu
raportul costurilor marginale ale celor două bunuri, în consecinţă, rata marginală de substituţie
va egaliza rata marginală de transformare a fiecărui cuplu de bunuri şi bineînţeles raportul
preţurilor lor.

11
Fig. 1

Astfel, condiţiile unei utilităţi optime a resurselor sunt îndeplinite în regim de

concurenţa perfectă, motiv pentru care analiza economică tradiţională a şi fost atât de
favorabilă concurenţei, adoptând o poziţie critică faţă de monopol.

2.3. Limitele criteriului de optim al lui Pareto. O analiză critică.

1) Concluziile la care a ajuns teoria neoclasică sunt valabile, se ştie, în toate

împrejurările. Orice raţionament se bazează într–adevăr pe ipoteza implicită a unei confuzii
între interesul general şi suma intereselor particulare: costurile suportate de producători sunt
presupuse a fi costuri pentru societate, beneficiile producătorilor, beneficii pentru societate şi
invers. Or, aceasta nu se verifică întotdeauna; în anumite cazuri, urmărirea interesului general
al colectivităţii, nu coincide cu cel personal; de unde şi încercările diverşilor economişti, de a
redefini optimul paretian (sau însumarea şi maximizarea surplusurilor consumatorilor şi
producătorilor) astfel încât diferenţierea produselor să fie integrată complet în analiza cu
ajutorul unei definiţii mai ”deschise” pentru conceptul de bun economic.
Astfel, ”economia bunăstării” a pus accentul, în mod tradiţional, pe mărimile care
maximizează bunăstarea (cea a sumei surplusurilor producătorilor şi consumatorilor), în
replică, abordări mai recente pun problema de a cunoaşte dacă fiecare agent economic este
strict avantajat sau dezavantajat de o structură particulară a preţurilor. Se ştie, teoremele
clasice cu privire la bunăstare nu lăsau nici un loc discriminării preţurilor, ignorând pur şi
simplu diferitele elemente de diferenţiere a produselor (elemente spaţiale, temporale, diferenţe
de calitate, gust, incertitudine …) care fac potrivită discriminarea preţurilor şi chiar
profitabilă. Se luau în considerare perechi de ”bunuri omogene”, între care rata marginală de
substituţie trebuia să fie aceeaşi pentru toţi consumatorii, ş.a. Consecinţa era că, orice optim
Pareto este un echilibru concurenţial şi invers. Plecând de aici, este uşor de stigmatizat
discriminarea preţurilor drept o defecţiune în funcţionarea pieţelor. Acesta este motivul, fără
îndoială, pentru care un număr de economişti se află în ”opoziţie”, în privinţa diferitelor
forme de discriminare prin preţuri. 
L. Phlips, în lucrarea sa (”La formation de prix”, Boeuk Univ., 1987), pleacă de la o
afirmaţie celebră şi anume că, ”la modul general, în situaţii realiste, o alocare optimă a
resurselor ar necesita preţuri discriminatorii” 3, pe care o dezvoltă, considerând nejustificată
opoziţia unor specialişti, în măsura în care ipotezele de omogenitate şi absenţa puterii de
monopol sunt total ”irealiste”. Motivaţia dificultăţii pe care o înfruntă un sistem de preţuri
uniform, probabil, rezidă tocmai din faptul că, în realitate, firmele dispun de o anumită putere
de monopol şi pot din acest moment să utilizeze tehnici moderne de comercializare pentru a–
şi menţine pieţele separate, ceea ce face posibilă, în general, discriminarea preţurilor. Acest
fapt este nerecunoscut şi neaprobat, în mare măsură şi se ignoră adesea că, de fapt, există o
3
Afirmaţie celebră a lui W. J. Baumol şi Bradford (”Optimal Departures from Marginal
Cost Pricing”, ”AER”, 1972)
12
întreagă literatură – foarte sofisticată şi bine dezvoltată – care indică ce trebuie de făcut în
astfel da cazuri.
2) O altă problemă, extrem de complexă este cea a influenţei externalităţilor
(”efectelor externe”).
Optimul lui Pareto nu se mai realizează în regim de concurenţă perfectă dacă
consumul şi producţia suferă influenţa ”efectelor externe” adică, dacă nivelul de consum a
unor consumatori exercită o influenţă asupra utilităţii obţinute de ceilalţi, sau dacă nivelul
producţiei anumitor întreprinzători exercită o influenţă asupra costurilor suportate de alţii.
Această interdependenţă între funcţiile de utilitate şi funcţiile de cost este exprimată
de ”economii şi dezeconomii externe”, de producţie sau de consum.
Cazul economiilor externe de producţie este acela în care o creştere a producţiei unei
întreprinderi antrenează beneficii din care o parte trec, se ”scurg” practic în folosul altora:
dacă spre exemplu, o întreprindere îşi extinde activităţile şi îşi formează în acest scop o mână
de lucru calificată, ea va determina creşterea nivelului de calificare pe piaţa locală a muncii;
dacă lucrătorii respectivi vor fi ulterior angajaţi de către alte întreprinderi, acestea profită în
sensul că nu vor mai suporta cheltuielile cu formarea acestora. Apare în acest caz o
divergenţă între venitul privat şi cel social. Expansiunea primei întreprinderi permite astfel
funcţionarea altora la un cost mai scăzut, dar ea nu va fi remunerată pentru avantajele
procurate altora. Există şi cazul invers, când expansiunea întreprinderii poate dăuna altora:
cazul, de exemplu, a unor întreprinderi de transport rutier care, prin dezvoltarea lor, determină
o aglomeraţie şi o deteriorare a şoselelor, făcând traficul mai lung şi dificil pentru toţi ceilalţi;
se poate vorbi aici de cazul ”dezeconomiilor externe” de producţie, când costul privat şi costul
social de transport nu coincid, căci întreprinderea în expansiune impune astfel costuri
suplimentare colectivităţii, pe care nu le suportă, însă.
La fel şi pentru domeniul consumului: creşterea consumului unui individ poate duce la
mărirea satisfacţiei altuia (economii externe de consum), cazul ”altruist”, mai rar întâlnit;
invers, când consumatorul al doilea vrea cu orice preţ să–l imite pe primul, menţinându–şi un
standard de viaţă la un nivel comparabil cu acesta (dezeconomii externe de consum).
Aceste economii sau dezeconomii ”externe” afectează repartiţia resurselor: dacă un
agent economic oarecare îşi aduce o contribuţie la bunăstarea socială fără să primească pentru
asta o plată, el se va angaja în activitatea sa cu o intensitate mai mică decât cea pe care o
pretinde interesul general al societăţii, iar cantitatea optimă din bunul considerat nu va fi
produsă, în felul acesta. Invers, atunci când există dezeconomii externe, va fi produsă o
cantitate superioară optimului, întrucât întreprinderile nu mai suportă totalitatea costurilor ce
rezultă din activitatea lor.
În concluzie, se poate ajunge la o proastă repartiţie a resurselor şi a factorilor
disponibili, chiar în regim de concurenţă. Este posibil atunci ca, în cazul existenţei
”dezeconomiilor externe”, un regim de monopol, de exemplu, să conducă la producţii mai
scăzute şi, în consecinţă, mai aproape de optim, decât cele ce ar rezulta din concurenţă.
3) Un alt element critic la adresa criteriului de optim paretian, se referă la cazul în care
un bun este produs în condiţii de randamente crescătoare (FIG.2). Într–o astfel de situaţie,
curba de transformare a produselor TT’ nu mai are forma tradiţională, ci una care poate fi
reprezentată astfel:

13
 Dacă rata marginală de transformare este egalizată până la nivelul ratei marginale de
substituţie, alocarea optimă a resurselor poate totuşi să nu se realizeze: condiţia este
îndeplinită la fel de bine în punctul de tangenţă P1 (care nu este punctul optim) ca şi în punctul
P2 (care este punctul optim întrucât curba de indiferenţă I2 este mai sus situată faţă de I1). În
acest caz, mecanismul preţurilor poate da semnale eronate producătorilor şi consumatorilor.
4) O economie de piaţă funcţionează în mod obişnuit conform unui principiu de
excludere: cei care plătesc pentru a obţine un bun, pot consuma, cei care nu plătesc, nu pot,
sau, mai mult, dacă o persoană utilizează un bun, în general nimeni altcineva nu mai poate să–
l utilizeze.
Există şi bunuri care nu au aceste caracteristici: ca de exemplu, calitatea mediului,
apărare naţională, iluminatul străzilor, folosirea autostrăzilor, etc. Bunurile care nu posedă a
doua caracteristică enunţată mai sus, sunt numite bunuri publice sau colective: folosirea lor
poate satisface o persoană fără a reduce satisfacţia celorlalte. Exemplul autostrăzilor plătite
este clasic (B62; p.59): dacă cineva utilizează, aceasta nu–i împiedică şi pe alţii s–o utilizeze,
numai dacă plătesc şi ei taxa de acces pe drumul respectiv. Totuşi introducerea unei taxe
(péage) pentru a interzice accesul celor ce nu o plătesc, reduce satisfacţia lor, fără să
determine o creştere în schimb, a satisfacţiei celorlalţi. În acest caz, mecanismul pieţei
funcţionează, dar rezultatul său nu este optim însă; utilitatea ce rezultă din consumul unor
bunuri colective de felul acesta, în care obligaţia de folosire nu poate fi diferenţiată în funcţie
de cei ce le utilizează, statul este obligat atunci să finanţeze aceste bunuri taxându–i pe
consumatori, ceea ce ”perturbă” sistemul de preţuri şi împiedică realizarea unei situaţii de
optim în sens paretian. Aceeaşi situaţie apare în ceea ce priveşte majoritatea bunurilor
colective unde nu există obligaţia de utilitate. Apare aici însă o sursă de ineficacitate, atât timp
cât infrastructura, respectiv drumul, în acest caz, nu este saturată, taxa împiedicând utilizarea
din plin a sa. Ceea ce este important este faptul că existenţa acestor bunuri colective
antrenează ”distorsiuni” de preţ şi o situaţie nerentabilă în diferite sectoare. Căci, în acest caz,
nu este posibil să fie ignorate, atâta timp cât sunt luate în consideraţie celelalte sectoare ale
economiei: soluţia optimă nu mai este aplicarea regulii ”concurenţiale” de egalizare a preţului
cu costul marginal. Acest caz, stabilit în mod general de către K.Lancaster şi R.Lipsey în
1956 este cunoscut sub denumirea de: teorema celui de–al doilea optim, sau optim de gr.II
(”second best”).

