Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Mişcări sociale împotriva neoliberalismului în Bolivia. Studiu de caz -

Războiul apei din Cochabamba

Masterand: Anghel Ionuţ-Marian

Master: Antropologie, dezvoltare comunitară şi regională

Bucureşti, 2011
 Mişcări sociale împotriva neoliberalismului în Bolivia. Studiu de caz - Războiul apei din
Cochabamba

Antropologia, în decursul anilor 1980 se afla deja sub auspiciul unei reflexivităţi teoretice
dar şi metodologice, odată cu discursul postmodernist şi al rupturii de metateorii.
Funcţionalismul şi structuralismul nu mai satisfăceau rigorile antropologiei de a reda cu o cât
mai bună acurateţe relaţiile din cadrul unei comunităţi şi de a descrie practicile culturale şi
politice care ghidau activităţile cotidiene. Societăţile nu mai erau autarhice, ci începeau să sufere
transformări în urma globalizării şi a practicilor economice neoliberale. Sub cadrul general al
neoliberalismului, ca doctrină socio-economică (şi nu numai), antropologii au început să studieze
unele mişcări sociale care au izbucnit în sânul societăţilor considerate subdezvoltate. Aceste
mişcări nu au numai un caracter politic ci se regăsesc la intersecţia culturii, a practicilor –
cotidiene şi colective – dar şi politice (Escobar, 1992: 296). Mişcările sociale din statele
subdezvoltate au reprezentat un tărâm fecund pentru numeroase studii: Nash (1992); Petras şi
Veltmeyer (2005); Assies (2003); Spronk (2005); Escobar (1992).
În decursul acestei lucrări voi prezenta faţete ale mişcărilor sociale din Bolivia, cu
referire specială la ceea ce s-a numit „Războiul apei din Cochabamba” – o mişcare care s-a dorit
a fi mai mult decât una de împotrivire la politicile neoliberale, şi care a urmărit printre altele
(conştient sau inconştient) democratizarea statului bolivian, criticarea guvernelor pro-americane
şi (re)afirmarea puterii populare (Spronk, 2005)

Scurt istoric al mişcărilor populare din Bolivia

Bolivia, ţară din America Latină, este una dintre cele mai sărace ale acestei regiuni,
preponderent agrară până în 1985. Pentru a putea explica sărăcia şi condiţiile de subzistenţă a
multor dintre locuitorii ţării, va trebui să schiţăm principalele momente de transformare socio-
politică de după revoluţia din 1952 şi care se împart după Petras şi Veltmeyer (2005: 176) în trei:
a) trecerea la modul de producţie capitalist, cu o economie de piaţă, industrie modernă bazată pe
relaţii de producţie de tip burghez, cu o cultură a individualismului şi competivităţii; b)
coexistenţa cu modelul capitalist de producţie şi a unuia de tip domestic – format dintr-un mod
de producţie capitalist dar la care se adaugă şi relaţii dintre micii deţinători de pământuri,

2
artizani, relaţii între familii – relaţii reprezentate simbolic şi politic prin autonomie şi democraţie
comunitară şi c) existenţa unui mod de producţie comunal, sprijinit de instituţii comunitare şi
relaţii de solidaritate şi reciprocitate între locuitorii care pun pe primul plan comunitatea şi
guvernarea resurselor comune.
Relaţiile de tip comunal sprijinite de legăturile familiale şi economice au jucat un rol
important în mişcările populare din a doua parte a secolului XX. Revoluţia din 1952 contra
dominaţiei coloniale au adus schimbări în structura socio-economică dar şi politică a societăţii
boliviene, unde o mică elită guvernantă preia puterea de la guvernul militar condus de Hugo
Ballivián. Mişcările din 1952 au fost sprijinite de către asociaţiile de mineri, cea mai importantă
fiind Central Obrera Boliviana (COB), ligile ţărăneşti militante şi sindicatele. Aceste mişcări au
dat naştere la un guvern popular-democrat, Movimiento Nationalista Revolutionario (MNR),
susţinut de adunările muncitoreşti dar şi de ţăranii militanţi, înarmaţi (Petras; Velmeyer, 2005:
176).

