1.miftode - Economie Sociala

Economie socială şi informală
I. Constituirea istorică a economiei sociale şi solidare
În ciuda unei anumite evoluţii istorice, economia socială era considerată în urmă
cu un deceniu abia la începutul constituirii şi stabilirii obiectului teoretic, fapt care
explică relativa marginalizare în cadrul ştiinţelor socio-umane.
Într-o primă etapă, noţiunea de economie socială a avut în lucrările unor analişti
trei sensuri:
• în lumea universitară s-a vorbit mai întâi de “economia nevoilor colective”
(sănătate, educaţie, cultură, etc.);
• economia socială definită drept “al treilea sector” (după sectorul capitalist şi
cel public);
• în fine, economia celor trei concepte principale:
a) organizaţiile asociative;
b) organizaţiile cooperatiste;
c) organizaţiilemutualiste sau de ajutor reciproc1.
Informaţii semnificative cu privire la istoria economiei sociale sunt oferite de
Fişierul central de teze sau de lucrări de doctorat de la Paris, cu atât mai mult cu cât alte
fişiere sau “bănci de date” (le Credit Cooperatit, de pildă) au ignorat cercetările
universitare în domeniu. În Germania şi în Canada s-a manifestat un interes particular,
în special în deceniile opt şi nouă ale secolului trecut, pentru rolul social al
organizaţiilor cooperatiste. Trebuie menţionate în acest context dezvoltarea problema-
ticii economiei sociale în Belgia (Centrul de Documentare de la Liege) şi în Franţa
(Biblioteca de economie Socială, din apropierea Parisului) chiar înainte de 1990.
Trebuie să menţionăm faptul că tematica economiei sociale s-a dezvoltat în timp
independent de constituirea şi definirea propriu-zisă a domeniului şi a obiectului
specific de studiu. Aşa se explică de ce “centrele de producţie” (documentare, cercetare
şi difuzare) a economiei sociale au o istorie mai îndelungată decât disciplina sau decât
domeniul însuşi. Analiza de conţinut a titlurilor cercetărilor şi tezelor universitare din
Franţa pune în lumină, în acest sens, o interesantă frecvenţă a cuvintelor cheie (1980-
1990):
• 2700 titluri care includeau cuvântul asociaţie;
• 905 titluri care includeau cuvântul cooperativă;
• 78 titluri care foloseau cuvântul mutual (ajutor reciproc) 2
1
Vezi M Parodi, Tiers secteur, Economie sociale et crise, în REC, 1984, nr. 12, p 100-120; H Desroche –
Pouruntraite d'Economie sociale, CIEM, 1983, p 229; E Bournova – Essai d'econonie sociale d'un
village grec, Univ. Syon II, 1986.
2
Vezi şi Jean-Francios Araperi, Remarque sur la recherche francaise sur l'economie sociale, Table Ronde
(14.02.1992), CNAM, 1992, pp. 5-6.
7
Vasile MIFTODE
Ponderea redusă a cercetărilor privind ajutorul reciproc are la origine interesul

predominant al societăţii franceze (la sfârşitul secolului trecut) pentru dezvoltarea
locală (prin asociere şi “cooperare” instituţională), întreprinderile de reinserţie
profesională, crearea de noi locuri de muncă, modernizare, participare la luarea
deciziilor în întreprindere etc. În aceeaşi etapă s-a manifestat un interes mai scăzut
pentru alte probleme sociale “globale”, cum ar fi protecţia mediului, asistenţa populaţiei
defavorizate, educaţia adulţilor, reducerea inegalităţilor şi a decalajelor “între Nord şi
Sud” (la nivel european şi societal), etc. (vezi 22, p. 7).
Fişierul central de teze (Nanterre 1992) ne oferă, pe un eşantion de 3960 de
titluri (din aproape 12.000), următoarea “imagine” tematică privind disciplinele
implicate în economia socială, pe de o parte, şi cele trei cuvinte cheie fundamentale
(asociaţie, cooperaţie şi mutual) pe de altă parte:
Totalul
Economie Totalul tezelor
Asociaţie Cooperaţie Mutual tezelor
socială vizate
analizate
Sociologie 1 7 4 1 13 684
Ştiinţe politice 1 1 210
Istorie 1 4 1 6 418
Geografie 4 1 5 694
Drept privat 2 4 4 10 578
Drept public 2 1 1 4 380
Ştiinţe economice 2 4 5 1 12 832
Gestiune 1 1 164
TOTAL 5 23 16 8 52 3960
Pentru a înţelege într-o manieră practică şi empirică evoluţia economiei sociale

vom enumera câteva titluri semnificative de teze sau de lucrări ştiinţifice asupra
domeniului:
• Fenomentul voluntariatului sau “binevolatului” (teza de doctorat);
• Demisionaţi şi pensionaţi – o normă politică socială;
• Industriile agro-alimentare în Bretagne;
• Economia socială şi economia subterană;
• Activităţi domestice şi “asociaţii informale”3;
• Economie informelle en zmerurale defavorisee;
• Sector informal şi dezvoltare economică;
3
M. Parodi, Tiers secetur, Economie sociale et crise, în REC, 1984, pp. 100-120.
8
• Economia subterană – în gândirea economică contemporană;

• Solidarismul în secolul al XX-lea;
• Dimensiunea auto-gestionară a Economiei sociale;
• Fenomenul asociativ între 1850 şi 1914 etc.
Diversitatea temelor de economie socială este pusă în evidenţă de analizele inter-
conceptuale, de pildă:
• asociaţie şi dezvoltare locală;
• locuinţă şi mediu locuit;
• tradiţiile şi fenomenul asociativ;
• organizaţii non-guvernamentale şi economia solidară;
• femeile şi asociaţiile feministe;
• protecţia copilului şi economia solidară;
• economia socială şi protecţia pensionarilor;
• cooperativele agricole şi dezvoltarea locală;
• mişcarea cooperatistă şi “cooperativele de producţie”;
• băncile cooperatiste şi economia solidară;
• cooperaţia endogenă şi administraţia exogenă;
• regimuri complementare de Securitate socială în Europa;
• mutualitatea agricolă şi protecţia socială locală
• farmacii mutualiste (de ajutor reciproc) (vezi şi 2, p. 11).
Economia socială şi îndeosebi economia solidară se află într-o situaţie
ambivalentă şi paradoxală: pe de o parte, exigenţele democratizării şi ale civilizaţiei
umane impun dezvoltarea rapidă a “noilor economii”, pe de o parte, aceste tipuri de
economie sunt devalorizate sau marginalizate sub presiunea actorilor economici de
piaţă. Economia socială, arată M. Parodi este “considerată drept periferică în raport cu
modelul dur al economiei de piaţă “pure”. În plus, economia socială vehiculează
“duhori doctrinare” ale secolului al XIX -lea”4, fapt care îndepărtează eventualii
candidaţi ai unei cariere ştiinţifice în acest domeniu.
Economia socială şi economia solidară se dezvoltă semnificativ începând cu anii
'80, mai ales în condiţiile “exploziei” mişcării asociative datorită următorilor factori:
1) extinderea paradigmelor economice la sectoarele non-comerciale (sau non-
profit), adică “altruiste”, prin extinderea fenomenului asociativ5;
2) dezvoltarea capacităţii de iniţiativă a sectorului asociativ, perceput drept o cale
de ieşire din criza “Statului Providenţă”;
3) crearea de noi locuri de muncă în sectorul asociativ, fapt care a generat
lansarea unor politici sociale adecvate în “sfera muncii”;
4
M. Parodi, Université et e’conomie sociale, CJDES, 1990.
5
G. Gâteanu, La mobilisation des ressources humaines dans le secteur associatif, MIRE, 1991.
9
Vasile MIFTODE
4) legitimarea sectorului asociativ datorită impactului economic pozitiv pe care îl

are ansamblul societăţii;
5) profesionalizarea tot mai extinsă a sectorului asociativ.
Cu toate acestea continuă să se manifeste contradicţiile dintre munca salariată şi
munca voluntară şi deci, dintre formele de economie pe care le reprezintă.
În plus, lipsa unei teorii unificatoare, frânează dezvoltarea economiei sociale şi
cu atât mai puţin a economiei solidare sau informale. Multiplicarea studiilor descriptive
constituie – în lipsa unei referinţe teoretice adecvate un obstacol în calea constituirii
unui obiect propriu de cercetare pentru “noile economii”. Chiar şi teoria lansată în 1935
de Georges Fauqnet prin lucrarea Le secteur cooperatif se află “în discuţie” datorită
transformării domeniului în ultimele decenii6.
Unitatea dintre cele trei sisteme sau sectoare cooperativ, asociativ şi mutualist
are la origine nu atât o teorie, cât “elemente comune care le permit să elaboreze
răspunsuri şi soluţii asemănătoare la probleme asemănătoare” (6).
Pentru a dezvolta o teorie specifică economiei sociale se impune a acorda
prioritate identităţii şi specificităţii sectoarelor componente ale acestei economii.
Problema principală este, în acest context, cea a “sferei muncii” sau a noului
mod de raportare la problema ocupării forţei de muncă şi la aspectele înrudite:
stăpânirea şi rezolvarea conflictelor de muncă, participarea salariaţilor, schimbarea
socială, “ învăţarea culturală”, munca femeilor şi ocuparea forţei de muncă feminine,
inserţia profesională, codificarea în muncă, decalaje sociale, conservarea mediului, etc.7.
În ciuda dificultăţilor teoretice, practica economiei sociale, mai ales cooperatiste
şi-a dezvoltat un semnificativ sistem organizaţional sau instituţional, prin înfruntarea:
• caselor regionale ale Creditului Agricol;
• Colegiile Cooperative (de formare a caselor);
• Fundaţiile Creditului Cooperativ;
• Fondul Naţional al dezvoltării vieţii asociative (1984) etc.
Semnificativă este în dezvoltarea economiei sociale şi solidare, ierarhizarea
temelor principale de cercetare în domeniu, astfel:
I. Asociaţiile şi dezvoltarea locală;
II. Marginalitatea, precaritatea şi dezinserţia socială, în perspectiva economiei
sociale;
III. Asociaţiile şi puterile publice;
IV. Formarea membrilor sectoarelor economiei sociale;
V. Informaţia şi comunicarea în sistemul asociativ;8
VI. Timpul liber familial şi acţiunea socială etc.
6
Vezi şi C Vienney, L'economie sociale, nonvel objet de recherche en sciences sociales, în RECMA,
nr. 27, 1988.
7
Vezi şi Revne de l'economie sociale, în 2, p. 19.
8
Vezi şi G D’Elloy, Quand les associations cherchent a comprendre ce qui leur arrivent, în RECMA,
nr. 28, 1988.
10
Dezvoltarea firească a “noilor economii”, mai ales a economiei sociale şi a celei

solidare, impune conştientizarea acestora, pe de o parte şi dezvoltarea unui învăţământ
adecvat, inclusiv universitar, destinat formulării cadrelor de cercetare a domeniului pe
de altă parte. România se află într-un stadiu incipient, având şansa din fericire de a
valorifica experienţa ţărilor din U.E. Cu care dezvoltă relaţii ştiinţifice şi culturale
interne. Vom menţiona, în acest sens, progresele pe care unele ţări occidentale le-a
realizat în dezvoltarea “noilor economii”:
• Rezolvarea “ştiinţelor cooperative” în Germania;
• Învăţământul Universitar cooperatist;
• Institute de cercetări cooperatiste (8 numai în Germania) (finanţate în mare
parte prin cotizaţii şi prin donaţii);
• Publicaţii periodice pe teme cooperatiste;
• Banca Naţională Cooperatistă (în Germania); 9
• Catedră de cooperaţie la College de France (din 1921);
• Revistă franceză de Studii cooperatiste;
• Catedra de Studii “Economico socială” (vezi EPHE, Annaire 1957-1958);
• Arhive instrucţionale de Sociologie şi Cooperaţie.
Interesul pentru instituţionalizarea domeniului a luat forma unei propuneri
surprinzătoare (pentru o mare parte a lumii academice) care viza crearea unei
Universităţi de Economie Socială, în cadrul reţelei de “Înalte Studii ale Practicelor
Sociale”, punându-se bazele predării universitare a Sociologiei cooperaţiei şi a altor
discipline înrudite (1958). În acelaşi an se înfiinţează – reamintim - Colegiul Cooperativ
şi Centrul de Cercetări Cooperative.
Experienţa franceză, ca şi cea germană de altfel, este utilă României în
dezvoltarea acestui domeniu-pilot, al economiei sociale şi solidare, îndeosebi în
perspectiva integrării unităţilor economiei sociale cu secţiile universitare de profil.
Din analizele de mai sus, diferenţa cea mai generală a economiei sociale poate fi
sintetizată astfel: Economia socială este “ansamblul organizaţiilor asociative,
cooperative şi mutualiste” aflate în raporturi de alternativă sau de opoziţie cu unităţile
economiei de piaţă 10 (economie “alternativă” - economie “liberă”)
Acest raport are în vedere, în primul rând, diferenţa dintre sistemele de valori ale
celor două tipuri de economie:
I. Economia de piaţă: profit, rentabilitate, raport salarial, concurenţă, putere
coercitivă etc.
II. Economie socială: etica distribuirii bunurilor, cooperare, participare,
creativitate, formare individuală, afirmare etc. 11
9
Vezi H.H. Munkner, Science cooperatives allemandes, în RECMA, nr. 28, 1988.
10
Vezi B Lavergne, Le régime cooperatiste, 1908; E Poisson La republique cooperative, 1920; S.
Fauqnet, Le secteur cooperatif, 1935.
11
Vezi M David, La solidarite comune contat et comune ethique, Paris 1982, 140 PJ
Vezi de asemenea J.D. Reynand, Les regle dugen L'action collective et la regulation sociale A.Colin,
1989, p 235.
11
Vasile MIFTODE
Economia socială Economia de piaţă
Etica Cooperare- Crerativitate Concurenţă

Profit şi Raport
distribuirii participare şi formare -Coerciţie
rentabilitate salarial
veniturilor
RAPORTURI
AXIOLOGICE
ESENŢIALE
În afara clasicei teorii a celor trei sectoare economice (primar sau agricol,
secundar sau industrial şi terţiar sau sectorul serviciilor pentru populaţie), s-a formulat
în perspectiva economiei sociale o altă clasificare a sectoarelor de activitate, “teoria
celor patru sectoare” astfel:
1. sectorul capitalist, al economiei de piaţă;
2. sectorul public;
3. sectorul “propriu zis privat” care include:
a) activităţile non-capitaliste, în general;
b) economia menajeră sau familială;
c) economie ţărănească şi artizanală în special;
4. sectorul cooperatist care dezvoltă relaţii puternice cu sectorul privat şi cu care
constituie, astfel un singur “sistem federalist”, format din “mici unităţi de bază
associate prin bunuri şi interese commune, conservând o anumită autonomie” 12
În ciuda declinului economiei ţărăneşti şi a celei artizanale (adică a sectorului

privat), economia socială continuă să dezvolte relaţii strânse cu un al treilea sector (din
care ipotetic ar face parte potrivit unor teorii), sector în esenţă non-capitalist şi non-
public (vezi 13, p 34)
Una din evoluţiile semnificative ale ultimei perioade de dezvoltare a economiei
“sectorului trei” (privat) o constituie dezvoltarea unei aşa-zisă economii alternative, a
unei economii solidare 13 şi chiar a unei economii autonome (activităţi domestice,
asociaţii informale).
În ciuda deosebirilor esenţiale în raport cu economia de piaţă, “economiile noi”
(socială şi solidară) operează atât cu noţiuni specifice, deja menţionate, cât şi cu
noţiuni identice, între care:
• organizaţie, instituţie şi chiar întreprindere;
• bilanţ, cont de cheltuieli, buget etc.;
12
G Fauquet – Le secteur cooperativ, AISC, 1965, p 34
13
Vezi P Outrequinsicalab– Les enteprises alternatives, Syros, 1986; J.L.Laville, Economie et solidaritea;
CahiersIntern le Sociologie, vol LXXXIX, 1990.
12
• actori, agenţi sociali;

• reguli sau regulamente de ordine interioară;
• gestiune şi participare;
• conflicte şi negocieri etc.;
Problematica economiei sociale
Sectorul Dezvoltarea Politicile

informal locală publice
Dezvoltarea Formarea
endogenă sau continuă
auto-centrală
(H Desroche)
(R Colin)
Formarea
permanentă
(M David)
Interesul Raportul de Eco-dezvol-

colectiv muncă tarea şi
interculturalul
Fig. 1. Paradigma tematicii economiei sociale
Una din cele mai interesante ipoteze formate în ultimul deceniu privind
conţinutul economiei sociale este cea privind definirea acesteia drept “aripă comercială
a sectorului trei” (privat) (vezi 2, p.34), ipoteză care nu are şanse, însă, de a fi
confirmată. În schimb, ipoteza abordării transdisciplinare a domeniului este pe deplin
legitimă şi se află “în curs de verificare”.14
Analiza a 310 teze de sociologie dintr-un număr total de 684 teze susţinute între
1986-1990 privind conceptele utilizate pe temele “sectorului trei” şi ale economiei
sociale a dat următoarele rezultate:
Ierarhia “sistemelor de concepte”:
Inserţie, asociere, sector informal, securitate socială ----------------------- 108
Cooperaţie, autogestiune, profesie ---------------------------------------------- 99
14
Deşi este numită economie socială, disciplina nu este cu adevărat economică (fiind prea „îndepărtată”
de economia de piaţă) dar nici pur sociologică, antropologică, juridică sau de altă natură. Domeniile
implicate sunt, în fapt, topite într-o sinteză de natură transductivă şi trans-disciplinară.
13
Vasile MIFTODE
Dezvoltare -------------------------------------------------------------------------- 97
Rural, urban, comunitate tradiţională ------------------------------------------- 92
Întreprindere, muncă, sindicalism, mişcare sindicală ------------------------- 75
Politici locale, relaţii de muncă, sănătate --------------------------------------- 42
Intercultural, educaţie, Europa, cultură ------------------------------------- 39
Acţiune şi “muncă socială” creativitate ---------------------------------------- 15.
Domeniile delimitate sunt următoarele:
I. Dezvoltarea locală şi socială --------------- 208

a) eco-dezvoltarea, locuinţa şi mediul locuit;
b) dezvoltarea endogenă sau auto-centrată;
c) zone de muncă” şi comunităţi tradiţionale rurale;
d) intercultural, parteneriat, ONG-uri.
II. Economie socială:

a) munca şi ocuparea forţei de muncă ------115;
b) asociaţii, cooperative, mutualitate -------- 13;
c) formarea, profesionalizarea şi educaţia populară ----2.
III. Protecţia socială şi “munca socială” ------- 49

a) securitate socială şi sănătate publică;
b) asistenţă socială;
c) educaţie specializată şi “animare” socială.
Complexitatea sistemului conceptual elaborat şi utilizat în cadrul “noilor

economii” şi diversitatea cercetărilor, mai ales a tezelor de doctorat universitare,
marchează puternic evoluţia actuală a domeniului analizat.
BIBLIOGRAFIE
Lucrările publicate în ultima perioadă a dezvoltării economiei sociale au menirea să

completeze imaginea acestui domeniu. Cele mai semnificative lucrări sunt:
1) Blanchet, La gestion du Benevolat, Paris, Economica, 1990, 95p.