Caracterul normativ al modelului de concurenţă perfectă, la care ne–am referit până

acum, este cel care a oferit posibilitatea teoreticienilor neoclasici să ”justifice” locul central pe
care l–au dat acestui model de concurenţă. Acest caracter normativ provine din faptul că
echilibrele într–un astfel de model sunt ”optime” (sau ”eficiente”). Noţiunea de optimalitate
reclamă o comparaţie a soluţiilor alternative, dar criteriul de comparaţie este, în acest caz,
mult mai puţin clar decât în cazul comportamentului individual, căci el se referă la afectarea
(alocarea, cum spun economiştii) resurselor globale ale economiei.

3. Alegerea publicã

3.1. Opţiunea publicã şi elementele sale

Viaţa economicã se desfãşoarã dupã anumite reguli care trebuie intuite de agenţii
economici.Acestea sunt în principal legile şi mecanismele pieţei şi componentelor sale:cerere,
ofertã, preţ, concurenţã.

14
 De multe ori însã, simpla manifestare a variabilelor menţionate nu genereazã
satisfacţie participanţilor la procesul economic.De aceea,intervenţia statului este un element
permanent în activitatea economicã.În acest fel,societatea beneficiazã de bunuri
publice,eşecul pieţei este evitat,sistemul preţurilor este influenţat şi interesele agenţilor
economici se satisfac mai bine.
Alegerea în general,fie cã se manifestã în sectorul privat sau public,apare ca o
necesitate a limitãrii resurselor,oricare ar fi natura acestora.Economia urmãreşte administrarea
cât mai bunã a resurselor economice în vederea satisfacerii cât mai multor nevoi. Utilizarea
resurselor în activitatea economicã este supusã procesului decizional care se concretizeazã
într-o alegere.
Decizia economicã izvorãşte din însãşi contradicţia nevoi-resurse,şi înseamnã
alegerea unei variante de valorificare a resurselor consideratã a fi cea mai bunã potrivit
obiectivelor propuse şi criteriilor folosite.Cum resursele au întotdeauna caracter limitat,
utilizarea mai multor resurse pentru o activitate genereazã automat diminuarea volumului de
resurse pentru alte direcţii.Totalitatea combinaţiilor posibile de producţii sau activitãţi ce se
pot realiza cu un volum dat de resurse este pusã în evidenţã de frontiera posibilitãţilor de
producţie.
Prin urmare caracteristicile unei alegeri sunt:

 contradicţia dintre necesitãţi şi posibilitãţi;

 procesul decizional care presupune un decident, un executant şi un mediu ambiant.