Trecerea la neoliberalism şi accentuarea nemulţumirilor clasei muncitoare

În 1985, odată cu consensul de la Washington, ce a facilitat trecerea la neoliberalism,

ţările din America Latină întră şi ele într-o perioadă de transformare. De la o economie dirijată
de stat, birocratizare, la una de piaţă, bazată pe privatizare, concurenţă, competivitate.
Neoliberalismul, aşa cum a fost acesta definit după cel de-al doilea război mondial de către
şcoala de la Freiburg (ordoliberalii), înseamnă reducerea rolului statului de la asigurator al
bunăstării economice la asigurarea condiţiilor de existenţă a pieţei sau ceea ce ordoliberalii au
denumit cadrul pieţei (Foucault, 2007).
Bolivia în decursul a zece ani a fost subjugată unui regim militar foarte dur, începând din
1971, când la conducere ajunge generalul Hugo Banzer, şi continuând cu dictatori militari, cel
mai remarcant fiind Garcia Meza, după ce Banzer fusese alungat în urma unei mişcări populare
în 1978 (Nash, 1992: 276). Datoria ţării ajunsese la 5 miliarde de dolari, iar inflaţia crescuse la
2000%, într-o ţără în care venitul mediu anual este de 288 de dolari 1, iar datoria atingea 552 de
dolari pe cap de locuitor (Nash, 1992: 276). În aceste condiţii, preşedintele Paz Estenssoro

1
În 1985-1986

3
(MNR) este nevoit să introducă noua politică economică, inspirată de FMI şi care presupunea:
(Nash, 1992; Petras; Veltmeyer, 2005: 183)
a) Realibilitarea monedei devalorizate şi adoptarea unei rate de schimb mai realistă
b) Liberalizarea comerţului, a importurilor externe şi a investiţiilor străine
c) Eliminarea reglementărilor guvernamentale şi a subvenţiilor pentru pieţele de produse
d) Inchiderea minelor şi minimalizarea sectorului public
e) Reducerea cheltuielilor guvernamentale pe consum public şi privat
Politicile de ajustare structurală i-a nemulţumit pe mineri, care urmau să piardă majoritate
din subvenţii. În 1986 – 10.000 de mineri au protestat la La Paz împotriva măsurilor de
austeritate, la care s-au adăugat protestele ţăranilor din Santa Cruz şi Cochabamba.
Restructurările din sectorul minier şi privatizarea unor mine au avut efecte asupra muncitorilor
din mine, 8000 dintre aceştia fiind demişi. În ciuda cerinţelor sindicatelor din mină, precum COB
sau FSTMB2, de a menţine minele deschise, preşedintele Estenssoro şi-a continuat politicile de
restructurare, răspunzând prin reprimare militară orice tentativă de protest a minerilor (Nash,
1992: 277).
Mişcările din 1985-1986 la politicile de restructurare ale guvernului MNR s-au axat pe
două paliere: împotriva măsurilor de austeritate, a scăderii standardului de viaţă şi a salariilor, a
creşterii constante a taxelor dar şi o mişcare împotriva „imperialismului yankeu” (Nash, 1992:
287), a politicilor guvernului bolivian, subordonat filosofiei neoliberale a FMI – ului şi a
reprezentantului acestuia, Jeffrey Sachs, profesor la Harvard, sub egida căruia au avut loc
reformele din Bolivia (Nash, 1992; Petras; Veltmeyer, 2005: 183 ).

