Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Curs: Elemente de economie socială

Economia socială în sprijinul dezvoltării comunitare

Anghel Ionuţ-Marian
Master: Antropologie, dezvoltare comunitară şi regională, an II

Bucureşti, 2012
 Economia socială în sprijinul dezvoltării comunitare

Relaţia dintre economie socială şi dezvoltare (dezvoltare comunitară în particular), este

una veche, dar reluată în ultima decadă şi jumătate de către instituţii suprastatale precum UE sau
OECD (Laville 2003; Graefe 2006) şi guvernele naţionale. Economia socială doreşte să spargă
dihotomia sector public vs. economie de piaţă, preluând modelul organizării întreprinderilor
orientate spre profit (business) dar având scopuri sociale (Hansmann 1988) ce erau oferite
anterior de către stat.
Astfel, conceptul de economie socială a fost absorbit de către discursurile la nivel
transnaţional, în mod special de UE şi OECD pe fondul politicilor neoliberale 1 de retragere a
statului din sectorul public dar şi ca urmare tocmai a eşecurilor datorate economiei de piaţă ca
principal vector de oferire a serviciilor şi bunurilor (Graefe 2006: 198). În acest sens, Uniunea
Europeană a lansat proiecte pilot şi a subliniat importanţa creării cadrului instituţional şi de
politici pentru întreprinderile care combină scopuri economice cu obiective sociale, pentru a
rezolva cerinţele nesatifăcute de piaţă şi pentru a promova un nou model al antreprenoriatului
(Laville 2003: 390).
Antreprenorul a devenit motorul inovaţiei sociale, având funcţia de a revoluţiona sau
reforma patternurile de producţie (Dees 2001: 1). În urma lecturării economistului Joseph
Schumpeter2, savanţii din domeniul economiei sociale au ajuns la anumite caracteristici
definitorii pentru antrepenorul (social): agenţi ai schimbării în sectorul social; adoptarea unei
misiuni ce implică creşterea şi susţinerea unei valori sociale (îmbunătăţirea unor condiţii sociale,
crearea de bunăstare şi nu obţinerea profitului reprezintă scopul lor); recunoaşterea şi urmărirea
de noi oportunităţi; angrenearea într-un proces continuu de inovare, adaptare şi învăţare;

1
Neoliberalismul a devenit paradigma dominantă în economia politică (şi nu numai) instituit prin „Consensul de la
Washington” în anii ’80. Principiile de bază ale neoliberalismului sunt liberalizarea pieţei, privatizarea
întreprinderilor şi serviciilor publice şi reducerea cheltuielilor sociale (Harvey 2007), De-a lungul timpului însă,
acesta a fost criticat şi regândit rolul statului în economie (vezi raportul Băncii Mondiale din 1997), dar
menţinându-se încă presupusa superioritate a economiei de piaţă
2
Joseph Schumpeter este unul din economiştii de referinţă ai secolului XX. Studiile asupra antreprenorului ca
inovator au avut un impact asupra statelor democratice, liberale şi citite dintr-o perspectivă critică asupra statelor
socialiste. Acesta vedea antreprenorul ca reformator al modurilor de producţie, fie prin exploatarea unei invenţii,
printr-p posibilitate tehnologică neîncercată încă pentru producerea unui produs nou sau prin producerea unuia
vechi într-un stil nou. Operând pe pieţe noi sau în noi moduri de a face lucrurile, antreprenorii produc avansul
economiei (Dees 2001: 1)

2
responsabilitatea sporită pentru pentru serviciile oferite şi pentru rezultatele (outcomes) create
(Dees 2001).
Ori tocmai ce oportunităţi poate exploata un antreprenor social? Acelea care nu pot fi
oferite de piaţă (deoarece nu sunt rentabile economic), unde există o asimetrie a informaţiei ori
unde calitatea serviciilor este îndoielnică. Serviciile la care mă refer sunt în special cele de
relaţionare, bazată pe interacţiunea directă producător-client. Laville (2003) observa că începând
cu anii ‘80 a crescut cererea pentru serviciile relaţionale – comerţ, servicii corporatiste, hoteluri
şi restaurante, educaţie, sănătate, servicii sociale, care crează cele mai multe locuri de muncă. O
proporţie dintre aceste servicii face referire la cele de proximitate (proximity services), care
corespund nevoilor individuale şi colective precum îngrijire la domiciliu, educaţie pentru copii,
sănătate (Laville 2003: 393-394).
Serviciile pentru bătrâni şi copii sunt două exemple marcante ale modelului
autoorganizării colective dezvoltat în vest, la nivel comunitar. În cazurile acestea piaţa sau
serviciile publice vor suferi de asimetria informaţiei sau de greutatea cuantificării valorii sociale
ale serviciului oferit (Ex: Câtă valoare produce oferirea de suport pentru bătrâni?). În acest caz,
actorii la nivel comunitar se pot asocia pentru a-şi procura singuri serviciile sociale de calitate de
care au nevoie. Astfel, întreprinderile sociale devin afaceri private cu scop social. Ele oferă
servicii individului sau unei colectivităţi (să-i spunem comunitate), cu rolul de a reduce
inegalitatea şi de a oferi servicii de calitate (Laville 2003: 399). Membrii acestei întreprinderi sau
cooperative sunt şi cei care beneficază de serviciile oferite sau pot oferi serviciile pe piaţă iar
membrii au dreptul de a se implica în gestionarea organizaţiei, prin alegerea reprezentanţilor
pentru consiliul administraţiei. (Quarter et al. 2001)
Pestoff (1998 apud Laville 2003: 397) vorbea chiar despre cooperativizarea serviciilor
sociale ca rezultat al creşterii importanţei beneficiarului în organizarea serviciilor (şi) pe fondul
retragerii statului din sectorul public. Ele nu se deosebesc de întreprinderile capitaliste orientate
spre profit, adaptându-şi serviciile în funcţie de cerere şi ofertă, în schimb valorile pe care se
bazează sunt cele de solidaritate, mutualitate, dialog social.
Am încercat în acest scurt eseu să abordez (modest) implicaţiile modelului economiei
sociale pentru dezvoltarea la nivel comunitar în zilele noastre. Am văzut că anumite enitităţi
suprastatale precum Comisia Europeană, OECD sprijină politicile de economie socială din
motive pragmatice, deoarece acest sector are capacitatea de a crea locuri de muncă, reducând