Contradicţia dintre necesitãţi şi posibilitãţi este valabilã pentru orice domeniu şi sector
de activitate.În condiţiile considerãrii nevoilor ca fiind nelimitate, resursele devin insuficiente
chiar dacã sunt atrase din alte surse decât cele proprii.Numai subiecţii iraţionali considerã cã
pot regãsi domenii în care raportul nevoi-resurse sã fie subunitar.Desigur la nivel individual, o
nevoie anume sau chiar mai multe pot fi satisfãcute total atunci când se atinge pragul de
saturaţie şi utilitatea marginalã este zero.Dar,chiar şi la nivel individual,pentru ca toate
nevoile sã fie satisfãcute,dacã este vorba despre un individ tipic cu o infinitate de nevoi şi nu
de unul atipic care considerã cã nu mai are nevoie de nimic, ar trebui sã existe o infinitate de
resurse.Cum aceasta este o imposibilitate,raportul nevoi-resurse este supraunitar,oricare ar fi
sectorul de activitate sau subiectul pe care îl vizeazã.Procesul decizional este o succesiune de
etape prin care se urmãreşte adoptarea unei decizii,sau altfel spus folosirea unor criterii pe
baza cãrora se comparã alternativele de valorificare a resurselor în vederea realizãrii
obiectivelor prin transpunerea deciziei adicã a alegerii alternativei celei mai bune,în practicã.
Acest raţionament al alegerii este valabil şi pentru sectorul public.Si aici,resursele
destinate au caracter limitat.Se poate spune cã investiţia în asistenţã socialã sau învãţãmânt
intrã în competiţie cu investiţia în transport sau parcuri publice,deoarece dezvoltarea primelor
domenii se poate face numai pe seama diminuãrii investiţiei în celelalte segmente de interes
public,volumul de resurse fiind dat.

În schimb, alegerea publicã prezintã câteva caracteristici în plus faţã de cea privatã:

a) are caracter colectiv,ceea ce înseamnã cã decizia publicã este adoptatã de guverne sau
grupuri cu autoritate decizionalã în sectorul public;
b) se caracterizeazã prin ceea ce se numeşte optimul Pareto.Acesta se manifestã atunci când
alocarea resurselor se face în aşa fel încât schimbarea alocãrii resurselor în sensul creşterii
efectelor valorificãrii lor asupra unui individ se face fãrã diminuarea satisfacţiei altuia.
În aceste condiţii, alegerea publicã devine o alegere socialã,prin caracterul sãu
colectiv.În teoria economicã,s-a pus adeseori problema mãsurii în care alegerea publicã

15
reflectã preferinţele indivizilor.Astfel,avuţia naţionalã sau bunãstarea apare ca o funcţie a
modului de alocare a resurselor,respectiv a nivelelor de utilitate pe care le resimt indivizii.
Avuţia naţionalã stã la baza regulii decizionale pentru alegerea publicã. Se spune cã alegerea
publicã este rezonabilã atunci când sunt îndeplinite urmãtoarele criterii:

 raţionalitate colectivã-în funcţie de care are loc alegerea între alternative,fãrã a se

neglija preferinţele individuale;
 principiul Pareto-care aratã cã dacã fiecare individ preferã situaţia A faţã de B,atunci
varianta A este evaluatã superior faţã de B şi la scarã socialã;
 independenţa alternativelor nesemnificative-prin care alegerea socialã din mai multe
alternative depinde numai de preferinţele indivizilor cu privire la acele alternative.
Astfel, dacã alternativele supuse analizei sunt A, B şi C, conteazã preferinţele
indivizilor faţã de acestea, reacţiile lor privind alte situaţii fiind nesemnificative;
 non-dominaţia-care aratã cã nu existã nici un individ ale cãrui preferinţe sã domine şi
sã dicteze automat preferinţele altuia.

