Probleme economice globale ale lumii contemporane

Problemele globale priveşte interesele tuturor statelor, cind nu se găseşte o soluţie,

întreaga omenire este ameninţată. Un mare număr de oameni de ştiinţă şi politici consideră că
problemele globale cu care se confruntă omenirea ar fi următoarele:
 necesitatea preîntâmpinării războiului racheto-nuclear şi electronic, asigurarea
păcii;
 crearea condiţiilor pentru lichidarea rămânerii în urmă a ţărilor în curs de
dezvoltare şi înlăturarea sărăciei, a foametei şi a mizeriei;
 asigurarea dezvoltării echilibrate între explozia demografică şi dinamica
producţiei bunurilor materiale şi a serviciilor;
 folosirea raţională şi completă a resurselor naturale;
 asigurarea populaţiei Pământului cu resurse de energie, alimente şi apă, care au
devenit deficitare;
 depăşirea stărilor de criză economică în economia mondială;
 folosirea complexă şi raţională a resurselor oceanului planetar şi cucerirea
spaţiului cosmic;
 necesitatea protejării efective a mediului înconjurător;
De la jumătatea acestui secol, populaţia s-a dublat, iar economia mondială a crescut
aproape de patru ori, cererea de resurse naturale a evoluat cu o viteză fenomenală. Criza
petrolului - creşterea la un moment dat de peste 20 de ori a preţului petrolului - a accentuat mult
dificultăţile asigurării bazei energetice. Multiplele restricţii impuse de criză au schimbat
semnificaţia şi locul energiei în economie şi în viaţa socială. Pentru toate statele, energia a
devenit o problemă prioritară, strategică, în cadrul căreia problemele de tehnici de prospectare,
extracţie, transformare, sisteme de transport şi de consum au îmbrăcat aspecte noi. Schimbarea
climei nu este un proces uniform, zonele polare se vor încălzi mai repede decât cele ecuatoriale,
iar zonele continentale mai repede decât cele oceanice.
În ultimii ani a avut loc o încălzire pronunţată a Antarcticii, fapt dovedit şi prin
desprinderea unui gheţar antarctic de dimensiunea unei insule apreciabile;
o altă tendinţă este încălzirea Siberiei;
o Europa nordică a parcurs un şir de ierni calde şi de furtuni puternice de iarnă;
o în Alpi gheţarii se retrag;
o în nordul Indiei, în ultimele veri s-au înregistrat canicule foarte periculoase pentru
viaţa oamenilor;
o prin satelit s-a detectat în ultimii ani că are loc o creştere a nivelului mării;
o datele la care are loc schimbarea anotimpurilor pot servi drept barometru al
schimbării climei.
Deficitul de hrană apare frecvent în rândul persoanelor celor mai vulnerabile: sugari,
copii şi femei însărcinate. Ea este legată de problema sporirii populaţiei, care creşte mult mai
repede decât producţia agricolă, mai ales în ţările în curs de dezvoltare. Foametea şi sărăcia
trebuie eradicate, dacă omenirea doreşte să aibă un viitor, prin instituirea unui sistem mondial de
Securitate alimentară sub egida ONU., care să asigure tuturor fiinţelor umane posibilitatea de a
obţine alimente necesare subzistenţei. înlăturarea foametei a devenit un imperativ al epocii
noastre nu numai din raţiuni morale, ci şi economice şi politice. Organismele specializate ale
O.NU. consideră că foamea fizică şi subnutriţia sistematică ar putea fi eradicate până la sfârşitul
primelor 2-3 decenii ale secolului viitor. Apa dulce reprezintă numai 2,5% din cantitatea de apă
totală de pe Pământ şi este inegal distribuită; doar 1% din suprafaţa planetei este ocupată de ape
dulci. Amazonul, de-a lungul a 6500 km, conţine 20% din apa dulce a lumii. Peste 1,7 miliarde
de oameni nu au alimentare adecvată cu apă potabilă; peste 3 miliarde de oameni nu au instalaţii
sanitare corespunzătoare; patru din cinci boli frecvente în ţările sărace sunt produse de apa
murdară. Poluarea resurselor de apă dulce a crescut continuu. Tăierea pădurilor, mineritul,
păşunatul, agricultura şi urbanizarea modifică natura, sistemul acvatic, ele devin mai puţin
propice vieţii.
Țările în curs de dezvoltare au trecut printr-o etapă de dezvoltare colonială,
dependentă. După ce au primit independența politică, majoritatea acestor
țări și-au declarat distanța egală față de ambele sisteme sociale deja
formate. A apărut o nevoie obiectivă de a ne determina propria noastră cale
de dezvoltare, care ar fi diferită atât de capitalismul, care nu este deloc
atractiv, cât și de socialismul în stil sovietic. Teoreticienii lumii a treia,
respingând ambele căi de dezvoltare, au fost gata să folosească experiența
ambelor sisteme, bazându-se pe tradițiile, caracteristicile naționale și alte
caracteristici ale acestora.
Însăși ideea celei de-a treia căi este o etapă în formarea gândirii socio-
economice a țărilor care s-au eliberat. În anii 80 dezamăgirea s-a
intensificat în teoriile și rețetele dezvoltate de teoreticienii occidentali, în
recomandările lor pentru utilizarea eficientă a propriei și a celor implicați
din străinătate, pentru implementarea industrializării accelerate și chiar
pentru implementarea planificării economice naționale. Acest lucru a dat
un nou impuls dezvoltării gândirii economice originale în țările în curs de
dezvoltare.
Structura bogată a economiei, prezența formelor precapitaliste de
management, lipsa terenurilor pentru cea mai mare parte a populației
alături de formele superioare - întreprinderile pe acțiuni și monopolurile -
au complicat transformarea capitalistă a economiilor țărilor în curs de
dezvoltare. . Aceste țări s-au dovedit a fi independente din punct de vedere
politic, dar s-au cuprins într-o rețea de dependență economică, legată de
economiile capitaliste străine și de baza lor industrială, științifică și
tehnică.
Problemele bogăției economiei, dependența acesteia de capitalul străin și
rolul factorilor externi au devenit în centrul atenției oamenilor de știință
din țările în curs de dezvoltare. Un număr mare de concepte economice,
cum ar fi „teoria economiei periferice”, „teoria capitalismului dependent”,
„rezistența la forțele proprii”, „o cale specială către socialism”, sunt
dedicate elucidării cauzelor socio-economice. înapoiere și modalități de a o
depăși, căutarea unui „proiect al națiunilor”. „alternativă islamică” etc.
Teoriile economice ale țărilor în curs de dezvoltare reflectă trăsăturile
naționale și regionale ale căii către independență economică și dezvoltare
stabilă. Dar numărul mare și diversitatea ideilor economice din aceste țări
se datorează și abordărilor diferite ale transformării economiei naționale
din partea diferitelor segmente ale populației.
Intrebarea 2. Teoria economiei periferice
Țările din America Latină, după eliberarea politică, s-au implicat pe piața
mondială și au devenit furnizori de materii prime. Pătrunderea capitalului
străin, în principal englez și nord-american, a dus la faptul că în cursul
secolelor al XIX-lea și al XX-lea. S-a dezvoltat o specializare
monoculturală a regiunii Americii Latine. Cinci articole de export (ulei,
zahăr, cafea, cupru, bumbac) au reprezentat 62% din valoarea sa totală.
Creșterea care s-a produs datorită finanțării externe a economiei a dus la o
creștere colosală a datoriei externe
Întârzierea economică a devenit baza obiectivă pentru căutarea unei ieșiri
dintr-un colț orb. În anii 40. conceptul de economie periferică a luat
naștere atunci când argentinianul Raul Prebisch a prezentat conceptul de
„centru” (țari dezvoltate lider) și „periferie” (zonele economice înapoiate
ale lumii) și a declarat necesitatea dezvoltării unei strategii „principale” de
dezvoltare. în legătură cu restructurarea relaţiilor economice internaţionale.
O caracteristică a teoriei economiei periferice, care a fost dezvoltată de
oamenii de știință din America Latină din poziția reformismului național,
este că obiectul analizei a fost întotdeauna un factor extern, deși
înțelegerea locului și rolului acestui factor s-a schimbat. La începutul
anilor 60. Economiștii din America Latină au început să dezvolte o
strategie simetrică pentru producția internă și de export, o politică de
redistribuire a veniturilor, dezvoltarea principiilor de planificare regională
și noi caracteristici ale consumului. Accentul cercetării economiștilor din
America Latină în anii '70. a fost soluția la cea mai importantă problemă
pentru următorul deceniu - oferirea, prin industrializare și transformări
socio-economice, de beneficii fiziologice și economice minime oamenilor
din „lumea a treia”. Trebuie remarcat faptul că autorii conceptului luat în
considerare au subliniat întotdeauna o abordare supraclasică, națională, a
rezolvării problemelor majore.
Principalii teoreticieni ai conceptului de economie periferică au fost Raul
Prebisch (Argentina) și Celso Furtado (Brazilia).
G. Prebisch, S. Furtado și adepții lor au căutat să creeze atât o teorie
universală a dezvoltării care să acopere interacțiunea dintre centru și
periferie în toată complexitatea ei, cât și o teorie specifică aferentă
Americii Latine. S. Furtado a subliniat că „economiile subdezvoltate
formează subsisteme, al căror comportament nu va fi determinat decât
dacă cineva are la dispoziție o ipoteză privind structura și funcționarea
sistemului global, sau cel puțin unele ipoteze despre relațiile dintre
sistemele care generează. și importați tehnologii.” Respingerea dogmei
tradiționale a inviolabilității diviziunii internaționale a muncii bazată pe
principiul static al „costurilor comparative” a intrat în istoria științei
economice în țările care se dezvoltă ca una dintre realizările economiștilor
latino-americani.