3
costurile şomajului şi reintegrându-i pe cei excluşi social de pe piaţa forţei de muncă. Economia
socială serveşte pieţele cu cerere mică, angajează oameni cu productivitate scăzută şi produc
externalităţi în afara utilităţilor pieţei: capital social, coeziune socială, incluziune socială (Graefe
2006: 208). Deşi noile întreprinderi de economie socială erau privite drept un model alternativ al
neoliberalismului, nu ştiu în ce măsură acest fapt este în totalitate adevărat. Ele sunt constituite
după modelul întreprinderilor individuale (bază a programului neoliberal, vezi Foucault 2007)
dar propunând un mod de relaţionare bazat pe solidaritate, mutualitate, capital social, postând
mai mult a organizare hibrid.
Deorece scopul lor este îmbunătăţirea unei condiţii sociale, ele depind de subvenţii,
finanţări, ajutor tehnic din partea statului, donatorilor externi, ceea ce ridică un semn de
întrebare, şi anume, oare nu este posibil ca în această eră a neoliberalizării, bazată pe concurenţă
(ce se aplică şi în cazul enitităţilor de economie socială) criteriile finanţatorului să devină mai
importante decât nevoile clientului, în obţinerea beneficiilor (subvenţii, finanţări, sponsorizări
etc?).
De asemenea am văzut că entităţile de economie socială devin utile acolo unde piaţa, ca
reglementator al activităţii economice eşuează sau nu este interesată, din lipsa unor beneficii
economice. În acest caz, indivizii se pot asocia pentru a-şi produce singuri serviciile publice de
care au nevoie. Cei care se organizează în întreprinderi sociale, cooperative, ONG-uri cu scop
social se bazează pe solidaritate, mutualitate, auto-control, constituindu-se într-o micro-sferă
publică, articulată de discursurile diferiţilor stakeholderi care negociază dezvoltarea unui înţeles
comun asupra bunului public3 (Laville 2003: 398).

Bibliografie
3
Despre o astfel e auto-organizare şi negociere a înţelesului asupra bunului vorbeşte şi Ostrom (2007) în abordarea
sa instituţională asupra modelelor alternative ale gestionării bunului comun.

4
 Dees, Gregory, 2001, The Meaning of .Social Entrepreneurship, disponibil la
http://www.caseatduke.org/documents/dees_sedef.pdf, accesat la data de 14.05.2012
Foucault, Michel., 2007, Naşterea biopoliticii. Cursuri ţinute la College de France
(1978-1979), Cluj: Ideea Design and Print
Graefe, Peter., 2006, The Social Economy and the American Model. Relating New Social
Policy Directions to the Old, în Global Social Policy Vol. 6; pp. 197-219
Hansmann, Henry., 1988, Ownership of the Firm, în Journal of Law, Economics and
Organization, Vol. IV, No.2, pp. 267-304
Harvey, David., 2007, A Brief History of Neoliberalism., Oxford, New York: Oxford
University Press
Laville, Jean-Louis, 2003, A New European Socioeconomic Perspective, în Review of
Social Economy, Vol. LXI, No. 3., pp. 289-405
Ostrom, Elinor., 2007, Guvernarea bunurilor comune. Evoluţia instituţiilor pentru
acţiunea colectivă, Iaşi: Polirom
Quarter, Jack et al, 2001, Comparing Member-Based Organizations within a Social
Economy Framework, în Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly,Vol. 30; pp. 351-375
World, Bank., 1997, World Development Report. The state in a changing world, New
York: Oxford University Press