Proiectul Băncii Mondiale de distribuiere a apei în cele trei mari oraşe

La începutul anilor 1990, Banca Mondială, prin intermediul IDA (International

Development Association) pune în aplicare „Proiectul de alimentare cu apă şi canalizare al
marilor oraşe”, cu un buget de 125 milioane dolari. Proiectul viza acoperirea distribuţiei apei în
cele mai importante trei oraşe din Bolivia: La Paz, Santa Cruz de la Sierra şi Cochabamba
(World Bank, 1998; 2002). Necesitatea unui astfel de proiect provenea din slaba performativitate
a sectorului public de a distribui apa şi a operaţiunilor de drenaj din cadrul celor trei oraşe, în
2
Federación Sindical de Trabajadores Mineros de Bolivia

4
special în urma migraţiei masive de la sat la oraş după 1985. Alimentarea cu apă potabilă a
crescut de la 26% (1977) până la 76% (1998). De asemenea alimentarea cu apă a redus rata
mortalităţii infantile de la 158 la mie în 1977, la 66 în 1999 (World Bank, 2002). Dacă în La Paz
şi Santa Cruz de la Sierra, furnizarea cu apă a decurs conform aşteptărilor dezvoltatorilor, în
Cochabamba, rata alimentării cu apă a scăzut de la 70 la 60% cu raţie de patru ore pe zi.
Problemele din Cochabamba s-au datorat în principal incapacităţii de privatizare a principalului
distribuitor, SEMAPA3, dar şi a intervenţiilor liderilor politici în managementul firmei, a
clientelismului politic al managerilor şi a schimbării constante a personalului cheie (World Bank,
1998).
Obiectivul principal al proiectului era acela de a raţionaliza apa, prin forajarea a patru
fântâni de mare adâncime, ce avea să aducă apa în oraş. Forajarea fântânilor însă a întâmpinat un
obstacol din partea fermierilor locali care considerau că noile fântâni vor periclita irigarea
plantaţiilor frunzelor de coca (World Bank, 1998; 2002)

Organizare teritorială, dilema bunurilor colective şi războiul apei în Cochabamba

Cochabamba este al treilea oraş ca mărime din Bolivia după La Paz şi Santa Cruz de la
Sierra. Între anii 1976 şi 1992 oraşul denumit „Central Valley” şi împrejurimile sale, suferă un
proces de transformare socio-economică şi de creştere a populaţiei. Dacă până în 1976 putem
vorbi de o regiune agrară, odată cu masiva migrare din rural în urban, economia regiunii se
modifică, fiind dominată de comerţ, servicii şi industrie la scară mică (Assies, 2003: 18). Cauzele
acestei transformări au fost atât factorii de mediu – degradarea solurilor – dar şi seceta ce a lovit
regiunea în anii `80, fapt ce a determinat această migrare masivă rural-urban şi creşterea zonei
urbane. Între 1976 şi 1992, populaţia oraşului creşte de la 205.000 la 414.000, fără să se dezvolte
şi serviciile publice aferente (Assies, 2003: 19). Acoperirea apei era doar de 57% în 1999, restul
procurându-şi apa din fântâni private sau organizaţii de auto-ajutorare de tipul cooperativelor,
asociaţilor de locatari sau comitetelor.
Dacă în celelalte două oraşe, privatizarea firmelor de distribuire a apei a soluţionat
problemele de distribuire, în Cochabamba, situaţia s-a complicat din motivele expuse mai sus.
Pentru a acorda un împrumut suplimentar de 138 milioane de dolari Boliviei, FMI-ul