În teoria economiei periferice, una dintre principalele probleme a fost

elaborarea criteriilor de repartizare a resurselor. autorii săi s-au opus
poziției clasice care a dominat literatura economică occidentală, cca
costuri comparative (avantaje relative), prezentate de D. Ricardo.
Economiștii latino-americani au spus că piața mondială, prin criteriile
avantajului comparativ, nu asigură cea mai bună distribuție a resurselor și
bunăstare tuturor partenerilor, ci impune țărilor înapoiate, în detrimentul
acestora, o tendință constantă spre dezechilibru. Atât Prebisch, cât și
Furtado au admis că analiza subdezvoltării, dinamica acesteia, starea de
dependență externă, formarea cererii în economia periferică pentru
rezultatele cercetării științifice și tehnice în
Unele țări au arătat impresionabilitatea conceptului de „distribuție optimă
resurse."
Au abordat o altă problemă importantă într-un mod unic - problema
industrializării planificate. În teoria economiei periferice au fost relevate
trăsăturile procesului de substituire a mărfurilor importate în diferite zone,
au fost studiate ratele și factorii de creștere economică din țările din
America Latină și au fost luate în considerare metode de programare
economică. S-a dovedit că subdezvoltarea „lumii a treia” și creșterea
țărilor dezvoltate sunt fenomene interdependente și, prin urmare, sunt
necesare decizii politice și economice care să permită trecerea la
programarea dezvoltării la un nou „nivel orbital”.