2) David (M), Le printemps de la fraternite, genese et viciscitudes (1830-1851).
Paris, Aubier-Flammarion, a paraitre en 1992
3) David (M), Les fondements du social, Paris, Economica, a paraitre en 1992.
4) Gibaud (B), Revolution et droit d’association. Au conflit de deux libertes.
Paris, Mutualite francaise, 1989, 165p
14
5) Objectifs et moyen d’une formation en economie sociale, 1989, Demain,

l’economie sociale, 1989.
6) Leveque (B), Joyal (A), Chouinard (O), L’autre economie. Une economie
alternative? Quebec, Presses de l’Universite du Quebec, 1989, 372p.
7) Puel (H), L’economie au defi de l’ethique, Paris, Cujas-Le Cerf, 1989.
Lucrări consacrate asociaţionosmului

8) Alfandari (E), Les associations et fondations en Europe, Bruxelles, La
Librairie europeenne, 1990, 500p
9) Almeida-Topor (H), Goerg (O), Le mouvement associatif des jeunes en
Afrique noire francophone au Xxeme siecle. Paris, L’harmattan, 1989, 138p.
10) Candau (P), Tougard (L), Audit des associations, Paris, Ed. d’organisation,
1990, 240p.
11) Castro, Alix (N), L’entreprise associative> aspects juridiques de
l’intervention economique des associations. Paris, Economica, 1990, 228p.
12) Fouquet (A), Tahard (N), Villas (M), La vie associative et son financement,
Paris, Documentation francaise, 1990, 106p.
13) Marchal (E), Du desinteressement au marche: les differentes formes
d’entreprises associatives, Dossiers de recherche du Centre d’etudes de
l’emploi, no 33, sept. 1990, 84p.
Lucrări consacrate cooperatismului:

14) Bontron (A), Gestion des ressources humaines et formation dans le secteur
cooperatif artisanal, Univ. Paris I, 1989, 74p.
15) Defourny (J), L’entreprise cooperative, tradition et renouveau, Bruxelles, Ed.
Labor, 1988. (En coll.)
16) Huntzinger-Marchant (F), La pensee cooperative: son emergnece et son
actualite, These de doctorat Nr, Universite de Rennesi, 1991.
Lucrări consacrate ajutorului mutual:

17) Amiex (G), La mutualite francaise et la prevoyance collective. La raison
d’une transformation (1979-1990), D.E.S. EN E.S., Universite de Paris X,
1991.
18) Boussezroux (P), La mutualite dans le Puy de Dome au XIXeme siecle
(1848-1914). Paris, FNMF, 1990, 140p.
19) Chopart (J-N), Le fil rouge du corporatisme: solidarite et corporations
ouvrieres au XIXeme siecle., Paris, Mutualite francaise, 1991, 179p.
20) Dreyfus (M), Durand (D), Saint Jours (Y), Traite de la mutualite, L.G.D.J.,
1990.
21) Radelet (M), Mutualisme et syndicalisme, PUF, 1991.
15
Vasile MIFTODE
II. Funcţii şi fundamente ale economiei sociale
În discuţiile cu economişti universitari sau cercetători am încercat, încă din anii

’70, să demonstrez că economicul trebuie să servească socialul, fiind principalul mijloc
de asigurare a condiţiilor normale de viaţă, aşa cum socialul constituie principalul scop
al activităţilor umane. Fetişizarea economicului şi a altor domenii în societăţile totalitare
a întârziat sau a frânat evoluţia firească a societăţii în ansamblul ei (cazul României este
suficient de reprezentativ în acest sens, efectele nocive ale unui asemenea fetişism sunt
încă vii în societatea românească…). Astăzi, mai mult decât altădată, problema
raportului dintre social şi economic este de maximă importanţă în condiţiile exigenţelor
impuse de civilizaţia contemporană privind asigurarea unei justiţii sociale şi, în primul
rând, a unor condiţii de viaţă socio-economică normale pentru toate populaţiile şi
colectivităţile umane. Iată câteva raporturi inter-variabile în domeniu:
Fig. 2.Raporturile obiective dintre social si economic
16
Istoria umanităţii arată că progresul economic nu poate fi înţeles independent de

contextul social în care s-a realizat progresul respectiv. „Cum am putea înţelege
performanţele economice ale Japoniei, de pildă, fără a ne referi la sistemul social în
ansamblul lui ?”15
Decizia economică a unei întreprinderi nu este o decizie economică pură, adică
lipsită de factori umani interni sau externi implicaţi în elaborarea şi realizarea acesteia.
Politica economică globală nu este, de asemenea, o politică ruptă de social, indiferentă
faţă de cerinţele celor ce vor pune în practică politica respectivă sau faţă de reacţiile
societăţii la rezultatele sau efectele acesteia.
Noile economii şi, în primul rând, economia socială au drept obiectiv
operaţionalizarea şi practicarea aceastei interdependenţe dintre social şi economic, pe
de o parte, şi de a dezvolta reţele economice complementare, suplimentare şi
informale, a căror funcţie principală este de a proteja grupurile defavorizate, sau pe
cele atât de marginalizate (şomerii pe termen lung) încât sunt excluse din economia
clasică de piaţă.
Există perioade de ascensiune economică în care economia de piaţă reuşeşte să
domine socialul (în sensul că evită tensiunile şi problemele grave) şi perioade de criză
în care socialul răbufneşte, situaţie în care actorii sociali decizionali trebuie să
intervină pentru protecţia persoanelor şi a populaţiilor lovite de criză, mult prea
vulnerabile pentru a reuşi să se ajute singure sau să-şi păstreze independenţa economică.
15
Philippe Batifoulier, L’économie sociale, P.U.F., Paris, 1995, p.3.
17
Vasile MIFTODE
Fig. 3. Factorii gestiunii problemelor sociale
Fig. 4. Funcţiile esentiale ale economiei sociale
18
1. Factorii economiei sociale
Pentru a înţelege mai bine atât fundamentele cât şi funcţiile economiei

sociale, trebuie să analizăm principalii factori implicaţi.
I. STATUL Æ factorul principal al politicii economice, prin care se urmăreşte:

• creşterea economică globală;
• crearea de noi locuri de muncă;
• redistribuirea unor venituri;
• stabilirea şi realizarea “cheltuielilor sociale”;
• asigurarea unei minime justiţii sociale.
II. SALARIUL Æ factor principal de asigurare a “puterii de cumpărare” a familiei,

deci, a mijloacelor de subzistenţă şi a consumului social, care determină, în ultimă
instanţă, producţia materială. Astfel:
• redistribuirea veniturilor Æ generează putere de cumpărare;
• puterea de cumpărare Æ creşterea consumului;
• creşterea consumului Æ crearea de noi locuri de muncă;
• crearea de noi locuri de muncă Æ creşterea producţiei;
• creşterea producţiei Æ creşterea veniturilor;
• creşterea veniturilor Æ redistribuirea veniturilor.
Intr-o asemenea înlănţuire a proceselor socio-economice se înscrie şi fenomenul
“noilor economii”, în primul rând dezvoltarea economiei sociale şi a economiei
solidare.
Ipoteză: “de redistribuirea veniturilor globale (societale) prin creşterea ponderii
cheltuielilor sociale nu beneficiază numai persoanele vizate, ci ansamblul societăţii,
constituind vectorul eficacităţii economice”16.
III. BUGETUL “CHELTUIELILOR SOCIALE” Æ factor de reglare a puterii de

cumpărare societale, a consumului şi, în final, a eficienţei economice, de care depind
şi “noile economii”.
Statul dispune de un sistem de mijloace de intervenţie în viaţa economică,
inclusiv în economia de piaţă, în vederea orientării evoluţiei acesteia şi, mai ales, în
asigurarea unor condiţii minime de viaţă populaţiilor afectate de fenomenele negative
sau de perioadele de criză economică. Sistemul respectiv include:
• stabilirea unui salariu minim pe economie (S.M.G., încă din anii ’70
instituţiile europene au lansat noţiunea de “Salaire Minimum Garantie”);
• reducerea unor impozite şi taxe sau, în condiţii opuse, creşterea
impozitelor pentru anumite categorii de venituri;
16
Ph.Batifoulier, L’Economie sociale, P.U.F., Paris, 1995, p.6.
19
Vasile MIFTODE
•transferul unor venituri din anumite zone sociale în domeniile celor mai
defavorizate sau aflate în criză;
• extinderea prestaţiilor sociale în favoarea grupurilor-problemă (copii
abandonaţi, pensionari, familii cu mulţi copii, persoane cu handicap,
persoane de vârsta a III-a etc.)
• dezvoltarea unei reţele de unităţi ale economiei sociale şi ale economiei
solidare, sau ale economiei informale, îndeosebi prin crearea de locuri de
muncă în domeniul public, a unor posturi protejate de stat sau posturi
subvenţionate etc. In Franţa au fost constituite, în acest sens, posturi-
solidaritate pentru tineri, iar în România se practică angajarea tinerilor
absolvenţi cu plata din bugetul statului a S.M.G.-ului în primul an de
muncă (patronii fiind, în schimb, obligaţi să nu-i pună pe liber în următorii
trei ani).
• organizarea unor activităţi sociale în realizarea cărora au prioritate
categoriile sociale vulnerabile sau defavorizate (tineri, femei, şomeri etc.) –
se lansează, de exemplu, şantiere de construcţii pentru amenajarea unor
zone sau echipamente colective, finanţate de stat sau din surse externe,
locurile de muncă fiind destinate grupurilor menţionate mai sus;
Efectul vizat: provocarea creşterii consumului (şi, desigur, reducerea tensiunilor
sociale) şi, prin aceasta, creşterea ocupării forţei de muncă, a producţiei şi, deci, a
veniturilor societale.
IV. INVESTIŢIILE ŞI REZERVA DE FORŢĂ DE MUNCĂ

În orice economie există, de regulă, un dezechilibru spontan, care vizează
îndeosebi piaţa muncii şi, deci, raportul dintre oferta de locuri de muncă şi cererea
efectivă, zonă în care se întâlneşte ceea ce J.M. Keynes numea “şomaj latent”17. Există
două variabile implicate în acest dezechilibru:
1. investiţiile cu perspective de profit (deci, cu plata unor dobânzi destul de
echilibrate şi, totodată, cu tehnologii productive, moderne);
2. vânzările sau consumul, care depind în mare parte de puterea de
cumpărare, adică de nivelul veniturilor familiale şi comunitare.
Asigurarea ipotetică a echilibrului dintre elementele sistemului economic

(cererea şi oferta de locuri de muncă, cererea şi oferta de produse pe piaţă, “şomajul
optim”, utilizarea eficientă a forţei de muncă etc.) impune intervenţia statului, întrucât
acţiunile individuale şi faptele izolate care au loc în societate (mai ales în sfera muncii
şi în sfera consumului) nu pot conduce – prin ele însele – la satisfacerea cererii sociale
într-un domeniu sau altul.
Intervenţia statului poate asigura o anumită prosperitate în viaţa unor categorii
largi ale populaţiei, pe de o parte, şi poate evita crizele economice grave, pe de altă
parte. De pildă, politica monetară a reducerii dobânzilor favorizează investiţiile şi, prin
17
J.M.Keynes, Théorie générale de l’emploi, de l’intérêt et de la monnaie, 1936.
20
aceasta, creşterea producţiei şi a veniturilor. Un alt exemplu îl constituie politica

socială reflectată în creşterea fondurilor destinate protecţiei populaţiilor defavorizate,
adică în creşterea consumului social – factor esenţial al producţiei şi al eficienţei
economice.
Resorbţia şomajului şi reducerea, pe această cale, a sărăciei nu pot fi realizate

în lipsa unor politici socio-economice adecvate, politici care să încurajeze munca, deci
integrarea într-un loc de muncă şi investiţiile (adică lansarea unor noi activităţi şi
crearea de noi locuri de muncă). Pentru a încuraja investiţiile, de pildă, sunt necesare
politici de reducere efectivă a birocraţiei18 şi a impozitelor, care frânează progresul
economic şi care îndepărtează investitorii de România19.
V. EFECTUL MULTIPLICATOR AL TRANSFERURILOR FINANCIAR-

SOCIALE, adică al fondurilor destinate creşterii puterii de cumpărare a grupurilor
sărace.
De exemplu:
1. statul redistribuie 1.000.000 lei unei familii sărace;
2. familia cheltuie 800.000 lei pe produse de imediată necesitate (înclinarea
spre consum este, deci, de 80%);
18
V. Miftode, Birocraţia funcţională şi hiperbirocraţia disfuncţională, în Revista de Cercetare şi
Intervenţie socială, vol.I/2003, Iaşi, pp. 9-26.
19
Vezi ziarul Adevărul, din 21 oct. 2003.
21
Vasile MIFTODE
3. suma de 800.000 lei cheltuită este însă venit pentru comercianţii care au
vândut produsele;
4. vânzătorii vor cheltui şi ei 80%, de pildă, din suma de 800.000 lei încasată;
5. suma rezultată (640.000 lei) devine venit consumat pentru beneficiarii celor
800.000 lei (ipotetic: patronii unor restaurante, ai unor servicii sanitare sau
culturale etc.);
6. acest ultim venit va fi, desigur, cheltuit într-o formă sau alta, adică va genera
consum într-o pondere, ipotetic, asemănătoare (80% din 640.000 lei =
512.000 lei, venit pentru o altă serie de patroni).
Efectul multiplicator al creşterii veniturilor distribuite este cu atât mai mare cu

cât înclinaţia spre consum a familiilor implicate este mai mare20. Slăbirea fiscalităţii în
perioada de criză financiară (deficit bugetar) nu este o politică paradoxală, ci,
dimpotrivă, o politică firească, în măsură să încurajeze investiţiile, munca şi, deci,
prosperitatea generală.
Este necesar să avem în vedere următorul raţionament:
1. înclinaţia spre consum imediat este mai mare în cazul familiilor sărace; cu
cât veniturile unei familii sunt mai mici, cu atât ponderea veniturilor
consumate este mai mare;
2. cu cât venitul consumat este mai mare, cu atât mai mult creşte producţia şi
oferta de locuri de muncă;
3. cu cât oferta de locuri de muncă este mai mare, cu atât mai mult scade
şomajul şi, deci, sărăcia;
4. Concluzia: pentru a asigura o prosperitate a tuturor, este necesar să se
redistribuie cât mai multe venituri celor mai sărace grupuri sociale.
Chiar şi cei mai egoişti patroni, lipsiţi de orice interes pentru justiţia şi protecţia
socială, vor lucra în favoarea acestora prin simpla acţiune pentru eficacitatea economică
a întreprinderilor lor. În perioadele de criză îndeosebi, relansarea consumului popular
este avantajos pentru toţi actorii sociali implicaţi şi, în ultimă instanţă, pentru ansamblul
societăţii.
20
Ph.Batifoulier, L’Economie sociale, P.U.F., Paris, 1995, p.10
22
VI. SALARIUL INDIRECT

Se referă la veniturile familiale primite prin redistribuirea bugetară, sub
diferite forme, care completează salariul direct al grupurilor defavorizate, sărace.
Salariul indirect îndeplineşte două funcţii:
1. funcţia de protecţie socială a beneficiarilor îndreptăţiţi, aflaţi în criză
(accidente, boală, şomaj, bătrâneţe etc.), în imposibilitatea de a munci, deci,
de a se ajuta singuri;
2. funcţia strict economică, de a garanta familiei un venit minim, în măsură să
asigure nevoile de consum şi, prin aceasta, derularea normală a vieţii socio-
economice globale.
Salariul indirect are la origine explozia problemelor sociale în condiţiile
revoluţiei industriale, îndeosebi din secolul al XIX-lea, şi, în mod faptic, Codul Prusac
lansat sub cancelarul Bismark, prin care se recunoaşte dreptul la protecţie socială,
asigurat de comunitate, şi nu numai de familie sau de biserică. Apare mai târziu – 1942
Anglia, 1946 Franţa – sistemul modern de securitate socială21.
21
Ph.Batifoulier, L’Economie sociale, P.U.F., Paris, 1995, p.15
23
Vasile MIFTODE
Fig. 5. Paradigma feed-back-ului socio-economic
Fig. 6. Paradigma contabilităţii protecţiei sociale
Producţia de masă, favorizată de dezvoltarea unor tehnologii de mare

productivitate şi de legile economiei libere, a impus practicarea unui consum de masă,
care, la rândul lui, a impus creşterea veniturilor populaţiei. Ceea ce numim societate de
consum are la bază practicarea unor forme tot mai adecvate de salarii indirecte,
potrivit clasicului model fordist (1914). Contrar logicii obişnuite (reduci costurile,
inclusiv salariile, pentru a mări eficienţa), Ford a luat în 1914 o decizie cu totul
24
surprinzătoare: a dublat salariile, pornind de la ideea că salariile exprimă mai întâi

puterea de cumpărare şi apoi costul producţiei22.
2. Teoria “pasagerului clandestin”
Este cazul beneficiarului care intenţionează să profite de un bun public fără să

contribuie la finanţarea lui, deşi dispune de statutul social şi de mijloacele necesare în
acest scop. Intervenţia statului este, de aceea, necesară pentru a reglementa raporturile
dintre “finanţatori” şi “consumatori”, îndeosebi pentru a determina contribuabilii să-şi
achite datoriile către societate, comunitate sau către fondurile umanitare23.
Colectivitatea locală dintr-un sat decide, de pildă, să construiască un bazin pentru
colectarea apei necesare atât în caz de urgenţă (incendiu), cât şi pentru uzul cotidian al
locuitorilor. Există, în acest caz, două situaţii opuse, în plan ipotetic:
1. nimeni nu vrea să dea bani şi, deci, bazinul nu se construieşte;
2. toată populaţia este interesată şi, atunci, se decide construirea obiectivului
respectiv.
De regulă, asemenea cazuri nu tind spre extreme, ci prezintă un peisaj social şi
conduite mult mai variate. Există indivizi care doresc amenajarea unui asemenea bazin
“cu orice preţ”, dar ei înşişi nu au bani să-şi achite cota-parte. Alţi indivizi au alte surse
de alimentare cu apă şi, în plus, nu au suficient spirit civic pentru a susţine o construcţie
publică. În fine, există şi indivizi care, în ciuda resurselor de care dispun, aşteaptă ca
ceilalţi să plătească devizul, urmând ca ei să beneficieze de bunul public respectiv prin
forţa lucrurilor, ca întreaga comunitate.
“Aici se pune problema pasagerului clandestin – scrie Ph.Batifoulier – întrucât
nimic nu garantează că toţi viitorii beneficiari vor sprijini material construcţia
respectivă”. Este interesul fiecăruia de a-şi manifesta dispreţul faţă de construcţie
pentru ca să-şi motiveze refuzul contribuţiei, pe de o parte, şi de a profita apoi de
bunul respectiv, construit de ceilalţi, întrucât este “un bun colectiv” şi nu există clauze
de excludere în această privinţă.
“Fiecare individ poate fi tentat să profite de plata altuia şi, deci, să se transforme
într-un fel de pasager clandestin” 24. Dacă fiecare raţionează astfel, atunci bunul public
nu se va construi, deşi cei mai mulţi îl doresc şi, iniţial, ar fi decis să plătească partea
care le revenea. Numai intervenţia statului poate rezolva problema.
3. Spiritul comunitar şi pericolul “egoistului social”
Pornim de la ipoteza că numai o instanţă comunitară (sau societală) poate