3
Servicio Municipal de Agua Potable y Cochabamba

5
condiţionează acest împrumutut de continuarea reformelor structurale, mai exact a privatizării
anumitor servicii publice, printre care şi cel de distribuire a apei. Astfel, preşedintele Sanchez de
Lozada (1993-1997), reprezentant al MNR-ului, la fel ca predecesorul său, Paz Estenssoro, este
nevoit să-şi continue reformele structurale, ajutându-se de politica „terapiei şoc”, dezvoltată de
Jeffrey Sachs.
În timpul guvernării sale are loc un al doilea val de ajustări structurale, ce viza vânzarea
anumitor resurse pe piaţă, printre care şi distribuirea apei. O astfel de translatare urmărea să
limiteze rolul statului de supraveghetor. În tot acest timp, guvernul De Lozada a propus Băncii
Mondiale, două proiecte prin care se dorea aducerea apei în oraşul Cochabamba. Primul
presupunea aducerea apei din rezervorul hidroelectric Corani, prin construirea unui tunel de 20
km. Rezervorul Corani fusese construit în 1967, ca parte a unui proiect de centrală hidroelectrică.
Proiectul Corani avea să coste 70 de milioane de dolari, compania privată Corani dorind să
construiască barajul din bani privaţi fără investiţii publice sau subvenţii (World Bank, 1998).
Cel de-al doilea proiect presupunea aducerea apei de la barajul MISICUNI, la 40 de km
de oraş printr-un sistem de tunele şi apeducte. Construcţia însă depăşea valoarea de 140 de
milioane de dolari şi dura dublu ca timp de implemnetare (World Bank, 2002). Guvernul
propune IDA-ei prima variantă, IDA acceptă însă nu şi noul guvern prezidat de Hugo Banzer
(1997-2002), reprezentat al mişcării democratice naţionaliste şi fost dictator, care împreună cu
autorităţile locale din Cochabamba inaugurează proiectul MISICUNI.
Negocierile pe legea apei 2029 au avut loc în timpul guvernării lui De Lozada, fiind
conduse de guvernul local în colaborare cu reprezentănţii Băncii Mondiale, iar termenii
concesionării au dezavantajat organizaţiile teritoriale din Cochabamba. Noua lege stipula că cei
cărora li se vor concesiona dreptul de distribuire a apei vor avea drepturi exclusive şi asupra
zonei concesionate, ceea ce însemna că organizaţiile locale cum ar fi cooperativele şi asociaţiile
de vecinătăţi vor trebui să semneze contractul de concesionare (Assies, 2003: 17).
Până în momentul concesionării dreptului de distribuire a apei, bolivienii îşi manageriau
singuri resursa naturală prin organizaţiile teritoriale – asociaţiile de vecinătăţi, comitete ce se
ocupau cu distribuirea apei potabile (water committees), comitetele civice şi nu în ultimul rând
consiliul local. Întreaga populaţie a oraşului era mobilzată şi organizată pe străzi, asociaţii de
locatari şi comitete. Aceste organizaţii sunt reglementate printr-o reţea densă de relaţii sociale,
între care se stabilesc legături informale. Comunităţile aveau şi un sistem comunal cu funcţii