Practic, aceste condiţii nu pot fi îndeplinite simultan de nici o regulã sau decizie.Este,
ceea ce se cheamã teorema imposibilitãţii.Cu alte cuvinte o alegere publicã nu poate
satisface toţi indivizii,nu poate fi perfectã.În economia de piaţã,alegerea publicã se înscrie
într-o zonã a "posibilului",în care cel puţin un criteriu din cele precizate este mai puţin
satisfãcut.
În condiţiile optimului Pareto,poate fi amelioratã alocarea resurselor şi poate creşte
satisfacţia unui individ fãrã ca altul sã resimtã o descreştere a acesteia.În acest fel,curba
posibilitãţilor de producţie nu mai funcţioneazã în varianta tradiţionalã.Se poate interpreta
criteriul Paretian şi în sensul cã o persoanã cunoaşte o satisfacţie suplimentarã pe baza
efortului alteia,din moment ce volumul resurselor nu se schimbã.Si atunci,intervin principiul
echitãţii distribuite şi testul de compensare.Echitatea distribuitã urmãreşte repartiţia justã a
producţiei între indivizi, inclusiv a avuţiei.Testul de compensare pune în discuţie dispoziţia
celui care pierde într-o tranzacţie faţã de compensarea pierderii resimţite dacã printr-o
asemenea compensare, câştigãtorul îşi mãreşte avantajul.În practicã,compensarea nu se
întâlneşte,dar distribuţia echitãţii se manifestã prin intervenţia puterii publice.
Optimul Pareto este generat de regula triplelor rate marginale:

 rata marginalã a substituţiei în consum,ce exprimã raportul în care un consumator

poate schimba un bun cu altul fãrã a înregistra o modificare a satisfacţiei, respectiv a
utilitãţii; aceste bunuri substituibile în consum se situeazã pe aceeaşi curbã de
indiferenţã. Aceastã ratã trebuie sã fie aceeaşi pentru toţi consumatorii oricare ar fi
cele douã bunuri;
 rata marginalã de substituţie tehnicã,ce exprimã raportul în care se poate înlocui un
factor de producţie cu altul, fãrã a se modifica nivelul producţiei; se aplicã mai ales
din cerinţa minimizãrii costurilor, când un factor mai scump este înlocuit cu altul mai
ieftin. Aceastã ratã trebuie sã fie aceeaşi oriunde ar fi factorii de producţie folosiţi;
 rata marginalã de transformare, ce exprimã raportul în care se renunţã într-o
economie la producţia unui bun în schimbul creşterii producţiei altuia.Aceastã ratã
trebuie sã fie egalã cu rata marginalã de substituţie în consum a celor douã bunuri.
În concluzie, alegerea publicã este o opţiune socialã pe baza unei decizii
colective şi constã într-o alegere a mai multor indivizi cu privire la bunurile publice
sau alte aspecte ale vieţii sociale care influenţeazã comportamentul mai multor grupuri
de indivizi.

16
 Are ca trãsãturi generale contradicţia nevoi-resurse şi elementele procesului
decizional - decident, executant, mediu ambiant -, iar ca trãsãturi specifice optimul
Pareto şi caracterul colectiv.