înlătura pericolul “pasagerului clandestin” sau, potrivit opiniei noastre, al “egoistului
22
Ph.Batifoulier, L’Economie sociale, P.U.F., Paris, 1995, p.19.
23
M.Olson, Logique de l’action collective, P.U.F., Paris, 1978.
24
Ibidem, p.37.
25
Vasile MIFTODE
social”. Vorbim despre egoism deoarece conduita “pasagerului” menţionat mai sus este
egoistă şi, totodată, deoarece egoismul s-a răspândit atât de mult în societatea post-
modernă, încât a distrus semnificativ spiritul comunitar.
Să pornim de la următorul raţionament:
1. bazinul de apă aduce un beneficiu mai mare decât cota-parte achitată de un
locuitor
ipotetic – beneficiu = 3 milioane de lei anual/ locuitor
cota-parte = 2 milioane de lei/ locuitor
2. dacă numai 50% dintre cetăţeni îşi achită contribuţiile, atunci aceştia vor
înregistra pierderi şi, deci, vor refuza să plătească
beneficiu = 3 milioane de lei/locuitor
cota-parte = 2+2 milioane de lei/ locuitor (deci 4 milioane de lei)
3. în acest caz, nimeni nu plăteşte, bunul public nu costă nimic, dar nici nu
aduce vreo binefacere comunităţii;
4. egoistul social apare în situaţia în care unii plătesc şi, deci, contribuie la
dezvoltarea comunităţii, în timp ce alţii nu vor să participe material, direct, la
realizarea bunurilor publice;
5. situaţia optimă: fiecare individ înţelege că trebuie să participe prin achitarea
propriei contribuţii, întrucât numai în aceste condiţii este sigur că nu pierde,
ci câştigă;
6. din păcate, fiecare individ crede că celălalt va juca rolul “pasagerului
clandestin”25, al egoistului social, şi de aceea nu va risca să plătească, astfel
încâ toţi indivizii vor pierde;
7. paradoxal, fiecare are interesul să se construiască bazinul, dar, în urma
raţionării individualiste, refuză participarea şi, deci, avantajele cooperării
comunitare;
8. se impune, astfel, implicarea instanţelor comunitare (sau societale) în măsură
să oblige pe viitorii beneficiari să participe direct la realizarea obiectivelor
de interes public şi, în general, la dezvoltarea spaţiului social. Printr-o
asemenea intervenţie ceilalţi au garanţia că fiecare participă şi nu riscă să
piardă cota-parte achitată, eliminându-se incertitudinea care plana asupra
jocului inter-individual şi asupra destinului comunitar.
4. Economia socială şi tipurile de raţionalitate
Desfăşurarea proceselor socio-economice şi eficienţa politicilor sociale de

intervenţie în favoarea populaţiilor vulnerabile depind în mare măsură de tipul de
raţionalitate adoptat de unul sau altul dintre actorii sociali implicaţi în domeniu.
Intervenţia statului, de pildă, poate fi blocată fie de unul sau mai multe
fenomene negative (birocraţia excesivă, corupţia, pasivitatea unor grupuri sociale,
25
Ph.Batifoulier, L’économie sociale, P.U.F., Paris, 1995, p.39.
26
ideologizarea acţiunii etc.), fie de însuşi comportamentul beneficiarului în raport cu

sensul politicii sociale sau economice respective. De pildă, politica ajutorului social,
mai ales a venitului minim garantat (!), vizează protecţia persoanei aflate într-o perioadă
de criză şi numai în această perioadă! Or, în practică, sensul unei asemenea politici este
anulat sau reorientat în direcţia extinderii parazitismului social, a pasivităţii,
îndepărtând beneficiarul – prin atitudinea sau conduita lui – de muncă. A oferi un
ajutor de şomaj mai mare decât cel strict necesar (pentru reinserţia lui în muncă)
înseamnă a obţine efecte contrare celor urmărite.
Problema poate fi cunoscută mai bine prin cercetarea diferitelor perspective şi
raţionalităţi, între care:
1. perspectiva politicianului (a deciziei politice);
2. raţionalitatea beneficiarului consumator;
3. evaluarea contribuabilului sau a finanţatorului;
4. raţionalitatea producătorului;
5. raţionalitatea birocratului etc.26
1. Perspectiva politicianului este adesea ideologizată, demagogică sau

populistă, obiectivul vizat în unele politici sociale nefiind nici social, nici economic.
“Nu se poate separa politica economică de politica propriu-zisă atunci când
guvernanţii utilizează politica economică pentru a maximiza durata propriei puteri sau
dominaţii.”27
Obiectivul măsurilor de protecţie socială este, în acest caz, creşterea popularităţii
şi a şanselor electorale. Se constată, de aceea, manifestarea unor cicluri politico-
economice în funcţie de perioadele electorale:
a. în primii ani de guvernare, noua putere face câte ceva din programul cu
care a câştigat alegerile, prezentat în timpul campaniei electorale;
b. în perioada de mijloc, puterea se adaptează la noua situaţie pe care o
gestionează pentru a-şi mări popularitatea în rândul electoratului. Cu cât
uzura puterii este mai mare, cu atât efortul pentru creşterea popularităţii este
mai mare;
c. în ultima perioadă, pre-electorală, puterea face tot posibilul, depune toate
eforturile – mai ales propagandistice – pentru a ţine în frâu – în sensul dorit –
opinia publică şi, deci, electoratul. Măsurile vor deveni tot mai populiste,
demagogice, politizate şi … irealizabile! Conduita omului politic devine mai
riguroasă, mai uniformă (în raport cu discursul oficial al … şefului) şi mai
… politică decât de obicei.
Conduita omului de ştiinţă căzut în capcanele politicii se modifică esenţial:
discursul ştiinţific este înlocuit cu discursul politic. Sunt falsificate evenimente sociale
26
Vezi şi analiza raţionalităţii specifice în domeniu, în Ph.Batifoulier, L’Economie sociale, P.U.F., Paris,
1995, p.28.
27
Ibidem.
27
Vasile MIFTODE
favorabile puterii, sunt puse în scenă scenarii în măsură să manipuleze electoratul, să

provoace simpatie sau evaluarea pozitivă a activităţilor oficiale, sunt adoptate norme
sau legi de natură electorală - cu prevederi greu de realizat, dar devenite credibile prin
propagandă28.
2. Decisive sunt, în fapt, conduita individului şi atitudinea lui generală în raport

cu societatea globală şi cu ceilalţi actori sociali. Individul are, însă, mai multe poziţii şi
roluri sociale:
1. individul consumator şi beneficiar;
2. individul contribuabil;
3. individul producător şi finanţator etc.
In calitate de consumator individul poate face să eşueze politicile economice ale
statului prin conduite opuse:
• în loc să consume ceea ce trebuie pentru a sprijini relansarea producţiei,
consumatorul cheltuie salariul indirect pe un consum parazitar (alcool, ţigări,
droguri, jocuri de noroc etc.);
• în loc să cumpere bunuri autohtone (pentru a favoriza economia internă),
unii beneficiari sociali achiziţionează produse din import, fac excursii în
exterior etc.
3. In calitate de contribuabil, individul are o poziţie socială mult mai complexă.

Conduita acestuia depinde de un sistem de factori şi argumente:
• individul este în acelaşi timp plătitor de taxe şi beneficiar al unor forme de
asistenţă sau ale salariului indirect;
• statul este, la rândul lui, încasator de taxe şi contractant al unor
împrumuturi financiare destinate programelor sociale;
• programele sociale favorizează, pe de o parte, consumul şi producţia, dar, pe
de altă parte, generează – în condiţiile rambursării datoriilor prin creşterea
taxelor – reducerea consumului şi, deci, a producţiei şi a locurilor de muncă;
• individul contribuabil şi beneficiar (oarecum iluzoriu) se încadrează într-o
asemenea raţionalitate:
1. plăteşte taxe statului;
2. statul lansează programe de care beneficiază şi el;
3. pentru a extinde programele sociale, statul contractează împrumuturi;
4. la plata împrumuturilor participă şi el, individul contribuabil, achitând
impozite şi diferite taxe;
• în fapt, crede contribuabilul, el nu beneficiază de nimic, adoptând, în final, o
conduită contrară eficienţei sociale (inclusiv economice), alocând o parte din
venituri economiilor (bani pentru “zile negre”), pentru a-şi putea plăti
impozitele mărite, pentru ca statul să poată returna împrumuturile
consumate.
28
Ibidem, p.31.
28
• România este, însă, ţara care consumă mai mult decât produce (!), fapt
care determină creşterea datoriei externe şi, prin aceasta, împovărarea
generaţiilor tinere. Programele sociale generează creşterea consumului şi a
producţiei, dar rambursarea banilor cheltuiţi pe aceste programe generează
creşterea impozitelor şi, deci, stoparea creşterii consumului şi a producţiei;
• în plan moral trebuie să constatăm că există inechităţi între generaţii: unele
generaţii consumă mai mult decât produc, în timp ce alte generaţii produc
mai mult şi, în fapt, trebuie să producă mai mult pentru a face faţă taxelor
necesare plătirii debitelor de care se fac vinovaţi alţii (!).
4. In calitate de producător, individul poate adopta o conduită contrară sensului

urmărit de politica economică şi de programele sociale ale statului. Nimic nu
garantează, în fapt, că favorizarea consumului şi a producţiei prin creşterea veniturilor
populaţiei ar duce la creşterea numărului de locuri de muncă. Producţia poate creşte şi
pe altă cale: prin creşterea productivităţii muncii aceluiaşi număr de angajaţi!
Reducerea şomajului impune, deci, lansarea altor programe sau iniţierea altor intervenţii
guvernamentale care să fie în măsură să convingă întreprinderile asupra necesităţii
creării de noi locuri de muncă. Voinţa producătorului este un factor decisiv într-o
economie liberă de piaţă.
5. Utilă funcţionării societăţii, birocraţia tinde să devină parazitară şi, deci,

contrară sensului politicilor sociale sau economice. Natura internă a birocraţiei
favorizează menţinerea şi chiar creşterea distanţei dintre individ şi societatea
birocratizată, diversificarea costurilor şi a nevoilor birocratice, umflarea discreţionară a
propriului buget, fără ca puterea politică să se opună realmente (birocraţia servind, de
fapt, aparatul politic dominant)29.
Birocraţia generează disfuncţii pe piaţa muncii şi, în general, reducerea
eficienţei economice a întreprinderilor productive. Raţionalitatea birocratului asupra
politicilor sociale explică efectele perverse ale acestora, întrucât birocratul are în vedere
propriul interes, şi nu interesul public, societal. Intervenţia statului – realizată de
birocraţi, în sensul de mai sus – este, fie ineficientă, inutilă, fie periculoasă. Şi totuşi,
acţiunile statului sunt indispensabile pentru reglarea mecanismului societal, în ciuda
pericolelor care apar în condiţiile intervenţionismului politic şi a conduitelor individuale
contradictorii, prea independente şi anarhice pentru a fi pozitive. Mai importantă decât
reglarea oficială este auto-reglarea prin mecanismele economiei de piaţă (“laissez
faire, laissez passer” potrivit teoriei clasice – Smith, Ricardo, Malthus, Say etc.)
29
V. Miftode, Birocraţia funcîională şi (hiper)birocraţia disfuncţională, în Revista de cercetare şi
intervenţie sociaă, vol.II, Iaşi, 2003.
29
Vasile MIFTODE
III. Economia solidară şi devianţa economico-socială
Originea fenomenelor negative din spaţiul social se află în disfuncţiile globale

ale mecanismelor socio-economice, pe de o parte, şi în incapacitatea politică de a
dezvolta strategii adecvate de intervenţii, pe de altă parte. În acest sens, în figura de mai
jos identificăm factorii explicativi.
Ce este, însă, o activitate nerentabilă?

Ipoteză: o activitate care se dovedeşte a fi nerentabilă în plan economic se
poate dovedi semnificativ de rentabilă în plan social. Aşa se explică, constituirea în
anumite condiţii a unor reţele adecvate de servicii şi unităţi socio-economice “în afara”
legilor economiei de piaţă, vizând valorificarea forţei de muncă disponibile (şomeri) şi,
totodată, protejarea rezervelor de muncă ale societăţii şi ale familiilor defavorizate,
depozitare ale potenţialului productiv (tineri, elevi, studenţi etc.).
Problema globală: regresul social (deteriorarea vieţii oamenilor) în condiţiile
unui progres economic! Care ar fi soluţia adecvată pentru restabilirea raportului optim
dintre cele două variabile?
30
Actorii sociali trebuie să reintroducă în sfera muncii o parte cât mai mare a
celor care pot munci, dar care nu au găsit locuri în sectoarele productive.
Economia solidară are menirea, în acest sens, de a prelua sarcina protecţiei
excluşilor social, adică a grupurilor care au fost eliminate din sfera muncii în condiţiile
exploziei tehnice industriale şi, deci, ale creşterii economice. Reducerea timpului de
muncă (datorită progresului tehnic) explică “transformarea în şomeri şi în excluşi a
peste cinci milioane de persoane” din Franţa, în ultimele decenii30. În 1999, aproape 1,7
milioane de persoane (7,7% din populaţia activă a Franţei) au fost integrate în reţeaua
economiei solidare, fiind astfel salvate de la şomaj şi de la excluderea socială.
Obiectivul concret al acestui tip de economie îl constituie solidaritatea
umană, în timp ce obiectivul teoretic societal vizează asigurarea funcţionării pe termen
lung a întregii vieţi socio-economice, inclusiv a economiei de piaţă. În fapt, economia
solidară nu poate să se dezvolte izolat sau independent de economia de piaţă (a cărei
eficienţă asigură mijloacele organizării şi desfăşurării activităţilor sau a formelor de
muncă protejate).
În contextul analizei noastre, noţiunea de solidaritate trebuie privită într-o
triplă perspectiv, potrivit:
1. sensului juridic, adică în raport cu prevederile legale, situaţie în care
accentul este pus pe asigurarea fondurilor financiare “pentru riscuri indivi-
duale sau colective, considerate adesea riscuri sociale”31.
2. sensului comun, adică în raport cu sentimentul comunitar sau de apartenenţă
la o colectivitate umană, la un grup social;
3. sensului politic, adică în raport cu responsabilitatea actorilor principali ai
societăţii faţă de starea în care se află diferitele populaţii problemă, adoptând
măsuri de protecţie sau ajutor destinate celor mai defavorizate grupuri
sociale. Importantă este, în acest caz, funcţia legitimă a statului de a obliga
cetăţenii să-şi achite cotele-părţi la fondurile asistenţei sociale (cotizaţii,
contribuţii, reţineri din salarii pentru diferite fonduri). Se asigură, astfel,
funcţionarea solidarităţii de grup şi societale.
Absenţa unor soluţii eficiente în acest domeniu generează o serie de fenomene
deviante. În continuare vom avea în atenţie câteva dintre aceste fenomene.
1. Economia subterană
(care controlează 50-70% din banii aflaţi în circulaţie)
• piaţa neagră:
- mărfuri de contrabandă sau furate;
- droguri, valută, pornografie;
30
Marc Chateau, Economie solidaire et libéralisme économique, în Documents de travail, Université du
Littoral, Dunkerque, nr.36, 2000, p.2.
31
Elie Alfendari, Solidarité et Associations. Reflexion de juriste, Université de Paris IX, 2000.
31
Vasile MIFTODE
• piaţa gri:
- mărfuri şi servicii oferite la concurenţă cu piaţa oficială, controlată de
stat, la preţurile pieţei libere;
- cale ilegală sau vad de reintroducere în circuit a bunurilor delapidate
din întreprinderi;
- servicii care nu sunt disponibile în sectorul controlat de stat;
*zona gri
- în care autoritatea statului, a organismelor de control abilitate este
neutralizată prin corupţie, influenţă, intimidare şi… forţă! (reţelele
mafiote transnaţionale fac legea!)
- zone gri urbane – jungle de beton degenerate
• spălarea banilor murdari:
- “banii fierbinţi” (circulă prea mult?!)
- prin Internet banii murdari sunt uşor şi rapid scoşi din ţară!
• aria fenomenelor gri (S.A.P.):
- proliferarea armelor;
- terorismul;
- traficul de droguri;
- migraţia ilegală;
- conflictele etnico-religioase;
• deşertul economic al zonelor gri, prin dispariţia
- comerţului propriu-zis;
- a întrepriderilor şi a unităţilor economice;
- a şcolilor şi chiar a familiilor “normale” etc.
• economia de război şi ameninţarea globală
Actualele războaie civile slăbesc autoritatea în statele respective şi, prin aceasta,
favorizează extinderea criminalităţii organizate, îndeosebi prin:
- provocarea şi intimidarea forţelor publice legitime;
- amplificarea abuzurilor, a actelor violente, a dezordinii sociale;
- propaganda drepturilor omului, abuzul de drept şi suprimarea
obligaţiilor sociale;
- cultivarea ideologiei teroriste şi fenomenul teroriştilor plătiţi pentru a
ucide;
- terorismul simbiotic (unirea dintre mafie şi terorism) şi terorismul
cibernetic (electronic, Internet).
Destinul economiei subterane poate fi prezentat sub forma unei traiectorii cu

următoarele momente:
1. tolerarea relativă, parţială a activităţilor subterane;
2. controlul social asupra ansamblului acestor activităţi;
3. neutralizarea unor forme violente sau extinse ale economiei subterane;
32
4. acceptarea relativă, într-un context social specific, a unor activităţi din

zona gri, sau care au loc la marginea legalităţii (voluntariat, servicii casnice,
grădinărit, reparaţii curente, menaj, îngrijirea unor persoane dependente,
creşterea copiilor etc.);
5. conştientizarea practicării unor activităţi ilegale, îndeosebi în condiţiile
unor crize grave în spaţiul social (explozia şomajului sau a sărăciei,
reducerea bruscă a producţiei, căderea exportului şi a finanţelor etc.), între
care, evaziunea fiscală, munca la negru, traficul de stupefiante, proxene-
tismul, corupţia etc.;
6. acceptarea ipotezei că eliminarea integrală a economiei subterane din
peisajul social este – într-o perioadă specifică – imposibilă pentru că
activităţile acesteia se vor desfăşura într-o formă mai mult sau mai puţin
mascată “în umbra economiei oficiale”32;
7. statisticile naţionale trebuie evaluate având în vedere faptul că elementele
cantitative ale economiei subterane nu sunt înregistrate în contabilitatea
societală, întrucât “scapă reglementărilor fiscale şi parafiscale”33. În plus,
autoconsumul şi trocul – fenomene limitate în ţările dezvoltate – ocupă o
pondere semnificativă în ţările subdezvoltate. Se întâlneşte astfel:
• economia domestică, concretizată în rezultatele autoproducţiei (mai ales
produsele agricole, zootehnice, pomicole etc.) şi, în general, ale muncii
casnice;
• economia solidară, concretizată îndeosebi în servicii de proximitate sau
vecinătate, în aşa-numitele prestaţii non-monetare, care interesează
diferitele segmente comunitare sau reţelele bazate pe sociabilitate (fami-
lie, vecinătate, grupurile de prieteni, asociaţiile cetăţeneşti etc.);
8. orice tip de economie ar trebui să fie integrat în triunghiul legalitate-
fiscalitate -contabilitate societală şi evaluat în raport cu cele două tipuri de
activităţi:
• de piaţă, comerciale;
• în afara pieţei libere, adică non-comerciale (activităţile casnice, volunta-
riatul etc.)
2. Teorii asupra crimei organizate
a. Teoria optimistă
• crima organizată oferă bunuri şi servicii cerute pe piaţă, pe care piaţa legală
este incapabilă să le furnizeze;
• fenomenul criminalităţii este specific tranziţiei, adică unei perioade în care
distincţia dintre legal şi ilegal “nu este deloc clară”;
32
Ionel Bostan, Meşterii «Ştie-tot » păgubesc bugetul statului, în Adev\rul, 30.04.2001.
33
Ibidem.
33
Vasile MIFTODE
• actualii şefi sau manageri ai crimei organizate (din ţările în tranziţie!) sunt de
fapt viitorii capitalişti, care testează posibilităţile oferite de sistem pentru a
face bani;
• fermitatea justiţiei penale, critica publică a conduitelor criminale şi – în plan
economic – creşterea puterii concurenţei legale, fenomene care se află în
evoluţie odată cu încheierea tranziţiei, vor reduce treptat criminalitatea şi vor
stăpâni – prin mijloace adecvate de control – ansamblul criminalităţii
organizate.
b. Teoria pesimist-fatalistă
• organismele de stat au pierdut atât de mult din funcţiile şi autoritatea lor,
încât nu mai pot face faţă ofensivei criminalităţii interne şi, mai ales,
internaţionale;
• economia legală şi piaţa liberă au pierdut o parte semnificativă a terenului de
care dispuneau, încât grupurile criminale au reuşit să influenţeze întreg
sistemul economic, sistemul judiciar, forţele politice şi, în ansamblu, statul –
ca organism de decizie şi execuţie societală;
• noile grupuri criminale – îndeosebi cele din ţările în tranziţie – sunt mult mai
violente, sunt dotate cu tehnologii sofisticate, adesea prezentând
caracteristici militare şi profesioniste;
• criminalitatea organizată şi-a găsit resurse umane destul de dotate în rândul
K.G.B.-iştilor, al cadrelor informative din fostele ţări comuniste, care au
intrat cu uşurinţă în contact cu reţelele mafiote şi teroriste internaţionale;
• globalizarea criminalităţii este un proces ireversibil, îndeosebi în condiţiile
liberalizării comerţului, a liberei circulaţii a persoanelor şi a informaţiilor, a
circulaţiei bancare a finanţelor etc.
3. Sociologia criminalităţii organizate
Procesul globalizării a cuprins ansamblul domeniilor societăţii, inclusiv pe cel al

devianţei şi al criminalităţii. Creşterea fără precedent a ratei infracţionalităţii pe plan
mondial se explică prin impactul favorabil al următorilor factori:
1. criza economică şi îndeosebi decalajul tot mai mare dintre statele bogate şi
cele sărace;
2. tranziţia şi instabilitatea socială provocate de colapsul regimurilor
comuniste;
3. degradarea mijloacelor de control social şi inflaţia legislativ-normativă, mai
ales în societăţile în tranziţie;
4. slăbirea rolului familiei, şcolii, vecinătăţii şi comunităţii, în ansamblul ei, în
formarea individului;
5. explozia mobilităţii geografice, mai ales a imigrărilor, care au vizat şi
grupurile mafiote, de infractori sau delincvenţi străini;
34
6. explozia mass-media, mai ales a programelor pornografice, care propagă

violenţa, incultura, promiscuitatea şi parazitismul social;
7. extinderea unor fenomene negative mai vechi – alcoolismul, tabagismul – şi
favorizarea altor fenomene noi, mai ales consumul de drog, traficul cu carne
vie, spălarea banilor, evaziunea fiscală etc;
8. sindromul de anxietate aproape generalizat din cauza lipsei de securitate a
individului în spaţiul social;
9. dotarea cu tehnică modernă a grupurilor criminale şi cu cele mai sofisticate
mijloace de apărare şi contracarare a forţelor legitime ale statului;
10. slăbirea sistemului societal, atât de intervenţie, cât şi de educaţie a
individului în perspectiva valorilor autentice.
4. Economia solidară – strategie de protecţie

a persoanelor defavorizate
Creşterea abundenţei de produse şi a nivelului de civilizaţie, pe de o parte, şi