6
economice şi politice, reflectate în deţinerea proprietăţii colective asupra resurselor. Deciziile
erau luate într-un mod deliberativ, colectiv şi nu aveau un lider permanent, ci se folosea
reprezentativitatea prin rotaţie. Reprezentatul era ales nu ca să comande ci ca să exprime voinţa
colectivă (Zibechi, 2010: 13-14). Astfel consumul apei se făcea printr-un control reciproc al
comunităţilor şi asociaţiilor la care se afiliau cetăţenii.
Reţelele dintre diferitele tipuri de asociaţii şi comunităţi sunt posibile datorită asemănării
dintre locuitorii oraşului. Cartierele sunt locuite de foşti mineri, fermieri sau muncitori de fabrică
care provin din aceleaşi provincii sau comunităţi. Migrarea masivă din rural spre urban a produs
condiţii insalubre de locuire, iar pentru a evita izolarea, pericolul şi efectele politicii neoliberale,
majoritatea s-au asociat, lucrând împreună şi luând deciziile colectiv (Zibechi, 2010: 22).
Consiliile locale şi asociaţiile de vecinătăţi au rolul de a integra rapid locuitorii proveniţi din
rural, stopând pericolul anxietăţii şi dezorganizării datorate permutării masive de la sat la oraş.
Odată cu privatizarea şi concesionarea drepturilor către consorţiul transnaţional Aguas
del Tunari, deţinut de compania americană de inginerie civilă, Bechtel, organizaţiile teritoriale îşi
pierd dreptul de a-şi gestiona singuri resursele. Contractul a fost semnat în 1999, Aguas del
Tunari, angajându-se să investească în primii cinci ani, 85 de milioane de dolari în distribuirea şi
producerea utilităţilor de alimentare şi alimentarea cu apă 24 din 24 de ore (World Bank, 2002;
Assies, 2003: 21). Proiectul condus de acest consorţiu urma o politică de recuperare a costurilor,
prin care cetăţenii trebuiau să plătească întreaga finanţare, construcţie, operare şi întreţinere a
proiectului apei.
Aguas del Tunari controla toate puţurile şi fântânile forate care aduceau apă în
Cochabamba, instalând apometre pe aceste fântâni, costurile urmând să fie suportate tot de către
utilizatori. Privatizarea nu a rămas fără repercursiuni în modalitatea de facturare, preţurile
facturilor crescând şi cu 150%, nemulţumind populaţia locală (Assies, 2003: 23). În decursul
anului 2000 au avut loc trei revolte ale populaţiei locale, nemulţumită de preţurile de facturare
dar şi de pierderea privilegiilor de gestionare a resurselor. Actorii care au stat la baza protestelor
din decursul anului 2000 au fost: a) sindicatele, care au reprezentat principalul motor al
protestelor muncitoreşti, dar care după 1985 au devenit marginale; b) organizaţiile teritoriale -
asociaţiile de vecinătăţi şi comitetele de distribuire a apei potabile; c) comitetele civive – ce se
proclamau drept reprezentanţii legitimi ai populaţiei din Cochabamba; d) Coordinadora – o reţea

7
vastă, informală, de reţele sociale ce se formaseră între principalii lideri ai mişcărilor şi
sindicatelor (Assies, 2003: 15).
Cele trei runde de proteste au avut loc de-a lungul lunilor ianuarie, februarie şi aprilie a
anului 2000. În decursul mişcărilor, populaţia a organizat marşuri, a atacat birourile Comitetelor
Civice, considerate vinovate pentru semnarea contractului, şi au blocat drumurile rurale şi cele
periferice ale oraşului. Guvernul a răspuns de fiecare dată în faţa acestor proteste prin violenţă,
atacând cu gaze lacrimogene populaţia furioasă. În cadrul ultimului protest din aprilie, mii de
locuitori ai oraşului s-au adunat în piaţa 14 de Septiembre, apoi au pornit spre sediul consorţiului
Aguas del Tunari, atacând din nou oficiile Comitetului Civic pe drum. La sediul companiei,
emblema acesteia a fost dărâmată, iar pe fabrica unde avea loc purificarea apei a fost scris Aguas
del Pueblo (The People’s Water) (Assies, 2003: 29).
În acest timp, poliţia locală arestează reprezentaţii Coordinadorei, care participau la
negocieri. Arestările au fost denunţate de biserică şi de intelectualii din clasa mijlocie care
simpatizau mişcarea. Rând pe rând, leaderi ai mişcării, şi reprezentanţi ai sindicatelor CSUTCB 4,
FEDECOR5, erau arestaţi şi deportaţi în închisoarea San Joaquin, cunoscută şi sub „Siberia
boliviană”. Deoarece nu mai făceau faţă protestelor, guvernul bolivian declară pe 8 aprilie lege
marţială. Pentru a nu se împrăştia vestea, staţiilor TV şi radio le-au fost tăiat curentul. Pe 9
aprilie, consorţiul Aguas del Tunari anunţă că se retrage iar distribuirea apei va reveni din nou
SEMAPA-ei, formată din doi reprezentanţi ai municipalităţii şi patru independenţi cu legături
strânse cu Coordinadora (Assies, 2003: 30)
„Războiul apei din Cochabamba” a fost mai mult decât un protest la adresa politicilor
neoliberale. Prin intermediul a unor astfel de practici, cercetarea antropologică îşi măreşte
faţetele lentilei prin care poate privi relaţiile de putere din cadrul unei comunităţi. Mişcările
sociale nu mai au un interes strict politic, de afirmare a unor interese, în vederea atingerii unor
scopuri socio-economice ci sunt şi mişcări culturale, de (re)afirmare a istoricităţii 6 (Touraine
1988: 68, apud Escobar, 1992: 404). Practicile şi ritualurile de menţinere a sistemului sunt
înlocuite cu analizele practicilor cotidiene, pornind de la premisa că interacţiunile cotidiene,
situate spaţio-temporal crează ordinea socială (Escobar, 1992: 398).