3.2. Analiza cost-beneficiu şi alegerea publicã

Decizia publicã, în forma frecventã de decizie politicã este factorul decisiv în ceea ce
priveşte formele şi direcţiile de implicare guvernamentalã.
Elementele de bazã ale analizei cost-beneficiu la nivelul sectorului public se concretizeazã în
urmãtoarele aspecte:
a) resursele economice.Orice proiect public presupune costuri în afara cheltuielilor publice,
şi din partea societãţii Desigur, beneficiile se rãsfrâng asupra comunitãţii.Si atunci, este
necesarã compararea resurselor unei zone, ale comunitãţii care sunt consumate pentru punerea
în practicã a unei acţiuni publice prin cheltuieli guvernamentale, cu resursele câştigate de
comunitate, respectiv beneficiile acestei acţiuni.În plus, poate fi vorba şi despre un proces de
redistribuire a resurselor între indivizi;
b) caracteristicile programului public:duratã, importanţã şi naturã politicã Cu cât o
intervenţie publicã este mai importantã, cu atât se comparã mai multe alternative practice şi se
încearcã obţinerea de economii prin valorificarea variantei mai puţin costisitoare.
c) dublã analizã cost-beneficiu anti şi post factum.Orice proiect public genereazã costuri şi
beneficii.Desigur,costurile nu sunt numai monetare, ele sunt costuri de oportunitate.De
exemplu un proiect care atrage mai mulţi turişti într-o zonã poate sã genereze un dezavantaj
comunitãţii prin apariţia unei aglomerãri a traficului.De multe ori, comunitatea afectatã
pozitiv sau negativ se extinde şi asupra locuitorilor din zonele învecinate localitãţii vizate.La
fel, beneficiile, nu sunt numai monetare.În plus, resursele nu sunt întotdeauna create sau
consumate, ci distribuite de la un individ la altul. În acest fel, nu apare un cost efectiv al
consumãrii resurselor, şi nici un câştig al creãrii de resurse, cu un cost de transfer. Costul de
transfer al resurselor nu este un cost real, din moment ce cantitatea totalã de resurse nu se
modificã. Implementarea unui program guvernamental prin care se reduc impozitele pe
proprietate plãtite de pensionari duce la creşterea impozitelor pe proprietate ale populaţiei
active.Beneficiile, la rândul lor nu sunt numai monetare şi nu sunt întotdeauna reale,existând
ca şi costurile, beneficii de transfer. De exemplu,un teren de fotbal al unui liceu în care
sectorul public investeşte genereazã beneficii societãţii.Dacã spectatorilor li s-ar impune o
taxã de intrare, care ar fi destinatã acoperirii cheltuielilor de amenajare, beneficiile acestei
acţiuni sunt transferate de al spectatori la plãtitorii de impozite care au contribuit la crearea
fondului public;
d) analiza în contextul factorului timp.Costurile şi beneficiile trebuie identificate atât pe
termen scurt cât şi lung. De exemplu, construcţia unei parcãri într-o localitate poate pãrea mai
avantajoasã dacã este realizatã de un investitor privat şi nu de sectorul public care ar investi
din fondurile publice. Dar, pe termen lung, taxele de parcare ar fi evident superioare dacã
proprietarul ar fi un agent particular, decât în situaţia în care parcarea s-ar afla în proprietate
publicã;
e) analiza comparatã a mai multor acţiuni similare.Orice analizã cost-beneficiu se
realizeazã mai eficient dacã se comparã proiectele similare, adicã proiectul vizat cu unul
similar care a fost deja aplicat;
f) consideraţiile etice.Nu existã programe publice care sã afecteze pozitiv sau negativ toţi
membrii unei comunitãţi în mod egal.Costurile şi beneficiile transferate şi procesul distribuţiei
demonstreazã acest lucru.De aceea, multe proiecte sunt respinse din considerente etice, chiar
dacã beneficiile totale depãşesc costurile agregate.Indiferent dacã o intervenţie publicã
modificã procesul distribuţiei în societate sau nu, implicaţii etice existã.

17
 În concluzie, analiza cost-beneficiu aplicatã la problematica sectorului public nu
conduce la o soluţie unicã, clarã, ca în deciziile pe aspecte private.Dar ea este utilã pentru cã
sprijinã procesul decizional şi este un punct de pornire în alegerea publicã.

3.3. Alegerea colectivã prin votul majoritãţii

Decizia colectivã este o necesitate în numeroase aspecte ale vieţii economico-sociale.

Ce bunuri publice trebuie sã producã sectorul public pentru societate şi în ce cantitãţi? În ce
condiţii şi prin ce modalitãţi se poate interveni prin acţiuni guvernamentale pentru corectarea
externalitãţilor.Cum se poate reglementa sistemul distribuţiei veniturilor prin impozite şi taxe?
Acestea sunt numai câteva întrebãri la care o soluţie clarã, unicã este greu de gãsit şi în
legãturã cu care se impune o decizie colectivã.
Într-un sistem democratic al economiei de piaţã, decizia publicã se bazeazã pe votul
majoritãţii.