extinderea sărăciei, a inegalităţilor şi a mizeriei sociale, pe de altă parte, constituie unul
dintre paradoxurile mondializării şi ale aşa-zisei societăţi post-moderne. Zecile de
milioane de indivizi dependenţi, marginalizaţi sau chiar excluşi social, atât din ţările
subdezvoltate, cât şi din ţările post-industrializate, constituie o adevărată provocare
pentru liderii societali şi pentru ansamblul societăţii actuale. Starea de criză nu poate
fi depăşită decât prin identificarea unor noi soluţii sau resurse umane aflate într-o stare
latentă, de aşteptare. Un nou raport trebuie stabilit între muncă, nevoi sociale şi
venituri, care să asigure o solidaritate umană între toate grupurile şi structurile
sociale. Noile economii au menirea de a realiza un asemenea echilibru.34
Fig. 7.. Paradigma conceptuală a economiei solidare
34
Marc Richevaux et colab, Travail et nouvelle economie, Paris, L’Harmattan, 2001.
Sophie Bontillier et colab, L’Economie sociale, Paris, Innovations, nr.15, 2002-1.
35
Vasile MIFTODE
Trebuie să menţionăm locul principal pe care îl ocupă munca în sistemul

alăturat şi funcţia decisivă, în contextul societăţii româneşti, a conduitei solidare şi, în
general, a comportamentului individual în raport cu exigenţele sociale, pe de o parte, şi
cu drepturile proprii, pe de altă parte.
Economia solidară are la origine mutaţiile care au avut loc în sfera muncii sub
impactul transformărilor economice şi, mai ales, al noilor tehnologii. Spre deosebire de
revoluţiile tehnice din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, revoluţia informaţională, de
care se vorbeşte astăzi şi care vizează domenii pilot (electronica, telecomunicaţiile, bio-
tehnologiile etc.) nu se limitează la mecanizarea producţiei, ci se prelungeşte în
automatizarea acesteia, adică în “substituirea prin organe tehnologice a organelor umane
de efort, memorie şi decizie” 35.
Prin noile condiţii tehnologice se favorizează o nouă structurare a sistemelor de
producţie “ale căror efecte privind sfera muncii sunt mult mai devastatoare decât ale
firmelor din sectoarele tradiţionale – siderurgie, textile, automobile – care trimiteau o
parte a angajaţilor în şomaj” 36.
În faţa creşterii explozive a şomajului în epoca informaţională, unii lideri,
îndeosebi neo-liberalii, invocă teoria deversării propusă de Alfred Sauvy, care explică
modul în care – sub efectul progresului tehnic – populaţia activă se deversa din
agricultură în industrie, apoi, de aici, în servicii37. Revoluţia informaţională nu ar putea
astfel să genereze un şomaj durabil, întrucât patronii sunt interesaţi să fabrice noi
sisteme de producţie şi noi locuri de muncă, îndeosebi în sectorul terţiar, unde există
nevoi nesatisfăcute.
În momentul în care toate sectoarele economice, inclusiv cel al serviciilor, au
ajuns la saturaţie – toate locurile de muncă necesare fiind ocupate – sfera muncii intră în
criză, iar ponderea populaţiilor eliminate de pe piaţa muncii depăşeşte starea normală şi
capacitatea societală tradiţională de protecţie. Într-un asemenea context socio-economic
se constituie economia solidară şi alte activităţi sociale de protecţie a persoanelor
defavorizate.
România nu a ajuns, însă, în această situaţie de saturaţie a locurilor de muncă
din cele trei sectoare de muncă!
De pildă, comparând ponderea sectoarelor de producţie din România (ţară în
tranziţie sau în curs de dezvoltare) şi din S.U.A. (ţară dezvoltată sau post-
industrializată), constatăm că există rezerve latente de locuri de muncă, destul de
importante, în măsură să reducă semnificativ şomajul şi riscul de şomaj (care ameninţă
în etapa actuală sute de mii de angajaţi).
35
Jean-Paul Marechal, Demain l’economie solidaire, în Le Monde diplomatique, avril, 1998, pp.1-19.
36
Ibidem, p.2.
37
Alfred Sauvy, La Machine et le Chomage, Paris, Hachette, 1982.
36
SECTOR ROMANIA SUA

Primar (agricultura) 40-45% 3%
Secundar (industria) 40-50% 37%
Terţiar (serviciile) 10-15% 60%
Independent de datele statistice, realitatea socială românească probează existenţa

unor pete albe în aproape toate domeniile sectorului terţiar, adică a unor resurse de
muncă latente, de câteva ori mai mari decât resursele folosite. Pentru a atinge nivelul
de civilizaţie occidental, nivel care se materializează îndeosebi în cantitatea şi în
calitatea serviciilor destinate populaţiei, este necesar un transfer masiv de populaţie
activă din celelalte sectoare spre sectorul terţiar şi, totodată, un proces de reinserţie
profesională a şomerilor. Acesta ar trebui să fie principalul obiectiv al politicilor
sociale şi al strategiilor de protecţie reală a persoanelor excluse de pe piaţa muncii.
Efectele perverse ale venitului minim garantat şi ale altor alocaţii fără muncă, destinate
unor persoane sănătoase, care pot munci, sunt evidente şi se materializează în
extinderea parazitismului social şi în reducerea interesului pentru muncă. Aşa se explică
de ce, într-o ţară al cărei pământ agricol poate hrăni o populaţie de câteva ori mai mare,
se importă alimente, cereale, legume şi, în general, se consumă mai mult decât se
produce (creşte datoria externă, importurile depăşesc ritmic exporturile, nivelul de trai
este scăzut).
În situaţia saturaţiei sectoarelor de producţie cu locuri de muncă ocupate deja,
forţa de muncă excedentară din sfera comercială (din agricultură, industrie şi servicii)
poate fi deversată în sfera necomercială a societăţii, adică în noile economii, mai ales în
sfera economiei solidare şi informale. Dacă până în anii ’70 raportul dintre
productivitate şi locurile de muncă era pozitiv, în sensul că o productivitate mai mare
însemna noi locuri de muncă, în etapa actuală raportul respectiv este negativ: creşterea
productivităţii distruge locuri de muncă38.
În acest sens, Jean Louis Laville arată că activitatea economică se articulează în
ponderi variabile, în funcţie de epocă şi de loc, în jurul a trei poli:
1. economia de piaţă;
2. economia socială (redistribuirea veniturilor);
3. economia de proximitate (trocul de produse şi servicii).
În plan oficial (al politicilor guvernamentale), activităţile corespunzătoare

ultimului pol au fost şi mai sunt încă ignorate în mod semnificativ, deşi vizează o mare
parte a populaţiei (aproape jumătate din populaţia României, 49% din populaţia Franţei
în anii ‘45-’50 etc.). Logica pieţei libere este încă dominantă în spaţiul social
38
Ronald Schettkat, Emploi et productivite dans les pays industriels, în Revue internationale du travail,
vol.134, nr.4-5, Geneve, BIT, 1995.
37
Vasile MIFTODE
contemporan, fapt care impune o reechilibrare socială prin reorganizarea sferei muncii
şi, desigur, prin dezvoltarea economiei solidare. O măsură practică ar fi reducerea
timpului de muncă, după modelul francez, acţiune care ar favoriza ocuparea unei părţi
mai mari a forţei de muncă active. De pildă, în Franţa anului 1991 s-a utilizat numai
57% din cantitatea de muncă utilizată în 1896 (34 miliarde ore de muncă, respectiv 60
miliarde ore).
În ciuda reducerii cantităţii de muncă, P.I.B.-ul Franţei a crescut în perioada
menţionată de zece ori, iar productivitatea muncii, de 18 ori. Reducerea anuală a
timpului de muncă s-a realizat şi în celelalte ţări dezvoltate, între care:
• S.U.A. – de la 1960 de ore la 1800 ore (individ/anual);
• Canada – de la 2030 ore la 1750 ore;
• Japonia – de la 2450 ore la 2090 ore39.
Trebuie să menţionăm că reducerea timpului de muncă nu trebuie să pună în
pericol menţinerea sau creşterea veniturilor generale pentru a nu pune în cauză
eficacitatea activităţii întreprinderilor, nivelul salariilor, al veniturilor redistribuite şi,
deci, al puterii de cumpărare, fără de care nu există creştere economică.
Economia solidară este cu atât mai necesară, în acest context, cu cât există nevoi
sociale insuficient satisfăcute sau pur şi simplu ignorate din raţiuni legate de legile
economiei de piaţă. Este necesară “o recunoaştere juridică a acestor practici şi acţiuni
noi pe care le vom numi economie solidară” 40. Este vorba, de pildă, de nevoi privind:
• protecţia persoanelor în vârstă;
• sprijinul necesar familiilor cu mulţi copii;
• supravegherea grupurilor de joacă ale minorilor;
• activităţile casnice (menajere);
• ocrotirea mediului înconjurător;
• dezvoltarea şi medierea relaţiilor interumane;
• voluntariatul în diferite domenii sociale (creşe, cămine etc.);
• iniţiative comunitare (organizare de grădiniţe, asociaţii etc.)
În România există resurse latente de locuri de muncă, care aşteaptă iniţiativa
individuală sau strategia de grup pentru organizarea unor activităţi atât în oraşe, în
cartiere urbane, cât şi în sate, în zone rurale, privind protecţia bătrânilor rămaşi singuri
sau abandonaţi de familie, organizarea unor activităţi culturale, formative sau educative,
atât pentru copii, cât şi pentru adulţi, asigurarea unor servicii studenţilor sau elevilor etc.
Funcţionalitatea şi coerenţa economiei solidare trebuie sprijinite prin
reglementări juridice, îndeosebi privind voluntariatul, natura contractuală a unor
39
Olivier Marchand, Une comparaison internationale des temps de travail, în Futuribles, nr.165-166,
1992.
40
Jean-Louis Laville, L’Economie solidaire. Une perspective internationale, Paris, Desclee de Bruwer,
1994.
38
activităţi şi, nu în ultimul rând, recunoaşterea publică a muncii depuse. “Dezvoltarea

acestui ansamblu de activităţi care au atât o importanţă economică, cât şi una socială,
impune o nouă formă de articulare între societatea civilă şi intervenţia statului: ceea ce
trebuie definit priveşte nu atât inţiativele actorilor privaţi, cât modalităţile de sprijin de
către comunitate prin dinamica proiectelor de intervenţie” 41.
Economia solidară este transparentă sau lizibilă în spaţiul social prin observarea
directă a reţelelor de unităţi şi activităţi de acest tip. Se pot face comparaţii între diferite
oraşe sau zone cu o economie solidară dezvoltată sau, dimpotrivă, lipsite de o asemenea
economie. Realizând o observaţie de teren în oraşul Dunkerque (martie 2001), am
observat reţele dense de servicii ale economiei solidare, reţele pe care nu le putem încă
identifica în oraşele din România.
Pentru a intra în lumea civilizată, societatea românească trebuie să înlocuiască

reţelele de crâşme şi aşa-zise discoteci (adevărate focare de infecţie sanitară şi socială)
cu reţele ale economiei solidare.
5. Protecţia socială şi economia solidară
Eficienţa acţiunilor de protecţie socială depinde în mare măsură de gradul de

conştientizare de către indivizi şi de către grupurile umane a apartenenţei la comunitate
sau la o generaţie şi a solidarităţii familiale şi sociale. Mai mult, funcţionarea normală a
societăţii şi asigurarea unei asistenţe sociale optime pentru populaţiile defavorizate sau
marginalizate impun dominarea interesului social în raport cu interesul individual.
“Interesul colectiv – scrie Marc Choteau – incită indivizii să se adune pentru a
reuşi împreună. “Toţi pentru unu şi unu pentru toţi”, solidaritatea însemnând refuzul de
a călători singur”42. Solidaritatea desemnează, deci, obligaţiile care decurg din
41
Jean-Louis Laville, Bernard Eme, Economie plurielle, economie solidaire, Revue du Mauss, nr.7, 1996.
42
Marc Choteau, Econommie solidaire et liberalisme economique, Documents de travail, Universite du
Littoral, Dunkerque, nr.36, 2000, p.9.
39
Vasile MIFTODE
conştiinţa apartenenţei la o anumită entitate, în condiţiile alegerii morale a soluţiei

comunitare în locul celei individuale.
Analiza dezvoltării societăţilor bogate, îndeosebi în condiţiile revoluţiilor
industriale şi tehnologice, arată că solidaritatea este o formulă necunoscută
limbajului economic. Atât timp cât ştiinţele economice şi reprezentanţii operaţionali ai
acestora nu se reunesc cu ştiinţele sociale şi cu exigenţele umane, solidaritatea rămâne
un simplu concept sociologic şi o simplă aspiraţie a oamenilor43.
Atât timp cât comunitatea umană era sudată, unită prin natura constituirii şi a
existenţei ei tradiţionale, funcţiona o solidaritate mecanică (Emile Durkheim), fiind
respinse elementele exterioare şi opuse coeziunii şi protecţiei generale. În condiţiile
societăţii bazate pe stimularea individualismului şi a competiţiei, apare necesitatea
solidarităţii organice, de care beneficiază mai ales grupurile marginale sau minoritare cu
probleme sociale. Emile Durkheim arată, în acest sens, că în societăţile industrializate
apare preocuparea pentru reconstrucţia coeziunii sociale, atât în acţiunile oficiale ale
statului, cât şi în cadrul altor instituţii (familie, asociaţii, întreprinderi etc.), adevărate
motoare istorice ale solidarităţii sociale.
Intervenţia statului, pe de o parte, şi acţiunea liberă a diferitelor instituţii sau
elemente ale societăţii civile, pe de altă parte, probează faptul că solidaritatea poate fi
constrânsă sau voluntară. Aşa se explică de ce economia solidară îşi cucereşte cu greu
legitimitatea şi locul într-un sistem dominat exclusiv de economia de piaţă.
Fig. 8. Paradigma complementarităţii formelor economice

(ale economiei pluraliste)
Economia solidară decurge din evoluţia economiei sociale, aceasta fiind

rezultatul luptelor sociale din secolul al XIX-lea, concretizat prin apariţia organizaţiilor
de tip cooperativ, mutualist şi asociativ, pe de o parte, şi a unui patrimoniu colectiv,
43
Bernard Engolras, Protection sociale et performance economique, Ed. Desclee de Brouwer, Paris,
1999.
40
destinat redistribuirii sau salariului indirect. Importanţa unui asemenea proces social,
orientat spre protecţia grupurilor defavorizate, a determinat numirea de către guvernul
francez a unui secretar de stat cu economia solidară, în ciuda faptului că domeniul nu
avea încă o recunoaştere juridică. Cerinţele integrării României în UE vor conduce cât
de curând la luarea unei măsuri asemănătoare de către guvernul de la Bucureşti. De
altfel, o parte a economiei solidare se integrează spiritului economiei de piaţă,
respectându-se justiţia socială şi proprietatea individuală. Cele mai eficiente politici
sociale sunt cele care favorizează în acelaşi timp atât economia solidară, cât şi economia
liberă. Protecţia grupurilor marginalizate trebuie să fie activă, adică trebuie să îl
orienteze pe individ spre muncă şi spre independenţa economică, ajutorul social
constituind un mecanism de reinserţie profesională şi socială, nu un factor de
îndepărtare a asistatului social de muncă!
41
Vasile MIFTODE
IV. Sistemele economiei sociale
1. Familia şi gospodăriile familiale

2. Sistemul economic-organizaţional
3. Salariile: directe şi indirecte
4. Resurselor umane (active şi “pasive”)
5. Sistemul consumului (individual şi colectiv)
6. Producţiei socială
7. Societatea civilă
8. Sistemul instituţiilor sociale (formale şi informale)*
1. Principalul destinatar al pieţei comerciale libere şi al politicilor sociale îl

constituie gospodăria familială, fapt care determină interesul privilegiat al actorilor
sociali pentru starea materială şi, mai ales, pentru puterea de cumpărare a grupului
domestic. Există unele dificultăţi în definirea menajului sau a grupului familial: în fapt,
menajul trebuie înţeles drept unitate de consum, instituţie care, în societatea
tradiţională putea include mai multe generaţii (chiar mai multe familii), în timp ce, în
societatea post-modernă tinde să se identifice cu “cuplul marital”. Dacă în trecut, cu
decenii sau secole în urmă, menajul şi familia, în general, îndeplineau mai multe funcţii,
inclusiv funcţia de producţie materială, în prezent, menajul semnifică în esenţă funcţia
consumatoristă. Potrivit raţionalităţii şi individualismului metodologic, un singur
individ poate forma un menaj. Unei asemenea poziţii “i se opune viziunea holistă,
potrivit căreia un fapt social nu este inteligibil decât prin integrarea lui într-o logică a
grupului” 44.
Puterea de cumpărare (şi, deci, de consum) a menajului depinde de resursele
de care dispune, resurse care îşi au originea în doi factori:
1. în muncă, adică în salariile directe;
2. în alocaţiile sociale, adică în salariile indirecte.
Comportamentul socio-economic şi, îndeosebi, cel consumatorist al oamenilor
este în practică foarte variat:
a) indivizii care tind spre creşterea consumului lor social vor încerca să aloce
mai mult timp muncii pentru a obţine venituri mai importante;
*
Vom analiza doar câteva dintre cele mai importante elemente ale sistemului economiei sociale.
44
Philippe Batifoulier, L’Economie sociale, P.U.F., Paris, 1995, p.43.
42
b) indivizii care acordă prioritate timpului liber şi, deci, activităţilor

neproductive, vor reduce corespunzător timpul de muncă;
c) indivizii se orientează spre locurile de muncă bine plătite (număr de
Euro/oră, de exemplu) pentru a-şi planifica atât consumul de subzistenţă, cât
şi cheltuielile pentru timpul liber:
Ce putem face cu banii obţinuţi pentru o oră de muncă?
Câte produse putem cumpăra?
Câte ore de timp liber putem petrece cu banii obţinuţi pentru o oră de
muncă?
d) există situaţii în care se pot obţine mai mulţi bani pentru mai puţin timp
de muncă, şi invers; deci, un individ poate consuma mai mult fără a creşte
timpul sau efortul de muncă;
e) creşterea puterii de cumpărare generează o creştere a interesului pentru
consum, inclusiv pentru cheltuielile de timp liber;
f) în condiţiile în care munca devine mai puţin utilă (prin practicarea unor
salarii indirecte sau a unor alocaţii şi prestaţii demotivante), individul
înlocuieşte munca prin activităţi de timp liber! “Orice creştere a prestaţiilor
sociale duce la o dezutilizare a muncii (munca fiind mai puţin utiă pentru
obţinerea unui anumit venit)” 45.
g) individul profită de situaţia precedentă (primeşte alocaţii, considerând munca
socială mai puţin utilă) şi trece în domeniul economiei domestice,
considerată de timp liber:
h) membrul familiei care are cea mai mare productivitate în munca salariată
concurează pe piaţa muncii, în timp ce ceilalţi membri ai familiei – cu mici
venituri extra-familiale – se retrag în domeniul sarcinilor domestice (cei mai
mulţi, locuitori ai satelor), aşteptând apariţia unor condiţii favorabile pentru
integrarea lor în piaţa muncii, adică în munca înalt productivă (industrie
modernă, servicii sociale etc.)
i) decizia ca un membru al familiei să intre în câmpul muncii salariale se ia în
comun, avându-se în vedere avantajele veniturilor obţinute astfel şi
dezavantajele abandonării sarcinilor familiale, îndeplinite de regulă de cel în
cauză;
j) conduita femeilor pe piaţa muncii depinde atât de nevoile sau de oferta de
muncă în familie, cât şi de nivelul veniturilor grupului domestic (mai ales de
nivelul salariului soţului); trebuie să menţionăm că nivelul de calificare (de
regulă, universitară) joacă rolul decisiv în rentabilizarea muncii femeilor în
afara familiei:
• familia cu mai mult de doi copii este puţin interesată în valorificarea pe
piaţa muncii a potenţialului feminin;
45
Ibidem, p.44.
43
Vasile MIFTODE
• rolurile sociale ale membrilor familiei şi fecunditatea influenţează

semnificativ participarea femeilor la munca socială;
• numărul mare al copiilor restrânge puternic munca salariată, mai ales
cea nerentabilă, a femeilor;
• conduita femeii căsătorite în raport cu piaţa muncii este funcţie de locul
pe piaţa muncii al soţului (există, desigur, excepţii);
• fenomenul şomajului şi oferta locală de locuri de muncă condiţionează,
de asemenea, conduita individuală, inclusiv a femeilor, pe piaţa muncii;
• discriminarea relativă a femeilor în raport cu bărbaţii (diferenţă de 20%
între salariile din UE într-o perioadă specifică) descurajează munca
feminină46.
2. Întreprinderea sau organizaţia productivă constituie un subsistem social

esenţial pentru înţelegerea necesităţii economiei solidare şi sociale în logica de
ansamblu a vieţii economice. Dacă, tradiţional, se vorbeşte de conflictul de interese
între patroni şi muncitori, funcţionarea normală a societăţii globale ne obligă să
promovăm conduita tolerantă şi cooperarea între cele două părţi.
Cine poate, însă, să convingă patronul şi muncitorii să procedeze raţional, adică
să adopte poziţia avantajoasă pentru ambele părţi?
Constatăm, în primul rând, două raţionalizări posibile:
1. patronul îşi propune să ofere salarii mici, având în vedere riscul ca
muncitorii să depună eforturi minime în muncă;
2. angajaţii îşi propun, la rândul lor, să muncească cât mai puţin posibil,
având în vedere riscul dezutilităţii şi al subvalorizării rezultatelor
obţinute.
Paradigma raţionalizării celor doi parteneri prezintă o imagine mai complexă,
incluzând situaţii diferite în funcţie de conduita cea mai pozitivă, la un pol, şi conduita
cea mai negativă, la celălalt pol. Astfel:
POZIŢIA INDIVIDULUI PUNCTAJ POZIŢIA INTREPRINDERII PUNCTAJ