4
Confederación Sindical Única de Trabajadores Campesinos de Bolivia
5
Feracion Departamental Cochabambina de Regantes
6
Istoricitate în sensul de set de modele culturale care ghidează practicile

8
 Mişcările sociale din Cochabamba au pornit de la diferenţa de simbolistică pe care
guvernul şi populaţia din Cochabamba o atribuiau apei. Dacă guvernul atribuia o semnificaţie
economică apei, privită doar ca o sursă de profit, populaţia locală acorda o valoare rituală şi
culturală a apei, datorită faptului că era un platou secetos, iar aceasta nu poate fi obiectul
comercializării şi privatizării. Indigenii refuzau concepţia mercantilistă şi privatizările proiectului
guvernamental şi prin convenţia 169 ILO şi a articolului 171 din Constituţie defineau apa ca un
bun ecologic şi social, care garantează bunăstarea familiei, a colectivităţii şi a dezvoltării lor
socio-economice (astfel apa este definită drept un bun public) (Assies, 2003: 17).

Fata morgană şi experienţa românească

În urma consensului de la Washington, instituţiile de dezvoltare şi finanţare, au marşat pe

ideea liberalizării şi privatizării pentru ţările din Europa de Est, America Latină, ţările baltice. De
multe ori însă, politicile neoliberale au ignorat cultura şi contextul local, în favoarea trecerii
rapide spre economia de piaţă, competivitate, reducerea rolului statului în asigurarea bunăstării.
Multe din serviciile publice au ajuns să fie externalizate pe piaţă în condiţiile în care nu s-a
asigurat un cadru competitiv, sub atenta supraveghere a statului. Privatizarea era una din
condiţiile esenţiale ale reformelor structurale impuse de Banca Mondială, FMI, pentru a acorda
imprumuturi sau granturi.
Oferirea unui bun colectiv, prin privatizare, aşa cum statuează Banca Mondială sau FMI-
ul a fost o strategie greşită în cazul distribuirii apei în Cochabamba. Dileme acţiunii colective
pune faţă în faţă trei actori ai gestionarării unui bun colectiv: piaţa, statul şi auto-organizarea
comunităţilor (Ostrom, 2007). Dacă unii autori precum Garrett Hardin (1968) – vede drept
soluţie la dilema acţiunii colective – crearea unui sistem de antrepriză sau a unui sistem socialist,
alţii, precum Robert Smith (1981: 467) sau Welch (1983: 171) văd în instituirea proprietăţii
private asupra resurselor naturale, modalitatea prin care se poate evita problema free rider-ului
(apud Ostrom, 2007). În Cochabamba, organizaţiile teritoriale fucţionau ca actori de gestionare a
propriilor resurse economice. Prin intermediul gestionării resurselor era posibilă şi participarea la
viaţa şi problemele publice locale.
Experienţele din Cochabamba au arătat slabiciunile unui sistem neoliberal de a se
legitima în faţa unei populaţii şi de a obţine consensul. Privatizarea ca mod de reformare a unui