3.4. Analiza comparativã între alegerea privatã şi alegerea publicã

În alegerea privatã,se acordã atenţie comportamentului consumatorului.Scopul

urmãrit de acesta este identificat sub mai multe forme: maximizarea utilitãţii, a consumului, a
satisfacţiei, alegerii sau calitãţii vieţii.Mai mult decât atât, comportamentul consumatorului se
manifestã diferit în procesul cumpãrãrii faţã de procesul consumului.
În alegerea publicã,decizia se adoptã printr-un proces mai complicat deoarece fiind o
decizie colectivã, în general, decidenţii judecã alternativele unei situaţii prin prisma propriilor
comportamente.Ca în orice situaţie, resursele, sau fondurile nu sunt suficiente, adicã existã o
restricţie bugetarã.Dacã se alege o dezvoltare în construcţia de locuinţe, se vor diminua
cheltuielile pentru servicii sociale sau facilitãţi publice, sau dezvoltare economicã.Cu un
volum dat de cheltuieli publice, se poate alege între douã proiecte publice A şi B. Dar
restricţia bugetarã, nu are o formã liniarã simplã, ca în alegerea privatã ci concavã.Aceasta,
deoarece proiectele publice nu pot fi corelate direct unele cu altele, din moment ce existã
preferinţe în societate ale unor grupuri de indivizi diferite, pentru un proiect sau altul.Cu alte
cuvinte, nu se poate spune cã proiectul A este mai preferat decât B decât pentru o parte a
societãţii, alţi membrii ai comunitãţii apreciind mai mult proiectul B.
În aceste condiţii,cu un volum dat de resurse financiare, fie se poate investi pentru
proiectul A, fie pentru B. dar, societatea are nevoie de ambele investiţii.Si atunci,a investi mai
mult în proiectul A, înseamnã a investi mai puţin în proiectul B, şi invers.Ceea ce este esenţial
este cã rata de creştere a rezultatelor obţinute dintr-un proiect public nu coincide cu rata de
diminuare a efectelor celuilalt proiect pentru care se reduc fondurile alocate.Aceasta deoarece
legea randamentelor descrescãtoare se aplicã şi în contextul alegerii publice.Astfel, pe mãsurã
ce creşte investiţia în proiectul A rezultatele sporesc într-un ritm din ce în ce mai mic, ceea ce
înseamnã cã pe mãsurã ce se diminueazã investiţia în proiectul B, rezultatele se reduc, într-un
ritm crescãtor.Înseamnã cã existã un nivel optim al investiţiei în cele douã direcţii.Grafic, în
figura nr.5 alocarea resurselor pe cele douã proiecte pune în evidenţã ritmul modificãrii
rezultatelor.
Dacã toate resursele se folosesc pentru proiectul A, se obţin 7 unitãţi de efect.Dacã
toate resursele se investesc în proiectul B, se înregistreazã 6 unitãţi de efect. Dar,renunţarea la
un efect din proiectul B, adicã obţinerea a doar 5 unitãţi permite investirea şi în proiectul A
din care se înregistreazã 3 unitãţi de rezultat (punctul y).Sau, pentru a se obţine o unitate de
efect din proiectul A, trebuie sã se renunţe la mai puţin de o unitate de efect din proiectul B

18
(punctul x), de exemplu 0,2 unitãţi.La fel renunţarea la încã 3 unitãţi efect proiect B, adicã
obţinerea de 2 unitãţi permite înregistrarea a 6 unitãţi efect rezultate din proiectul A(punctul
z) .

Fig. nr. 5: Curba posibilitãţilor în alegerea publicã

Rezultã cã rata de substituţie a efectelor a douã alternative diferã în funcţie de nivelul

efectelor dorite a se înregistra din alternativa nouã care impune restrângerea celeilalte.Ritmul
restrângerii este mai mic la început, dar creşte, pe mãsurã ce se extinde alternativa nouã.
Decizia de investire în douã sau mai multe proiecte publice aparţine factorului politic, dar
nevoia este resimţitã de populaţie. Prin urmare, ca şi în alegerea privatã, se înregistreazã curbe
ale satisfacţiei egale, numite curbe de indiferenţã, care conferã comunitãţii nivele diferite de
utilitate Grafic, în figura nr. 6,utilitatea U3 este superioarã celorlalte nivele de satisfacţie U1,
U2, pe aceeaşi curbã, populaţia resimţind indiferenţã în combinaţia de alternative A şi B.

Fig. nr.6: Curbele de indiferenţã în alegerea publicã

Alegerea soluţiei optime de orientãri publice se face prin confruntarea curbelor de indiferenţã
cu frontiera posibilitãţilor de producţie (figura nr. 7).

Fig. nr.7: Alegerea optimã la nivel public

Evident,decizia optimã este în favoarea combinaţiei care corespunde nivelului D (curba de

indiferenţã intersecteazã cel mai înalt punct al frontierei posibilitãţilor de producţie).
Nivelele C şi E semnificã alte efecte ale proiectelor A şi B în condiţiile cheltuirii întregului
fond de investiţii, inferioare lui D. Înseamnã cã satisfacţia generalã a societãţii este superioarã
la nivelul combinaţiei D,când se consumã toate fondurile destinate investirii în proiectele A şi
B, dar la un nivel superior de utilitate. La acest nivel, rata marginalã a renunţãrii la o unitate
de efect B coincide cu rata marginalã a sporirii efectelor proiectului A.