Efort redus – salariu mare 3 Salariu mic – efort mare 3
Efort mare – salariu mare 2 Salariu mare – efort mare 2
Efort redus – salariu redus 1 Salariu mic – efort mic 1
Efort mare – salariu redus 0 Salariu mare – efort mic 0
Situaţiile cele mai interesante sunt cele în care se obţin punctaje echitabile (2-2,
respectiv 1-1), unica situaţie favorabilă constituind-o cea în care ambele părţi îşi afirmă
deplina cooperare (2-2). Atunci când angajaţii lenevesc, salariile nu pot fi decât mici
46
vezi Gambier Vernieres, Le marche du travail, Economica, Paris, 1991.
44
sau minime. Tabelul de mai sus reflectă celebra “dilemă a prizonierului”, în care
singura soluţie raţională este soluţia răului colectiv (adică, 1-1), fiecare parte
înţelegând să se protejeze, adoptând teoria individualistă a riscului minim (efort
redus, respectiv, salariu mic).
“Indiferent ce face celălalt, fiecare manifestă interesul de a nu coopera”,
întrucât, în caz contrar, “se expune răspunsului oportunist al celuilalt” 47.
Care este, totuşi, soluţia pentru a orienta părţile spre cooperare în beneficiul
comun?
Solidaritatea socială nu poate fi asigurată lăsând lucrurile să curgă de la sine,
interesul imediat al părţilor punând în pericol interesul pe termen lung, atât la nivel
individual, cât şi la nivel global, societal. În condiţiile efortului minim şi al salariului
redus, cele două părţi vor fi dominate de sărăcie şi vulnerabilitate, pe de o parte, şi de
zgârcenie şi ineficienţă, pe de altă parte.
În fapt, fiecare parte respinge un asemenea diagnostic şi ar accepta cooperarea,
dacă ar fi sigure că nu riscă, fiind conştiente că este unica soluţie raţională şi, deci,
acceptabilă pentru toţi cei implicaţi.
În scopul adoptării unei asemenea conduite se stabilesc convenţii şi coduri
normative pe care trebuie să le respecte atât patronii, cât şi angajaţii. Să ne imaginăm ce
ar fi circulaţia rutieră dacă persoanele implicate – conducătorii auto, pietonii – nu ar fi
obligate să respecte normele Codului rutier. Normele şi semnalele practicate nu sunt
totdeauna cele mai bune, meritul lor esenţial este că există şi că sunt cunoscute sau
observate de oamenii din zonă48. Convenţiile stabilite în acest sens între diferiţi
parteneri reduc forţa individualismului egoist şi favorizează dezvoltarea unei dimensiuni
colective sau comunitare. Este vorba de “presiunea pe care grupul o exercită asupra
unuia dintre membrii lui, obligându-l să coopereze. Cooperarea provine, însă, din
raporturile intergrupale şi nu dintr-o simplă confruntare între indivizi” 49.
Cazul cel mai fericit al cooperării comunitare este cel al cadoului reciproc
(efort mare, liber consimţit, pe de o parte, salariu adecvat şi clemenţă patronală, tot
liberă, pe de altă parte), fără nici o constrângere şi fără contract, ansamblul relaţiilor
bazându-se pe o simplă convenţie. România este încă departe de o asemenea practică,
cu atât mai mult cu cât una dintre părţi – angajaţii – dispune de cea mai densă reţea de
sindicate din Europa50, reţea care vizează exercitarea unei puternice presiuni, nu atât
asupra politicului, cât asupra managementului productiv, în dauna ambelor părţi!
3. Modelul cultural şi, îndeosebi capitalul uman, constituie factori care pot
decide în anumite împrejurări nivelul de civilizaţie al unei societăţi, inclusiv starea
47
48
vezi D.Marsden, Marche du travail : limites sociales des nouvelles theories, Economica, Paris, 1989.
49
50
Mass-media din România au dat această ştire în ziua de 17.11.2003.
45
Vasile MIFTODE
economiei şi nivelul de viaţă al oamenilor. Se vorbeşte astăzi insistent de rolul

mentalităţilor, mai ales de impactul acelor mentalităţi comuniste asupra evoluţiei
noastre actuale, fără a se avea în vedere că, cea mai comunistă şi totodată cea mai
dăunătoare mentalitate este să dai vina pe… mentalităţi, acum, la 14 ani de la Revoluţie!
Unii indivizi nu îşi asumă nici o responsabilitate pentru starea în care se află,
comportându-se potrivit teoriei pasagerului clandestin (sau a egoistului social), care
aşteaptă ca alţii să le rezolve problemele şi să le asigure condiţiile de viaţă.
Cu toate acestea, România dispune de un bun potenţial uman, de un capital
profesional superior mediei globale – potenţial valorificat îndeosebi în multe alte ţări –
şi, totodată, de un capital uman deosebit de creativ, constituit de-a lungul secolelor în
condiţii vitrege şi în confruntări tragice. Rolul acestor factori explică interesul
manifestat încă din anii ’50 ai secolului trecut pentru economia educaţiei şi în anii ’70
pentru etnologie şi sociologia capitalului uman (Becker).
Ipoteza centrală a unor asemenea cercetări este că educaţia determină
creşterea productivităţii muncii, iar cea mai eficientă investiţie este, în acest sens,
investiţia în om, în formarea acestuia, prin punerea în lumină şi activarea resurselor şi a
aptitudinilor de care dispune. Postul de muncă şi salariul, pe care îl obţine mai târziu,
depind de cantitatea şi calitatea investiţiei formative şi, desigur, de alţi factori, mai
puţin importanţi. Diferenţele între salarii se explică şi se justifică, astfel, prin datele
teoriei capitalului uman, îndeosebi prin gradul diferit de educaţie şi de operaţionalizare
a abilităţilor profesionale, de muncă, ale unui angajat sau altul.
Statisticile pun, astfel, în lumină corelaţia pozitivă dintre durata studiilor (şi
nivelul sau natura diplomei), pe de o parte, şi nivelul salariului, pe de altă parte. Această
corelaţie pozitivă de plecare (la angajare) este corectată cu timpul prin intervenţia altor
factori (experienţă, disciplină, motivaţie, productivitate, poziţie ierarhică). Acest din
urmă capital uman este numit capital uman specific, cel care sintetizează cariera
profesională şi experienţa acumulată de-a lungul muncii în întreprindere. Trecerea de la
salariul iniţial – bazat pe capitalul uman general, obţinut în esenţă prin şcolarizare sau
prin investiţii educativ-formative – la salariul diferenţiat de mai târziu se face, deci, prin
îmbogăţirea sau creşterea capitalului uman de care dispune individul.
În acest context trebuie să menţionăm natura contradictorie a diplomei sau funcţia ei
relativ ambivalentă:
1. diploma constituie o condiţie a angajării fără ca prin ea însăşi să
garanteze patronului o eficienţă sigură:
• nu este vorba despre a se stăpâni o meserie propriu-zisă
• ci de probarea unei culturi generale
• şi de capacitatea de a învăţa să înveţi şi de a se adapta uşor la mediul
înconjurător.
46
2. patronul este conştient de diagnosticul de mai sus şi, de aceea, îl trimite

pe proaspătul angajat în stagiu (unde urmează să-şi însuşească cu
adevărat exigenţele muncii pe care o va realiza în întreprindere);
3. diploma – inutilă, practic, la postul iniţial de muncă - are menirea “de a
sancţiona existenţa capacităţilor de învăţare şi de asimilare rapidă,
întrucât stagiul trebuie să fie, pe cât posibil, scurt şi eficient” 51;
4. diploma exprimă, de asemenea, o convenţie asupra criteriului de
excelenţă al individului respectiv. În trecut, cunoaşterea limbii latine
constituia un criteriu de excelenţă, rol pe care astăzi îl joacă
matematicile. Există un criteriu al prestigiului şcolii sau universităţii
unde angajatul şi-a realizat studiile sau cercetările ştiinţifice. Dosarul de
concurs pe post şi, în general, CV-ul trebuie să facă referire la asemenea
criterii de excelenţă, în funcţie de care şansele de angajare şi de
promovare sunt mai mari sau mai reduse;
5. şcoala participă, în plus, la reproducţia socială52.
51
52
Pierre Bourdieu et colab, La Reproduction, Ed. du Minuit, Paris, 1970.
47
Vasile MIFTODE
V. Obiectivele economiei solidare şi sociale
1. Reducerea inegalităţilor sociale
Redistribuirea veniturilor şi practicarea unei fiscalităţi diferenţiate pot garanta

promovarea unei echităţi acceptabile. Ponderea impozitului pe venit şi condiţiile
modificării acestuia favorizează reducerea inegalităţilor sociale. Supradimensionarea
mecanismelor de reducere a inegalităţii poate genera – ca efect pervers – o adâncire a
injustiţiei şi chiar a inegalităţii. Indivizii care muncesc foarte mult ajung în situaţia de a
beneficia de venituri mai reduse decât indivizii care muncesc mai puţin.
Unele politici sociale (impozite foarte mari, reeşalonări ale datoriilor către stat,
scutirea de impozite, acordarea de ajutoare sau a unor absurde “venituri garantate” fără
muncă etc.) încurajează parazitismul şi îndepărtează individul de muncă. În Franţa, 5%
dintre contribuabili asigură 55% din totalul impozitului, în timp ce aproape jumătate
dintre familii nu plătesc nici un impozit 53. T.V.A. este un impozit plătit de
producători sau de comercianţi, dar suportat de consumatori, fapt care influenţează
negativ nivelul de trai, asigurând, în acelaşi timp, finanţarea unor importante programe
sociale. Practicarea unor forme discriminante de impozit pe venit (reduceri, anulări etc.)
provoacă un sentiment de injustiţie la persoanele care plătesc impozitul integral şi care
nu abuzează de tot felul de “drepturi” sau derogări de la regula generală. Cu cât
impozitul pe rezultatul muncii este mai mare, cu atât mai nerentabil este să munceşti!
Deprecierea muncii favorizează câştigul fără muncă, furtul, evaziunea fiscală,
criminalitatea în domeniul economic.
“Excesul de presiune fiscală descurajează activitatea productivă. Salariile
atribuite sunt mai mici, iar impozitele alocate statului sunt, de asemenea, reduse
proporţional. O politică fiscală greşită – care depăşeşte pragul optim – generează o
diminuare a încasărilor de taxe destinate statului.” 54
Un stat care nu dispune de mijloace înţelepte de creştere a veniturilor publice,
înseamnă că nu este în măsură să corecteze injustiţiile sociale, în lipsa fondurilor
destinate redistribuirii către cei defavorizaţi şi promovării economiei sociale şi
informale.
Accentul principal este pus, în acest context, pe reducerea sărăciei, acţiune
absolut necesară într-o ţară ca România. “Lupta împotriva sărăciei” – hibrid lingvistic
greu de digerat – poate fi concretizată în strategii de acţiune mai punctuale. De pildă:
53
54
Ibidem, p.99.
48
• reducerea pierderilor, atât în economie, cât şi în societate în ansamblul

acesteia (eliminarea risipei de fonduri şi de bunuri din administraţie,
reducerea birocraţiei etc.)55;
• valorificarea resurselor latente56 din agricultură, turism, serviciile
destinate populaţiei etc.;
• restrângerea costurilor sociale care vizează fenomenele disfuncţionale
(alcoolismul, tabagismul, consumul de droguri, prostituţia, şomajul supradi-
mensionat etc.)
• reducerea stării de violenţă şi a fenomenelor care afectează esenţial
coeziunea şi solidaritatea socială etc.
2. Asigurarea socială şi protecţia comunitară
Asigurarea socială are la origine teama de risc a fiecăruia dintre noi (şomaj,
boală, calamitate naturală etc.). Întrucât individul are, adesea, speranţa că lui nu i se
poate întâmpla nimic, se decide cu greutate să se asigure şi, de aceea, rămâne descoperit
în cazul contrar, al producerii unui eveniment neaşteptat. În condiţiile exploziei
factorilor de risc, societatea modernă a trecut la socializarea asigurării, adică la
obligativitatea plăţii taxelor de asigurare.
Există, însă, mai multe perspective ale asigurării:
1. perspectiva beneficiarului, liber să se asigure sau să nu se asigure; în acest
caz, individul este pe deplin responsabil de starea lui, fără a implica
societatea sau comunitatea;
2. perspectiva abonatului, adică a persoanei care decide să devină clientul
unei societăţi de asigurare, acceptând să plătească un abonament pentru a se
asigura contra unor riscuri precizate în contractul încheiat cu firma
respectivă;
Principala formă de asigurare este cea socială, de care se ocupă statul prin
organismele lui specializate.
Intervenţia statului se explică prin generalizarea ipotetică a conduitei egoistului
social (sau a pasagerului clandestin), care aşteaptă ca ceilalţi să suporte costurile unor
eventuale riscuri (şomaj, boală, bătrâneţe etc.). Asigurarea solidarităţii sociale nu poate
fi rezultatul iniţiativei individuale, fapt care impune acţiunea unor instanţe comunitare,
sau de grup. Indivizii sunt obligaţi să cotizeze la diferite fonduri (medicamente,
tratament medical, pensie, şomaj etc.) în schimbul asigurării contra unor asemenea
riscuri, organismul respectiv suportând costurile impuse unui cotizant potrivit
prevederilor contractuale.
55
Vasile Miftode, Populaţii vulnerabile şi fenomene de automarginalizare, Ed.Lumen, Iaşi, 2002, pp.
147-155.
56
Vasile Miftode, Metoda Cercetare-Acţiune, în Revista de Cercetare şi Interven]ie Socială, nr. 1, Iaşi,
2003, pp.70-81.
49
Vasile MIFTODE
Nici un cotizant-beneficiar nu ştie “dacă riscă să se îmbolnăvească sau să sufere

de un handicap…Pentru cei mai mulţi cotizanţi, asigurarea nu este, din fericire,
utilizată, dar nimeni nu ştie acest lucru la început. Tocmai această ignoranţă sau
incertitudine face asigurarea necesară. Logica solidarităţii este logica asigurării sub
vălul ignoranţei, adică în lipsa informaţiilor privind destinul propriu, individual” 57.
Există, însă, două situaţii opuse:
1. lipsa responsabilităţii individului care a suferit un accident de muncă sau
este implicat într-un fapt grav;
2. probarea greşelii şi, deci, a responsabilităţii persoanei accidentate sau
păgubite.
Asigurarea socială operează, în acest sens, cu două noţiuni – risc şi greşeală –
asigurarea contra unui risc anumit obligă organismul contractant să plătească daunele
indiferent de responsabilitatea beneficiarului, în timp ce luarea în considerare a
responsabilităţii individului (riscul de a greşi) obligă pe acesta să se asigure şi împotriva
acestuia.
În fapt, răspunderea individuală este eliminată în totalitate printr-o asemenea
asigurare, fapt care modifică semnificativ conduita asiguraţilor, deresponsabilizându-i
pe aceştia şi favorizând – ipotetic – producerea faptelor avute în vedere.
Acestea sunt efecte perverse ale sistemului de asigurare socială. Socializarea
asigurării şi obligarea individului să se asigure “descurajează interesul pentru
autoprotecţie al consumatorului. În măsura în care individul este asigurat, el îşi poate
permite o conduită mai riscantă. Conduita (iresponsabilă - nota noastră) a unora poate fi
suportată prin cotizaţiile achitate de ceilalţi” 58.
Fig. 9. Paradigma asigurării sociale
Riscul moral (vezi fig. 9) apare în situaţia în care consumatorul omite cu bună
ştiinţă “acţiunile preventive privind un eventual accident sau creşterea iraţională a
costurilor tratamentului medical. În faţa acestui efect pervers, asiguratorul poate să-l
oblige pe asigurat să suporte o parte a costurilor propriei protecţii printr-o anumită
coasigurare”59 (suplimentară, adică peste cotizaţiile iniţiale).
57
Ibidem, p.103.
58
Ibidem, p.105.
59
Vezi Ewald, L’Etat providence, Grasset, Paris, 1986.
50
Informaţiile reciproce, ale asiguratorului privind caracteristicile consumato-

rului (moralitate, capacitate preventivă, stare de sănătate, probabilitatea îmbolnăvirii sau
a riscului etc.) şi ale asiguratului privind stabilitatea şi capacitatea financiară a societăţii
de asigurare, condiţionează conduita şi politica celor două părţi. Consumatorul tinde să-
şi ascundă caracteristicile, pentru a obţine o asigurare cât mai convenabilă. La rândul
lui, asiguratorul va propune consumatorului un contract bazat pe o probabilitate medie
a riscului şi a costurilor. În aceste condiţii, consumatorii care nu prezintă riscuri majore
şi care, ipotetic, nu au şanse de a profita de costurile asiguratorii, vor renunţa să se
asigure. În acest context, numai persoanele cu mari riscuri (de boală, de accident etc.) se
vor asigura, beneficiind de cotizaţii medii, fapt care va genera falimentarea asigura-
torului (prin incapacitatea de plată a costurilor) şi, deci, blocarea activităţilor de
asigurare.
Soluţia: socializarea asigurării şi, totodată, individualizarea riscurilor. Consuma-
torii care vor să se asigure sunt obligaţi, astfel, să declare informaţiile pe care le au
privind propriile riscuri (boală, vârstă, antecedente etc.) pentru a li se calcula o primă
individuală de asigurare.
Intervine, însă, necesitatea garantării unei adecvate justiţii sociale, care vizează
consumatorii aflaţi într-o situaţie de riscuri majore, fără a avea mijloacele materiale să
achite prime corespunzătoare pentru acoperirea eventualelor costuri. În lipsa unei
politici sociale solidare cu asemenea consumatori, vor aparea cazuri de excludere totală
sau parţială a celor în cauză din sistemul prestaţiilor sociale (cazul unor bolnavi
incurabili, al unor operaţii medicale costisitoare, al unor accidente grave etc.)
Practicarea asigurării obligatorii constituie calea prin care se poate acoperi
ansamblul costurilor în caz de accident sau pierdere, atât pentru consumatorii care au
contribuit cu cotizaţii mari, cât şi pentru consumatorii care au cotizat cu sume mai mici.
Sistemul asigurărilor sociale nu poate opera o discriminare a riscurilor aşa
cum practică societăţile private: indivizii contribuie cu anumite cotizaţii în raport cu
veniturile obţinute şi nu în raport cu starea individului sau cu probabilitatea riscului de
accident sau de îmbolnăvire.
3. Dezvoltarea cooperării şi a solidarităţii interumane
Interesul societal sau comunitar de reducere a sărăciei este cu atât mai legitim cu
cât efectele pozitive asupra persoanelor sau a familiilor vizate se extind şi asupra
celorlalte populaţii sau grupuri sociale. “Existenţa unor locuinţe salubre, a unor condiţii
sanitare satisfăcătoare, educaţia copiilor din clasele defavorizate etc. prezintă aspecte
evidente nu numai pentru beneficiari, ci şi pentru ansamblul populaţiei.”60 În plus,
sprijinul acordat aproapelui este util şi eului, stării psihice a propriei persoane. Putem
vedea în cadoul sau în ajutorul dat cuiva “o satisfacţie morală sau chiar, într-o
perspectivă cinică, o satisfacţie economică”. Se poate vorbi de o raţionalizare şi chiar de
un egoism al donatorului. În ciuda unei asemenea conduite solidare, intervenţia statului
este, totuşi, necesară, întrucât indivizii nu acceptă de bunăvoie să finanţeze programe de
protecţie socială (potrivit teoriei pasagerului clandestin sau a egoistului social).
60
John Rawls, Individu et justice sociale, Seuil, Paris, 1988, p.93.
51
Vasile MIFTODE
Protejând prin diferite strategii sau programe sociale familiile şi persoanele