9
sistem keynesianist slab, care producea multe datorii, nu a reprezentat cea mai bună modalitate
de a gestiona trecerea la neoliberalism, în special când a venit vorba de privatizarea unui bun
simbolic, aşa cum era percepută apa de locuitorii Cochabambei. Greşeala guvernului local a fost
că nu a ţinut cont de reţeaua informală de reţele sociale, cunoscută şi sub numele de
Coordinadora, care nu a avut niciodată un statul formal, legitim.
„Războiul apei din Cochabamba” a adus la lumină câteva din neajunsurile privatizării,
printre care tratarea serviciilor drept bunuri economice orientate spre profit, neţinând cont de
nevoile şi posibilităţie actuale ale unei populaţii destul de sărace, privatizarea cu orice preţ a unor
resurse cu valoare simbolică (apa), şi lipsa dialogului dintre autorităţi şi liderii locali. Mişcările
sociale din Bolivia nu au avut drept scop numai protestul împotriva politicilor neoliberale
(Assies, 2003), ci şi deligitimarea unui guvern adesea autoritar, care răspundea prin forţă la
mişcările populaţiei. Blocarea drumurilor periferice şi rurale dar şi protestul minerilor din 4 iulie
1986 împotriva închiderii minelor, sunt acte „mărunte” prin care puterea se renegociază, iar cei
dezavantajaţi îşi arată nemulţumirile.
Mişcările sociale grassroots, activismul şi auto-organizarea celor săraci în democratizarea
statului au stopat anumite politici publice de privatizare şi la o reorientarea a statului spre
redistribuire în loc de producere (Spronk, 2005). Privatizarea pentru a fi eficientă trebuie să ţină
cont de câteva elemente structurale, contextuale, pe care Banca Mondială le va discuta într-un
raport influent al său. Raportul Băncii Mondiale din 1997, The State in a changing world, în
care se regândeşte rolul statului tocmai în acest context al neoliberalismului, atrage atenţia că,
trecerea la neoliberalism poate fi un proces sinuos, în special în ţările în curs de dezvoltare cum
sunt cele din Europa de Sud-Est, America Latină şi ţările baltice. Lipsa performativităţii
sectorului public, propensiunea spre corupţie, privatizarea nesupravegheată a întreprinderilor de
stat, proasta gestionare a privatizarilor pot fi procese care să complice această trecere (World
Bank, 1997).
Privatizarea nu a reprezentat neapărat o soluţie optimă nici în cazul României. Aşa cum
arată Cătălin Zamfir (2004), acordarea autonomiei întreprinderilor de stat, nu a fost secondată şi
de o supraveghere a managementului acestora. Firmele privatizate care obţineau contracte cu
cele de stat s-au dovedit a fi firme căpuşă, care au prădat firmele de stat cu contracte păguboase
(Zamfir, 2004: 43).