19
Dacã decidentul ar alege combinaţia corespunzãtoare nivelului C, sau E satisfacţia este mai
micã dar resursele consumate sunt aceleaşi.

3.5. Factori de influenţã asupra alegerii publice

Politica publicã influenţeazã alegerea publicã.Alternativele însele se modificã fie

pentru cã se schimbã frontiera posibilitãţilor de producţie fie pentru cã se modificã
preferinţele decidenţilor.
În primul rând, prin politica publicã, coordonatele alegerii publice se modificã dacã
se transferã decizia unui decident privat.Acesta poate avea libertate deplinã în cheltuirea
resurselor financiare alocate de la buget, sau poate fi monitorizat şi controlat. În practicã, se
recunosc trei modalitãţi de sprijin financiar al unei organizaţii din fonduri publice: subvenţii,
finanţare sau alocare parţialã.
Prin subvenţii, se poate acoperi o anumitã cotã din cheltuielile pentru un proiect, ceea
ce are acelaşi efect asupra alegerii publice ca o reducere a preţului activitãţii subvenţionate,
deci, modificarea restricţiei bugetare.
Prin finanţare, nu se impun restricţii în ceea ce priveşte cheltuirea fondurilor, ci se
modificã numai restricţia bugetarã, care este astfel, mai generoasã.
Prin alocare parţialã,bugetul acordã o sumã cu destinaţie precisã pe care investitorul
trebuie sã o foloseascã în scopul specific.Dupã folosirea acestei sume, restul investiţiei,dacã
rãmâne dupã îndeplinirea scopului, capãtã aceleaşi implicaţii ca o finanţare simplã,banii
putând fi destinaţi oricãrei activitãţi.
Echilibrul în alegerea publicã se atinge la nivelul alegerii optime, ca in figura nr. 8.

Fig.nr.8: Alegerea optimã în condiţiile deciziei publice prin

a) subvenţii b) finanţare c) alocare parţialã

În condiţiile acordãrii subvenţiei, pentru activitatea A, restricţia bugetarã s-a modificat

de la B0 la B1 pentru cã resursele existente permit acum obţinerea mai multor efecte din
proiectul A pentru care s-a primit subvenţia, care astfel, se ieftineşte. În condiţiile finanţãrii,
preţurile, respectiv cheltuielile pentru cele douã alternative A şi B nu se modificã, dar se
mãreşte dimensiunea ambelor activitãţi, şi restricţia bugetarã devine B1. În condiţiile alocãrii
parţiale, se înregistreazã o restricţie bugetarã B0 prin acordarea sumei în mod condiţionat, iar
dupã realizarea obiectivului specific, respectiv o anumitã mãrime a alternativei A, resursele
financiare cunosc o altã restricţie bugetarã B1.
În toate situaţiile, echilibrul alegerii se transferã de la nivelul x la y.
În al doilea rând, alegerea publicã este influenţatã de factorul timp, ea devenind o
alegere intertemporalã.În toate aspectele vieţii economice resursele prezentului se coreleazã
cu nevoile viitorului şi se stabilesc multiple direcţii de acţiune posibilã.

20
 Prin urmare, alegerea publicã este influenţatã de politica publicã şi caracteristicile sale
pe de o parte şi perioada de timp, respectiv costurile şi beneficiile curente şi viitoare şi
corelaţiile dintre acestea.

4. BIBLIOGRAFIE:

 Arrow, K., J., Social Choice and individual values, 2nd edition, Willy, New York, 1963
 The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, 1981, p. 124
 The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, 1981
 Leo V. Aspinwall, The Characteristics of Goods Theory, în Managerial Marketing:
Perspectives and Viewpoints, Homewood Ill., Richard D. Irwin, Inc., 1962, pp. 633-
643.
 http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/platis/7.htm
 http://www.eumed.net/ecorom/V.%20%20%20Consumatorii%20si
%20consumul/2%20optimul_social_si_optimul_pareti.htm
 http://www.eumed.net/ecorom/V.%20%20%20Consumatorii%20si
%20consumul/2%20optimul_social_si_optimul_pareti.htm
 http://en.wikipedia.org/wiki/Pareto_efficiency
 http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/marinescupaul/9.htm

21