sărace, statul trebuie să evite efectele perverse ale acestora, îndeosebi perceperea
inutilităţii muncii şi, prin aceasta, încurajarea şomajului voluntar. Unii sociologi au
lansat, în acest sens, teoria dreptului la lene prin incitarea individului la trândăvie,
asigurându-i, fără muncă, condiţiile de viaţă (chiar dacă beneficiarii dispun de capacităţi
normale pentru a realiza activităţi productive)61.
Pentru a contracara efectele unui venit garantat (fără muncă) unele ţări practică
strategia impozitului negativ: cu cât salariul unei persoane este mai mic în raport cu
pragul sărăciei, cu atât mai mare va fi suplimentul de venit la salariul deja primit. Este
vorba despre un impozit invers pe venit, faţă de cel obişnuit.
“Marele avantaj al impozitului negativ, faţă de venitul minim garantat, este că
acesta nu penalizează munca. Cu cât individul câştigă mai mult prin munca sa, cu atât
mai mică va fi alocaţia complementară atribuită. Dacă raportul dintre aceste două tipuri
de resurse este mai mic decât proporţional, dacă alocaţia atribuită descreşte mai încet
decât creşterea salariului, atunci este mai bine să munceşti decât să primeşti alocaţia
cuvenită. Aceasta din urmă nu înlocuieşte, deci, un bun venit salarial.” 62
Impozitul negativ nu prezintă costuri importante pentru societate tocmai
datorită încurajării şi motivării muncii. În măsura în care oamenii îşi câştigă existenţa
prin muncă, fondurile alocate de stat impozitului negativ se reduc, alocaţiile
complementare fiind inutile şi, în fapt, ilegitime.
Există, desigur, dificultăţi în aplicarea acestei strategii, în primul rând lipsa
fondurilor financiare pentru atribuirea alocaţiilor salariale. Dacă statul măreşte
impozitele, pentru a-şi asigura aceste fonduri, scade interesul pentru muncă (impozite
mai mari = salarii mai mici, deci, interes mai redus pentru un asemenea salariu).
Soluţiile nu pot fi, în acest caz, decât mixte, sau combinate, pentru a asigura o protecţie
socială adecvată sau minimă fără a demotiva sau a îndepărta individul de muncă.
Fig. 10. Paradigma obiectivelor economiei sociale
61
Ibidem, p.96.
62
Ibidem, p.9.
52
Obiectivele analizate sunt interdependente şi centrate pe problema justiţiei

sociale, definită şi operaţionalizată în funcţie de contextul social specific unei ţări şi
unei epoci concrete. Perceperea justiţiei sociale în România, în condiţiile actuale, este,
de pildă, semnificativ diferită de perceperea aceluiaşi fapt în ţări dezvoltate cum sunt
Germania şi Japonia. În plus, sunt mulţi alţi factori implicaţi atât în asigurarea justiţiei
sociale, cât şi în perceperea acesteia într-o societate anume: modelul cultural, nivelul de
civilizaţie atins, gradul de instrucţie al populaţiei, mentalităţile vechi şi cele noi,
influenţa mass-media asupra conştiinţei şi a conduitei umane etc. În plan politic există
mai multe viziuni în acest domeniu:
1. liberalii consideră economia liberă de piaţă drept mecanismul social cel
mai legitim de alocare a veniturilor şi, deci, de asigurare a justiţiei sociale;
2. liberalii consideră, totuşi, sub influenţa exigenţelor sociale, că “repartiţia
bogăţiilor poate fi modificată cu condiţia creşterii satisfacţiilor unui individ
fără a afecta pe cea a celorlalţi” 63;
Au fost dezvoltate şi aplicate, în acest sens, următoarele principii:
• principiul libertăţii individuale, potrivit căruia trebuie să se atribuie
prioritate absolută libertăţilor fundamentale;
• principiul diferenţei, potrivit căruia “starea socială cea mai justă este
cea care maximizează situaţia celui mai defavorizat individ” 64;
3. social-democraţii consideră că economia de piaţă trebuie completată, în
vederea asigurării unei acceptabile justiţii sociale, de către noile economii,
între care economia socială şi economia solidară; politicile sociale “pur
liberale” favorizează, potrivit acestor politicieni, reproducţia socială, în
primul rând a inegalităţilor dintre indivizi.
4. Economia solidară şi solidaritatea intergeneraţională
Într-o societate în care există diferenţe “astronomice”65 între veniturile unor

familii şi chiar ale unor indivizi, care au muncit sau care muncesc în sectoare utile
tuturor, cu greu se poate vorbi de solidaritate umană. S-au inventat tot felul de ajutoare
sociale, în numele protecţiei sau a asistenţei sociale, dar s-a pierdut din vedere
garantarea formei fundamentale a asigurării unui venit echitabil şi, deci, a justiţiei
sociale în perioada pensionării. Persoane care au cotizat cu sume semnificative (sau prin
muncă productivă) zeci de ani la fondul global de pensii primesc lunar de zeci de ori
mai puţin decât costul zilnic al tratamentului unui drogat, individ care, sfidând valorile
63
64
John Rawls, Individu et justice sociale, Seuil, Paris, 1988.
*Există pensionari rurali, îndeosebi în rândul foştilor CAP-işti, care au o pensie de 20 sau de 30 de ori
mai mică decât a unor pensionari care au slujit alte sectoare, inclusiv fostul regim. După 40 sau 50 de ani
de muncă, un ţăran-pensionar primeşte de câteva ori mai puţin decât veniturile sau ajutoarele de care
beneficiază cineva care nu a muncit niciodată !
53
Vasile MIFTODE
sociale, nu munceşte şi, deci, nu contribuie cu nimic la venitul societal (pensia unui
ţăran este de 10-12 Euro lunar, iar costul tratamentului unui individ care se droghează
este de peste 100 de Euro zilnic).
Mass-media au prezentat cazuri ale unor pensionari care au murit în faţa
farmaciilor, aşteptând să primească medicamentele compensate – la care aveau dreptul
legitim, câştigat prin muncă – sau ale altor oameni care, în ciuda cotizaţiilor plătite ani
de zile, nu beneficiază în mod practic şi atunci când au nevoie de gratuitatea
tratamentului sau a analizelor. Există perioade în care farmaciile şi centrele medicale nu
acordă medicamente sau servicii gratuite, respectiv compensate, decât câteva zile lunar,
întrucât plafonul repartizat se epuizează rapid (cazuri foarte frecvente în anii 2002-
2003).
Nu poate fi vorba despre o solidaritate legitimă – morală şi eficientă în plan
financiar – între cetăţenii care muncesc şi cotizează la fondul societal de securitate şi
cetăţenii care nu vor să muncească, deşi pot, şi care nu participă la constituirea
mijloacelor materiale necesare. Efectele perverse ale unor politici sociale pasive (între
care, acordarea venitului minim garantat) pun în lumină carenţele aşa-zisei solidarităţi
sociale actuale şi necesitatea practicării unor mecanisme de promovare a muncii şi de
motivare a independenţei economice individuale sau familiale. Vor exista, astfel,
venituri suficiente pentru o reală protecţie a populaţiilor cu adevărat dependente sau
defavorizate.
Solidaritatea intergeneraţională depinde în egală măsură de individ, de locul
solidarităţii în conştiinţa acestuia, pe de o parte, şi de societate, de managementul
instituţional privind motivarea sau promovarea colectivă a spiritului comunitar, pe de
altă parte. Orice deturnare de interese sau de fonduri, atât în plan individual, cât şi în
plan social, prejudiciază dezvoltarea solidarităţii umane.
Viaţa individuală poate fi structurată, în această perspectivă, în trei perioade
succesive:
În perspectiva solidarităţii sociale şi a raportului producţie-consum, schema

prezentată necesită următoarele precizări:
1. în prima etapă a vieţii, individul are nevoie de solidaritatea celorlalte
generaţii, întrucât, în cea mai mare măsură, este consumator şi dependent de
starea globală a societăţii;
54
2. la vârsta adultă, individul este în mod normal, producător de bunuri şi

ofertant de mijloace pentru asigurarea protecţiei şi a solidarităţii sociale cu
celelalte generaţii;
3. în fine, persoanele de vârsta a treia redevin în primul rând consumatoare de
bunuri şi servicii, aşteptând o legitimă solidaritate* din partea societăţii.
În centrul analizei se află realizarea profesională a individului şi, deci, succesul acestuia
pe piaţa muncii, întrucât fără mijloacele produse de generaţia adultă, existenţa celorlalte
generaţii este pusă sub semnul întrebării.
Potrivit teoriei capitalului uman “copilul poate fi perceput ca un depozitar de
capital pe care familia va încerca să-l fructifice prin investiţii în educaţie şi în formarea
lui. Importanţa acestor investiţii, sancţionată printr-o diplomă, îl va autoriza să se
prezinte pe piaţa muncii.” 66
Costurile directe ale profesionalizării individului (şcoala generală, liceul,
facultatea, masteratul, diferitele specializări periodice etc.) şi, totodată, costurile
indirecte (inclusiv “banii de buzunar”) constituie un consum semnificativ subvenţionat
din veniturile muncii generaţiei adulte.
Faptul cel mai semnificativ al dialecticii producţie-consum este că, pe măsură ce
individul câştigă mai mult (deoarece produce mai mult), consumă treptat tot mai puţin
(întrucât, odată cu trecerea anilor, nevoile individului scad). Potrivit teoriei ciclului de
viaţă (Modigliani, Friedman), veniturile individuale cresc de-a lungul vieţii active,
atingând maximum în momentul pensionării, în timp ce nevoile descresc odată cu
înaintarea în vârstă.
“Nevoile sunt satisfăcute într-un ritm crescând pe măsura avansării în viaţa
activă. Trecerea anilor coincide, însă, cu o progresivă saturaţie a nevoilor.” 67
Unele analize arată că vârsta de întâlnire a celor două variabile (venituri – nevoi)
este cea de 40 de ani, potrivit diagramei de mai jos:
*Există astăzi o periculoasă confuzie între dreptul legitim la o pensie corectă al persoanelor care au
muncit şi care au cotizat – din salariu – zeci de ani la fondul general şi obligaţia – prea mare, se spune – a
actualei generaţii productive de a asigura şi de a garanta un asemenea drept. Pensionarii nu cer ajutor
social, ci partea care li se cuvine din propriul lor fond, constituit din cotele-părţi reţinute din propriile lor
salarii.
66
67
Ibidem.
55
Vasile MIFTODE
Identificăm, astfel, două faze în viaţa activă a individului:

1. până la 40 de ani, perioada în care nevoile sunt mai mari decât veniturile
care să le satisfacă;
2. după 40 de ani, perioada în care nevoile scad, devenind inferioare
veniturilor (ipotetice) obţinute.
Împrumuturile de la bănci sau ajutorul primit de la familie sunt necesare pentru
punerea de acord – în prima fază – a veniturilor cu nevoile. În a doua fază există, de
regulă, un surplus de venituri, cu care se achită eventualele datorii sau ratele
împrumuturilor de la bănci şi, în situaţii favorabile, se constituie economii pentru ultima
perioadă a vieţii, cea de pensionare.
Starea materială a pensionarului nu depinde, din păcate, de cota-parte cu care a
cotizat de-a lungul vieţii active, adică, de fondul constituit direct din banii actualilor
pensionari, ci de cotizaţiile care sunt vărsate în prezent de persoanele active la fondul de
pensii, pe de o parte, şi de capacitatea managerială a statului de a le gestiona cât mai
eficient, fără riscuri majore şi fără deturnări, pe de altă parte. Există, în acest sens, două
sisteme de acordare a pensiilor:
1. un sistem bazat pe libera prevedere şi economisire, potrivit căruia mărimea
pensiei depinde de economiile acumulate solidar de-a lungul vieţii active,
economii care vor finanţa perioada de inactivitate;
2. un sistem socializat sau de repartiţie, potrivit căruia pensiile actuale provin
din cotizaţiile actuale şi nu din cotizaţiile (mai mari sau mai mici) pe care
beneficiarii-pensionari le-au achitat în propriul lor profit de mai târziu.
Considerăm că ultimul sistem amintit este injust şi imoral, întrucât beneficiile
sau costurile unui grup solidar sunt transferate unui alt grup solidar – dintr-o etapă
viitoare – riscurile provocate de un grup putând fi suportate de un alt grup, în numele
unei solidarităţi lipsite de conţinut. Aşa se explică de ce sunt pensionari care au cotizat 4
sau 5 decenii cu sume semnificative la fondul societal de pensii şi care suportă în
prezent – cel puţin psihologic – acuzaţia că ar trăi din munca celor care cotizează, cât
cotizează, în această perioadă la fondul respectiv. Injustiţia este cu atât mai mare cu cât
o parte a fondului de pensii este destinată, în anumite împrejurări, în numele solidarităţii
şi al asistenţei sociale, unor programe care nu au nimic comun cu securitatea socială a
pensionarilor.
Pentru a evita efectele dereglărilor de pe piaţa muncii şi pentru a motiva, mai
ales, persoanele active să cotizeze la fondul de pensii (în prezent, sunt persoane care nu
participă la acest sistem) şi, în plus, să aloce o cotă-parte cât mai mare din venituri,
trebuie să se aplice primul sistem amintit mai sus, adică sistemul care se bazează pe
fondul acumulat de-a lungul vieţii active a beneficiarilor înşişi.
Există, în fapt, mai mulţi factori care influenţează puternic piaţa muncii şi, prin
aceasta, asigurarea fondurilor de pensii, independent de voinţa şi de responsabilitatea
persoanelor care intră în ultima perioadă a vieţii şi care vor beneficia, în funcţie de
noroc, de o anumită pensie. Dintre aceşti factori putem enumera:
56
• creşterea speranţei de viaţă, prin ameliorarea stării de sănătate, şi creşterea

calităţii vieţii populaţiei globale; este suficient să analizăm vârsta
persoanelor decedate (o anchetă în cimitire este relevantă) pentru a compara
speranţa de viaţă din două ţări distincte (45-60 de ani, în ţări subdezvoltate şi
65-85 de ani, în ţări post-industrializate). Trebuie să precizăm că într-o
societate dezvoltată, cu un nivel de viaţă ridicat, “ieşirea la pensie nu este
sinonimă cu îmbătrânirea; A fi pensionar la 60 de ani înseamnă a dispune, în
fapt, de mulţi ani de inactivitate” 68, deci, de mulţi ani ca beneficiar al
fondului de pensii;
• factorul care influenţează decisiv, în cazul României, de pildă, mărimea
fondului de pensii şi mărimea pensiei individuale, este raportul dintre
cotizanţi (populaţia activă) şi pensionari; dacă în 1989 numărul persoanelor
active din România era de peste două ori mai mare decât numărul
pensionarilor, în 2003, raportul s-a inversat numărul persoanelor care au fost,
într-un fel sau altul, pensionate (o mare parte, înainte de vârsta normală) este
net superior celor active;
• în acest context, trebuie să menţionăm şomajul, ca factor semnificativ
pentru starea protecţiei sociale şi, îndeosebi, pentru securitatea pensionarilor
din ansamblul ţărilor lumii; nu există ţară, mai mult sau mai puţin
industrializată, în care să nu existe şomeri şi, deci, o povară financiară care
afectează, într-o formă sau alta, starea materială a pensionarilor;
• reducerea vârstei de pensionare şi “scoaterea la pensie” înainte de vreme
sunt alte fenomene care se întâlnesc tot mai frecvent în multe ţări şi care
marchează puternic raportul producţie – consum şi raportul venituri – nevoi
sociale;
• reducerea duratei vieţii active – în scopul integrării în muncă a tinerilor şi a
şomerilor – este încurajată şi dublată de tendinţa ieşirii de pe piaţa muncii a
persoanelor care, fie nu mai fac faţă noilor tehnologii sau exigenţe, fie se află
prea aproape de vârsta pensionării pentru a mai continua viaţa activă în plan
social. Se ajunge, astfel, la constatarea că ieşirea la pensie şi “de pe piaţa
muncii nu mai este funcţie de vârstă”, fapt care “bulversează organizarea
ternară a ciclului de viaţă: şcoală – activitate – pensie” 69;
• dinamica factorului demografic, reducerea natalităţii, îndeosebi, dar şi alţi
indicatori, îşi pun amprenta pe sistemul de pensionare.
68
Vezi Pluriel Babeau, Le fin des retraites, Hachette, Paris, 1985, unde situaţia actuală este considerată
„vârsta de aur a pensionarilor” (ceea ce nu este cazul pentru starea acestei populaţii din România – nota
noastră).
69
Philippe Batifoulier, L’Economie sociale, P.UF., Paris, 1995, p.111.
57
Vasile MIFTODE
Fig. 11. Paradigma ciclului de viaţă profesională

şi a transferului intergeneraţional de venituri
Sistemul socializat sau de repartiţie a veniturilor privind atribuirea pensiilor,

sistem inadecvat într-o societate în criză, devine – ipotetic – funcţional într-o societate
pe deplin democratică şi civilizată. În măsura în care toţi partenerii sistemului îşi
îndeplinesc obligaţiile, acesta devine eficient şi satisface nevoile sau exigenţele tuturor
actorilor implicaţi: tineri în curs de profesionalizare, adulţi integraţi în activitate şi
pensionari sau persoane inactive. Imaginea pe care ne-o oferă sistemul socializat de
pensionare este cea a unei bucle sau a unui spaţiu social închis:
Fig. 12. Paradigma pensionării socializate
58
Bucla din fig. 12 are în vedere faptul că actualii pensionari sunt cei care au
finanţat, prin intermediul sistemului social, educaţia şi calificarea actualei populaţii
active, care, la rândul ei, finanţează (prin formarea fondurilor “alocaţiilor familiale”)
socializarea şi formarea viitoarei generaţii de persoane active. În cele din urmă,
“cotizaţiile sociale plătite de persoanele active constituie obligaţia morală faţă de
cotizaţiile sociale achitate, în trecut, de actualii pensionari” 70. Solidaritatea manifestată
faţă de generaţia tinerilor nu poate fi ruptă de solidaritatea, la fel de legitimă, faţă de
generaţia persoanelor în vârstă. Sistemul formează, deci, un întreg, un tot.
Având în vedere actualele tendinţe demografice (reducerea natalităţii,
îmbătrânirea populaţiei etc.) se poate spune că sistemul socializat de repartiţie a
asigurării pensiilor nu mai poate fi acceptat, riscrile fiind mari şi evidente. Eventualele
intervenţii de modificare a sistemului (creşterea cotizaţiilor, creşterea perioadei de
cotizare, deci, de activitate şi reducerea serviciilor oferite pensionarilor) nu pot fi
practicate atât din motive sociale, cât şi morale.
În acest context (îndeosebi în cazul României), este mai adaptabil şi mai adecvat
sistemul responsabilizării individului prin practicarea capitalizării cotizaţiilor
destinate fondului de pensii şi chiar a altor alocaţii economisite la nivel individual.
“Individul îşi finanţează, astfel, anticipativ, propria pensie. Întrucât fiecare
economiseşte pentru el însuşi, sistemul capitalizării este insensibil la variaţiile
demografice. Din păcate, el este vulnerabil faţă de inflaţie şi de fluctuaţiile bursiere.”71
Unele ţări dezvoltate au aplicat deja un sistem mixt, prin combinarea repartiţiei
veniturilor sociale cu capitalizarea economiilor individuale (a unor fonduri de rezervă
bazate pe colectarea economiilor). Pensia obţinută de beneficiar este constituită, în acest
caz, de partea revenită din fondul cotizaţiilor, pe de o parte, şi de economia capitalizată,
pe de altă parte. Există, în plus, sisteme de asigurare (de boală, de accident, asigurare pe
viaţă etc.) care pot garanta un plus de securitate socială individului interesat.
Treptat, ideologia pensionării potrivit unuia dintre cele două sisteme a fost
înlocuită cu o ideologie aparent contradictorie, a economisirii individuale şi a
economisirii colective. Într-o ţară în care se consumă mai mult decât se produce (în
România, datoria publică este în continuă creştere) şi în care productivitatea muncii este
de câteva ori mai mică decât în ţările U.E., punerea accentului pe economisire şi, deci,
pe lupta împotriva risipei materiale sau intelectuale ar fi una dintre soluţiile care ar
putea rezolva – ipotetic – problemele sociale ale României contemporane.
70
Ibidem, p.113.
71
Ibidem, p.115.
59
Vasile MIFTODE
VI. Sistemul instituţional al economiei sociale
Principalele instituţii care realizează o anumită redistribuire a veniturilor între

diferitele populaţii sau structuri sociale sunt:
a) cooperativele,
b) sistemele de ajutor reciproc,
c) asociaţiile de voluntari72,
care practică moduri diferite de gestiune şi de repartiţie a puterii economice şi,
totodată, sociale. În această perspectivă, cele trei forme ale economiei sociale constituie
un al treilea sector (între economia de piaţă şi economia de stat)73, care mijloceşte şi
echilibrează raporturile dintre eficacitatea economic[ şi economia socială şi, în sinteză,
dintre economie şi social.
Fig. 13. Forme instituţionale ale economiei sociale
1. Sistemul cooperatist
Sistemul cooperatist cuprinde unităţi sociale bazate pe relaţii de cooperare în

vederea realizării unor obiective comune în interesul tuturor participanţilor. Egalitatea
membrilor constituie principalul fundament al gestiunii drepturilor, obligaţiilor şi al
resurselor cooperaţiei. Membrii cooperatori se deosebesc de membrii altor organizaţii
prin asocierea lor voluntară şi individuală, în absenţa oricărei constrângeri. Prin
politizare şi ideologizare, regimurile totalitare reduc semnificativ sau golesc de conţinut
libertatea de asociere în unităţi cooperatiste.
72
73
a nu se confunda cu cele trei sectoare economice clasice (primar sau agricol, secundar sau industrial,
terţiar sau al serviciilor sociale)!
60
Istoria societăţii moderne cunoaşte o mare diversitate de organizaţii cooperatiste,