10
 Dacă în prima parte a tranziţiei, România a adoptat o politică de trecere treptată spre
economia de piaţă, proasta gestionare a întreprinderilor de stat, numeroasele subvenţii care se
îndreptau spre unele sectoare ale economiei şi industriei, dar şi a unei presiuni din partea
instituţiilor monetare au împins România în a trece spre terapia şoc, externalizare pe piaţă a
numeroaselor servicii, fără studii ex-ante sau de impact; privatizarea chiar şi pe 1 leu, a
restructurat (nu neapărat în mai bine) economia ţării. În unele regiuni ale ţării, precum Valea
Jiului, sectorul preponderent monoindustrial, lipsa sectorului de servici, slaba infrastructură,
coroborată cu masiva disponibilizare din anii 1997-1998 (de la 42.000 în 1997 la 18216 în 1999),
au aruncat „în umbră” clasa muncitoare care şi-a refăcut simţită prezenţa doar prin intermediul
mineriadelor (Kideckel, 2010).
Trecerea la economia neoliberală a „forţat” statul să externalizeze o parte din serviciile
sale publice către piaţă. Însă, deşi serviciile publice trebuiesc externalizate în contextul unui
cadru competitiv, sub atenta supraveghere a statului, acest lucru nu s-a întâmplat. În anul 1997 s-
au alocat circa 1 miliard de lei pe zi pentru investiţii şi cercetare, însă aceste sume de bani au
ajuns pe mâna unor manageri, care au încheiat contracte de colaborare cu întreprinderi fictive
(Larionescu, Rădulescu, Rughiniş, 1999: 48). Banii primiţi de stat pentru îmbunătăţirea
condiţilor de muncă nu au fost învestiţi în materiale, utilaje performante, ci în managementul
păgubos dar şi în salariile minerilor. Atunci când s-au externalizat serviciile de oferire a
utilajelor, s-au făcut prin contracte corupte, care le oferea muncitorilor utilaje uzate revopsite, şi
care erau vândute apoi minelor drept echipament nou (Kideckel, 2010: 91).
Externalizările au avut loc şi în domenii colaterale producţiei, unde CNH-ul de exemplu,
a subcontractat servicii auxiliare precum îngrijirea vestiarelor, duşurilor, cantinelor către SC.
Sermin S.A., care nu şi-a îndeplinit condiţiile contractului iar aceste servicii au fost livrate într-o
stare deplorabilă (Kideckel, 2010: 91). Slaba gestionare a subcontractărilor dar şi corupţia au
avut un efect asupra corporalităţii muncitorilor, care datorită calităţii slabe a serviciilor, au suferit
o degradare a stării de sănătate.
Politicile neoliberale care au dorit să revigoreze rolul statului în contextul actual nu au
fost supuse unei rigurozităţi critice din partea dezvoltatorilor, iar ceea ce s-a crezut a fi benefic
pentru statele occidentale, nu a reprezentat o soluţie viabilă în cazul statelor slab performative în
domeniul sectorului economic sau public. Fie că vorbim de Valea Jiului sau Cochabamba,
privatizarea a întâlnit unele obstacole în încercarea de a îmbunătăţii condiţia umană.

11
 Bibliografie

Assies, William., 2003, David vs. Goliath in Cochabamba: Water Rights, Neoliberalism
and the Revival of Social Protest in Bolivia, în Latin American Perspectives, Vol 30, Nr. 3, pp.
13-36
Escobar, Arturo., 1992, Culture, practice and politics, în Critique of Anthropology, vol
12, nr. 4, pp. 395-432,
Foucault, Michel., 2007, Naşterea biopoliticii. Cursuri ţinute la College de France
(1978-1979), Ideea Design and Print: Cluj
Kideckel, David., 2010, România postsocialistă. Munca, trupul şi cultura clasei
muncitoare., Polirom: Iaşi
Larionescu, Maria; Rădulescu, Sorin; Rughiniş, Cosima., 1999, Cu ochii minerului.
Reforma mineritului în România. Evaluări sociologice şi studii de caz, Gnosis: Bucureşti
Nash, June., 1992, Interpreting Social Movements: Bolivian Resistance to Economic
Conditions Imposed by the International Monetary Fund în American Ethnologist, Vol. 19, Nr.
2, pp. 275-293
Ostrom, Elinor., 2007, Guvernarea bunurilor comune. Evoluţia instituţiilor pentru
acţiunea colectivă, Polirom: Iaşi
Petras, James; Veltmeyer, Henry., 2005, Social Movements and State Power. Argentina,
Brazil, Bolivia, Ecuador. Pluto Press: London, pp. 175-220
Spronk, Susan., 2005, The Politics of Water Privatization in the Third World, în Review
of Radical Political Economics, Vol. 39, pp. 126-133
World Bank., 1998, Major Cities Water And Sewerage Rehabilitation Project, disponibil
la http://web.worldbank.org/external/projects/, accesat la data de 28 aprilie 2011
World Bank., 2002, Bolivia Water Management: A tale of three cities (draft), disponibil
la http://web.worldbank.org/external/projects/, accesat la data de 28 aprilie 2011
World, Bank., 1997, World Development Report. The state in a changing world, Oxford
University Press: New York
Zamfir, Cătălin, 2004., O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi „după”, Polirom: Iaşi
Zibechi, Raul., 2010, Dispersing Power. Social Movements as Anti-State Forces. AK
Press: Oakland, Edinburgh, Baltimore

12