între care menţionăm:
a) cooperative de consum;
b) cooperative de credit şi de economisire;
c) cooperative locative sau rezidenţiale;
d) cooperative agricole de producţie;
e) cooperative ale transporturilor.74
La origine, cooperativele ocupau un spaţiu social vacant, neocupat de
întreprinderile industriale, îndeplinind, astfel, o funcţie complementară activităţii
acestora. În ultimele decenii, complementaritatea a fost înlocuită cu concurenţa dintre
cooperative şi întreprinderile economiei de piaţă. O asemenea evoluţie se explică prin
intervenţia următorilor factori:
1. modificarea conduitei liderilor cooperatori, transformarea acestora în patroni
sau antreprenori preocupaţi mai mult de rentabilitate şi eficienţă decât de
protecţia cooperatorilor;
2. extinderea economiei de piaţă în domeniile rezervate tradiţional activităţii
cooperatiste, datorită rentabilizării producţiilor obţinute în aceste domenii;
3. constituirea unor bănci cooperatiste sau bănci populare care oferea
membrilor sau clienţilor lor servicii asemănătoare cu cele oferite de băncile
clasice ale sistemului financiar;
4. în fine, orientarea de către stat a cooperativelor spre activităţi eficiente şi
competitive pe piaţa liberă, îndepărtându-le de obiectivele sociale iniţiale.75
2. Sistemul „mutualist”
Sistemul formelor de ajutor reciproc are o lungă tradiţie, primele societăţi de

acest tip constituindu-se încă din Evul Mediu. După perioade de interdicţie (Franţa,
între 1791-1850) şi perioade de criză financiară (secolul al XX-lea), asociaţiile de ajutor
reciproc au fost nevoite fie să se regrupeze în organizaţii mai mari şi mai puternice, fie
să se lase “aspirate” de mari grupuri economice private. De aceea, marile sisteme
mutualiste actuale aparţin funcţiei publice şi au “ca misiune principală asigurarea unei
protecţii sociale complementare” 76, îndeosebi în domeniile sănătăţii publice şi ale
pensionării. În plus, sistemul ajutorului mutual vizează anumite categorii specifice de
salariaţi, între care muncitorii independenţi, profesiile liberale, agricultorii şi
funcţionarii, dar şi servicii speciale în centre de îngrijire sau de cură balneară,
garantarea împrumuturilor bancare etc.77 Având în vedere aceste obiective, societăţile
74
Les entreprises cooperatives, Que sais-je?, P.U.F., Paris, nr.82.
75
76
Ibidem, p.89.
77
Benhamou Levecque, La mutualite, Que sais-je?, nr. 2114, P.U.F., Paris, 1984.
61
Vasile MIFTODE
de ajutor reciproc asigură o solidaritate simplă, fără a urmări realizarea unui profit,
cotizaţiile fiind independente de vârstă, de sex şi de orice alt criteriu discriminant, fapt
care le deosebeşte esenţial de societăţile private de asigurare.
3. Sistemul asociativ
Sistemul asociativ este deosebit de răspândit în spaţiul social mondial, spiritul de

asociere aflându-se la originea unei diversităţi semnificative de organizaţii sau unităţi
sociale nonlucrative, adică fără profit78. Caracteristicile principale ale asociaţiilor
nonprofit sunt voluntariatul şi natura morală a activităţilor pe care le realizează
(organizarea grupurilor de acţiune, colectarea de fonduri destinate unor populaţii
defavorizate sau vulnerabile, redistribuirea unor venituri sau a unor ajutoare etc.).
Statutul asociaţiilor de acest tip interzice alocarea eventualelor beneficii
membrilor asociaţiei respective. În ciuda caracterului lor nonlucrativ, deci nonprofit,
unele asociaţii realizează venituri suplimentare care nu pot fi, însă însuşite de membri
sau de lideri, ori repartizate sectorului privat fără riscul încălcării legii şi al normelor
morale. Această interdicţie se extinde şi asupra indicatorilor de evaluare a activităţii
unei asemenea asociaţii: obţinerea unui beneficiu nu constituie un criteriu de eficienţă,
managementul social vizând rezolvarea de probleme sociale şi nu obţinerea de câştiguri
materiale79. Membrii asociaţiei participă voluntar la activităţile acesteia, în scopul
constituirii unor fonduri sau al realizării unor acţiuni în favoarea unor grupuri aflate în
criză, care au nevoie de protecţia sau de ajutorul material şi moral al celorlalţi.
Câştigul acestor membri constă tocmai în satisfacţia morală de a ajuta pe cei
care au nevoie de protecţie comunitară, adică în altruismul manfestat într-un context
social dificil, dominat adesea de conduite egoiste. Dacă în economia de piaţă obţinerea
unui profit constituie un obiectiv normal şi moral, în economia solidară şi socială
urmărirea câştigului material devine cu totul imorală şi, adesea, ilegală.
În funcţie de scopurile urmărite, asociaţiile oferă beneficiarilor servicii sau
bunuri de care aceştia au nevoie, astfel:
1) asociaţiile de protecţie socială care oferă servicii utile unor populaţii
specifice privind sărăcia, boala sau şomajul (Medecins du Monde,
Restaurants du Coeur, Visiteurs de Prison etc.);
2) asociaţiile expresive de interes public (ecologice, de cartier, feministe etc.);
3) asociaţiile specializate (ale consumatorilor, ale locatarilor, sindicatele care
apără interesele angajaţilor etc.), acestea grupează membri cu acelaşi tip de
probleme.
78
Debbasch Bourdon, Les associations, Que sais-je?, nr. 2209, P.U.F., Paris.
79
Vasile Miftode, Tratat de Asistenţă Socială, cap. „Managementul social”, Ed. Axis, Iaşi, 2003,
pp. 313-344.
62
4. Solidaritate şi concurenţă socio-economică
“Care este locul solidarităţii într-o societate bazată în esenţă pe individualism şi

pe logica profitului egoist?” se întreabă unii sociologi şi actori sociali. Pentru a
“manipula spiritele”, unii guvernanţi introduc tot mai des cuvântul solidaritate în
discursurile politice şi chiar în denumirea unor organisme centrale sau locale. După
modelul francez, guvernul român include un Minister al Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei, oferind în acelaşi timp o perspectivă umană şi un semnal al interesului pentru
problemele de protecţie şi securitate socială.
Sectorul asociativ, bazat pe voluntariat, întrajutorare, acţiuni informale şi
“intervenţii familiale”sau de proximitate în spaţiul social, constituie o realitate efectivă
în “lumea civilizată” (îndeosebi în ţările dezvoltate occidentale) şi una incipientă în
celelalte ţări.
Tema principală este, în acest context, cea a solidarităţii şi a “intervenţiilor
comunitare” în sprijinul populaţiilor sărace, dependente sau defavorizate. Natura
specifică a domeniului o constituie informalul (adică raporturile neoficiale sau afective),
non-profitul (adică activităţile necomerciale sau non-lucrative) şi benevolatul (oamenii
sau actorii interesaţi se asociază “de bună voie” în grupuri de asistenţă sau protecţie
socială).
Solidaritatea se manifestă în diferite forme în diferite ţări care dispun deja de
sisteme dezvoltate de protecţie socială:
a) în Anglia, printr-o mare flexibilitate a pieţei muncii, în scopul de a oferi
şanse de muncă unor populaţii cât mai numeroase;
b) în Germania, prin inserţia profesională a tinerilor şi prin “pensionarea
anticipată”- potrivit unui aşa-zis model dual;
c) în Japonia, prin regruparea micilor patroni din industrie şi comerţ şi prin
generalizarea informatizării;
d) în Franţa, prin dezvoltarea activităţilor de proximitate, a serviciilor casnice
(pentru bătrâni şi familiile cu mulţi copii) şi a industriilor auxiliare, a
domeniilor “lăsate vacante” de către serviciile publice şi de către economia
de piaţă.80 Toate acestea sunt alternative la şomaj sau la “excluderea
socială”.
Principala dificultate a economiei solidare este, în acest context, potrivit lui
Marc Choteau, încercarea de a se integra în economia de piaţă şi nu aspiraţia spre o
veritabilă recunoaştere.81
80
Vezi Colloque international Economie solidaire, creation d’entreprise et politique d’insertion, revista
« Innov.Doc », nr.13/2001, Dunquerque, 2001, p.2.
81
Marc Choteau, De l’economie solidaire a l’economie de marche, în revista « Innov.Doc », nr.13/2001,
Dunquerque, 2001,p.8.
63
Vasile MIFTODE
5. Unitatea contrariilor: economia de piaţă şi economia solidară
1. Economia solidară s-a constituit în condiţiile unor perioade de criză ale

economiei de piaţă sau prin valorificarea “populaţiilor abandonate” sau a
sectoarelor economice “libere”(datorită nerentabilităţii lor sau datorită unor
constrângeri exagerate);
2. Este legitim, din perspectiva economiei de piaţă, ca aceasta din urmă să
admită sau să recunoască necesitatea economiei solidare.
3. Aşa se explică diversitatea denumirilor acestei economii născute “din viciile
de funcţionare” ale economiei de piaţă. În ultimele decenii, economia
solidară a mai fost denumită:
• Sectorul trei cu finalitate socială şi ecologică;
• Al treilea sector dedicat economiei de proximitate;
• A treia cale economică;
• Al treilea sector al economiei solidare, etc.
4. Populaţia vizată şi natura funcţiilor constituie diferenţa specifică a economiei
solidare în raport cu economia de piaţă (acţiuni de protecţie a grupurilor
marginalizate);
5. Economia solidară este un aliat al economiei de piaţă îndeosebi în perioadele
de prosperitate şi progres economic, atunci când aceasta din urmă lasă libere
sectoarele reinserţiei sociale a şomerilor sau protecţia mediului înconjurător;
6. Dimpotrivă, în perioade de criză, economia solidară este percepută drept un
concurent neloaial al economiei de piaţă (fiind sprijinită de stat în reactivarea
unor sectoare încadrate cu activi eliminaţi din piaţa muncii, deveniţi deci
disponibili).
6. Întreprinderea de reinserţie profesională

sau reintegrare în muncă
Este principala formă de realizare a economiei solidare, îndeplinind o triplă

funcţie:
1. de serviciu public ;
2. de protecţie socială ;
3. de activitate economică sau socială.
Caracteristicile acestei întreprinderi sunt :
• produc bunuri sau servicii destinate pieţii şi deci vânzării ;
• resursele principale sunt constituite din rezultatele producţiei şi ale
comerţului cu produsele realizate ;
64
• obiectivul acestor întreprinderi nu este, însă, valorizarea unui capital, ci

aspiraţia de a răspunde unei nevoi sociale în condiţiile unei funcţionări
economice normale.
• rezistenţa în condiţiile concurenţei libere şi echilibrului funcţional sunt
asigurate prin dreptul legiferat de a primi ajutor de la stat, îndeosebi pentru
compensarea :
a) costurilor de producţie prea mari;
b) a salarizării echitabile a celor încadraţi;
c) productivitatea mai scăzută a muncii;
• aceste întreprinderi sunt supuse legislaţiei generale a muncii, salariaţii
primind cel puţin salariul minim pe economie, dar numai pentru o perioadă
de doi ani (reînnoită de două ori)82;
• populaţiile vizate sunt tinerii sau adulţii care au trecut prin eşecuri repetate
sau prin cumul de dificultăţi (şomeri, indivizi excluşi social, F.D.F. – fără
domiciliu fix – cei lipsiţi de orice experienţă profesională etc.);
• persoanele beneficiare sunt recomandate, de regulă, de organisme de profil,
de asociaţii sociale, medicale, juridice, profesionale etc.;
• scopul final îl constituie reintegrarea profesională şi socială printr-un
contract de muncă normal;
• întreprinderea de reinserţie este evaluată periodic, atât în plan economic, cât
şi în plan social83.
Întreprinderile economiei solidare sunt forme hibride aflate la intersecţia
principalelor economii normale:
a) economia comercială liberă;
b) economia non-comercială prin care bunurile şi serviciile sunt redistribuite
prin intermediul statului;
c) economia non-bănească (nefinanciară) în cazul căreia produsele şi serviciile
sunt atribuite în sistemul reciprocităţii şi prin activităţile domestice (servicii
gratuite familiale, moşteniri etc.).
Prin natura lor, întreprinderile de reinserţie socială aspiră să unească într-un tot
dimensiunea economică cu cea socială şi cu dimensiunea politică a mecanismului
social.
În ciuda faptului că aceste întreprinderi nu urmăresc profitul, ele sunt
considerate drept concurente neloiale, întrucât sunt sprijinite prin politici specifice de
către stat. Acuzaţia este cu atît mai nedreaptă cu cât întreprinderile respective ocupă
82
Vezi Colloque international Economie solidaire, creation d’entreprise et politique d’insertion, revista
« Innov.Doc », nr.13/2001, Dunquerque, 2001, p.8
83
Marc Chateau, De l’economie solidaire a l’economie de marche, în revista « Innov.Doc », nr.13/2001,
Dunquerque, 200, p.8.
65
Vasile MIFTODE
sectoarele libere (abandonate de economia de piaţă) şi încadrează şomeri sau activi

disponibilizaţi de către întreprinderile marii industrii comerciale. Unele sectoare libere
se referă la ocupaţii penibile sau la activităţi care deteriorează imaginea pozitivă a
marilor întreprinderi. De pildă, munca în construcţiile de locuinţe, amenajarea
gospodăriilor familiale, întreţinerea spaţiilor verzi, servicii în favoarea turiştilor,
tâmplărie, lucru manual, spălătorie, reciclaj, activităţi în sectorul textil, servicii în
întreprinderi şi în beneficiul particularilor etc.84.
Modul de angajare în muncă şi de realizare a sarcinilor conferă acestor sectoare
sociale o natură informală, îndeosebi în cazul în care acestea nu fac obiectul unor
evidenţe oficiale (contabile sau financiare), ci a unor evidenţe (ipotetice) subterane sau
ilegale (zona gri, munca la negru etc.).
84
Ibidem, p.9.
66
VII. Economia socială la „ora mondializării”
Tot mai multe dezbateri ştiinţifice şi studii teoretice sau empirice sunt destinate
problematicii economiei sociale şi solidare în contextul actual al globalizării economice
şi al mondializării culturale. 85
O astfel de problematică se bucură astăzi de o largă mediatizare, fie ca sunt
reacţii şi analize personale, fără angajament politic, fie că reprezintă atitudinea unor
grupuri de presiune, se acordă largi spaţii prezentării şi dezbaterii problemelor mai sus
anunţate. Printre volumele publicate în ultimul timp (2001-2003) menţionăm:
Miguel Benasayang şi Florence Aubenas, Resister, c’est creer, Paris, ed.
Decouverte, 120p; Ou va le movement altermondialisation? Paris, ed. La Decouverte,
2003, 127p; Pour une economie alternative solidaire, Colectiv M.B2, Paris, ed.
L’Harmattan, 121p; Jean-Louis Laville (dir.) Economie solitaire – une perspective
internationale, Paris, ed. Desclee de Brower, 200, 334; Jean-Louis Laville,
MartheHyssens, Les services sociaux entre association, Etat et marche, Paris, ed. La
Decouverte, 2001, 284p. Periodice precum Campagnes solitaires, Economie et
humanism, Transversales Science-Culture, La Reavue internationale de l’economie
sociale, ilustrează tocmai acest fapt. Alte scrieri vin din partea unor scriitori deja
consacraţi: Tyvetan Todorov, Le nouveau desordre mondial. Reflection d’un europeean,
Paris, ed. Robert Laffont, 2003. Andre Gluckman, Ouest contre l’ouest, Paris, ed. Plon,
2003 etc. sunt un exemplu în acest sens. Alte lucrări analizează degradarea valorilor
morale, banalizarea relaţiilor sociale şi familiale, reducerea interesului pentru
comunitate, solidaritate, etc. Conceptul de solidar apare ca un lait motiv al unor
conferinţe internaţionale. Astfel, etica solidară nu ar propune altceva decât reevaluarea
relaţiilor şi atitudinilor personale şi sociale. Pentru a fi fericit, omul nu trebuie neapărat
să subscrie unei etici de tip (neo)liberal. Max Weber a facut carieră analizând impactul
pe care l-a avut etica protestantă asupra societăţilor moderne. Conform eticii
capitalismului de consum achiziţionăm mereu noi şi noi bunuri şi ne înconjurăm de tot
felul de obiecte care nu-şi găsesc folosinţa. Etica solidară aduce o schimbare de
atitudine: aceea de a renunţa le ceea ce ne prisoseşte încercând în felul acesta să ne
ajutăm semenii. Faptul că ceea ce este în plus poate servi la fel de bine şi altuia făcându-
l fericit face parte din raţiunea acestei etici. Ea îmbracă, potrivit lui Mauss, forma
darului funcţionând pe principiu că cel ce dăruieşte va primi la rându-i. Contra cadoul
vine să substituie unele necesităţi pe care subiectul nu şi le poate satisface. Economiştii
vor spune că aceasta este, de fapt, o formă primară de schimb: trocul. Putem accepta o
85
Vezi V. Miftode, Mondializarea şi tranziţia românească, în vol. Congresului Naţional de Sociologie,
Bucureşti, 2000.
67
Vasile MIFTODE
interpretare de ordin antropologic, cu atât mai mult cu cât accentul cade pe dimensiunea
morală şi etică a fenomenului. Acest schimb – numit adesea economie a darului ar
reface ipotetic o comunitate care şi-a pierdut valorile tradiţionale: spiritul comunitar,
prietenia, relaţiile de rudenie şi de vecinătate etc.
Anunţat ca o mare descoperire în materie de alternative socio-economice, darul
sau schimbul a fost observat şi studiat de către antropologi cu mult timp în urmă la
popoarele aşa-zis primitive. Marcel Mauss în Eseu despre dar analiza rolul şi funcţiile
darului în comunităţile arhaice (la indienii nord-americani, la triburile de pe coasta de
vest a Pacificului). În esenţă, darul – aşa cum l-a prezentat Mauss – este o realitate
socială complexă, dat fiind că înglobează şi exprimă o diversitate de aspecte: sociale,
economice, politice, juridice, magico-religioase. El a fost numit „fenomen social total”.
După ce lumea occidentală a trăit din plin experienţa capitalismului care a generat un
anume tip de etică, încearcă să recupereze „Paradisul Pierdut”, prin recuperarea practicii
darului.
Sociologul Jean-Louis Laville prezintă un model scandinavic privind iniţiativele
locale care ar putea sta sub semnul eticii şi economiei solidare86. Înscrierea copiilor în
grădiniţe sau creşe este pentru scandinavi o veritabilă problemă. Sistemele publice
locale nu reuşesc să facă faţă decât la 12%din cereri, restul fiind asigurat de structuri
sociale de tip cooperativ (ale părinţilor sau ale lucrătorilor). În anii ’90 acestea se
ridicau la 1800. Este vorba de organizaţii ale părinţilor care sub presiunile financiare
exercitate de sistemul public si privat s-au organizat de asa manieră încât să asigure
supravegherea permanentă a copiilor, prin rotaţie. În Germania, astfel de iniţiative au
fost calificate ca fiind de întrajutorare şi sunt cuantificate de către sociologul francez la
70.000, având circa 2,65 milioane de persoane care fac parte din sistem. Rezultatele
unor asemenea experienţe au fost benefice în toate sensurile: socializarea rapidă şi
eficientă a copiilor, dezvoltarea unui nou tip de relaţii (cei care fac parte dintr-o
asemenea asociaţie sunt de regulă vecini, colegi şi stabilesc relaţii de prietenie,
încredere, solidaritate etc.).
Pentru a veni în întâmpinarea dorinţei oamenilor de a avea o alimentaţie cât mai
sănătoasă, în Italia, o societate de drept, girată de Banca etică, finanţează reţeaua de
magazine Biocoop care comercializează numai produse naturale. Banca nu mai este
prezentată ca o instituţie interesată în primul rând de profit (aşa cum o prezintă Max
Weber în Etica protestantă şi spiritul capitalismului, ci ca o instituţie interesată de
sănătatea şi bunăstarea oamenilor. Logica câştigului este înlocuită cu logica
solidară.Omul se poate debarasa de un sistem “degradat” şi constrângător care conduce
la artificializarea relaţiilor interumane. Exemplul unei femei germane care a renunţat de
doi ani la o carieră de cercetător, la viaţa urbană agitată şi stresantă, pentru a verifica
dacă se poate trăi rezonabil şi fără bani, a stârnit rumoare în rândul profesioniştilor. Pe
86
Vezi revista Politis, nr 38, nov-dec. 2003.
68
malurile Gangelui se întâlneşte un veritabil model de convieţuire, etică şi spiritualitate.

Gaston Dayanand scrie în Dans les courees de Calcutta chiar despre acest fapt. De altfel
aceasta este şi cartea care l-a inspirat pe Dominique Lapierre în redactarea lucrării La
cite de la joie şi, deci, la o alternativă.
Oamenii aşteaptă din partea specialiştilor soluţii şi propuneri care să-i scape de
haosul provocat de politica globalizării şi a mondializării, mai ales de marile decalaje
între zonelede Sud şi cele de Nord, între bogaţi, care devin tot mai bogaţi şi săraci, care
devin tot mai săraci.
Din păcate în societatea actuală, omul este evaluat şi valorizat . Eşti ceea ce este
cardul tău sau eşti atât cât valorează el. Cardul este, într-un fel, o măsură a existenţei
fiecăruia. De aici o serie de implicaţii de ordin psihic şi social, exprimate, de pildă, prin
întrebări de tipul:
- De ce nu are acces la credite toată lumea, în mod egal?
- De ce trebuie să se plătească dobânzi atât de mari şi descurajatoare?
- De ce moneda este principala cauză a inegalităţilor?
În unele ţări, bancherii au găsit o cale de a rezolva problema accesului la credite.
În Suedia, de pildă, funcţionează o bancă care poate împrumuta, fără dobândă fiecărei
persoane până la 15.000 € pentru o perioadă de până la 15 ani. Banca acordă credite fără
să ceară garanţii persoanelor care au nevoie să-şi satisfacă unele trebuinţe şi să le
asigure un trai decent. Alte “descoperiri” vin să completeze soluţiile financiare –
bancare, de pildă să promoveze utilizarea unor circuite financiare solidare private şi
care, se pare, au succes: în Germania – banca Sozialwirtschaft, în Franţa – Caisse
Centrale de Credit Cooperatif, alte instituţii asemănătoare, în Italia, Polonia, Spania. S-a
propus chiar constituirea unei Bănci Mondiale Solidare ca replică la Banca Mondială şi
promovarea monedei locale.
Se poate imagina – consideră unii specialişti – un sistem în care fiecare persoană
să poată dispune de un card sau de o cartelă care să cuprindă un număr de puncte , atâta
cât să-i asigure fiecăruia un trai decent toată viaţa. O etică şi un comportament de tip
solidar i-ar permite posesorului să se descurce destul de bine cu aceasta. În fapt, orice
card este tot o monedă în care este exprimată valoarea timpului fiecăruia. Această
manieră ar putea deschide noi perspective în ecologizarea mediului, în schimbarea
relaţiilor dintre oameni şi, cel mai important, în recâştigarea timpului. Oamenii nu vor
mai aloca atât de mult timp goanei după câştig şi vor reuşi să se bucure de timpul
disponibil. Dar omul zilelor noastre trăieşte sub presiunea timpului şi-i resimte din plin
abesnţa. Astăzi, timpul nu-ţi mai aparţine. Viaţa se transformă într-o permanentă cursă
contra cronometrului pentru a-ţi asigura bunăstarea şi pentru a reusi să-ţi procuri cât mai
multe bunuri. Programul de lucru al unui om obişnuit începe dimineaţa şi se termină
seara, fără a mai lua în calcul deplasarea până la servici, şi alte obligaţii familiale pe
care le are de îndeplinit. Poate că de aceea vacanţele sunt trăite cu atâta frenezie şi
intensitate. Ele se doresc a fi mai degrabă o evadare din cotidian, o recuperare a
timpului pierdut.
69
Vasile MIFTODE
Preţul plătit de societăţile occidentale pentru preamărirea Zeului Progres şi al

consumului nemăsurat este prea mare. Individul mileniului III se descoperă singur, în
permanentă criză de timp neglijându-şi viaţa personală şi familia. Ţinând cont de
această situaţie şi speriat în faţa unei idei precum globalizarea, omul reacţionează destul
de energic ca expresie a sentimentului unei totale pierderi a identităţii personale sau
naţionale în faţa unui <<tot global>> şi destul de amorf. Tema globalizării a devenit
astăzi subiect la modă pentru filozofi, politologi, economişti, sociologi, pentru cei care
se ocupă cu fenomenul religios şi a curs destul de multă cerneală pentru a lămuri
problema.
Unii autori încearcă să lege fenomenul economic de religie şi prin aceasta să dea
o interpretare globalizării. Peter Beyer87 vorbeşte despre secularizare şi privatizare ca
fiind o consecinţă a independenţei relative a sistemului religios de celelalte subsisteme
care funcţionează în societate: economic, politic, educaţie, etc. Conform teoriei
Lukman, performanţa unui subsistem se poate distinge numai după influenţa pe care o
are asupra altor subsisteme sau asupra societăţii în ansamblu. Aceasta se poate
manifesta implicit prin soluţiile pe care reuşeşte să le impună la un moment dat. De aici
putem gândi rolul religiei în societate. Max Weber în Etica protestantă şi spiritul
capitalismului a surprins foarte bine acest lucru. Iată că religia este pusă în situaţia de a
veni şi ea cu soluţii în faţa provocărilor contemporane: globalizare, individualism
excesiv, secularizare, societate de consum. Au existat si există persoane care au încercat
să experimenteze, punând în practică unele idei creştine. Alexandre Dubois (fondatorul
Union des Chefs d’Entreprise pour l’Association du Capital et du Travail) a făcut o
reformă capitală în întreprinderea sa inspirându-se din Evanghelie.
Ideea care a stat la bază a fost fraternitatea. Aceasta a condus la asocierea
salariaţilor şi beneficiarilor precum şi recunoaşterea autonomiei sindicale. În 1946,
Dubois a introdus echipe semiautomate care participau la gestiune şi la repartiţia
capitalului. Lucrurile, se pare, că au mers destul de bine de vreme ce au fost înfiinţate şi
asociaţii de acest sens.
Existenţa şi alte păreri conform cărora este preferată soluţia laică a mariajului
între libertate şi solidaritate care ar fi superioară ideii inspirate din catolicism care are la
bază autoritatea patronului. Acest fapt, spune Charles Ghide (1847-1932), ar contrazice
tocmai ideea libertăţii. Cât e liber mai poţi fi dacă patronul are deplină libertate de a
hotărâ pentru tine, pentru postul pe care îl ocupi în întreprinderea sa?
Totuşi James Bekfort (Religons in avancend industrial society) arată că, în
context global, religia poate fi resursa culturală a integrării societăţii. Ea poate să fie
acea sursă de energie care ar putea să adapteze lumea la noile realităţi. În fond ideea
globalizării nu este una distructivă, malefică sau de neconceput. Peter Beyer (Religions
and Globalisation, op. cit.) arată că globalizarea nu înseamnă uniformizare, ştergerea
87
Vezi Peter Beyer – Religions and Globalisation, Londes, ed. Newbury Park, New Defi, Sage, 1994.
70
trăsăturilor particulare, ci ne obligă să redefinim lumea după dialectica particularismului

şi universalismului. Globalizarea “are ca effect schimbarea totală a logicii binelui şi
răului, a mântuirii şi damnării deoarece nu este posibil să se distingă outsider-ul ca rău.
Am putea afirma că răul ar putea fi definit în sânul aceleaşi lumi” (Ives Lambert,
Archives des Sciences Sociales de Religions, oct.-dec./1995, p.96). În acest context,
Peter Beyer întrevede două soluţii:
1) Prima vizează o soluţie liberă care vine dinspre ecumenism şi toleranţă.
Aceasta ar propune soluţii de tip economic.
2) A doua ar aduce în prim plan o opţiune conservatoare care vine să reafirme
concepţia tradiţională a transcendenţei. Ea ar opune soluţii religioare şi comunitare celor
de tip economic. În acest sens Jean-Marie Mayer, în volumul colectiv al Association
francaise d’histoire religieusse contemporaine, Les chretiens et l’economie (Paris, ed.
Centurion, 1991, 244p.), studiază plecând desigur de la modulul weberian, compor-
tamentul economic al creştinilor şi tot aici face o comparaţie între regimurile
democratice creştine şi cele social-democratice şi între dictaturile creştine şi necreştine.
3) Francisco Vito (profesor de economie la Universitatea catolică din Milano)
vorbeşte de o a treia cale între colectivism şi liberalism: democraţie creştină sau
creştinismul social. Aici economia are doar statutul de ştiinţă a mijloacelor iar etica de
ştiinţă a scopului. Această democraţie creştină ar funcţiona după principiul “nu toţi
proletarii, ci toţi proprietarii”.
Teoriile de mai sus reprezintă câteva exemple care pot ilustra actualitatea ideilor
religioase în domeniul economic.
Din perspectivă spengleriană, manifestările actuale ale civilizaţiei occidentale
sunt semnalul unei crize care ar veni tocmai din această neputinţă de a genera noi valori,
norme şi de a găsi, în sânul sistemului, rezolvarea unor probleme cu care se confruntă.
Drept argument poate sta faptul că se caută rezolvarea în modelele altor culturi şi
civilizaţii: modelul oriental, civilizaţia egipteană.
Această teorie, deloc optimistă pentru civilizaţia occidentală, pare a fi contrazisă
de o alta, cea a complexităţii multidimensionale a lui Ioan P. Culianu. Ea încearcă să
explice tocmai puterea infinită de generare a unui sistem. Pe scurt, autorul demonstrează
că orice sistem (economic, politic, religios, cultural) poate lua diverse forme după un
model fractalic, combinatoric. Dispunând de un număr de axiome şi ţinând seama de o
serie de date de ordin contextual putem gândi şi deduce variantele cele mai potrivite
unui sistem. Aşadar ceea ce se întâmplă azi, în lumea occidentală cu toate manifestările
de tip antiglobalizare şi antimondializare nu este un semn de criză profundă, ci un
moment care ar putea marca naşterea unor soluţii noi. Cel puţin din punct de vedere
teoretic există o infinitate de soluţii. Vom spune că teoria lui Culianu nu se verifică de
vreme ce se invocă în astfel de împrejurări (manifestări ale Frontului Social European)
idei ce vin din alte spaţii socio-culturale. Ele sunt un semn al neputinţei valorilor
occidentale în faţa provocărilor moderne. Dar oare nu cumva tocmai acest fapt ar putea
71
Vasile MIFTODE
ilustra puterea de (re)generare a civilizaţiei occidentale, capabilă să preia şi să adopte

idei şi valori diferite? Teoria este destul de generoasă şi ne permite să facem o
multitudine de exerciţii în acest sens.
Se vorbeşte despre solidaritate, prietenie, comunitate, despre modele
arhaicotradiţionale şi despre ecologie şi protecţia mediului ca despre mari noutăţi în
materie de politici socio-economice. În realitate poate fi vorba despre reacţia în faţa a
ceea ce ar putea însemna un Paradis Pierdut. Parafrazându-l pe Robert Muchembled am
putea spune că nu se ştie cine a avut de câştigat sau de pierdut: lumea arhaică primitivă
care trăia într-o armonie cosmică, dar care nu a gustat din binefacerile progresului, sau
omul modern pentru care ştiinţa şi tehnica au făcut mari servicii dar care a pierdut
legătura cu acea ordine cosmică a lumii. Dincolo de alte motivaţii, în fiecare din noi,
există ceva (intuiţie, instinct de conservare) care sesizează pericolul, direcţia greşită şi
care face ca omul să se întoarcă la origini (de exemplu afirmarea ideilor ecologiste sau
căutarea unor soluţii în învăţătura creştină). Mai mult, toate acestea ar putea fi puse sub
semnul unei căutări spurituale. Tot mai mulţi oameni opun etica solidară
individualismului consumist, redescoperă valoarea timpului fiecăruia din noi, natura şi
importanţa ei, revalorizând relaţiile interumane şi redescoperind pe Celălalt. Într-o
societate occidentală secularizată, căreia unii profeţi îi rezervă un viitor destul de
sumbru, sunt semne că omul nu este pierdut într-un sistem consumatorist şi globalizant,
şi că este perfect irecuperabil.
72
Teme şi exerciţii aplicative
Cap. I.
Exerciţiu:
Elaboraţi un sistem al conceptelor implicate în “constituirea istorică” a
economiei sociale.
Întrebări:
1. Cum explicaţi apariţia economiei sociale?
2. Care sunt ţările principale în care s-au dezvoltat sectoare ale economiei
sociale şi solidare?
3. Care este conţinutul celui de-al “treilea sector”?
4. Care sunt ştiinţele sociale înrudite economiei sociale?
5. Care ete deosebirea dintre economia socială şi economia solidară?
6. Care este raportul dintre economiei socială şi economia de piaţă?
Cap. II.
Exerciţiu:
Construiţi o paradigmă a principalelor funcţii şi obiective ale economiei sociale.
Întrebări:
1. Care este raportul dintre economic şi social în sistemul social?
2. Cum definiţi “eficacitatea economică a funcţiei sociale”?
3. Cum explicaţi faptul că în România se consumă mai mult decât se produce?
4. Care este “sfera de acţiune” a Statului în domeniul vieţii economice?
5. Care este rolul salariului indirect?
6. Care este deosebirea dintre asistenţă socială şi “securitate socială”?
Cap. III.
Exerciţiu:
Identificaţi şi ierarhizaţi principalele fenomene deviante din viaţa economică
actuală.
Întrebări:
1. Care sunt principalele forme de manifestare ale crizei economice?
2. Care esteoriginea economiei subterane?
3. Care este deosebirea dintre “piaţa neagră” şi “zona gri” a economiei?
4. În ce constă aşa-numita “parte optimistă” a crimei organizate actuale?
5. Cum explicaţi mondializarea “crimei organizate”?
6. În ce constă funcţia de “protecţie socială” a economiei subterane?
Cap. IV.
Exerciţiu:
Construiţi o “reprezentare conceptuală” a sistemelor economiei sociale.
Întrebări:
1. În ce constă funcţia solidară a gospodăriei familiale?
2. În ce constă “conflictul de interese” dintre patron şi angajat?
3. Ce înţelegeţi prin “teoria individualistă a riscului minim”?
4. Care este deosebirea dintre “capitalul uman” şi “capitalul profesional”?
5. Cum definiţi resursele umane “pasive”?
6. Care sunt funcţiile societăţii civile în raport cu “noile economii”, inclusiv cu
economia socială?
73
Vasile MIFTODE
Cap. V.
Exerciţiu:
Analizaţi interdependenţele dintre eficienţa economică şi justiţia socială şi
construiţi o paradigmă a “eficienţei sociale globale”.
Întrebări:
1. Care sunt efectele perverse ale supradimensionării mecanismelor de reducere
a inegalităţilor dintre oameni?
2. Ce înţelegeţi prin resurse latente în societatea românească actuală?
3. Cum definiţi “impozitul negativ” şi care este rolul acestuia?
4. Care este raportul dintre capitalul uman şi solidaritatea intergeneraţională?
5. Care sunt etapele ciclului profesional al vieţii individului?
6. Cum definiţi “pensionarea socializată”?
Cap. VI.
Exerciţiu:
Construiţi un model al sistemului instituţional al economiei sociale.
Întrebări:
1. În ce constă natura solidară a întreprinderilor cooperatiste?
2. Care este deosebirea dintre o bancă obişnuită (comercială) şi o cooperativă
de credit?
3. Exemplificaţi forme ale ajutorului reciproc.
4. Care este specificul sistemului asociativ în raport cu celelalte elemente ale
economiei sociale?
5. Care este locul solidatăţii într-o sociatate bazată în esenţă pe logica profitului
egoist?
6. În ce constă unitatea dintre economia de piaţă şi economia socială?
Cap. VII.
Exerciţiu:
Integraţi economia socială în procesul mondializării şi elaboraţi o paradigmă
teoretică a raportului dintre ele.
74

1.miftode - Economie Sociala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.miftode - Economie Sociala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie socială şi informală

I. Constituirea istorică a economiei sociale şi solidare

Ponderea redusă a cercetărilor privind ajutorul reciproc are la origine interesul

Ştiinţe politice 1 1 210

Drept privat 2 4 4 10 578

Drept public 2 1 1 4 380

Ştiinţe economice 2 4 5 1 12 832

Pentru a înţelege într-o manieră practică şi empirică evoluţia economiei sociale

• Economia subterană – în gândirea economică contemporană;

4) legitimarea sectorului asociativ datorită impactului economic pozitiv pe care îl

Dezvoltarea firească a “noilor economii”, mai ales a economiei sociale şi a celei

Economia socială Economia de piaţă

Etica Cooperare- Crerativitate Concurenţă

În ciuda declinului economiei ţărăneşti şi a celei artizanale (adică a sectorului

• actori, agenţi sociali;

Problematica economiei sociale

Sectorul Dezvoltarea Politicile

Interesul Raportul de Eco-dezvol-

Fig. 1. Paradigma tematicii economiei sociale

Domeniile delimitate sunt următoarele:

I. Dezvoltarea locală şi socială --------------- 208

II. Economie socială:

III. Protecţia socială şi “munca socială” ------- 49

Complexitatea sistemului conceptual elaborat şi utilizat în cadrul “noilor

Lucrările publicate în ultima perioadă a dezvoltării economiei sociale au menirea să

1) Blanchet, La gestion du Benevolat, Paris, Economica, 1990, 95p.

5) Objectifs et moyen d’une formation en economie sociale, 1989, Demain,

Lucrări consacrate asociaţionosmului

Lucrări consacrate cooperatismului:

Lucrări consacrate ajutorului mutual:

II. Funcţii şi fundamente ale economiei sociale

În discuţiile cu economişti universitari sau cercetători am încercat, încă din anii

Fig. 2.Raporturile obiective dintre social si economic

Istoria umanităţii arată că progresul economic nu poate fi înţeles independent de

Fig. 3. Factorii gestiunii problemelor sociale

Fig. 4. Funcţiile esentiale ale economiei sociale

1. Factorii economiei sociale

Pentru a înţelege mai bine atât fundamentele cât şi funcţiile economiei

I. STATUL Æ factorul principal al politicii economice, prin care se urmăreşte:

II. SALARIUL Æ factor principal de asigurare a “puterii de cumpărare” a familiei,

III. BUGETUL “CHELTUIELILOR SOCIALE” Æ factor de reglare a puterii de

IV. INVESTIŢIILE ŞI REZERVA DE FORŢĂ DE MUNCĂ

Asigurarea ipotetică a echilibrului dintre elementele sistemului economic

aceasta, creşterea producţiei şi a veniturilor. Un alt exemplu îl constituie politica

Resorbţia şomajului şi reducerea, pe această cale, a sărăciei nu pot fi realizate

V. EFECTUL MULTIPLICATOR AL TRANSFERURILOR FINANCIAR-

Efectul multiplicator al creşterii veniturilor distribuite este cu atât mai mare cu

VI. SALARIUL INDIRECT

Fig. 5. Paradigma feed-back-ului socio-economic

Fig. 6. Paradigma contabilităţii protecţiei sociale

Producţia de masă, favorizată de dezvoltarea unor tehnologii de mare

surprinzătoare: a dublat salariile, pornind de la ideea că salariile exprimă mai întâi

2. Teoria “pasagerului clandestin”

Este cazul beneficiarului care intenţionează să profite de un bun public fără să

3. Spiritul comunitar şi pericolul “egoistului social”

Pornim de la ipoteza că numai o instanţă comunitară (sau societală) poate

4. Economia socială şi tipurile de raţionalitate

Desfăşurarea proceselor socio-economice şi eficienţa politicilor sociale de

ideologizarea acţiunii etc.), fie de însuşi comportamentul beneficiarului în raport cu

1. Perspectiva politicianului este adesea ideologizată, demagogică sau

favorabile puterii, sunt puse în scenă scenarii în măsură să manipuleze electoratul, să

2. Decisive sunt, în fapt, conduita individului şi atitudinea lui generală în raport

3. In calitate de contribuabil, individul are o poziţie socială mult mai complexă.